M-am expus pentru cinci zile mediului televizual din România, cu posturile lui pestrițe și pline cu de toate. Câteva zile să mai fi stat și învățam turcește. Chiar mă gândeam că pe vremuri, prin ’90, românii începuseră să rupă un pic pe italienește sub influența posturilor tv ale lui Berlusconi, cele mai urmărite la vremea aia (după TVR-ul fesenist). Încurajați de afinitățile de limbă proaspăt redescoperite, românii au început să viziteze Italia la ea acasă. Înapoi a mai venit doar Răducioiu, și el puternic lovit în accent. Cam prin anii 2000 a venit vremea spaniolei cu ale sale zeci de telenovele sud-americane. Și-așa au ajuns românii în Spania cu un bagaj rezonabil de cuvinte spaniolești. Nici ei nu prea au mai venit înapoi. Eeei, și ca să ajung la ce vreau să zic, pe unde am zapat zilele astea am tot dat de seriale turcești (se numesc și astea în vreun fel anume?). Am înțeles că Suleyman ar fi fost urmărit atent chiar de către sultanul PSD-ului și al Teleormanului, direct din haremul cu cadâne de la școala din Videle. Să urmeze oare un exod al românilor în Turcia? Dac-ar pleca doar fanii lui Suleyman care oftează și după marele voievod născut la Scornicești până la urmă n-ar fi chiar rău, ar avea șansa să experimenteze un pic și modul în care Erdogan se luptă cu Soros, statul paralel turc și multinaționalele hrăpărețe. Dar tare mi-e mie că or să dea repede fuguța înapoi, oricâtă turcă ar deprinde pe malul Bosforului. Continue reading “România la TV”
Organu’ de control
Se invarteau ca si mine prin magazin, aparent fara vreun scop anume. Dar cand am dat sa merg spre casa de marcat au grabit pasul ca sa ajunga acolo inaintea mea. N-am dat mare importanta caci gestul nu intra chiar la categoria “bagatului in fata”. Am ciulit urechea la conversatie abia dupa ce pe tejgheaua din fata casei de marcat au inceput sa se deschida dosare, din ce in ce mai multe dosare.
Era organul colectiv de control, format dintr-un organ feminin si un organ masculin. El si-a fluturat legitimatia, ea nu s-a mai obosit caci o jumatate de organ legitimat isi extinde autoritatea asupra celeilalte jumatati si chiar a universului imediat. Am realizat ca treaba e posibil sa dureze cand o copie xerox reprezentand nu stiu ce autorizatie a fost respinsa ca fiind ilizibila. Vanzatoarea s-a oferit sa le citeasca ea ce scrie pe foaie. Continue reading “Organu’ de control”
God’s Own Country
Am descoperit un fel de Cinematecă la Bienne (o mai fi existând oare cea din București?), o sală minusculă, improvizată într-o clădire veche ascunsă în spatele centrului Pasquart. Eu credeam ca FilmPodium e numele festivalului de film din Bienne. Într-o lume din ce în ce mai dominată de cinematografele multiplex, în care totul e digitalizat, segmentat și optimizat, sălița asta mi-a adus aminte de bătrânul cinematograf “Popular” din Tulcea natală, cu pereții săi scorojiți purtând tablourile lui Amza Pellea și Toma Caragiu, vechile scaune din lemn și filmele cu Piedone (originalul, ăla care lupta de partea binelui, nu celălalt). La FilmPodium sunt proiectate filme independente, majoritatea europene, deși mai apare și câte unul american, asta dacă reușește să iasă un pic din constrângerile comerciale ale Hollywood-ului și nu e difuzat deja de multiplexul de la Tissot Arena sau de celelalte patru cinematografe “normale” din oraș.
Aseară am văzut God’s Own Country, un film englezesc din 2017 care pare mai degrabă românesc, o poveste de dragoste și de viață dintr-un sătuc din Yorkshire. Nu știu cât de mult a avut regizorul Francis Lee în intenție să facă din această istorie o alegorie la încrâncenata dispută a societății britanice despre problema emigrației, motorul brexit-ului. Cert este că filmul poate fi decriptat și în această cheie. Continue reading “God’s Own Country”
Seara cârnaților de tescovină
Seara Treber Wurst din mijlocul lunii ianuarie începe să devină tradiție. De fapt, în satele lipite de malul lacului, între Bienne și Neuchâtel, sub coastele scunde ale munților Jura, e tradiție de mai bine de o sută de ani. E al treilea an consecutiv în care mergem în Twann, până acum mereu la aceiași producători de vin, o familie în care trei generații lucrează împreună via.
Acum mai bine de o sută de ani, când iernile erau ierni și frigul nu-i lăsa pe viticultori să iasă din case ca să-nceapă tăiatul la via din deal, cel mai bun loc de petrecut vremea era lângă cazanul cu țuică în care fierbea boasca rămasă din toamnă. În cramă era cald, aburii ăia de alcool te luau un pic de cap, vinul cel nou părea să fie bun iar agățate în grindă stăteau la uscat ghirlande de cârnați. Cineva s-a gândit să afume câțiva în aburii de țuică. Așa s-au născut treber wurst sau cârnații de tescovină, cum s-ar traduce pe la noi. Și cum așa o descoperire nu se putea ține secretă, inventatorul și-a invitat prietenii să guste minunea. Continue reading “Seara cârnaților de tescovină”
Globalizarea lui “merge și-așa”
Parodiam în articolul precedent felul în care noul robot inteligent al celor de la LG l-a făcut de râs pe VP-ul lor de marketing în plină demostrație de lansare la CES Las Vegas, cea mai mare expoziție de electronice din lume. Robotul (sau roboata?) CLOi a refuzat să răspundă unor comenzi banale, spre satisfacția amuzată a concurenței care a asistat la prezentare. În ziua următoare, o ploaie torențială avea să lase întregul complex expozițional pe întuneric timp de două ore. Semn rău…
Aproape că ne-am obișnuit ca device-urile din ce în ce mai sofisticate pe care le cumpărăm ca să ne facă viața mai ușoară să reușească, de fapt, contrariul. Toate firmele mari au exemple jenante de rebuturi inexplicabile pentru prestigiul lor, procesele interne de control și tarifele pe care le practică. Continue reading “Globalizarea lui “merge și-așa””
CLOi crezându-se Chloé
“Good morning Dave, I hope you’re well. What can I do for you today?”
CLOi, noul robot casnic al LG, a început pe un ton prietenos conversația cu David Vanderwaal, VP-ul de marketing al companie sud-coreene. O grămadă de oameni a asistat la evenimentul de lansare din cadrul Consumer Electronics Show (CES) în Las Vegas, probabil cea mai mare expoziție de profil din lume. Totul merge conform planului, Dave zâmbește audienței plin de încredere de sine și întreabă pe un ton superior:
“Am I ready on my washing cycle?” . Și apoi “What’s for dinner tonight?”.
Atât. Suficient. Și formula magică funcționează. Continue reading “CLOi crezându-se Chloé”
Mihai Radu – Extraconjugal
Pe Mihai Radu l-am citit ani de zile în Cațavencii, până când revista s-a înrolat în corpul de elită al jurnaliștilor în luptă cu statul paralel. După ani în care i-am citit cu religiozitate în diversele lor faze și sub diversele lor nume am fost șocat de brusca prăpastie care se crea între îndelungata compatibilitate morală și intelectuală cu cititorii revistei și noua ei orientare, demnă de grupul de presă al lui Voiculescu. Am mai citit-o vreo câteva săptămâni, din inerție, am protestat, am comentat revoltat fiecare articol deviant al lui Bușcu sau al lui Mircea Dinescu (o mare dezamăgire, după ce l-am admirat aproape 30 de ani) și, până la urmă, am renunțat să citesc și să cumpăr revista. Poate că tot răul e spre bine. De când cu noua orientare editorială – și poate ca un semn al convingerii cu care scriu la revistă – Dinescu a reînceput să scrie poezii, Mihai Radu a scris “Extraconjugal”, Simona Tache a devenit foarte activă pe blogul personal iar Florin Iaru și Cristian Teodorescu (or mai fi și alții) au publicat și ei anul trecut.
Fabrica elvețiană de mușchi
M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
Cunoaște riscurile ignoranței!
“Vaccinurile nu sunt sigure! Citește prospectele! Informează-te! Cunoaște riscurile!” Aparent un îndemn la informare, deși prima propoziție de pe panourile publicitare recent apărute în câteva orașe din țară destramă orice mister privind imparțialitatea și bunele intenții ale inițiatorilor. Îndemn inutil, căci mulți români deja o fac. Pe net, normal, unde intra pe insulaindoielii.ro, cuvantul-ortodox.ro, familiaortodoxa.ro, bucovinaprofunda.ro, sau imparțiala nuvaccinarii.blogspot.ro. Astea sunt doar câteva site-uri de pe prima pagina a recomandărilor google, toate vehemente împotriva vaccinării.
Nu contează că majoritatea covârșitoare a doctorilor recomandă vaccinarea. Oamenii nu trebuie să asculte ce zice un specialist câtă vreme pot intra și singuri pe un site ultra-ortodox unde un slujitor al Domnului îi poate sfătui mai bine, mai simplu de înțeles, totul într-o poveste în care lucrurile capătă un anume sens. Într-o țară în care 40% dintre cetățeni sunt analfabeți funcționali un panou îi îndeamnă să se informeze despre complexe noțiuni medicale, biologice, de chimie și statistică. Și să decidă singuri pentru ei și copiii lor. Ba chiar și pentru copiii vecinilor sau colegii lor de școală.
Ce v-a plăcut în 2017
Am fost plăcut surprins să constat că posturile mele preferate au, în marea lor majoritate, și cele mai multe vizualizări de la voi. Ceea ce înseamnă că am nimerit într-un mediu în care gândim oarecum la fel și avem aceleași preferințe. Nici c-aș fi putut să sper mai mult de la primul an de activitate al aport.blog.
Am făcut un clasament al articolelor cele mai citite din 2017:
- Câini, o recenzie de film românesc care a avut cele mai multe vizualizări. O răzbunare pentru lipsa de spectatori a cinema-ului românesc de calitate.
- Leacuri elvețiene de deochi, despre leacuri tradiționale elvețiene pe care le cunoștea și străbunica mea olteancă. E drept că rețeta milenară din Alpi pare să fi fost cu aperol pe când cea din Carpați era cu vișinată sau cu zaibăr de pe lângă Dăbuleni, ușor îndulcit.
- Greu cu limbile străine… Pornind de la experiența unui român neaoș care nu după mici se dusese în Harghita mi-am reamintit câteva povești personale despre minoritari, limbi străine și toleranță. Cred că este articolul meu preferat și a fost și al vostru, pentru o lungă perioadă.
- Viceversa, o comparație între un politician olandez ajuns șofer și un șofer român ajuns politician. Și de ce n-o să mai fim în siguranță pe străzi (și) din cauza lui…
- Bazarul amintirilor, pentru că asta pățești dacă te mănâncă să pleci de-acasă.
- Catalonia, despre iluzia colectivă a unor cetățeni care cred că vor trăi mai bine în spatele unui gard.
- Reflecții rutiere. Plătite scump. Dacă n-ar fi în românește probabil ar fi articolul preferat al departamentul de taxe al cantonului Berna.
- De la coada vacii. Elvețiene Despre o fermă și o realitate chiar mai surprinzătoare decât o vacă mov.
- Te uită cum ninge-n noiembrie, ca să vezi că, deși e clar că iarna nu-i ca vara, elvețienii abia o așteaptă să vină. Pregătindu-se.
- Lucy in the sky with diamonds*, despre lumea drogurilor în Elveția, probabil singura față urâtă a acestei lumi altfel frumoase.
Ăsta e Top Ten-ul lui 2017. Orice ne-ar rezerva noul an, bun sau rău, va fi motiv de povestit pe blog. Să sperăm că o să fie mai mult de bine.
Vă mulțumesc pentru că vizitați locul ăsta și sper să ne revedem cu toții la anul. Și…
La mulți ani!
APort 