După o cursă de triatlon nebună, atletul german Patrick Lange a câștigat concursul Ironman din Hawaii cu un nou record mondial. Acesta a înotat 4 kilometri, a pedalat 180 și a alergat un întreg maraton de 42 de kilometri în mai puțin de 8 ore. Și asta numai pentru ca, după ce a trecut linia de sosire, să îngenuncheze în fața iubitei lui pentru a o cere de nevastă, moment care a creat o emoție intensă atât protagoniștilor cât și audienței. Oarecum de înțeles de ce s-a grăbit în halul ăla…
Spre norocul lui, oficialii cursei nu au considerat această motivație suplimentară ca menită să încalce reglementările anti-doping în vigoare. Și totuși, urmându-i exemplul, am putea vedea din ce în ce mai des cereri în căsătorie la linia de sosire. Mă întreb cum ar putea compensa cei deja căsătoriți. Eventual, ar putea să-și roage nevestele să se poziționeze, vizibil, alături de copii și mai ales de soacre, dar nu la linia de sosire ci la cea de start. Numai să-i oprească cineva după ce termină maratonul…
Într-o seară absolut banală, în sala de fitness din centrul Bienne-ului o blondă fit își etalează nonșalant brațul drept, tatuat complet în cerneală mov, colorat uniform de de-asupra cotului și până jos la încheietura pumnului. Nu modele tribale, nu forme complicate de mileu, nu flori, cranii vesele, păsărici captive-n sârmă ghimpată, meniuri de restaurant chinezesc sau fața lui Bob Marley. Inițial am crezut că a apelat la această ultimă soluție ca să acopere o operă de artă precedentă care, absolut neașteptat, nu o mai reprezintă. Abia când s-a mutat la aparatul de lângă mine i-am observat umărul. Copacul ce-i împodobea deltoidul a stat câteva secunde bune cu crengile în jos dar, când tipa și-a terminat exercițiul și a coborât mâinile pe lângă corp a devenit evident că toată mâna aia albastră era de fapt solul în care-și plantase arborele de pe umăr. Rădăcinile, tatuate vizibil și ele, abia dacă se apropiau de cot așa că va rămâne o enigmă de ce artistul a continuat cu “solul” pe tot antebrațul. Copacul poate crește nestingherit in jos.
Ce dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge. Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…
Duminică la 11 ora României, cam pe când la ProTV Internațional se termina “Acasă la români”, emisiunea folclorică matinală dedicată celor treziți cu chef de sârbe, hore și alte tradiții populare, pe BBC One începea transmisia în direct a maratonului de la Londra odată cu primul start al zilei, cel din cursa atleților cu handicap locomotor. La 11.30, când la TVRi începea “Viața Satului”, plecau în cursă atletele profesioniste iar la 13, când “Viața Satului” preda ștafeta “Tezaurului Folcloric”, la Londra luau startul atleții de elită, urmați îndeaproape de grosul celor 40 de mii de fericiți care au reușit să obțină un loc la linia de start, din totalul celor peste 385.000 de alergători care au încercat să se califice. 
Aglomerație de nedescris alaltăieri seară la Basefit Fitness, în Bienne, cu foarte multe fețe complet noi și relativ pierdute într-un spațiu nefamiliar. Mi-au trebuit câteva minute să-mi aduc aminte că era a doua zi după înviere ceea ce înseamnă că Elveția a descoperit rezoluțiile de după Paște, altfel nu foarte diferite de cele din noaptea de Revelion. Urmează din nou câteva săptămâni de foc, în care lupta pentru accesul la aparate va consuma mai multe calorii decât exercițiile propriu-zise. 
M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
Mi-era dor să alerg în jurul Văcăreștiului, cred că e prima dată anul ăsta. Nu credeam să am problema asta la mijlocul lui octombrie, dar a trebuit să alerg de dimineață, ca să evit căldura amiezii. Vremea e absolut superbă, dac-o ține tot așa cred că până de ziua mea, în Noiembrie, o să înflorească cireșii.