Prima oră a trecut repede, nici n-am observat, probabil pentru că am fost mai ocupaţi cu poveştile şi cu berile care tot ieşeau din lada aia frigorifică. Nu ne mai văzusem de mult, deci am avut nevoie de ceva timp. Nimeni nu a băgat de seamă că plutele nu prea se mişcă. Odată setea un pic potolită am început să ne ocupăm şi de undiţe. Am aruncat ceva nadă, am pus în ace nişte râme mai fâşneţe şi am monitorizat mişcările rare şi anemice ale plutelor. Când nu era doar vânticelul de afară care le făcea să tremure un pic părea că ceva mai degrabă se ciocneşte de fir decât să tragă de el în jos.

Ca să fiu sincer, că nu prinsesem nimic după două ore de stat cu băţu-n baltă nu era ceva complet neobişnuit. Căteva încercări prin lacurile din jurul Bucureştiului mă convinseseră că peştii acelor vremuri se mutaseră de mult pe tarabele Oborului. Dar era prima dată când nu simţisem nicio mişcare, oricât de prudentă, care să semene a peşte. Un ţăran din sat, probabil în drum spre ferma care se vedea la vreo jumătate de kilometru pe deal, s-a oprit să ne privească de pe drum, la doar vreo trei metri de malul apei. Stătea în spatele nostru de vreo două minute şi la un moment dat n-am mai rezistat – până la urmă n-am avut niciodată pretenţia că sunt mare pescar, deşi faptul că veneam practic din deltă pusese întotdeauna ceva presiune pe rezultate. La naiba cu orgoliile, l-am întrebat, direct, dacă e peşte în lacul ăla. “Normal că e!”, a început omul, făcându-mă să regret că intrasem în vorbă. “Dar sunt numai de-ăia mici. Cu acele alea ale voastre nu o să prindeţi nimic. De ce nu vă duceţi voi să pescuiţi în balta aialaltă, că acolo sunt doar de-ăia mari.” Balta aialaltă era la vreo două sute de metri distanţă. Cam în soare, şi deja îmi cam luasem doza, ceea ce însemna că riscam o insolaţie. Şi berea se încălzise deja. Dar succesul are nevoie de acţiune, de determinare, de spirit de sacrificiu. Am evaluat scurt situaţia şi am rostit cu voce tare decizia ce-avea să mă însoţească de-a lungul anilor ce-au trecut de atunci, aproape ca o strategie de viaţă:

Păi, decât să nu prind de-ăştia mici mai bine nu prind de-ăia mari!

A fost prima alergare în aer liber după cinci luni. Şapte kilometri prin oraş, pe lângă lac şi de-a lungul râului Aare – traseul meu preferat de duminică. Mai încet decât de obicei, încă mai am mult de recuperat, totuşi n-a fost rău ţinând cont că acum vreo patru luni mergeam în cârje, asta după vreo trei săptămâni într-un scaun cu rotile albastru. N-am scris până acum despre accident pentru că nu-mi doream să fie o poveste tristă. Azi am simţit că a venit vremea.

Să trec rapid peste partea neplăcută. Acasă fiind, am vrut să scot din apartament o foaie crăpată de geam care zăcea în balcon de mai mult timp. Era sâmbătă dimineaţa şi pe seară aşteptam nişte prieteni. Încă nu ştiu exact cum s-a întâmplat, cred că am lovit-o cu uşa de la intrare, dar jumătate s-a spart şi mi-a căzut ca o ghilotină peste tibie. Dincolo de durere, mi-am dat seama că treaba e serioasă când am realizat că nu pot controla în niciun fel laba piciorului stâng. Geamul retezase toate tendoanele, câteva vene şi ceva nervi. În alte vremuri şi în alte locuri aş fi fost condamnat să rămân olog pe viaţă.

Întotdeauna am crezut că e foarte important să ai acces la medicină de calitate. Să ai o asigurare bună, cum am aici, în Elveţia. Chiar şi în România aveam o asigurare privată, peste cea de stat pentru care plăteam foarte mult fără să fi beneficiat vreodată de ceva. Şi în plus, întotdeauna am crezut, în România, că orice nevoie ai fi avut puteai apela la prieteni, cunoştinţe, rude care sunt doctori. Dădeai un telefon-două şi îţi căpătai accesul la cel mai bun spital şi la cel mai bun doctor.

Am realizat cât de departe eram de realitate când am sunat la 112, căci accidentul s-a întîmplat în Berceni, nu în Bienne. Când ai ghinion, asigurările private nu te ajută cu nimic: te ia prima salvare, ajungi la cel mai apropiat spital, în primul pat disponibil şi în grija primului doctor care este de gardă în ziua aia. Aşa că după ghinion trebuie să ai noroc cu carul.

Afirmaţia asta trebuie explicată cu atenţie, căci nu e chiar cum zic stereotipurile noastre neglijente sau cel puţin experienţa mea nu a fost aşa. Am petrecut 90 de minute într-o intervenţie de chirurgie plastică reparatorie, anesteziat de la brâu în jos dar altfel complet conştient. Aşa că am putut să-i explic domnişoarei doctor – care nu era mult mai în vârstă decât fetele mele, deşi răspândea în jur un aer molipsitor de încredere şi profesionalism – că mi-aş dori să mai pot alerga vreodată, dacă asta nu era poate o cerere prea exagerată. Şi mi-a spus că sigur, se poate, o să-mi coase tendoanele cu firele cele mai groase pe care le are spitalul. Apoi, după ce a terminat, mi-a spus, cu umorul acela teribil al doctorilor, că ce-a fost mai uşor a trecut. Bineînţeles că ştia ce vorbeşte.

Trebuie să spun din capul locului. Echipa medicală – doctori, asistente, infirmiere – au dat dovadă nu numai de un impresionant profesionalism dar şi de o căldură umană la care nu m-aş fi aşteptat. Şi nu doar faţă de mine şi povestea mea oarecum “exotică”. Oamenii aceia au fost oricând gata să ajute, cu orice, fără nimic în schimb – şi trebuie să spun şi asta. Eram dispus să ofer “atenţii” oricui aş fi simţit că aşteaptă aşa ceva. Ştiu că obiceiurile vechi mor greu. Dar în faţa unui tratament atât de exemplar nu am putut risca să ofensez, să jignesc pe cineva oferind bani. Mi-a fost teamă să nu dezamăgesc, pur şi simplu, aşa că nu am făcut-o.

Dar de-aici încolo începe partea în care ai nevoie de norocul ăla de care vorbeam mai sus. Au urmat două zile în spital, cu perfuzii, antibiotice şi riscul unei infecţii cu nume exotic. Jumătate de spital era încă de covid, aşa că în primul salon în care am stat eram vreo şapte oameni, mult peste capacitate. Apoi, pentru că mai era doar un pat disponibil pe toată secţia şi aveau de internat un bolnav bărbat, m-au rugat să accept să fiu mutat într-un salon de femei, pentru că sunt un anume tip de om, o chestie pe care la început n-am ştiut cum s-o iau. Salonul de femei era, de fapt, o rezervă cu trei paturi în loc de unul, printre care nu încăpea nici măcar un scaun cu rotile, deci bolnavii erau căraţi în braţe dacă nu se puteau deplasa. Un spital supraaglomerat, zgomotos, imposibil de curăţat, cu multe chestii care lipseau, cu o infrastructură execrabilă, care se bazează pe resursa sa umană să compenseze şi să salveze vieţi. Un spital în care unii par să muncească mult prea mult şi alţii mult prea puţin. Un spital din care mulţi se gândesc să plece. În Elveţia, de exemplu, şi nu era vorba de mine. Iar aici, dragii mei, dacă vrem să nu mai depindem atât de mult de noroc, ar trebui să ne uităm în primul rând la calitatea celor pe care i-am ales de-a lungul timpului. Şi la ce alegem data viitoare, dacă vrem ca lucrurile să se schimbe.

Un chirurg ortoped elveţian avea să-şi complimenteze călduros colegii români, spunându-mi că, tehnic vorbind, o să pot alerga dar trebuie să am răbdare. M-a avertizat că risc să mă împiedic şi să cad, pentru că mobilitatea piciorului nu este recuperată, că e nevoie de multe luni de fizioterapie. Probabil că e adevărat, dar sunt prea multe care depind de sentimentul ăsta, că alerg şi că mă mişc. După o lună mergeam prin oraş, după trei luni începeam să alerg pe bandă, în sală, până la limita durerii. Şi astăzi pe afară. Medicii şi-au făcut treaba, acum e rândul meu.

Un grup de copii de vreo 10 ani m-a luat în primire imediat ce am intrat pe malul râului Aare. Făcându-mi loc pe trotuar să trec pe lângă ei au început, aproape la unison, să aplaude şi să strige, ca spectatorii curselor de maraton: “Go! Go! Go! Go! Go!”

Nu vă imaginaţi cât de mult poate să însemne chestia asta! Şi cât de recunoscător sunt…

Foarte mulţi comentatori (români) au ţinut să-şi exprime astăzi susţinerea faţă de Kamila Valieva, tânăra vedetă a patinajului rus care a fost lăsată de tribunalul sportiv internaţional să concureze la Beijing, în ciuda unui test antidoping ratat în decembrie. Majoritatea comentariilor rezonabile – şi le exclud din categoria asta pe cele care sugerează că are dreptate pentru că e rusoaică şi sigur e victima americanilor – deci comentatorii rezonabili, ziceam, îşi manifestau îndoiala că un medicament de inimă ar fi putut ajuta o patinatoare. Până la urmă dopajul ajută mai ales probele sportive de efort, atletism, haltere, ciclism, înot, etc, ori patinajul e o probă de îndemânare şi de eleganţă care durează doar câteva minute, deci inutil să ai rezistenţă sau muşchi mari. Ei bine, aş răspunde acestor comentarii cu o întrebare. Şi atunci, de ce a fost interzisă trimetazidina? O posibilitate minusculă, părerea mea, este ca americanii să fi constatat că statistic sportivii ruşi, săracii, au tot avut probleme cardiace (Sharapova se trata cu acelaşi medicament, nu ştim dacă tot pe reţeta bunicului) şi să impună substanţele respective pe lista neagră. O altă opţiune, mult mai probabilă, este că medicamentul este folosit pentru a îmbunătăţi capacitatea de efort a unui sportiv aflat în pregătire, ceea ce se traduce prin multe ore de pregătire suplimentară. Iar asta înseamnă, de fapt, doping. Interesantă este şi prezenţa L-carnitinei în proba de urină a fetei, o substanţă care nu e pe lista agenţiei anti-doping, dar care ajută (şi) la pierderea în greutate. Ori, când eşti patinatoare, căteva sute de grame în plus pot face diferenţa între un salt în care te roteşti de trei ori sau unul în care reuşeşti patru rotiri. Nu ştiu eu termenii tehnici, mă scuzaţi pentru asta, dar înţeleg că sportiva din Rusia este printre puţinele, dacă nu singura, care poate face 4 rotiri în aer. Ori asta e posibil doar dacă ai 15 ani, deci trupul unui copil, şi foarte puţine kilograme. Şi dacă tot s-a tot vorbit cu ocazia asta şi de cazul Andreei Răducan la Sidney, deşi mi-ar plăcea să cred că de vină a fost incompetenţa unui membru al echipei, fie el doctor sau antrenor, care i-a dat un Nurofen Andreei, există, totuşi, câteva semne de întrebare. Chiar aşa de prost să fi fost doctorul ăla, să nu ştie că pseudo-efedrina din Nurofen e interzisă? Şi acum a doua întrebare, pe care nimeni nu vrea s-o audă. Ştiţi (şi) la ce ajută pseudo-efedrina? La slăbit. Ori era de notorietate că Andreea avea probleme cu greutatea de concurs iar la gimnastică e ca la patinaj, câteva sute de grame fac diferenţa dintre triplu şurub şi niciun şurub. Pot să confirm personal, am încercat. Nu spun că asta s-a întâmplat, aşa cum nu spun nici că rusoaica minte când spune c-a luat pastilele bunicului. N-am de unde să ştiu sigur. Spun doar că, dincolo de faptul că regulile sunt reguli şi nu se discută, ar fi existat motivaţii deci sunt semne rezonabile de îndoială în legătură cu inocenţa sau veridicitatea “întâmplărilor”.

Acum câteva luni scriam despre “The Russian Affair”, cartea scrisă de David Walsh pe baza mărturiilor lui Vitaly Stepanov şi ale Yuliyei Rusanova (îi găsiţi, cred, şi pe youtube), familia de sportivi ruşi care a decis să denunţe corupţia instituţionalizată din atletismul rusesc, susţinută şi protejată de stat încă din epoca sovietică, care a şi dus, dealtfel, la interzicerea completă a participării sportivilor ruşi la olimpiade sub steagul naţional. Cartea este extraordinară şi prezintă, cu lux de amănunte, amploarea fenomenului de doping şi încrengătura de interese din spatele performanţelor trucate. Observ că lucrurile nu se schimbă prea uşor. Şi ştiţi ce e cel mai trist în toată povestea asta? Că Valieva este atât de talentată şi de bună încât ar fi putut câştiga, probabil, şi fără trimetazidina aia a bunicului.

Am mutat cu noi în Elveţia o pereche de gantere pe care, în aproape şapte ani, nu le-am atins decât ca să le mut dintr-un apartament într-altul. Le-am căutat zilele trecute, doar pentru a constata că le-au luat fetele, care fac parte din generaţia care se antrenează pentru carantina asta de coronavirus din fragedă pruncie aşa că statul în casă nu le deranjează (câtă vreme merge netul).

N-am mai fost la sală de trei săptămâni. M-am autoizolat, ca un cetăţean responsabil, înainte de interdicţia federală, care a venit (prea) târziu, abia săptămâna trecută (ceea ce se vede cu ochiul liber în recolta de 12 mii de cazuri). Bine, în prima săptămână e adevărat că am fost în România dar nici acolo nu m-am dus, ca de obicei, la Viva Fitness, am alergat doar în jurul Văcăreştiului. Şi-am fost foarte aproape să-mi dobor propriul record pe 5k, vechi din 2013. Nu m-am putut abţine să nu mă laud un pic… Continue reading “Home work(out)” →

Apăruţi brusc de nicăieri, au urcat vertiginos, după numai vreo două sau  trei şedinţe, în topul competitiv al celor mai antipatici clienţi ai sălii din Bienne. Par aroganţi, se comportă de parcă toată lumea e a lor, au feţe de interlopi, sunt malaci şi graşi în acelaşi timp, sunt gălăgioşi, cel care umblă numai în maieuri decoltate e plin de coşuri pe piept şi pe spate – efect secundar frecvent al consumului de steroizi – iar ăilalţi doi se cred Kai Greene şi, într-o sală în care de obicei este prea cald, sunt îmbrăcaţi cu pantaloni şi hanorace grele de bumbac şi poartă fesuri negre, securizate de căştile audio masive puse pe deasupra. Nu folosesc prosoape, vorbesc indiferenţi între ei în jurul câte unui aparat în timp ce alţii aşteaptă, iar când se mută, într-un final, îl lasă încărcat cu tone de discuri pe  care ar fi trebuit să le pună înapoi pe rastel. Iniţial am crezut că sunt albanezi – în fine, denumirea generică pe aici a emigranţilor proveniţi din fosta Iugoslavie, refugiaţi în Elveţia în timpul războiului – deci albanezi ziceam, ca marea majoritate a tipilor din sală care nu sunt africani sau asiatici. Cel puţin aşa arată, dar până la urmă nu contează de unde sunt… Nişte mitocani… Continue reading “Push!” →

E atât de aglomerat la sală că Spotify-ul se dă cu porţia, să ajungă la toată lumea. Asculţi jumătate de melodie, iei o pauză în care mai auzi doar zgomotul metalic al benzilor de alergare, îl laşi să-şi încarce şi cealaltă jumătate… buffering… buffering… timp în care-l vezi pe vecin că dă din cap, deci e rândul lui să se bucure de muzică – şi după două minute încerci să nimereşti, din fugă, butonul ăla de play. Asta dacă alergi. Dacă doar aştepţi să se elibereze o bandă nimereşti triunghiul ăla din prima. Asculţi un minut. Rest. Reload. Repeat.

E atât de aglomerat la sală că au sărit siguranţele din zona benzilor şi ne-am făcut toţi grămadă în panourile de control, frânând mai din scurt ca un BMW clasa M. Continue reading “Dacă e ianuarie, e sală” →

S-au așezat la aparatele pentru fesieri și stau acolo de vreo 15 minute. Se mai schimbă între ele din când în când – una trebuie să-și strângă picioarele luptând cu aparatul, cealaltă, dimpotrivă, luptă din greu să și le răsfire. Blonda nu se omoară cu exercițiile, face câteva repetări fără vână între sesiunile de selfie-uri. S-a pozat deja din toate pozițiile, de jos, din lateral, de deasupra capului. A pus-o pe prietena ei să o filmeze în timp ce lucrează, după ce și-a aruncat pletele peste umăr și și-a împins pieptul, provocator, în față. Zâmbește cum poate, cu fața semiparalizată,  pompată cu botox dincolo de limita la care expresivitatea e încă posibilă. De-aia e mai greu să mă prind de unde vine, ar putea fi de oriunde, dar e clar că vine de prin Balcani. Cealaltă, în schimb, e mai naturală, mai ușor de recunoscut, așa că nu-mi pot stăpâni, din nou, gândul acela… Par românce, al naibii să fiu dacă nu par românce… Continue reading “I see you (2)” →

Aș fuma o țigară. Fir-ar, ce-aș fuma o țigară! Nu vă zic de ce mi-a venit brusc nevoia asta cu fumatul, că nu-i frumos să dau din casă și oricum motivul, altfel trist, ar fi banal pentru voi… Dar aș băga o țigară chiar acum, după 6 ani și ceva de când m-am lăsat. Îmi mai vine, din când în când. Culmea, nu la petreceri, ca pe vremuri, ci la greu… Am zis șase ani și ceva, nu? Chiar că m-am lăsat de mult… În prima lună aș fi putut spune, în zile și ore, cât a trecut de la ultima țigară. Vreo șase luni sau chiar mai mult cred c-am numărat involuntar zilele de nefumător. “Și ceva”-ul de astăzi e dovada unei răni aproape vindecate. Continue reading “Rauchen ist tödlicht. Fumer tue. Il fumo uccide. Fumatul nu-i chiar bun…” →

Fotbaliștii de la Dinamo au plecat spre Brașov cu trenul, ca să nu-i prindă fluierul de start al meciului de campionat în traficul de pe DN1, blocați de redutabilii fundași ai CNADR. În Gara de Nord ziariștii roiesc în jurul vedetelor dinamoviste.

”Ți-ai luat vreo carte, ceva, pentru drum?” întreabă indiscret unul dintre jurnaliști.

”Am telefonul. N-am nevoie de carte.”

 

În prima zi a anului m-am uitat la știrile TVRi, ascunse discret între reprizele de divertisment de la Fuego și clubul lui de pensionari. Eram curios să văd și eu cum a început anul în România. Multe interviuri luate pe stradă unor oameni ieșiți la alergare, la o plimbare cu bicicleta sau doar la o plimbare prin parc. Se pare că toată lumea are un singur obiectiv: “Să dăm jos kilele de le-am pus de sărbători!”. Cred că doar un domn mai glumeț a spus că el vrea să se desarmalizeze, concept relativ ambiguu pe care-l aud pentru prima dată. Continue reading “Să dăm jos kilele!” →