Apăruţi brusc de nicăieri, au urcat vertiginos, după numai vreo două sau trei şedinţe, în topul competitiv al celor mai antipatici clienţi ai sălii din Bienne. Par aroganţi, se comportă de parcă toată lumea e a lor, au feţe de interlopi, sunt malaci şi graşi în acelaşi timp, sunt gălăgioşi, cel care umblă numai în maieuri decoltate e plin de coşuri pe piept şi pe spate – efect secundar frecvent al consumului de steroizi – iar ăilalţi doi se cred Kai Greene şi, într-o sală în care de obicei este prea cald, sunt îmbrăcaţi cu pantaloni şi hanorace grele de bumbac şi poartă fesuri negre, securizate de căştile audio masive puse pe deasupra. Nu folosesc prosoape, vorbesc indiferenţi între ei în jurul câte unui aparat în timp ce alţii aşteaptă, iar când se mută, într-un final, îl lasă încărcat cu tone de discuri pe care ar fi trebuit să le pună înapoi pe rastel. Iniţial am crezut că sunt albanezi – în fine, denumirea generică pe aici a emigranţilor proveniţi din fosta Iugoslavie, refugiaţi în Elveţia în timpul războiului – deci albanezi ziceam, ca marea majoritate a tipilor din sală care nu sunt africani sau asiatici. Cel puţin aşa arată, dar până la urmă nu contează de unde sunt… Nişte mitocani…
Au venit lângă mine, şi-au umplut haltera cu discuri de 20 de kilograme şi ăla în maieu s-a aşezat pe bancă, sub bara de fier. Greutatea e imensă pentru el, imposibil să reuşească să împingă atât de mult. Mişcă haltera cam 5 centimetri în sus şi în jos, mimând mişcarea ce ar fi trebuit să coboare amplu până deasupra pieptului. Probabil că ar putea împinge corect abia jumătate din ce încearcă el acum. De pe margine, colegii observă că e aproape de colaps şi-l încurajează să încerce mai vârtos.
–Push! Push! Push!
Strigătele de susţinere se aud probabil din stradă. Toată sala aruncă priviri ucigătoare spre ei, în timp ce mai mult ca sigur că-i înjură în gând, fiecare pe limba lui. Push, ai? Mă abţin să nu zâmbesc, gândindu-mă la abdomenul umflat al tipului, gata să nască chintalul de fier. Arată, de altfel, ca şi când ar fi în chinurile facerii…
–Push! Hai, frate! Push!
Simt şi eu, brusc, cum e să ai 100 de kilograme pe piept.
Aș fuma o țigară. Fir-ar, ce-aș fuma o țigară! Nu vă zic de ce mi-a venit brusc nevoia asta cu fumatul, că nu-i frumos să dau din casă și oricum motivul, altfel trist, ar fi banal pentru voi… Dar aș băga o țigară chiar acum, după 6 ani și ceva de când m-am lăsat. Îmi mai vine, din când în când. Culmea, nu la petreceri, ca pe vremuri, ci la greu… Am zis șase ani și ceva, nu? Chiar că m-am lăsat de mult… În prima lună aș fi putut spune, în zile și ore, cât a trecut de la ultima țigară. Vreo șase luni sau chiar mai mult cred c-am numărat involuntar zilele de nefumător. “Și ceva”-ul de astăzi e dovada unei răni aproape vindecate. 
În prima zi a anului m-am uitat la știrile TVRi, ascunse discret între reprizele de divertisment de la Fuego și clubul lui de pensionari. Eram curios să văd și eu cum a început anul în România. Multe interviuri luate pe stradă unor oameni ieșiți la alergare, la o plimbare cu bicicleta sau doar la o plimbare prin parc. Se pare că toată lumea are un singur obiectiv: “Să dăm jos kilele de le-am pus de sărbători!”. Cred că doar un domn mai glumeț a spus că el vrea să se desarmalizeze, concept relativ ambiguu pe care-l aud pentru prima dată. 
În fața mea, la supermarket, trei distinse doamne, elegant îmbrăcate de ieșit în oraș, discută aprins între ele. Nu înțeleg ce zic dar remarc vitalitatea cu care-și susțin argumentele, deși fiecare dintre ele este, probabil, la un pas de centenar. Abia dacă se sprijină, discret și rar, de căruciorul rămas gol între ele. Numai ce-au mutat produsele pe bandă așa că nu mă pot opri să nu trec în revistă ce cumpără ele în ajunul Anului Nou. Cine n-ar fi curios să afle măcar câteva dintre secretele nonagenarilor elvețieni? Deci, să vedem ce ascund cele trei bătrânici: o sticlă de Baileys, două de Pinot Noir de pe dealurile de lângă Neuchatel, o sticlă mică de Vieille Williams, o țuică de pere foarte aromată și două cutii cu suc de portocale. În plus, ingrediente pentru o cină frugală: trei supe Knorr la plic, o pâine, un borcănel cu muguri de bambus conservați (!?!?) și trei felii de ruladă tradițională cu gem, preambalate la țiplă, trei la preț de două. Se pare că doamnele se pregătesc de o super-petrecere! 
După o cursă de triatlon nebună, atletul german Patrick Lange a câștigat concursul Ironman din Hawaii cu un nou record mondial. Acesta a înotat 4 kilometri, a pedalat 180 și a alergat un întreg maraton de 42 de kilometri în mai puțin de 8 ore. Și asta numai pentru ca, după ce a trecut linia de sosire, să îngenuncheze în fața iubitei lui pentru a o cere de nevastă, moment care a creat o emoție intensă atât protagoniștilor cât și audienței. Oarecum de înțeles de ce s-a grăbit în halul ăla…
Într-o seară absolut banală, în sala de fitness din centrul Bienne-ului o blondă fit își etalează nonșalant brațul drept, tatuat complet în cerneală mov, colorat uniform de de-asupra cotului și până jos la încheietura pumnului. Nu modele tribale, nu forme complicate de mileu, nu flori, cranii vesele, păsărici captive-n sârmă ghimpată, meniuri de restaurant chinezesc sau fața lui Bob Marley. Inițial am crezut că a apelat la această ultimă soluție ca să acopere o operă de artă precedentă care, absolut neașteptat, nu o mai reprezintă. Abia când s-a mutat la aparatul de lângă mine i-am observat umărul. Copacul ce-i împodobea deltoidul a stat câteva secunde bune cu crengile în jos dar, când tipa și-a terminat exercițiul și a coborât mâinile pe lângă corp a devenit evident că toată mâna aia albastră era de fapt solul în care-și plantase arborele de pe umăr. Rădăcinile, tatuate vizibil și ele, abia dacă se apropiau de cot așa că va rămâne o enigmă de ce artistul a continuat cu “solul” pe tot antebrațul. Copacul poate crește nestingherit in jos.