Cum o să ai patru pagini de CV, cine crezi tu că citeşte patru pagini? Normal nu trece nimeni de prima pagină! Nu, dear, două, chiar şi-aşa e prea mult! Scoate detaliile personale, nu e nimeni interesat că eşti însurat şi ai copii. Categoric scoate data naşterii, că nu te avantajează, ba din contră, tu n-ai auzit de ageism? Crede-mă, există! Aoleu de când ai terminat facultatea! Toate şcolile astea sunt din România? În fine, aia e… Zici că-ţi place să citeşti… asta e discutabil, câte cărţi citeşti pe an? Aaa… da, ar fi OK, dar mai bine scoate hobby-urile cu totul, nobody gives a shit, toţi facem sport şi chestia asta cu blogging-ul poate să fie controversată. Şi cine crezi că mai citeşte astăzi? În afară de tine?

Numele e cum e, nu sună Swiss, asta-i cam naşpa, măcar pune sus de tot, lângă adresă şi telefon, că ai permis de şedere C. Schimbă naibii Times New Roman că-i font de vârsta a treia, fă-l şi tu să arate mai fresh. Calibri e cel mai la modă. Sau Arial. Pune titlurile cu altă culoare şi bagă-le în nişte casete colorate, să iasă în evidenţă. Ai listat prea multe job-uri, normal contează doar ce-ai făcut în ultimii zece ani. Taie-le pe ultimele două, că-s prea de demult, la experienţa ta zece ani nu contează. Aşa, mai scurtezi. Overview-ul ăsta de la început e bun, dar prea lung. Mai puţine bullet point-uri, 3-4, dar mai clare. Bagă toate keywords-urile din anunţ, degeaba spui cu alţi termeni acelaşi lucruri, ăia nu pricep. Bagă rezultate, nu numai sarcini şi proiecte. Numere mari, trebuie să te lauzi, dar pe scurt, n-o lungi că nu citesc. Zi că ştii excel, powerpoint, SAP, de-astea… altfel o să creadă că eşti bătrân şi nu te descurci. Pari cam supracalificat pentru majoritatea job-urilor, ceea ce înseamnă că o să te respingă din prima. Nu contează că ai accepta un pas în spate, nimeni nu o să întrebe. Ţine minte, are 15 secunde să decidă.

Aş putea să mai zic, că mai am, dar ar fi mai bine să nu o lungesc, nu-i aşa? Ideea este că mulţi câştigă o pâine din sfaturi despre cum să construieşti un CV care să-i atragă atenţia recruiter-ului. Cine este acest recruiter? Păi, din sfaturile de mai sus, te-ai putea gândi că e vorba despre o persoană în general foarte leneşă, cu o inteligenţă limitată, abilităţi profesionale reduse, care nu ştie mai nimic despre domeniul pentru care recrutează, are capacitatea de concentrare a unui cimpanzeu bătrân, atenţia excitată doar de chestii strident colorate, care dă dovadă de solide idei preconcepute şi un nivel ridicat de ipocrizie. Cam de la nivelul ăsta porneşti şi pentru asta te pregăteşti.

Staţi puţin, că se complică! Mai nou dom’ recruiter (am zis dom’ dar, evident, este vorba despre he sau she sau they sau ce-o mai fi) foloseşte intens AI-ul, deci trebuie să fii compatibil cu scanarea digitală a acelor amărâte de CV-uri şi cu selecţia norocoşilor prin algoritm. Deja văd cu ochii minţii câteva zâmbete. Prin comparaţie cu persoana în carne şi oase de mai sus asta nu poate fi o veste proastă, nu-i aşa? O maşină, nici măcar cea mai inteligentă din lume, ar putea să treacă lejer de prima pagină în 15 secunde. Păi şi recruiter-ul nostru ce-o să mai facă? Simplu: CV-ul!

Puţintică răbdare, stimabililor! Vine…

Am zis: ediţia 2024 ar fi trebuit să se cheme Geneva Motor Show-uleţ. Sau Show-uţ. Sau poate Geneva Motoraş Show.

N-a mai fost Motor Show la Geneva de 5 ani, evident din motive de Covid. Ultimul, în 2019, a fost fabulos, spuneam la vremea respectivă pe APort că Geneva este muzeul automobilelor pe care nu ni le permitem. M-or fi citit (şi înţeles greşit) şefii de marketing ai marilor producători de maşini bengoase de au decis anul ăsta să nu mai vină? Târgul foloseşte doar două din hangarele uriaşului centru expoziţional Palexpo, poate un sfert din suprafaţa din 2019, ambele umplute cam ca alimentarele de pe vremea lui Ceaşcă – spaţii largi şi marfă din doi în trei. Primul hangar, altădată plin cu mărci premium şi modele actuale, a fost dedicat maşinilor vechi, de colectie. Printre ele, favoritele mele din toate timpurile:

Mişto, dar nu de asta vin oamenii la Geneva, ci ca să vadă maşini din viitor. Anul ăsta, hala principală are doar vreo 7 producători. Renault si Dacia ocupă cam 40% din suprafaţa de expoziţie, deci vă puteţi imagina ce generoasă este oferta. În rest mai sunt Isuzu cu cele mai banale şi plictisitoare camionete de pe lume, americanii de la Lucid cu nişte electrice foarte Tesla style, aparent performante dar scumpe şi cu o calitate a fabricaţiei sub standardul concurenţei, şi vreo trei firme chinezeşti dintre care cea mai cunoscută este BYD, liderul mondial în producţia de maşini electrice.

Vedeta incontestabilă a târgului? Noul Renault 5 Electric, lansat la Geneva. Am avut nevoie de două ore ca să pot să prind poza asta, maşinile au fost permanent asaltate de curioşi. Aş putea să pun pariu că interesul sugerează un viitor mare succes comercial al Renault în segmentul maşinilor electrice mici şi ieftine. Exerciţiul de design este un triumf, o reinterpretare modernă şi spectaculoasă a celebrului model clasic francez. Să vedem cât succes vor avea inginerii francezi să se apropie cu preţul de targetul propus de 25 de mii de euro, dar într-o piaţă în care cu greu găseşti maşini electrice sub 40 de mii de euro este meritoriu – şi s-ar putea dovedi vital – că încearcă acest lucru. Fiind o maşină preponderent de oraş, presupun că va atenua mult şi anxietatea legată de autonomia electrică. Dacă familia mea va avea nevoie de o a doua maşină, probabil că asta va fi aleasa.

Dacia a adus noul Duster, o altă maşină la care s-a înghesuit lumea şi care chiar arată foarte bine. Am fotografiat şi spectaculosul Sandrider, cu care Dacia va debuta la Dakar 2025, cu marele campion francez Sébastien Loeb la volan.

Chinezii de la BYD sunt noii lideri ai vânzărilor de maşini electrice, depăşind de curând Tesla. Maşinile nu mi se par extraordinare, probabil că în gama lor de preţ nici nu ar avea cum să fie. Unele elemente de design le mai recunoşti de pe la Land Rover sau Toyota, ceea ce nu ajută. Dar calitatea fabricaţiei este surprinzător de bună, designul este corect şi compatibil cu gusturile europenilor, partea tehnică este şi ea competitivă iar preţul va crea probleme oricărui concurent european. În plus, se promovează intens şi inteligent. Oamenii au fost curioşi, au venit să le vadă, şi asta probabil că va ajuta.

Nu mi-e clar care este motivul exact pentru care marii constructori germani şi americani au decis să nu se prezinte la Geneva. Mi-e teamă că explicaţia stă în meschine interese corporatiste de moment. Probabil că târgurile de profil sunt considerate prea scumpe şi o modalitate desuetă şi perimată de promovare. Până la urmă trăim în epoca digitală, în care lucrurile se vând şi se cumpără pe internet. Dar ce se uită, poate, este că shopping-ul pe net favorizează analiza lucidă, compararea la rece, lipsa de emoţie în alegerea produsului, saving-ul cumpătat. Adică, de exemplu, Tesla – pentru avantajul strict al performanţei – sau BYD, pentru performanţă şi preţ. Este surprinzător, deci, să-i vezi tot pe cei avantajaţi de mediile moderne de vânzări ţinând în viaţă, prin prezenţă, un salon auto cu o tradiţie de peste 100 de ani care a contribuit atât de mult, de-a lungul timpului, la consolidarea culturii automobilului.

Nu m-ar mira, peste 20 de ani, să constatăm că cei care expun la Salonul Auto de la Geneva să fie cam aceiaşi de anul ăsta. Poate pentru că mulţi alţii nu prea vor mai fi.

Lucerne–Interlaken Express panoramic train face 20 de minute de la Interlaken la Brienz şi circulă din 30 în 30 de minute, toată ziua. Se cheamă panoramic pentru că vagoanele sunt foarte înalte iar ferestrele sunt până sus şi chiar un pic deasupra, pe tavan, totul făcut pentru a-ţi da şansa să admiri peisajele de poveste ale Alpilor Bernezi care se reflectă perfect în apa turcoaz a lacului Brienz. Să vezi e cu totul altă experienţă, iar o poză făcută cu telefonul mobil prin geamul trenului este departe de a face dreptate peisajului alpin. Dar, ca să vă faceţi o vagă idee, cam asta am admirat eu acum câteva ore:

Vă imaginaţi că nu au fost singurele poze făcute cu telefonul cât a durat drumul şi, evident, aşa şi este, căci în marele grup de adolescenţi probabil sud coreeni care a umplut restul vagonului s-au făcut rafale de poze când unul dintre ei a adormit cu gura căscată şi gâtul strâmb. Fotografii norocoşi au fost cei de pe bancheta din faţa lui, care au şi share-ui imediat prada cu restul grupului. De prin jur s-au auzit râsete înfundate şi chicote reţinute, de parcă nimeni nu-şi dorea să-l trezească pe subiectul bunei dispoziţii. Bing-urile mesajelor schimbate au continuat câteva minute bune dar nimeni nu s-a ridicat să vadă cu ochii lui minunea, nimeni nu a vorbit cu nimeni, telefoanele au fost singurele mijloace de comunicare. Băiatul care dormea cu gura căscată a fost singura atracţie a celor 20 de minute, în rest tictoc, tictoc, tictoc…

Nici nu ştiu de ce scriu despre acest fapt divers banal, poate doar cu speranţa că dacă un adolescent român aflat în acelaşi tren ar da întâmplător (dar improbabil) peste acest post şi-ar putea face o idee, foarte vagă, despre ce ar putea vedea dacă s-ar uita, măcar o clipă, prin ferestrele foarte înalte ale Lucerne–Interlaken Express panoramic train.

Le-am văzut de la distanţă ecusoanele din piept. I-aş fi recunoscut şi fără ele: blonzi, înalţi, purtând aceleaşi cămăşi, aceleaşi cravate şi aceiaşi pantofi negri, comozi. Întotdeauna m-am întrebat dacă primesc hainele astea ca uniforme sau şi le cumpără ei singuri, străbătând mall-urile din butic în butic doar pentru a constata, când se întâlnesc, că şi-au ales aceleaşi modele, culori şi materiale. Păreau pierduţi, departe de centru şi mergând în direcţia opusă, fiecare ţinând, cu ambele mâini, câte o carte neagră. Mi-am ferit privirea când s-au apropiat de mine, ca şi când brusc ceva neobişnuit se întâmpla pe trotuarul opus, dar probabil că erau obişnuiţi cu asta. Unul din ei m-a salutat, un “Bonjour” cu accent american care-a primit în schimb un “Bonjour” cu accent românesc şi zîmbetul meu standard de “not the right time, mate”, care până acum s-a dovedit destul de eficient, clar mai eficient decât celălalt zâmbet standard, cel pentru cerşetori, ţigănci cu trandafiri sau adicţi care vor (măcar) o ţigare. N-au insistat, probabil recunosc uşor un suflet fără de speranţă.

Centrul era plin de ei, ceva absolut neobişnuit până acum. În faţa primăriei am numărat în jur de 20, deci vreo 10 perechi, căci niciodată nu umblă singuri. Presupun că unul ştie limba locului, germană sau franceză, iar celălalt zâmbeşte şi-ţi întinde un exemplar din Biblie. Un pic, dacă e să fiu rău, ca în bancul românesc cu patrulele noastre de poliţie: unul ştie să scrie, celălalt să citească. În orice caz, un lucru e sigur: sunt aici ca să salveze sufletele păcătoşilor bienezi.

Practic nimeni nu scapă ofensivei evangheliste. Vreo câteva săptămâni am avut un grup care a cântat în mijlocul străzii comerciale din centru, printre trecătorii ieşiţi sâmbătă dimineaţa la shopping. Mult prea gălăgioşi, cu staţia de amplificare dată prea tare, cu talent muzical modest dar un mesaj clar – “Jesus loves you!!!” repetat de sute de ori – au sfârşit prin a crea un vacuum în mijlocul Nidaugasse, cu trecătorii ocolindu-i aproape lipiţi de vitrinele de pe cele două părţi ale străzii. Toţi ceilalţi performeri de weekend au migrat către capetele străzii, ca să-şi poată face auzite vocile, acordeoanele şi chitările acustice.

Apoi a fost acel autobuz multicolor care circulă sub emblema “On the road with God”, lângă care s-a oferit cafea gratis oricui a fost dispus să asculte cuvântul Domnului. Dacă ar fi servit şi bere poate ar fi avut mai mulţi muşterii dar la Bienne, oraş uvrier cu o puternică şi tradiţională înclinaţie stângistă, o cafea nu e suficientă ca să te convingă s-o iei pe drumul drept. Poate luni dimineaţă, dar sigur nu sămbâtă, când weekendul promite atât de multe…

Invazia din acest weekend are o explicaţie. La Tissot Arena are loc un fel de congres evanghelist, cu reprezentanţi din toată lumea, cu pastori americani mai celebri ca Jay-Z care ţin discursuri electrizante, cu ultimele hit-uri ale muzicii gospel şi multă lume îmbrăcată la fel. Poate că vor premia cele mai productive echipe, cele ce vor fi distribuit cele mai multe Biblii sau vor fi salvat cele mai multe suflete rătăcite pe trotuarele pestriţe ale oraşului.

Sincer, nu înţeleg de ce americanii ăştia vin la Bienne. De fapt, nu înţeleg de ce vin în Europa. Poate ar trebui la un moment dat să mă opresc şi să întreb o echipă de-asta de misionari care este obiectivul acestei invazii. Are oare vreo importanţă dacă interlocutorul care acceptă să se oprească este ortodox, catolic, alt fel de evanghelist, evreu, musulman sau hindus?

În plus, nu cred că pot americanii ăştia să zică cât pot elveţienii să ignore.

O fi America o insulă cu multe ziduri de jur-împrejur, dar chiar şi la ei trebuie să fi ajuns informaţia că Europa a fost creştinată înaintea lor. Şi dacă ar fi într-adevăr ceva de recreştinat pe lumea asta, atunci probabil că hoardele care se închină păgânului zeu Trump ar fi un obiectiv mult mai îndreptăţit. Greu de obţinut, dar mult, mult mai creştinesc.

Dar, sigur, pot înţelege că e mult mai mişto să o freci într-o sâmbătă dimineaţă pe Nidaugasse decât pe cine ştie ce alte coclauri.

Acum ceva vreme am întrebat o colegă, elveţiancă get-beget, de unde aş putea să cumpăr o cămaşă tradiţională, folosită încă de către ţăranii şi fermierii elveţieni la munca în grajd sau pe păşune. Culoarea tradiţională a cămăşilor este bleu şi sunt făcute dintr-un bumbac gros şi rezistent, împodobit cu frumoase coloane brodate cu flori de colţ, simbolul Alpilor şi al pajiştilor pe care pasc celebrele lor vaci. După ce mi-a recomandat magazinele Landi, un fel de reţea a cooperativelor agricole, colega s-a simţit obligată să mă prevină, jenată, că afişîndu-mă în cămaşa aia prin oraş ar putea să-mi aducă ceva prejudicii de imagine. În faţa nedumeririi mele, mi-a explicat: în ultimii ani, celebra cămaşă a devenit un fel de simbol al UDC (SVP în germană), un partid cu o agendă apropiată de extrema dreaptă, puternic votat, în special, de zonele rurale izolate şi de populaţia vârstnică. Deci există posibilitatea ca oamenii să mă înţeleagă greşit văzându-mă purtând acea cămaşă, mai ales în mediile mai cosmopolite ale oraşelor mari. Nu am putut să nu constat în tonul vocii colegei mele frustrarea şi tristeţea cauzate de ‘renunţarea’ la un simbol naţional drag, pângărit şi confiscat de o grupare politică cu accente extremiste.

O altă colegă, italiancă de data asta şi foarte mândră de ţara şi cultura sa, îmi spunea că de fiecare dată când aude imnul naţional al Italiei nu-şi poate opri o grimasă de dezgust la primul vers: imnul lor începe cu Fratelli d’Italia, “întâmplător” numele celei mai noi grupări italiene de extrema dreaptă. În viziunea noului partid, eşti “fratelli” cu ei doar dacă ai idei ultranaţionaliste, rasiste pe alocuri, anti-emigraţie, anti-europene şi climato-sceptice, ca să le listăm doar pe cele mai scandaloase. Ceilalţi sunt numiţi, nediscriminatoriu, neo-marxişti şi pot fi, la fel de bine, klingonieni.

Ultima dată când am purtat o ie a fost, cred, în clasa a şasea, să tot fie vreo 40 de ani de atunci, când am reprezentat Generală 11 pe scena de la Casa Sindicatelor din Tulcea, în faţa a sute de părinţi şi copii. Cântam la vioară în taraful şcolii. Mai tradiţional de-atât nu se putea, deşi mie, sincer, mi-ar fi plăcut mai mult în grupul folk. Poate nu eram eu destul de patriot la vremea aia. Ulterior, de-a lungul anilor, am tot cochetat cu ideea de a-mi cumpăra o ie (tot ii se cheamă şi cele bărbăteşti, nu?), mai ales de când m-am mutat în Elveţia. Nu şi manta de-aia de voievod cum numai domnii Fuego şi Simion îşi permit, doar o cămaşă ţărănească folosită, pe vremuri, în grajd sau pe păşune. Dar când o văd pe madam Şoşoacă, că altfel nu pot să-i spun, scuipând scrâşnit în microfonul parlamentului şi-n camera cu care-şi face live-ul tradiţional pentru iarmarocul facebookului parcă mi se mai domoleşte avântul.

Când eşti departe de ţară devine important să-ţi poţi manifesta, măcar din când în când, identitatea. Să te bucuri, alături de-ai tăi, la vreun eveniment sau doar să te simţi, de la distanţă, parte a ceea ce reprezintă ţara. Ba chiar, din când în când, să îmbraci haina tradiţională a vecinului, în semn de preţuire şi de prietenie. Dar o să învăţăm să facem asta şi fără straie tradiţionale. Pentru moment am, de rezervă, tricoul oficial al naţionalei de rugby.

Nu-ş ce dracu poate să aibă! Pe cuvânt dacă pot să-mi dau seama! Am adus consultanţi de-ăia serioşi şi tineri, a venit un întreg detaşament, pe puţin vreo 50, de-ăia la costum şi cravată, ferchezuiţi de mamă-mamă! S-au învârtit vreo două săptămâni în jurul ei, nici nu puteam să-i întreb nimic, aşa erau de concentraţi. O avere m-a costat, da-s cei mai buni! Toţi mi-au zis acelaşi lucru: e prea grea, dom’le, consumă prea mult! Te trage la vale! Trebuie să reduci greutatea, renunţă la chestiile complicate şi inutile. Simplifică!

Aşa am dat jos tapiţeria de pe tavan şi din portbagaj. Covoraşele le-am aruncat. Dup-aia am aruncat bancheta din spate cu totu’! Geamurile din laterale le-am înlocuit cu folie de-aia de bucătărie; dup-aia, când am decapotat-o complet, n-a mai fost nevoie nici de folie. Trusa medicală şi roata de rezervă – ducă-se! Pedala de frână am păstrat-o, că-i nevoie să încetineşti, dar pe-aia de acceleraţie am înlocuit-o cu o lingură de lemn, de-aia de mesteci în mămăligă, super uşoară. Boxele – out, cui îi trebuie ştiri sau muzică în vremurile astea? Computerul de bord l-am dezactivat, n-am nevoie dacă viaţa e simplificată destul, aşa mi-au zis, şi face sens, dacă stai să te gândeşti. Păi ce, nu ştiu eu unde merg? Oare să mai ţin volanul sau să-l înlocuiesc cu unul de-ăla mic, fără butoane, simplu?

Are cel puţin 300 de kile mai puţin. S-o las fără uşi? O las fără uşi, dă-o-n… Dar motorul continuă să meargă ca dracu’. Şi nu ştiu ce să-i mai fac!

Am primit o scrisoare acasă de la dealerul de la care am luat maşina. Pe un ton protocolar mi se aducea la cunoştinţă că maşina a comunicat către centrul de service că există o problemă tehnică ce trebuie rezolvată fără întârziere. Eram invitat să-mi fac cât de curând o programare. Iniţial m-am îngrijorat, căci ultimele săptămâni au fost oribile, nicio şansă să intre şi o vizită la service în program, deci maşina avea să fie condusă aşa, defectă. Apoi m-am enervat, căci abia a împlinit un an luna trecută şi are doar vreo 8 mii de kilometri, cum naiba să se strice? E drept că nici nu i-am deschis capota încă, habar nu am cum arată motorul. S-au dus vremurile când completam antigel în fiecare dimineaţă în parcarea din faţa blocului din Berceni. Aminitirea asta m-a mai liniştit, până la urmă e în garanţie, deci măcar n-o să plătesc.

Având drum prin zonă, am trecut azi pe la ei să-mi fac programare. Ca orice, aici în Elveţia lucrurile se fac cu cap, cu programare, cu disciplină. Deci durează. Trebuie să vin la service pe 11 Ianuarie la ora 10. La 11 totul va fi gata.

Deci senzorii au citit, softul a prelucrat, cipul a transmis, alt soft a descifrat, operatorul a interpretat, secretara a editat, printat şi expediat, poşta a livrat, eu m-am deplasat iar tipul din showroom m-a programat. Peste trei săptămâni. Trebuie să-mi completeze lichidul de frînă. Dacă-mi aduc eu bine aminte – şi-mi aduc aminte, pentru că am făcut-o de nenumărate ori, e drept că la maşini mai puţin sofisticate – chestia asta dura, pe vremuri, cam cinci minute.

Şi totuşi continuăm să progresăm ca societate.

Pe la începutul verii ţevile Gazpromului au intrat prematur într-o mentenanţă neanunţată. Ulterior s-a descoperit că lipsea o turbină, motiv pentru care perioada de mentenanţă a fost prelungită. Până la urmă inginerii ruşi au descoperit că turbina era în Germania, unde trebuia instalată, abia după ce au văzut-o într-o poză de pe FB, în spatele cancelarului Germaniei, Olaf Scholz. Apoi, ghinion, a fost nevoie ca mentenanţa să fie prelungită din nou pentru că ruşii au descoperit o defecţiune care a survenit, absolut ciudat, în timp ce reţeaua era oprită. În fine, n-ar fi o chestie complet neobişnuită, s-au mai văzut cazuri de proprietari care simt când li se strică loganul în parcare. Şi sufletul rus e mult mai sensibil ca al nostru la paranormale de-astea.

Poveştile cu gazul care are probleme să curgă prin ţeavă le-au dat de gândit elveţienilor, oameni prevăzători şi cu simţ organizatoric, şi asta încă înainte ca ţevile de pe fundul mării Baltice să fie distruse ba de americani, ba de englezi, ba de ucraineni, ba de oricine altcineva numai de ruşi nu. Perspectiva unei ierni în frig şi întuneric a cerut soluţii rapide.

Şi pentru că orice elveţian care se respectă are o pereche de papuci Birkenstock pe care-i poartă de obicei neîntrerupt din martie până târziu în noiembrie era normal ca soluţia să vină de la această companie atât de dragă sufletului – şi picioarelor – Elveţiei.

Vestiţii papugii au înţeles magistral gravitatea momentului şi au venit cu o soluţie pe măsura provocărilor: papucii de blană! Ia să vedem cu ce mai plusează acum nea putinică, băga-şi-ar gazu-n…

De nouă ani îmi tot propun să nu ratez sărbătoarea de transhumance, care are loc, în funcţie de sat, pe la începutul lunii octombrie. Mi-e teamă că la ce temperaturi au fost în ultimii ani în curând o să dispară complet. De fapt, ce zic eu că o să dispară! Din contră, nu o să dispară deloc, doar că o să fim noi, oamenii, ăia care or să coboare în turmă din creierul Alpilor la sfârşitul toamnei, când temperaturile continentale vor coborî uşor sub 30-40 de grade. Dar să nu anticipăm, încă vorbim despre vaci, motiv pentru care am folosit mai sus denumirea în franceză, deşi nici cea germană nu e departe, transhumanz. Diferenţa faţă de transhumanţa noastră, a românilor, este că dacă ar fi avut şi ei Mioriţa s-ar fi chemat, probabil, Vioriţa şi ar fi fost despre un ţăran elveţian un pic mai puţin blazat decît zen-contemplativul nostru oier moldovan şi ortoman. Aproape exclus ca zen-ii de pe-aici să fie ciobani pentru că au obiceiul să fumeze chestii de-alea care te cam mioritizează, cu previzibilul deznodământ al rămânerii fără oi şi miei. Anul ăsta uitasem de serbare, dar ne-am nimerit într-un hotel de munte vineri seara şi-am aflat că vacile aveau să defileze cu ghirlande de flori împletite între coarne a doua zi de dimineaţă, la 11:00, atât la Lenk cât şi la Gstaad. La Lenk trebuia să mergem cu maşina vreo jumătate de oră, Gstaad-ul îl vedeam de la balcon, 5 km de mers, aşa că decizia a fost simplă. Plus că Gstaad e mai de fiţe, rar ai şansa să vezi vaci defilând prin faţa buticurilor Vuitton, Prada şi Hermes. Ţărani vezi des, peste tot, dar vaci nu. Aşa că pe la 10 ne-am pornit. Iniţial am luat-o spre vale, căci vedeam drumul spre Gstaad, dar ne-a momit un indicator care promitea o scurtătură. Drumul urca un pic, dar suntem antrenaţi. Am pornit la deal. De fapt, din ce în ce mai la deal. După vreun sfert de oră ne-am oprit să ne tragem sufletul şi să ne orientăm. Un indicator din zare ne-a lămurit că mergeam în direcţia greşită. Ne-am întors, am găsit alt indicator, şi după încă vreo zece minute de marş am ajuns pe aceeaşi stradă de pe care pornisem, la 50 de metri de hotel. Am ajuns până la urmă în Gstaad, evident, doar că transhumanţa n-a vrut să ne aştepte. Vacile înflorate şi ciobanii ferchezuiţi în costume populare erau de mult pe la fermele lor. Am auzit doar talăngile, de la distanţă. Pe strada centrală mai erau doar doamne elegante care semănau parcă toate cu madam Macron, domni în vârstă însoţiţi de prietenele lor din est care semănau parcă toate cu Loredana G, câteva chinezoaice care pozau ce mai rămăsese, un grup mic de indieni zgribuliţi de cele 7 grade celsius şi vreo doi copii elveţieni în pantaloni scurţi şi tricouri. Poate din descriere pare o atmosferă animată, dar nu era. Este extrasezon, ski-ul nu a început încă, hotelurile sunt mai mult goale, multe buticuri închise. Şi ploua, chestie care se pare că era doar pe gustul meu. Şi mai e ceva. Locul ăsta, în octombrie, parcă nu are suflet – şi va trebui să aştepte decembrie pentru a arăta ca un loc care şi-a vândut sufletul. Pe mulţi bani. Toate chalet-urile alea din jur care zac goale, în aşteptarea clienţilor airbnb sau a proprietarilor bogaţi ai lumii ăsteia, îţi lasă un gust amar şi, în ciuda eforturilor de a te convinge de contrariul, îţi spun că nu mai există o comunitate locală autentic rurală. Chalet se numea căsuţa din lemn, de sus din munte, în care ţăranii Alpilor făceau brânza. Astăzi denumeşte viluţa ultramodernă, cu aer retro-chic, a oamenilor cu bani. Fermierii din Gstaad probabil că ştiu că vacile lor pasc pe păşuni care costă sute de milioane de franci. Copiii satelor de munte nu îşi vor permite niciodată o casă la ei în sat decât după o carieră de succes ca bancheri la Zurich. Ce rămâne în loc? Câţiva bătrâni, multe agenţii imobiliare, restaurante în care servesc toate naţiile globului şi turişti care se fâţâie pe strada principală, în căutarea unor butaforii în care doar vacile mai sunt alea de odinioară. Da, am ratat transhumanţa. Forever.  

Un robot care participa la un turneu de şah din Moscova se pare că şi-a pierdut “cumpătul” după ce oponentul său, un jucător rus de şapte ani pe nume Christopher, a mutat neaşteptat de repede pe tablă. Robotul i-a prins copilului un deget pe care l-a strâns suficient de tare cât să-i provoace o fractură, în ciuda intervenţiei prompte a mai multor spectatori. Deşi nimeni nu a avut curajul să recunoască, toţi au răsuflat uşuraţi că robotul nu avea instalate modulul de noviciok, setul de katiuşe şi perechea de rachete Satan. Şi că turneul de şah a fost organizat la parterul unei clădiri fără ferestre. Căci ce naşte din pisică joacă şah doar aşa, de plictiseală.