Nu-ş ce dracu poate să aibă! Pe cuvânt dacă pot să-mi dau seama! Am adus consultanţi de-ăia serioşi şi tineri, a venit un întreg detaşament, pe puţin vreo 50, de-ăia la costum şi cravată, ferchezuiţi de mamă-mamă! S-au învârtit vreo două săptămâni în jurul ei, nici nu puteam să-i întreb nimic, aşa erau de concentraţi. O avere m-a costat, da-s cei mai buni! Toţi mi-au zis acelaşi lucru: e prea grea, dom’le, consumă prea mult! Te trage la vale! Trebuie să reduci greutatea, renunţă la chestiile complicate şi inutile. Simplifică!

Aşa am dat jos tapiţeria de pe tavan şi din portbagaj. Covoraşele le-am aruncat. Dup-aia am aruncat bancheta din spate cu totu’! Geamurile din laterale le-am înlocuit cu folie de-aia de bucătărie; dup-aia, când am decapotat-o complet, n-a mai fost nevoie nici de folie. Trusa medicală şi roata de rezervă – ducă-se! Pedala de frână am păstrat-o, că-i nevoie să încetineşti, dar pe-aia de acceleraţie am înlocuit-o cu o lingură de lemn, de-aia de mesteci în mămăligă, super uşoară. Boxele – out, cui îi trebuie ştiri sau muzică în vremurile astea? Computerul de bord l-am dezactivat, n-am nevoie dacă viaţa e simplificată destul, aşa mi-au zis, şi face sens, dacă stai să te gândeşti. Păi ce, nu ştiu eu unde merg? Oare să mai ţin volanul sau să-l înlocuiesc cu unul de-ăla mic, fără butoane, simplu?

Are cel puţin 300 de kile mai puţin. S-o las fără uşi? O las fără uşi, dă-o-n… Dar motorul continuă să meargă ca dracu’. Şi nu ştiu ce să-i mai fac!

Am primit o scrisoare acasă de la dealerul de la care am luat maşina. Pe un ton protocolar mi se aducea la cunoştinţă că maşina a comunicat către centrul de service că există o problemă tehnică ce trebuie rezolvată fără întârziere. Eram invitat să-mi fac cât de curând o programare. Iniţial m-am îngrijorat, căci ultimele săptămâni au fost oribile, nicio şansă să intre şi o vizită la service în program, deci maşina avea să fie condusă aşa, defectă. Apoi m-am enervat, căci abia a împlinit un an luna trecută şi are doar vreo 8 mii de kilometri, cum naiba să se strice? E drept că nici nu i-am deschis capota încă, habar nu am cum arată motorul. S-au dus vremurile când completam antigel în fiecare dimineaţă în parcarea din faţa blocului din Berceni. Aminitirea asta m-a mai liniştit, până la urmă e în garanţie, deci măcar n-o să plătesc.

Având drum prin zonă, am trecut azi pe la ei să-mi fac programare. Ca orice, aici în Elveţia lucrurile se fac cu cap, cu programare, cu disciplină. Deci durează. Trebuie să vin la service pe 11 Ianuarie la ora 10. La 11 totul va fi gata.

Deci senzorii au citit, softul a prelucrat, cipul a transmis, alt soft a descifrat, operatorul a interpretat, secretara a editat, printat şi expediat, poşta a livrat, eu m-am deplasat iar tipul din showroom m-a programat. Peste trei săptămâni. Trebuie să-mi completeze lichidul de frînă. Dacă-mi aduc eu bine aminte – şi-mi aduc aminte, pentru că am făcut-o de nenumărate ori, e drept că la maşini mai puţin sofisticate – chestia asta dura, pe vremuri, cam cinci minute.

Şi totuşi continuăm să progresăm ca societate.

Pe la începutul verii ţevile Gazpromului au intrat prematur într-o mentenanţă neanunţată. Ulterior s-a descoperit că lipsea o turbină, motiv pentru care perioada de mentenanţă a fost prelungită. Până la urmă inginerii ruşi au descoperit că turbina era în Germania, unde trebuia instalată, abia după ce au văzut-o într-o poză de pe FB, în spatele cancelarului Germaniei, Olaf Scholz. Apoi, ghinion, a fost nevoie ca mentenanţa să fie prelungită din nou pentru că ruşii au descoperit o defecţiune care a survenit, absolut ciudat, în timp ce reţeaua era oprită. În fine, n-ar fi o chestie complet neobişnuită, s-au mai văzut cazuri de proprietari care simt când li se strică loganul în parcare. Şi sufletul rus e mult mai sensibil ca al nostru la paranormale de-astea.

Poveştile cu gazul care are probleme să curgă prin ţeavă le-au dat de gândit elveţienilor, oameni prevăzători şi cu simţ organizatoric, şi asta încă înainte ca ţevile de pe fundul mării Baltice să fie distruse ba de americani, ba de englezi, ba de ucraineni, ba de oricine altcineva numai de ruşi nu. Perspectiva unei ierni în frig şi întuneric a cerut soluţii rapide.

Şi pentru că orice elveţian care se respectă are o pereche de papuci Birkenstock pe care-i poartă de obicei neîntrerupt din martie până târziu în noiembrie era normal ca soluţia să vină de la această companie atât de dragă sufletului – şi picioarelor – Elveţiei.

Vestiţii papugii au înţeles magistral gravitatea momentului şi au venit cu o soluţie pe măsura provocărilor: papucii de blană! Ia să vedem cu ce mai plusează acum nea putinică, băga-şi-ar gazu-n…

De nouă ani îmi tot propun să nu ratez sărbătoarea de transhumance, care are loc, în funcţie de sat, pe la începutul lunii octombrie. Mi-e teamă că la ce temperaturi au fost în ultimii ani în curând o să dispară complet. De fapt, ce zic eu că o să dispară! Din contră, nu o să dispară deloc, doar că o să fim noi, oamenii, ăia care or să coboare în turmă din creierul Alpilor la sfârşitul toamnei, când temperaturile continentale vor coborî uşor sub 30-40 de grade. Dar să nu anticipăm, încă vorbim despre vaci, motiv pentru care am folosit mai sus denumirea în franceză, deşi nici cea germană nu e departe, transhumanz. Diferenţa faţă de transhumanţa noastră, a românilor, este că dacă ar fi avut şi ei Mioriţa s-ar fi chemat, probabil, Vioriţa şi ar fi fost despre un ţăran elveţian un pic mai puţin blazat decît zen-contemplativul nostru oier moldovan şi ortoman. Aproape exclus ca zen-ii de pe-aici să fie ciobani pentru că au obiceiul să fumeze chestii de-alea care te cam mioritizează, cu previzibilul deznodământ al rămânerii fără oi şi miei. Anul ăsta uitasem de serbare, dar ne-am nimerit într-un hotel de munte vineri seara şi-am aflat că vacile aveau să defileze cu ghirlande de flori împletite între coarne a doua zi de dimineaţă, la 11:00, atât la Lenk cât şi la Gstaad. La Lenk trebuia să mergem cu maşina vreo jumătate de oră, Gstaad-ul îl vedeam de la balcon, 5 km de mers, aşa că decizia a fost simplă. Plus că Gstaad e mai de fiţe, rar ai şansa să vezi vaci defilând prin faţa buticurilor Vuitton, Prada şi Hermes. Ţărani vezi des, peste tot, dar vaci nu. Aşa că pe la 10 ne-am pornit. Iniţial am luat-o spre vale, căci vedeam drumul spre Gstaad, dar ne-a momit un indicator care promitea o scurtătură. Drumul urca un pic, dar suntem antrenaţi. Am pornit la deal. De fapt, din ce în ce mai la deal. După vreun sfert de oră ne-am oprit să ne tragem sufletul şi să ne orientăm. Un indicator din zare ne-a lămurit că mergeam în direcţia greşită. Ne-am întors, am găsit alt indicator, şi după încă vreo zece minute de marş am ajuns pe aceeaşi stradă de pe care pornisem, la 50 de metri de hotel. Am ajuns până la urmă în Gstaad, evident, doar că transhumanţa n-a vrut să ne aştepte. Vacile înflorate şi ciobanii ferchezuiţi în costume populare erau de mult pe la fermele lor. Am auzit doar talăngile, de la distanţă. Pe strada centrală mai erau doar doamne elegante care semănau parcă toate cu madam Macron, domni în vârstă însoţiţi de prietenele lor din est care semănau parcă toate cu Loredana G, câteva chinezoaice care pozau ce mai rămăsese, un grup mic de indieni zgribuliţi de cele 7 grade celsius şi vreo doi copii elveţieni în pantaloni scurţi şi tricouri. Poate din descriere pare o atmosferă animată, dar nu era. Este extrasezon, ski-ul nu a început încă, hotelurile sunt mai mult goale, multe buticuri închise. Şi ploua, chestie care se pare că era doar pe gustul meu. Şi mai e ceva. Locul ăsta, în octombrie, parcă nu are suflet – şi va trebui să aştepte decembrie pentru a arăta ca un loc care şi-a vândut sufletul. Pe mulţi bani. Toate chalet-urile alea din jur care zac goale, în aşteptarea clienţilor airbnb sau a proprietarilor bogaţi ai lumii ăsteia, îţi lasă un gust amar şi, în ciuda eforturilor de a te convinge de contrariul, îţi spun că nu mai există o comunitate locală autentic rurală. Chalet se numea căsuţa din lemn, de sus din munte, în care ţăranii Alpilor făceau brânza. Astăzi denumeşte viluţa ultramodernă, cu aer retro-chic, a oamenilor cu bani. Fermierii din Gstaad probabil că ştiu că vacile lor pasc pe păşuni care costă sute de milioane de franci. Copiii satelor de munte nu îşi vor permite niciodată o casă la ei în sat decât după o carieră de succes ca bancheri la Zurich. Ce rămâne în loc? Câţiva bătrâni, multe agenţii imobiliare, restaurante în care servesc toate naţiile globului şi turişti care se fâţâie pe strada principală, în căutarea unor butaforii în care doar vacile mai sunt alea de odinioară. Da, am ratat transhumanţa. Forever.  

Un robot care participa la un turneu de şah din Moscova se pare că şi-a pierdut “cumpătul” după ce oponentul său, un jucător rus de şapte ani pe nume Christopher, a mutat neaşteptat de repede pe tablă. Robotul i-a prins copilului un deget pe care l-a strâns suficient de tare cât să-i provoace o fractură, în ciuda intervenţiei prompte a mai multor spectatori. Deşi nimeni nu a avut curajul să recunoască, toţi au răsuflat uşuraţi că robotul nu avea instalate modulul de noviciok, setul de katiuşe şi perechea de rachete Satan. Şi că turneul de şah a fost organizat la parterul unei clădiri fără ferestre. Căci ce naşte din pisică joacă şah doar aşa, de plictiseală.

Am scris destul de mult despre epidemia de covid şi implicaţiile ei complexe aşa cum le-am trăit, văzut, citit şi înţeles, acasă aici sau acasă în România. Pentru că săptămâna asta am fost testat pozitiv şi încă nu sunt complet refăcut cred că subiectul merită încă o privire, de data asta ceva mai personală.

“Doar o răceală”. Patru zile după ce au început, trebuie să recunosc că toate simptomele sunt de răceală – sau de gripă, ca să fiu un pic mai exact. Nu am făcut gripe decât foarte rar, mai ales că de vreo cinci ani mă şi vaccinez în fiecare toamnă. Covid-ul ăsta a fost, cred, cea mai severă experienţă de până acum. Dar, sigur, dacă eşti în criză de cuvinte poţi să-i spui şi răceală…

“Te-ai vaccinat şi tot ai luat-o!” Prima întrebare din partea doctoriţei elveţience care m-a văzut a fost: Eşti vaccinat? A doua: Cu câte doze? Da, trei doze şi tot am luat virusul, şase luni după booster. Prietenii mei antivaccinişti se vor înghesui să spună că le-am făcut degeaba. Felul în care văd eu lucrurile acum este următorul: dacă toate vaccinurile alea au reuşit să-mi facă “răceala” asta mai uşoară cu un pic, cu o fracţiune de grad Celsius sau cu un minut mai puţin de durere de cap, dacă recluziunea în apartamentul ăsta va fi cu o oră mai scurtă, atunci să mă vaccinez a fost o decizie înţeleaptă.

“Dictatura medicală”. Să mă vaccinez a fost o opţiune personală, convins de argumentele medicale şi de importanţa acestui gest ca solidaritate socială în stoparea propagării epidemiei şi limitarea efectelelor sale economice. Dar şi să nu fi fost convins, vaccinarea mi-a oferit libertatea de a călători şi de a-mi revedea mama după un an şi trei luni în care lucrul ăsta nu a fost posibil. Câteodată ne-afundăm singuri în nişte dezbateri atât de complicate că uităm de unde am plecat. Şi, mai ales, ce înseamnă libertate cu adevărat.

Ca să închei: Sănătate la toată lumea! Mă duc să-mi mai fac un ceai de muşeţel.

Deşi e zonă pietonală trebuie să ocolesc Mercedes-ul decapotabil care a oprit în mijlocul aleei, venit de pe o străduţă laterală. Chiar în faţa maşinii e o clădire în construcţie, cu un gard de protecţie din plasă care fură şi el vreun metru din trotuar. Pietonii se uită strâmb spre maşină în timp ce se strecoară prin spaţiul rămas liber, dar prin geamurile negre nu se vede mare lucru. În Elveţia străzile pietonale sunt sacre.

Când s-a deschis portiera din dreapta, la câţiva metri de mine, am crezut că visez, nu vezi aşa ceva în fiecare zi. O brunetă spectaculoasă, mai mult prin efort decât prin calităţile naturale, s-a dat jos din maşină cu gesturi largi, studiate, părea că se mişcă cu încetinitorul, deşi nu suficient de încet cât să ne lase pe noi, muritorii de rând din stradă, să absorbim toate amănuntele. La naiba, Rihanna în mijlocul Bienne-ului?!?!?! Buze exagerat preapline, gene cum n-am mai văzut din Muppets, sprâncene desenate parcă cu laserul în model de anime japonez. Un strat de ceva îi acoperea faţa şi părea să-i limiteze expresiile, în plus avea un bronz care-ar fi putut fi în acelaşi timp natural şi aplicat. Şi asta nu-i nimic! Domnişoara era îmbrăcată cu ceva ce ar fi trecut, pentru cineva mai în vârstă, drept un furou, deşi nu era făcut să fie purtat pe dedesubt. Aşa că era mai degrabă un combinezon (fără vreo întrebuinţare practică evidentă), croit dintr-o bucată, negru şi complet transparent, menit să lase să se vadă… aproximativ totul. Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, ar fi zis Ispirescu… Doar că, atunci când s-a ridicat din maşină, am observat că pe deasupra avea şi un fel de pardesiu. Deşi suficient de descheiat, pardesiul a refuzat să-i expună complet implanturile generoase, poate şi pentru că doctorul chirurg decisese să le tragă (întindă?) mai spre lateral, lăsând o vale largă de-o palmă deasupra sternului. Păcat…

Tocuri cui, am uitat să zic, şi fund bombat, cum se poartă acum, rezultatul multelor genoflexiuni şi exerciţii la aparatele de fesieri. În fine, poate un pic şi de la şaorma, dar sunt rău, aproape că nu se vede. A făcut câţiva paşi, unduindu-se provocator, probabil conştientă de efect, până la intrarea în şcoala de muzică. Să fie oare profesoară… de dansuri exotice? Am simţit cu coada ochiului că mai mulţi trecători, deopotrivă femei şi bărbaţi, monitorizau curioşi situaţia. Şi-a extras telefonul din buzunar şi aproape am simţit valul de stupoare – de unde naibii l-a scos pe-ăla?!?! – dar n-a mai apucat să-l folosească. Un băieţel de vreo 8-9 ani, purtând o cutie de vioară în spate, a coborât scările, îndreptându-se spre ea dar privind în acelaşi timp în jur, la lumea curioasă. Nu puteam să ratez momentul ăsta, am încetinit pasul şi-am ciulit urechile, aproape sigur de ce-o să urmeze, curios să văd dacă ghicesc şi de data asta.

– Hai, mişcă-ţi curu’ c-a blocat Vasi strada!

Acum câteva zile, un articol din Tribune de Geneve descria valul 4 din România drept “carnagiul bunicilor”. Dincolo de titlul cu conotaţii apocaliptice, conţinutul descria corect situaţia României în mijlocul unei crize epidemice şi sanitare îngrozitoare. În comentariile de sub articol o româncă ţinea să confirme situaţia, iar franceza sa prea tehnică sugera că ştie despre ce vorbeşte. Sunt mulţi români care lucrează în domeniul sănătăţii în Elveţia francofonă, deci nicio surpriză.

Mesajul ei bine intenţionat avea să primească o lungă replică din partea cuiva la fel de avizat, ceea ce era evident mai mult din ton decât din exactitatea tehnică. România e una dintre cele mai înapoiate state din Europa, explica, sigur pe el, specialistul. Românii sunt extrem de săraci, ceea ce implică o alimentaţie deficitară. Pentru că mănâncă prost, românii au sisteme imunitare compromise, ceea ce-i lasă pradă tuturor bacteriilor şi virusurilor lumii ăsteia. Şi de-aia – a venit încheierea apoteotică – covidul loveşte năpraznic! Altfel, într-o lume bine hrănită, e doar o gripă banală. Voilà!

Voilà, acum ştiţi şi voi că de-aia se moare de covid în România cât în tot vestul Europei la un loc, pentru că mâncăm prost şi sarmalele nu ne stimulează suficient imunitatea. Mai degrabă involuntar, comentatorul elveţian, fără îndoială un om cu o dietă impecabilă, ar putea induce ideea că un popor cu aşa o rezistenţă deplorabilă la boli ar avea nevoie de mai multă vaccinare, nu?

Dacă aş continua în logica acestui domn, aş putea constata că ultimele săptămâni dovedesc cum Elveţia devine din ce în ce mai nemâncată – pardon, malnutrită. Ba, aş spune, cantoanele germane din estul şi centrul ţării par a sta mult mai prost cu imunitatea faţă de cele din zona marilor oraşe sau din Elveţia francofonă. Asta, poate, pentru că în valurile precedente situaţia a stat complet pe dos, ceea ce i-a speriat pe oameni şi i-a convins că trebuie să se… pardon, era să zic să se vaccineze, dar evident, pentru domnul nostru explicaţia este că i-a convins să mănânce mai sănătos. Mai ales ăia care au scăpat.

Serios acum, să nu faci legătura între rata de vaccinare semnificativ mai mică din est şi numărul crescut de cazuri şi de spitalizări mi se pare pur şi simplu dezarmant. E logic, e evident, e elementar… Cum să nu faci legătura dintre mortalitatea de aproape 50 de ori mai mare în Noiembrie în România faţă de Portugalia, când rata de vaccinare de la noi era de sub 40% iar la ei de 90%? Asta fără să mai zic că poate cea mai vaccinată categorie din România e chiuveta. Ce poţi spune mai mult – sau altfel – pentru a convinge oamenii că medicina, ca ştiinţă, este, în principal, un exerciţiu de statistică? Şi că poveştile vecinului care a murit a doua zi după vaccin şi a colegei care-a ajuns la spital dublu vaccinată, au sens numai în măsura în care sunt adunate consecvent alături de alte zeci, sute şi mii de exemple similare. Altfel poveştile nu au relevanţă statistică – ăsta-i termenul tehnic – şi nu contează decât pentru propaganda de FB. Ceea ce ar trebui să conteze mai mult, în schimb, e că într-o lume în care au fost deja administrate aproape 8 miliarde (!!!) de doze din vaccinurile covid, ‘jde miile de antivaxeri nu pot să combată ştiinţa decât cu poveştile astea de doi lei despre sărăcia românilor sau despre mai ştiu eu cine care a păţit mai ştiu eu ce.

Între timp, se pare că toată Europa îşi închide obloanele de frica noii tulpini care vine de la alţi nemâncaţi, fraţii noştri sud-africani. Dacă e să ne ghidăm după cât de isterică e reacţia statelor, aş zice că situaţia e mai serioasă decât suntem lăsaţi să înţelegem. Să vezi acum malnutriţie…

Ne-am nimerit întâmplător într-un mic orăşel elveţian de munte situat la vreo 30 de kilometri distanţă de mult mai cosmopolitul Interlaken, unde e vânzoleală de turişti tot anul pe lângă magazinele cu ceasuri scumpe sau ferestrele mari ale restaurantului Hooters, cu decolteurile şi atmosfera lui tropicală dinăuntru. La Meiringen categoric nu e la fel, deşi turismul atârnă greu în bilanţul oraşului, dar nu în perioada asta, când nu e zăpadă dar nici vară nu mai e, când munţii din jur s-au ascuns în ceaţa groasă, când nu toate telecabinele şi funicularele funcţionează, când afară sunt 6 grade şi plouă, rar, poate nu tot timpul, dar suficient cât să-ţi intre la un moment dat în oase.

Să baţi strada principală dintr-un cap în celălalt durează mai puţin de o jumătate de oră. În centru şi-au făcut loc şi câteva clădiri mai răsărite, chiar vreo două hoteluri cu pretenţii ce par mai vechi de 100 de ani, dar spre periferie am văzut şi câteva cabane de munte tradiţionale, bine întreţinute la exterior, dar care păreau nelocuite de zeci de ani. Nelipsitele perdeluţe din geamlâcurile etajelor aproape că arătau ca nişte pânze de păianjen, mai degrabă consistente din cauza deceniilor de praf decât din urzeala bătrânelor ţesături.

Când ne-am decis să mâncăm de prânz în oraş mi-a fost clar că va trebui să alegem chestii simple. Eu am ideea asta că într-un mic orăşel de munte n-ar trebui să fie greu să găseşti o masă simplă, de exemplu un şniţel, cartofi prăjiţi, eventual o salată. La Bienne, în oraşul în care locuim, chestia asta e dificilă, toată lumea oferă chestii (aparent) sofisticate, mai degrabă care se vor aşa decât sunt în realitate. N-am mai mâncat un şniţel din martie anul trecut, de când covidul a închis cantina biroului, de fapt biroul cu totul. Aşa că, speram eu, la munte ar trebui să fie prima opţiune: nepretenţioasă, prietenoasă cu cei care explorează munţii din jur, n-ai nevoie de un chef michelin ca să faci şniţele pe bandă rulantă. Mie, un amator, mi se par uşor de făcut. Dar a fost clar, după tura de centru, că m-am înşelat. A trebuit să alegem între un restaurant chinezesc specializat în sushi, o pizzerie care, uitându-mă la clienţii de pe terasă, bănuiesc că are patroni musulmani şi un restaurant turcesc care, curios, nu vindea mâncare mexicană, franţuzească sau tailandeză, chiar vindea nişte cinstite şaorme, e drept că dintr-o carne care arăta mai mult a parizer decât a piept de pui.

Ceva e în neregulă cu economia asta dacă toate vacile şi oile alea de le-am văzut păscând peste tot în jurul oraşului, pe dealurile din jur, sunt ţinute doar pentru brânza Gruyère, producţia de ciocolată elveţiană şi, evident, pozele pentru calendarele 2022. Şi mai au şi amprenta de carbon cât casa, de te bântuie suedeza aia mică de fiecare dată când te gândeşti la un antricot la grătar.

Până la urmă am ales restaurantul de sushi. Probabil localul fusese tot restaurant înainte de a fi fost preluat de familia de chinezi care ne-a întâmpinat. Cele câteva briz-brizuri atârnate ici şi colo, peştişori norocoşi, poze cu domniţe zâmbitoare, ornamente din bambus, nu reuşeau să acopere amenajarea anterioară a unui restaurant elveţian din anii ’80. Toate erau vechi şi demodate dar cumva se potriveau cu muzica chinezească şi atmosfera de local comunist care mi-a adus aminte de restaurantele noastre de pe vremea lui Ceaşcă. La masa de lângă noi îşi butonau telefoanele copiii familiei, o fată aproape adolescentă şi un băiat de vreo zece ani care comenta jocul de pe telefon cu expresii în engleză de gangster american. Avea accentul potrivit şi-o scotea din minţi pe maică-sa, care până la urmă n-a mai suportat şi i-a scos pe amândoi afară în ploaie să se plimbe cu trotinetele.

Cât despre sushi, trebuie să recunosc că-mi place, deşi întotdeauna am zis că peştele crud ar trebui să fie mai comestibil în restaurantele de la malul mării. Categoric cu riscuri de toxi-infecţie alimentară mai reduse, deşi supply chain-ul a progresat spectaculos de când s-a deschis primul restaurant în Meiringen, probabil nu de către chinezi. Una peste alta, n-am fost surprins să constat că sushi-ul de-aici e oarecum banal şi fad, poate cu excepţia unui sortiment ce avea în mijlocul discului de orez un fel de pateu în loc de peşte. Dar cel mai mult mi-au plăcut creveţii pane. Gazdele noastre chineze din Meringen Elveţia au păstrat numele japonez, tempura, pentru un fel de mâncare adus în Nagasaki prin secolul 16 de misionarii portughezi şi exportat înapoi în Europa de globalism până în creierul munţilor, unde a devenit cea mai accesibilă hrană a unei banale duminici de noiembrie. Mai şniţel de-atât nu s-a putut. Asta e, lumea se schimbă.

Aseară am văzut pe Netflix un film românesc care mi-a plăcut. Cu lesbiene şi un titlu ciudat, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă. A fost al treilea film românesc de pe Netflix în tot atâtea seri, după Breaking News şi Legacy. Dacă faceţi eforturi să evitaţi marile seriale americane consumatoare de timp, ca mine, dacă vă plac filmele româneşti, vi le recomand pe toate trei cu căldură. Frumoasele noastre lesbiene au mers de minune cu un Cannonau de Sardinia, pentru care am făcut o mică pasiune. Temporară. Îmi place chiar mai mult decât Neagra de Purcari a magazinului românesc din Bienne, unde nu ajung prea des pentru că tentaţiile româneşti trebuie savurate cu măsură şi la intervale rezonabile de timp. După film am intrat pe Facebook ca să-mi scot data naşterii din profilul public. Am scos şi anul, deşi puteam la fel de bine să-l las, n-are importanţă. Just a number, cum zic americanii… Apoi am pus toate telefoanele din casă pe modul avion. Am citit, înainte să adorm, câteva pagini din Ierusalim, romanul lui Goncalo Tavares pe care l-am început marţi. Acasă era deja ziua mea, aici sunt cu o oră mai tânăr, deşi nu neapărat aşa mă simt.

M-am trezit târziu, un cadou pe care mi l-am planificat de săptămâna trecută, când am decis să-mi iau liber. Nu numai pentru că e ziua mea, dar după amiază dăm interviuri pentru un upgrade de la B la C al permiselor de şedere în Elveţia. Aştept şi o livrare Zalando, o pereche de blugi gri ce sper să-mi placă la fel de mult ca cei pătaţi cu silicon acum trei ani, cred, în timp ce izolam terasa casei de la Frumuşani. Era toamnă, ca acum, poate ultima toamnă în care am făcut ceva în casa aia. Toamna asta am revăzut-o doar în poze. Acum doar sper ca cei ce s-au decis s-o cumpere – şi care par să se fi îndrăgostit iremediabil de ea – vor aduna banii s-o plătească şi s-o ia în grijă. Nu le-am spus, rămâne secret, dar o parte din sufletul meu va rămâne acolo, la rădăcina fiecărui copac plantat alături de cei dragi.

În noua noastră casă de aici, de fapt mai mult a băncii decât a noastră, este mai greu să plantezi ceva. E la etajul 2. Dar e OK, avem un mic părculeţ în faţă şi dacă asta nu e de ajuns merg un sfert de oră pe jos în orice direcţie şi sunt în marea grădină care e Elveţia. E comod, e plăcut, e al nostru. În fine, cel puţin câtă vreme banca nu vrea să stea cu noi. Nu credeam să mai facem vreodată un credit în franci elveţieni. Români fiind, avem gena ctitoritului în noi.

A mai trecut un an. Nu cel mai bun, nici cel mai rău, mai ales că lucrurile rele au avut tendinţa de a se fi rezolvat pe parcurs. Sună ca o concluzie pentru 2021 şi nu este, mă refeream doar la al ţ-şpelea trandafir din buchetul vieţii mele. Mamă, cum a sunat asta cu trandafirul, mi-aş înfige un spin în fund pentru idee. O las, totuşi, semn că vârsta începe să-şi spună cuvântul.

Hmmm… Nu-mi stau rău blugii ăştia noi!