Preluarea Credit Suisse de către rivalul UBS, tranzacţie controlată cu mână forte de Consiliul Federal Elveţian, a creat stupoare şi un imens val de emoţie în societatea elveţiană. În babilonia care a urmat anunţului de duminică seara fiecare tabără – şi sunt multe – şi-a strigat indignarea pe toate canalele posibile. Şi, culmea, deşi toţi se contrazic pe motivele care au dus la acest deznodământ (de fapt, să sperăm că acesta este deznodământul), toţi au, mai mult sau mai puţin, dreptate.

A fost, fără discuţie, furtuna perfectă. Falimentele de săptămâna trecută ale celor două bănci americane nu au avut nicio legătură cu Credit Suisse dar au creat tensiunea şi panica necesare ultimului act al acestei drame financiare. Să nu uităm şi de presiunea reînnoită a armatei zombi din reţelele sociale care cerea sânge de big finance (ei fiind, să ne înţelegem, majoritatea amatori de cripto…). Conducerea băncii s-a grăbit să dea vina pe panica creată în social media, pe zvonuri, teorii conspiraţioniste sau pură prostie. Twitter-ul pare să fi avut o influenţă, desigur, dar nici pe departe atât de importantă precum sugerează managerii milionari ai băncii. Iar reacţia managementului nu e o surpriză. Din toate acţiunile şi scandalurile recente reiese un lucru clar: o lipsă gravă de etică în felul în care au fost conduse afacerile băncii, adăugată unui melanj incredibil de incompetenţă şi lăcomie. Ultimul an a fost plin de rateuri financiare spectaculoase, totalizând pierderi de aproape 8 miliarde de dolari, fiecare dintre ele ştirbind din încrederea clienţilor care au început să migreze către locuri mai sigure. Scăderea pieţelor financiare cauzată de criza covid şi războiul din Ucraina a afectat deasemenea activele băncii. Apoi inflaţia şi creşterea dobânzilor au dus la scăderea valorii obligaţiunilor de stat pe termen lung, ceea ce a produs pierderi bâncilor care au fost nevoite să vândă înainte de termen (motivul principal pentru care s-a dus la vale banca din Silicon Valley). Cu toate astea, rezervele băncii au îndeplinit până aproape de ultimul moment standardele elveţiene în materie de prudenţialitate (parcă aşa îi spune domnul Isărescu). Ceea ce înseamnă că reglementările federale, deşi întărite după criza care a lovit UBS în 2008-2009, s-au dovedit, din nou, incomplete şi insuficiente. Incomparabil mai bune decât cele americane (care au fost în mare parte anulate de Trump) dar insuficiente. Deci indignarea politicienilor ar trebui să se îndrepte şi asupra propriilor reglementări şi a autorităţilor de supraveghere care au dormit incompetente în papuci. Deşi toată lumea pare acum să fi fost conştientă de mânărelile băncii, deşi poveştile abundă de duminică încoace, nimeni nu pare să fi deschis gura când încă se mai putea face ceva. Aş spune, fără răutate, că ipocrizia face un pic parte din tradiţia elveţiană. Eşti OK, până la un moment dat, numai să nu fii prins. Mai ales ca bancher. Indignarea care se revarsă zilele astea pare să nu fi auzit niciodată de banii şi aurul naziştilor, nenumăraţilor dictatori africani sau ai oligarhilor ruşi.

Existenţa atât de multor defecte în diversele procese din sau din jurul domeniului bancar a dus la acest cataclism financiar elveţian şi internaţional. Părerea mea e că ipocrizia de care am pomenit la sfârşit e cea care va ajuta cel mai mult la apariţia următoarei crize.

PS. Eu am cont la UBS, deci până duminică seara am fost în siguranţă. Ar fi culmea, emigrat din ţara Bancorex şi a Băncii Religiilor, să păţesc ruşinea în Elveţia…

Acum un an, la patru zile după începerea invaziei ruseşti, am scris Putin, go check yourself!, parafrazând uşor mesajul faimoşilor grăniceri din Insula Şerpilor. L-am recitit astăzi şi chiar n-am fost deloc foarte departe nici de realitatea de atunci nici de evoluţia ultimului an. Sigur, Putin nu m-a ascultat şi nu s-a dus să se verifice, cel puţin nu în spiritul recomandării grănicereşti. Îndrăzneam să prezic, spre finalul articolului, că Rusia nu va câştiga acest război, lucru care mie mi se părea mai degrabă probabil după numai trei zile de conflict. Repliaţi strategic de la pronosticul (ratat) de 3 zile – care îl înlocuise pe cel iniţial de 24 de ore pentru cucerirea întregii Ucraine – către cel mai sigur de maxim o săptămână, fanii lui Putin se uitau la mine ca la o persoană cu un intelect foarte, foarte modest auzind ce spun despre glorioasa armată rusă.

Deci s-a făcut un an şi ruşii nu au câştigat mai nimic. Sigur, propaganda va veni cu poveşti glorioase care vor fi, evident, rostogolite din nou şi de şoşocii noştri. Dar mie îmi place să caut adevărul nu în propagandă ci, cât de mult se poate, în numere. Iar veştile pe care le consider eu cele mai bune vin chiar de la ministerul rus de finanţe. În Ianuarie, Rusia a avut venituri din vânzările de petrol şi gaze mai mici cu 46% faţă de ianuarie 2022. Această scădere, la care se adaugă, evident, costul războiului, a dus deficitul bugetar al primei luni din 2023 la 25 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă mai mult decât a produs toată România în aceeaşi lună. Putiniştii vor zice, evident, că Rusia nu e România. Dar 25 de miliarde înseamnă 1.4% din PIB-ul din 2019, care a fost mai mare decît cel din 2022 şi semnificativ mai mare decât cel estimat pentru 2023. Într-o singură lună. Evident, ministrul rus de finanţe este încrezător că se vor menţine sub ţinta de 2% pe tot anul 2023. Cum să nu ai încredere că gaşca lui Putin ştie ce face!?!?

Alte veşti bune? Au vândut 3.6 tone de aur şi o sumă importantă din moneda chineză, rezerve ale Fondului Naţional, o entitate financiară care este destinată alimentării sistemului rus de pensii. Valoarea maximă a acestui fond ajunsese înainte de război la 155 de miliarde de dolari. Comparaţi suma cu deficitul din Ianuarie şi o să realizaţi că viitorul nu sună bine deloc.

Şi mai e ceva, chestia poate cea mai explozivă. Nenumărate relatări pe blogurile ruse vorbesc despre faptul că nu se plătesc la timp soldele soldaţilor. Din lipsă de bani sau pură birocraţie, aceste întârzieri, care pot fi şi de multe luni de zile, provoacă nemulţumiri majore în rândul armatei. Ca dovadă că treaba e serioasă, fosta şefă a direcţiei financiare a armatei de vest a Rusiei şi-a făcut un fel de mea culpa post-mortem acum patru zile, alegând, evident, să cadă de la balcon.

Închei spunând din nou că Rusia nu trebuie să câştige acest război, că nu poate câştiga. Sper, doar, că oroarea nu va mai dura atât de mult, deşi fiecare lună care trece îngroapă Rusia tot mai adânc. Ucraina va fi ajutată după război, Rusia nu, dar evident că e o ţară mare şi bogată şi are opţiunea de a mai vinde de prin casă. Ceea ce poate fi o urare la ceas aniversar, că tot a împlinit un anişor (de război)!

George e tânăr şi plin de energie. A câştigat alegerile pentru Congres într-un colegiu electoral din New York, ceea ce e mare lucru pentru un politician republican şi conservator într-un oraş cosmopolit şi liberal. Este homosexual, suporter al drepturilor comunităţii LGBTQ, şi nu a făcut din asta un secret, alt lucru nu foarte obişnuit printre politicienii conservatori. Este fiul unor emigranţi brazilieni care a reuşit să se ridice într-un partid anti-emigraţie. Este un mare fan al lui Donald Trump şi a luat chiar cuvântul la marele meeting din 6 Ianuarie 2021, cu puţin timp înainte ca suporterii MAGA să invadeze clădirea Capitol-ului american. Un tânăr educat, lipsit de complexe, bogat prin forţe proprii, cu valori solide, conservatoare despre lume şi viaţă, care a reuşit să îşi croiască drumul spre lumea mare a politicii americane. Right…

George a povestit la un moment dat că patru dintre angajaţii săi au fost victime într-unul dintre cele mai sângeroase mass shooting-uri americane. Informaţia avea ulterior să se dovedească inexactă. Niciuna dintre victime nu figura drept angajată a respectivei companii. Într-o amintire din vremea când era foarte tânăr, mama lui George scapă ca prin urechile acului dintr-unul dintre turnurile gemene ale Wall Trade Center din New York, în fatidica zi de 11 Septembrie 2001, data atacurilor teroriste împotriva Americii. O verificare a serviciului de imigraţie a dovedit că şi această amintire era inexactă, câtă vreme doamna nu se afla în SUA la data respectivă. În fine, un politician trebuie să vină, mereu, cu poveşti interesante pentru a atrage atenţia asupra lui. De exemplu, George se declară un mândru evreu american şi povesteşte că bunicii săi evrei ucraineni au reuşit, cu greu, să scape de prigoana nazistă din timpul WW2. Confruntat ulterior cu datele de obicei foarte exacte în ce priveşte Holocaustul ale comunităţii evreieşti, George se corectează un pic, spunând că de fapt este catolic din bunici catolici dar “se simte” un pic evreu în urma unor poveşti auzite în familia mamei sale.

Ca să scurtez un pic, din CV-ul de campanie electorală al lui George aflăm că este absolvent al Baruch College şi al New York University, ulterior lucrând ca asset manager la Citigroup şi Goldman Sachs, prestigioase instituţii finnanciare americane. Deja v-aţi prins ce urmează, nu? Exact! Incredibil, dar omul nici nu a trecut pe la vreuna dintre aceste adrese!

Ar fi fost şi lucruri interesante (şi adevărate) pe care George le-ar fi putut menţiona dar pe care, surprinzător, le-a uitat. Cum ar fi, de exemplu, că a candidat în concursuri braziliene de frumuseţe pentru homosexuali, îmbrăcat în femeie, ceea ce în engleză se numeşte, intraductibil, drag queen. Sau că e anchetat, tot în Brazilia, pentru folosirea de cecuri false. Sau că e anchetat pentru declaraţii false privind averea (ca şi mentorul său Trump, se declară mai bogat decât este de fapt).

Serios acum, treaba pare serioasă, deşi lucrurile nu mai sunt atât de tragice ca pe vremuri. Pentru oricare din minciunile de mai sus pe vremuri ai fi fost omorât cu pietre sau măcar închis în turnul cetăţii. În lumea atât de admirată astăzi de către conservatori, nu cu foarte mult timp în urmă, o astfel de ofensă n-ar fi lăsat loc decât unei sinucideri onorabile. Astăzi ai fi concediat pentru un asemenea CV mincinos din orice job de pe lumea asta. Dar George nu vede de ce ar trebui să demisioneze din congres, până la urmă a primit votul atâtor oameni! Şi nici nu crede să fi comis vreo ilegalitate. Nici colegii lui republicani (cu câteva excepţii) nu văd situaţia foarte gravă. George a fost numit de curând, în ciuda scandalului – ba chiar părând să sfideze opinia publică – în două comisii parlamentare.

Ştiţi de ce distanţa dintre democraţia României şi cea a SUA, de fapt dintre orice stat amărât şi SUA se micşorează pe zi ce trece? Nu din cauza emigraţiei necontrolate, a chinezilor, a vaccinurilor covid, a Black Lifes Matter, a Gretei Thunberg, a avorturilor, a cancel culture sau a politicii woke. Nu pentru că LGBTQ distrug familia tradiţională. Nici măcar pentru că Elon Musk a cumpărat Twitter. Motivul poartă astăzi un singur nume. Santos. George Santos.

Povestea asta cu alphamale-ul de A. Tate şi tristanu‘ de frat-su mi-a adus aminte de o celebră poezioară/ghicitoare care pare să se potrivească perfect genialilor profesori de la şcoala online de băeţi care n-au (încă) bani de n-şpe lamborghine.

Într-o baltă neagră

Patru ochi luceşte.

Ce să fie oare?

Cred că e doi peşte!

Sunt un mare fan al activismului de shopping, am şi scris, acum vreo trei ani, un articol intitulat Activism de supermarket. Spuneam acolo că nu mai cumpăr vinuri americane din cauza lui Trump şi italieneşti din cauza guvernului de extremă dreapta al lui Salvini. Mi-am adus aminte de asta în secunda în care am realizat că, deşi sunt un mare fan al bomboanelor vieneze Mozart, va trebui să mă limitez, o perioadă, la ciocolata cu marţipan Langel produsă în centrul vechi al Bienne-ului.

Boicotarea intereselor financiare ale unei entităţi, de orice fel ar fi ea, poate fi o armă de presiune mai eficientă decât pare. Produce efecte de imagine imediat ce publicul se mobilizează împotriva entităţii respective. Dar ceea ce adeseori scapă opiniei publice este impactul de lungă durată care se instalează cu o inerţie suficient de lungă cât să scape atenţiei capricioase a mass-media. Cel mai bun exemplu este Brexit-ul, ale cărui efecte sunt evidente abia în ultimii ani şi chiar şi acum sunt unii care pun declinul britanic pe seama altor factori.

Deci e OK, dacă vrem, să ne exprimăm dezaprobarea faţă de votul austriac împotriva accederii României în spaţiul Schengen boicotând firmele austriece. Cum ar fi, de exemplu, producătorul excelentei ciocolate Mozart. Sau hotelurile, pârtiile de ski, mall-urile şi restaurantele Vienei. Firme austriece, da? Nu e acelaşi lucru când vorbim de OMV Petrom, BCR sau Raiffeisen România – firme româneşti cu acţionariat austriac. O firmă înregistrată în România este o firmă românească, indiferent de originea capitalului care a construit sau achiziţionat acea firmă.

Tot aud de mulţi ani tâmpenia asta cu străinii care ne-au cumpărat afacerile, fabricile şi pământurile şi în general, dincolo de retorica naţionalistă, se pare că la mijloc e o mare neînţelegere. Când un străin cumpără o firmă în România acea firmă este o entitate care se supune legilor şi reglementărilor României. Deci e o firmă românească. Sigur, proprietarul va dispune cum vrea el de profitul acelei firme, presupunând că firma e profitabilă. Dar nu înainte ca acesta să plătească impozitul pe dividende şi impozitul pe profit, TVA-ul datorat statului, contribuţiile sociale ale angajaţilor, salariile acestora, evident, precum şi toate cheltuielile de funcţionare ale firmei respective. Statul român, în consecinţă, rămâne adesea cu mult mai mult decât acţionarul firmei, oricare ar fi naţionalitatea lui. De aceea statele lumii sunt în competiţie pentru a atrage capitalul străin care să asigure creşterea şi bunăstarea propriilor economii.

Deci, ca să concluzionez oarecum brutal, să încerci să duci în faliment Petrom, BCR şi Raiffeisen e ca şi când ai încerca să-ţi distrugi vecinul de deasupra punând o bombă la tine în apartament. Lăsaţi Petrom-ul în pace şi mergeţi la ski în Bulgaria în loc de Austria dacă pârtia din Poiană e mult prea aglomerată. Şi mâncaţi ciocolată elveţiană, că-i cea mai bună.

Conduci un Maserati în leasing care te costă o treime din toţi banii pe care îi câştigi. Restul salariului nu-ţi ajunge să ieşi cu băieţii de câteva ori pe săptămână aşa că în fiecare lună te împrumuţi din pensia bunică-tii. Te culci prea târziu şi a doua zi n-ai niciun chef de muncă. Mănânci prea multă pizza, bei prea mult primitivo, când te laşi de primitivo te apuci de limoncello. Ai început , în schimb, să te îngraşi şi nu te mai încape garderoba de fiţe pe care ai dat o grămadă de bani.

Ma vaf*anculo!!! Aşa nu se mai poate! Sunt necesare măsuri URGENTE! Trebuie să schimbi ceva în viaţa asta care te face nefericit. Meriţi mai mult de atât. Scoţi toţi banii care ţi-au mai rămas pe card şi îţi cumperi cocaină de la dealerul din colţ.

La vita è bella, frate!

Castelul şi domeniul aferent au fost cumpărate de primărie acum mulţi ani. Când domnul L, care a avut via în arendă pentru mai bine de 20 de ani, şi-a anunţat intenţia de a se retrage după recolta din 2023 consiliul local a decis să organizeze o licitaţie pentru a stabili cine va prelua în arendă domeniul.

Doamna M, o şatenă elegantă între două vârste, cu un aer un pic pedant şi care vorbeşte o franceză elevată, locuieşte în ultima casă pe stânga cum urci spre castel. O casă mare şi frumoasă, cu vedere spre lac. De fapt, toate casele din zonă sunt frumoase şi au vedere spre lac. Doamna M a scris o petiţie prin care solicită ca via să devină bio prin caietul de sarcini al licitaţiei. Toată vecinătatea i se pare atât de frumoasă şi de nobilă încât transformarea i s-ar părea firească, progresul de care comunitatea are nevoie. Fire energică, a umblat din poartă în poartă pe la vecini şi aproape că i-a convins pe toţi să semneze. Pentru că doamnei P îi pasă de natură, de mediu, de locul pe care-l va lăsa nepoţilor. Doamna P se consideră, în esenţă, o ecologistă, deşi nu a votat niciodată cu cele două partide “verzi”.

Singurul care se opune vehement este chiar domnul L, arendaşul, care declară, încruntat şi abrupt, că iniţiativa e o prostie. Via este aproape bio, lucru pe care doamna M, de exemplu, îl ştie foarte bine pentru că de două ori pe an strâmbă discret şi aristocratic din nas la mirosul gunoiului de grajd care învăluie tot satul. Dar e adevărat că peste vară, cu precizie elveţiană în ceea ce priveşte temporizarea, cantităţile şi tehnica, via este stropită împotriva dăunătorilor. Cei care cer să fie complet bio nu ştiu despre ce vorbesc, spune domnul L. Să o faci complet bio ar însemna să schimbi soiurile de struguri, să ai ani în care să nu produci nimic, să investeşti în tehnologii agricole complicate şi să rămâi, totuşi, la cheremul capriciilor naturii. Toate astea ar falimenta, în mod cert, micul domeniu. Profitul este, chiar şi aşa, destul de mic. Multe lucrări sunt făcute cu voluntari. La cules, lista lor este închisă pentru următorii doi ani. Domnul L nu este un om bogat, deşi duce un trai lesnicios, se consideră un fermier pasionat şi bine organizat. Ca mai toţi fermierii, este conservator şi îngrijorat de toate ideile astea care i se par radicale când nu sunt de-a dreptul tâmpite. Ar prefera, mai degrabă, să fie lăsat în pace să-şi găsească singur calea, să se adapteze la ce vine ca şi până acum. Dar, în fine, peste un an nu va mai fi problema lui.

Rămâne de văzut care va fi, în final, decizia micii comunităţi de pe malul lacului Bienne. Bio sau nu, micul domeniu viticol nu va schimba soarta planetei. Sincer, e posibil să nu mai aud vreodată despre doamna M şi iniţiativa ei. Dar într-o lume din ce în ce mai îngrijorată de schimbările evidente ale climei această preocupare rămâne. Din păcate, la fel şi polarizarea din jurul ideii de a proteja mediul, o polarizare care nici măcar nu e creată de dispute ştiinţifice în ce priveşte calea de urmat ci de ideologiile diferitelor secte politice. Pe când unii “nu cred” pur şi simplu în existenţa unei urgenţe climatice, negând senin orice argumente şi dovezi, ceilalţi, la capătul celălalt al activismului, adoptă o rigidă abordare stângistă, la fel de ideologică precum extrema dreaptă. Anul trecut în iunie, o iniţiativă de referendum a cerut interzicerea completă a pesticidelor în agricultura elveţiană precum şi interzicerea importurilor de alimente pentru care au fost folosite pesticide. Practic, trecerea întregii Elveţii la alimentaţia bio. Activiştii de mediu s-au raliat aproape complet în spatele ideii, crezând că asta va proteja mediul şi va îmbunătăţi viaţa cetăţenilor. De partea cealaltă, fermierii şi aproape întreg spectrul politic de dreapta au respins categoric iniţiativa, vorbind despre costuri, riscuri şi insecuritate alimentară în timp ce au ignorat aproape complet discuţia despre mediu. Până la urmă iniţiativa a fost respinsă la vot. O a doua rundă va avea loc mâine, când o nouă iniţiativă doreşte interzicerea, de data asta, a zootehniei intensive, a fermelor cu număr crescut de animale precum şi a importurilor de produse provenind din astfel de ferme. Guvernul consideră lucrurile astea bine reglementate în Elveţia şi, ca şi la precedentul referendum, recomandă respingerea iniţiativei. Dar ecologiştii vorbesc, din nou, despre animale crescute în aer liber şi hrănite cu iarba pajiştilor elveţiene. Cuvântul bio este, evident, foarte prezent în discursul activiştilor. Aş putea să pun pariu că mâine şi iniţiativa asta va fi respinsă prin vot.

Sincer, un pic de ştiinţă n-ar strica, de-o parte şi de cealaltă. Ecologiştii îi acuză pe negaţionişti că ignoră argumentele aduse de cercetători, ceea ce este, cel mai adesea, adevărat. Dar se lasă seduşi, la rândul lor, de ideile “semănătoriste” ale unei lumi în care totul e bio, natural şi în echilibru complet cu natura. Dacă vedetele de la Hollywood îşi permit asta nu înseamnă că e o variantă pentru toată planeta. Vom putea noi supravieţui împărţindu-ne raţia zilnică de cartofi cu gândacii de Colorado? Poate întoarcerea la sapă şi la mai ştiu eu ce insecticide din extracte naturale din urzici să hrănească o populaţie de opt miliarde de oameni? O scădere a productivităţii din agricultură nu va însemna, oare, nevoia de mai mult teren agricol şi, în consecinţă, de mai puţină pădure, biodiversitate, oxigen şi apă?

Agricultura bio va rămâne, probabil, apanajul unor clienţi bogaţi, care-şi permit costurile ridicate generate de productivitatea limitată. Pentru marea majoritate a oamenilor şi pentru mediu avem nevoie – aş zice deloc surprinzător – de mai multă ştiinţă care să crească productivitatea şi să reducă impactul agriculturii asupra planetei: seminţe mai bune, culturi adaptate la condiţiile locale, mai puţină apă, chimicale folosite controlat, minimal şi inteligent, într-un cuvânt optimizare. Dacă vreţi să protejaţi mediul, cumpăraţi mai puţină mâncare bio, nu mai multă. Sigur, problema rămâne complicată, nu vreau să spun că ce nu e bio e obligatoriu bun pentru mediu…

Nimic nu explică mai bine situaţia specială a politicii franceze decât exit-poll-ul acestui prim tur de scrutin pentru prezidenţiale. Să sumarizăm rezultatele:

Extrema dreaptă, reprezentată de 3 partide: Marine Le Pen 23.4%, Eric Zemmour 7%, Nicolas Dupont-Aignan 2.1%. Total: 32.5%.

Extrema stângă, reprezentată de 4 partide (şi nici măcar nu i-am inclus aici pe socialişti şi pe verzi): Jean-Luc Mélenchon 21.1%, Fabien Roussel 2.4%, Philippe Poutou 0.8%, Nathalie Arthaud 0.6%. Total: 24.9%.

Deci 57.4% dintre francezi, binişor mai bine de jumătate, au votat pentru reprezentanţi ai unor mişcări extremiste, de stânga sau de dreapta. Din principiu, nu fac niciun fel de distincţie între cele două, la fel de nocive, deşi extrema dreaptă este mai la modă în ultimii ani. Cel mai bun exemplu este că Jean-Luc Mélenchon, candidatul extremei stângi cel mai bine clasat, declara în seara asta că va trebui să se consulte cu alegătorii săi pentru a face o recomandare pentru turul doi. Deci un comunist nu ştie ce să aleagă între un candidat de centru şi unul din extrema dreaptă. Extremele s-au atras întotdeauna…

În afară de preşedintele Macron, aflat pe prima poziţie după primul tur, niciun candidat al partidelor “centriste”, de stânga sau de dreapta, nu a reuşit să atingă pragul de 5%. Fără să am pretenţia că mă pricep la politica franceză, doar ca spectator din exterior, cel puţin trei dintre candidaţii de centru mi s-au părut mult mai buni decât cei trei populişti extremişti din urma lui Macron.

Dar oamenii nu mai ascultă, nu mai caută şi nu mai au răbdare să înţeleagă. Într-o Europă în care războiul a reizbucnit, ungurii şi sârbii au votat deja pentru candidaţi “suveranişti” nu departe de ideologia politică a lui Putin. Deşi Macron va câştiga probabil un al doilea mandat, să vezi atât de mulţi extremişti în a doua cea mai mare ţară a Europei îţi dă fiori pe şira spinării.

De ce acum ne-am repezit toţi să ajutăm, ne dăm peste cap pentru ucraineni, dar n-am făcut mai nimic pentru afgani, sirieni, libieni sau eritreeni? Ăia nu sunt tot oameni, nu aveau şi ei nevoie de ajutor? Am fost orbi pentru nenorocirile altora şi brusc ne-am trezit. De ce?

Înainte să ne simţim vinovaţi pentru excesul subit de omenie eu zic să punem, la rândul nostru, o întrebare: dar de ce vă chinuie grija? Oare pentru că nu am făcut destul pentru amărâţii de dinainte? Sau, mai degrabă, pentru că facem prea mult pentru ăştia de-acum? Dacă nu ajutăm, pe cine ajutăm de fapt?

Cei care vin cu poveştile si îngrijorările astea ipocrite sunt adesea motivul pentru care nu ajutăm suficient. Căci există trei feluri de oameni pe lumea asta. Cei care decid să-şi ajute semenii când aceştia sunt la ananghie. Apoi, sunt cei care, din diverse motive, nu o fac. Şi mai sunt şi cei din a treia categorie, una absolut specială, ca să zic doar atât, a celor care încearcă să-i împiedice pe cei dintâi. Războaiele, chiar şi operaţiunile militare speciale, reuşesc mereu să scoată din oameni, în funcţie de materialul clientului, tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Şi încă ceva ce, la război, se aplică deopotrivă ţărilor şi oamenilor: dacă nu eşti Elveţia probabil că nu eşti neutru, deci de care parte eşti?