Aș fuma o țigară. Fir-ar, ce-aș fuma o țigară! Nu vă zic de ce mi-a venit brusc nevoia asta cu fumatul, că nu-i frumos să dau din casă și oricum motivul, altfel trist, ar fi banal pentru voi… Dar aș băga o țigară chiar acum, după 6 ani și ceva de când m-am lăsat. Îmi mai vine, din când în când. Culmea, nu la petreceri, ca pe vremuri, ci la greu… Am zis șase ani și ceva, nu? Chiar că m-am lăsat de mult… În prima lună aș fi putut spune, în zile și ore, cât a trecut de la ultima țigară. Vreo șase luni sau chiar mai mult cred c-am numărat involuntar zilele de nefumător. “Și ceva”-ul de astăzi e dovada unei răni aproape vindecate.
Ani de zile m-am lăsat de fumat în fiecare săptămână. Cel puțin o dată pe săptămână, în fiecare dimineață de luni. În general fumam din nou după prânz sau chiar mai devreme, în prima pauză de cafea a colegilor de birou. Îmi făcusem un fel de brand personal din această neseriozitate cronică, glumeam – și acceptam, în egală măsură, glumele celorlalți – despre cât de “multă” voință reușeam să adun în lupta cu tentația. Privind retrospectiv la perioada aia poate că devenisem cumva dependent, pe lângă nicotină, și de cele 30 de secunde de atenție exclusivă de care mă bucuram lunea de dimineață.
M-am lăsat pentru prima dată de fumat după ce am terminat, cu greu, prima țigară. A fost scârboasă dar am îndurat până la sfârșit, ca s-arăt cât de matur pot fi la 16 ani. Obiceiul de a fuma mi s-a părut, de-atunci și până azi, oribil, profund împotriva credinței mele în sport și viață sănătoasă. Mi-e pur și simplu greu să accept că am fumat, totuși, mai bine de 25 de ani…
Și-apoi a venit ziua aia din august. Nici nu mai știu dacă a fost într-o luni. Nu-mi aduc aminte să mă fi pregătit în prealabil, nici să fi aruncat, simbolic, pachetul de țigări plin pe trei sferturi. N-am folosit, ca de obicei, gume, patch-uri sau alte forme de nicorette, nu mi-a fost rău și n-am mâncat fără măsură. Doar am zis că nu mai fumez și mintea mea a reușit, pentru prima oară, să blocheze eficient orice tentație (de a fuma). Pur și simplu. Și au fost oameni în jurul meu care să creadă că vreau și că pot. În rest, doar răbdare. Nici măcar n-a fost greu.
Sună banal și povestea n-are nimic atrăgător (am vrut să zic catchy, dar mi-am adus aminte că englezii preferă brexit). Probabil că veți fi dezamăgiți, fie că sunteți fumători în căutare de soluții minune sau doar cititori.
Cum ziceam, aș fuma o țigară. Dar înainte să fac o prostie îmi aduc aminte că dacă m-ar întreba cineva, brusc, care a fost cea mai proastă decizie din viața mea aș răspunde imediat, fără ezitare, apucatul de fumat. Și cea mai bună? Ați ghicit deja, decizia de a mă lăsa de fumat. Atât de bună încât am repetat-o, probabil, de sute de ori…
În prima zi a anului m-am uitat la știrile TVRi, ascunse discret între reprizele de divertisment de la Fuego și clubul lui de pensionari. Eram curios să văd și eu cum a început anul în România. Multe interviuri luate pe stradă unor oameni ieșiți la alergare, la o plimbare cu bicicleta sau doar la o plimbare prin parc. Se pare că toată lumea are un singur obiectiv: “Să dăm jos kilele de le-am pus de sărbători!”. Cred că doar un domn mai glumeț a spus că el vrea să se desarmalizeze, concept relativ ambiguu pe care-l aud pentru prima dată. 
În fața mea, la supermarket, trei distinse doamne, elegant îmbrăcate de ieșit în oraș, discută aprins între ele. Nu înțeleg ce zic dar remarc vitalitatea cu care-și susțin argumentele, deși fiecare dintre ele este, probabil, la un pas de centenar. Abia dacă se sprijină, discret și rar, de căruciorul rămas gol între ele. Numai ce-au mutat produsele pe bandă așa că nu mă pot opri să nu trec în revistă ce cumpără ele în ajunul Anului Nou. Cine n-ar fi curios să afle măcar câteva dintre secretele nonagenarilor elvețieni? Deci, să vedem ce ascund cele trei bătrânici: o sticlă de Baileys, două de Pinot Noir de pe dealurile de lângă Neuchatel, o sticlă mică de Vieille Williams, o țuică de pere foarte aromată și două cutii cu suc de portocale. În plus, ingrediente pentru o cină frugală: trei supe Knorr la plic, o pâine, un borcănel cu muguri de bambus conservați (!?!?) și trei felii de ruladă tradițională cu gem, preambalate la țiplă, trei la preț de două. Se pare că doamnele se pregătesc de o super-petrecere! 
După o cursă de triatlon nebună, atletul german Patrick Lange a câștigat concursul Ironman din Hawaii cu un nou record mondial. Acesta a înotat 4 kilometri, a pedalat 180 și a alergat un întreg maraton de 42 de kilometri în mai puțin de 8 ore. Și asta numai pentru ca, după ce a trecut linia de sosire, să îngenuncheze în fața iubitei lui pentru a o cere de nevastă, moment care a creat o emoție intensă atât protagoniștilor cât și audienței. Oarecum de înțeles de ce s-a grăbit în halul ăla…
Într-o seară absolut banală, în sala de fitness din centrul Bienne-ului o blondă fit își etalează nonșalant brațul drept, tatuat complet în cerneală mov, colorat uniform de de-asupra cotului și până jos la încheietura pumnului. Nu modele tribale, nu forme complicate de mileu, nu flori, cranii vesele, păsărici captive-n sârmă ghimpată, meniuri de restaurant chinezesc sau fața lui Bob Marley. Inițial am crezut că a apelat la această ultimă soluție ca să acopere o operă de artă precedentă care, absolut neașteptat, nu o mai reprezintă. Abia când s-a mutat la aparatul de lângă mine i-am observat umărul. Copacul ce-i împodobea deltoidul a stat câteva secunde bune cu crengile în jos dar, când tipa și-a terminat exercițiul și a coborât mâinile pe lângă corp a devenit evident că toată mâna aia albastră era de fapt solul în care-și plantase arborele de pe umăr. Rădăcinile, tatuate vizibil și ele, abia dacă se apropiau de cot așa că va rămâne o enigmă de ce artistul a continuat cu “solul” pe tot antebrațul. Copacul poate crește nestingherit in jos.
Ce dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge. Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…
Duminică la 11 ora României, cam pe când la ProTV Internațional se termina “Acasă la români”, emisiunea folclorică matinală dedicată celor treziți cu chef de sârbe, hore și alte tradiții populare, pe BBC One începea transmisia în direct a maratonului de la Londra odată cu primul start al zilei, cel din cursa atleților cu handicap locomotor. La 11.30, când la TVRi începea “Viața Satului”, plecau în cursă atletele profesioniste iar la 13, când “Viața Satului” preda ștafeta “Tezaurului Folcloric”, la Londra luau startul atleții de elită, urmați îndeaproape de grosul celor 40 de mii de fericiți care au reușit să obțină un loc la linia de start, din totalul celor peste 385.000 de alergători care au încercat să se califice. 
Aglomerație de nedescris alaltăieri seară la Basefit Fitness, în Bienne, cu foarte multe fețe complet noi și relativ pierdute într-un spațiu nefamiliar. Mi-au trebuit câteva minute să-mi aduc aminte că era a doua zi după înviere ceea ce înseamnă că Elveția a descoperit rezoluțiile de după Paște, altfel nu foarte diferite de cele din noaptea de Revelion. Urmează din nou câteva săptămâni de foc, în care lupta pentru accesul la aparate va consuma mai multe calorii decât exercițiile propriu-zise. 