E atât de aglomerat la sală că Spotify-ul se dă cu porţia, să ajungă la toată lumea. Asculţi jumătate de melodie, iei o pauză în care mai auzi doar zgomotul metalic al benzilor de alergare, îl laşi să-şi încarce şi cealaltă jumătate… buffering… buffering… timp în care-l vezi pe vecin că dă din cap, deci e rândul lui să se bucure de muzică – şi după două minute încerci să nimereşti, din fugă, butonul ăla de play. Asta dacă alergi. Dacă doar aştepţi să se elibereze o bandă nimereşti triunghiul ăla din prima. Asculţi un minut. Rest. Reload. Repeat.
E atât de aglomerat la sală că au sărit siguranţele din zona benzilor şi ne-am făcut toţi grămadă în panourile de control, frânând mai din scurt ca un BMW clasa M. Nu mi-e clar ce a supraîncărcat reţeaua electrică. Poate prima neglijenţă tehnică din Elveţia. Sau poate prea mulţi kilometri la oră sau poate prea multe kile pe benzile fără de sfârşit care se sfârşesc, totuşi, foarte brusc dacă nu au curent. Sau dacă n-ai tu condiţie fizică suficientă cât să laşi roata să se-nvârtă.
E atât de aglomerat la sală că narcişii şi narcisele locului trebuie să sară peste rândul din faţa lor ca să se vadă în oglinzile ce acoperă pereţii.
E atât de aglomerat la sală că toţi folosim, prudent, greutăţi mai mici, de teamă să nu ni se umfle dracului muşchii prea tare şi să rămânem blocaţi între fiare.
E-atât de aglomerat la sală că ţi-e teamă să nu-i pui mîna pe cur vreunei domnişoare, din greşeală, doar încercând să te strecori printre aparatele de fesieri.
E atât de aglomerat la sală că nimeni n-are nicio şansă să-şi facă target-ul ăla de zece mii de paşi.
E-atât de aglomerat la sală că-ţi vine să te cari la o bere şi-un hamburger. Ceea ce vom şi face, cei mai mulţi dintre noi. Dar nu azi. Azi e încă ianuarie.
Aș fuma o țigară. Fir-ar, ce-aș fuma o țigară! Nu vă zic de ce mi-a venit brusc nevoia asta cu fumatul, că nu-i frumos să dau din casă și oricum motivul, altfel trist, ar fi banal pentru voi… Dar aș băga o țigară chiar acum, după 6 ani și ceva de când m-am lăsat. Îmi mai vine, din când în când. Culmea, nu la petreceri, ca pe vremuri, ci la greu… Am zis șase ani și ceva, nu? Chiar că m-am lăsat de mult… În prima lună aș fi putut spune, în zile și ore, cât a trecut de la ultima țigară. Vreo șase luni sau chiar mai mult cred c-am numărat involuntar zilele de nefumător. “Și ceva”-ul de astăzi e dovada unei răni aproape vindecate. 
În prima zi a anului m-am uitat la știrile TVRi, ascunse discret între reprizele de divertisment de la Fuego și clubul lui de pensionari. Eram curios să văd și eu cum a început anul în România. Multe interviuri luate pe stradă unor oameni ieșiți la alergare, la o plimbare cu bicicleta sau doar la o plimbare prin parc. Se pare că toată lumea are un singur obiectiv: “Să dăm jos kilele de le-am pus de sărbători!”. Cred că doar un domn mai glumeț a spus că el vrea să se desarmalizeze, concept relativ ambiguu pe care-l aud pentru prima dată. 
În fața mea, la supermarket, trei distinse doamne, elegant îmbrăcate de ieșit în oraș, discută aprins între ele. Nu înțeleg ce zic dar remarc vitalitatea cu care-și susțin argumentele, deși fiecare dintre ele este, probabil, la un pas de centenar. Abia dacă se sprijină, discret și rar, de căruciorul rămas gol între ele. Numai ce-au mutat produsele pe bandă așa că nu mă pot opri să nu trec în revistă ce cumpără ele în ajunul Anului Nou. Cine n-ar fi curios să afle măcar câteva dintre secretele nonagenarilor elvețieni? Deci, să vedem ce ascund cele trei bătrânici: o sticlă de Baileys, două de Pinot Noir de pe dealurile de lângă Neuchatel, o sticlă mică de Vieille Williams, o țuică de pere foarte aromată și două cutii cu suc de portocale. În plus, ingrediente pentru o cină frugală: trei supe Knorr la plic, o pâine, un borcănel cu muguri de bambus conservați (!?!?) și trei felii de ruladă tradițională cu gem, preambalate la țiplă, trei la preț de două. Se pare că doamnele se pregătesc de o super-petrecere! 
După o cursă de triatlon nebună, atletul german Patrick Lange a câștigat concursul Ironman din Hawaii cu un nou record mondial. Acesta a înotat 4 kilometri, a pedalat 180 și a alergat un întreg maraton de 42 de kilometri în mai puțin de 8 ore. Și asta numai pentru ca, după ce a trecut linia de sosire, să îngenuncheze în fața iubitei lui pentru a o cere de nevastă, moment care a creat o emoție intensă atât protagoniștilor cât și audienței. Oarecum de înțeles de ce s-a grăbit în halul ăla…
Într-o seară absolut banală, în sala de fitness din centrul Bienne-ului o blondă fit își etalează nonșalant brațul drept, tatuat complet în cerneală mov, colorat uniform de de-asupra cotului și până jos la încheietura pumnului. Nu modele tribale, nu forme complicate de mileu, nu flori, cranii vesele, păsărici captive-n sârmă ghimpată, meniuri de restaurant chinezesc sau fața lui Bob Marley. Inițial am crezut că a apelat la această ultimă soluție ca să acopere o operă de artă precedentă care, absolut neașteptat, nu o mai reprezintă. Abia când s-a mutat la aparatul de lângă mine i-am observat umărul. Copacul ce-i împodobea deltoidul a stat câteva secunde bune cu crengile în jos dar, când tipa și-a terminat exercițiul și a coborât mâinile pe lângă corp a devenit evident că toată mâna aia albastră era de fapt solul în care-și plantase arborele de pe umăr. Rădăcinile, tatuate vizibil și ele, abia dacă se apropiau de cot așa că va rămâne o enigmă de ce artistul a continuat cu “solul” pe tot antebrațul. Copacul poate crește nestingherit in jos.
Ce dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge. Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…