Să posezi o armă de foc, de fapt să posezi câte arme de foc vrei, e un drept fundamental, garantat de constituţia americană. Dacă tot ai o armă ai opţiunea, ori dreptul, spune-i cum vrei, de a o folosi. De-aia o ai, pentru că ai acceptat, înainte să o achiziţionezi, posibilitatea de a ucide pe cineva, dacă e vreodată nevoie. Sigur că, în funcţie de circumstanţe, s-ar putea să răspunzi legal dacă omori pe cineva, dar preferi ca decizia să fie la tine, convins că vei face ce trebuie la momentul oportun. Orice încercare de a reglementa chestia asta e considerată îngrădire a drepturilor fundamentale.

Conservatorii americani – deşi nu numai ei sau de la ei – care se auto-definesc pro-life, vor scoaterea completă a avorturilor în afara legii. Mai nou, un judecător ultraconservator din Alabama a decis că embrionii umani obţinuţi prin fertilizare in-vitro şi conservaţi în azot lichid sunt persoane în sens juridic, cu toate consecinţele care pot deriva din această decizie. Una a fost suspendarea imediată, în Alabama, a procedurilor de fertilizare in-vitro. Alta ar fi încă un pas spre scoaterea în afara legii, fără excepţie, a avorturilor.

Te-ai aştepta, după intransigenţa privind avortul, că avocaţii pro-life sunt şi consecvenţi. Dar nu, aceiaşi oameni sunt, în majoritate, împotriva abolirii pedepsei cu moartea (în Statele Unite). În pandemie, cam aceeaşi tabără a considerat portul măştii şi mai toate măsurile de limitare a răspândirii covidului drept limitare a libertăţii. Opţiunea de a nu te vaccina a fost ridicată la rangul de inalienabil drept fundamental. O libertate în numele căreia anumite sacrificii pot fi acceptate, cum ar posibilitatea ca bătrâni sau oameni vulnerabili sau întregi grupuri sociale care au dus greul pandemiei să-şi rişte viaţa.

Surprinzător cum să iei o viaţă folosind o armă e un drept dar să faci, eventual, un avort, nu mai e. Surprinzător cum lucrurile nu sunt considerate în niciun fel echivalente de către conservatorii americani care se consideră pro-life şi, pe deasupra, creştini. Din nou, aceiaşi care consideră că pedeapsa cu moartea e rezonabilă şi îndreptăţită. Spunea cineva, chiar aici pe blogul acesta, că sunt oameni pe care nu-şi permit să-i lase să trăiască – este asta o demiurgică imagine despre lume, viaţă şi moarte sau doar o consistentă doză de ipocrizie?

În ultimul sondaj Gallup imigraţia a fost numită de către americani principala problemă cu care se confruntă Statele Unite. Bombardaţi zilnic de ştiri alarmiste, imagini tulburătoare şi propaganda uriaşă a taberei MAGA, sub directa conducere a lui Trump care-şi doreşte subiectul ca principal vector de atac în alegerile din Noiembrie, americanii pricep din ce mai puţin care este situaţia reală, de ce a crescut numărul celor care intenţionează să intre in SUA şi mai ales care sunt soluţiile pentru a controla valul de refugiaţi.

Aflaţi sub presiunea viitoarelor alegeri, îngrijoraţi de acutizarea crizei, democraţii s-au mobilizat şi au venit cu un proiect care a fost dezbătut şi a obţinut un suport bi-partizan. El a fost chiar acceptat de federaţia lucrătorilor de frontieră. Doar că Trump a decis să-şi forţeze partidul să blocheze votul, pentru că o rezolvare (parţială) a problemei ar putea să-l avantajeze pe Biden. Cea mai mare problemă a Americii este pusă pe hold până iese Trump preşedinte. N-ar fi prima.

Dar problema este mult mai largă şi mai complicată decât doar o limitare a accesului în SUA. Oamenii nu înţeleg mecanismul simplu al acestui fenomen. Motivul principal pentru care există imigraţie este oportunitatea pentru o viaţă mai bună în ţara ţintă – de fapt, cât de uşor poţi, ca imigrant, să accesezi această oportunitate.

O comparaţie. Elveţia, stat Schengen, nu are frontierele securizate. Nici vorbă de garduri, porţi de acces, camere termice şi patrule cu câini. Majoritatea maşinilor care intră în ţară nu sunt controlate. Cu toate astea, nici vorbă de asediul asupra frontierelor pe care-l vezi în Spania, UK, Italia sau SUA. Asta nu înseamnă că nu intră imigranţi sau că ţara nu are o rată mare a imigraţiei (mult peste ce şi-ar dori extrema dreaptă, de exemplu). Dar în Elveţia nu vezi vânzători ambulanţi şi favele improvizate la marginea oraşelor. Motivul este evident: performanţa statului elveţian de a produce legi care funcţionează şi apoi de a le asigura aplicarea. Ca să poţi munci în Elveţia trebuie să ai permis de şedere. Ca să obţii acest permis trebuie să ai o locuinţă, un cont în bancă, asigurare medicală şi, adeseori, o promisiune din partea unui angajator. Nu sunt îndeplinite toate condiţiile, nu poţi munci. Şi, foarte important, nimeni nu angajează la negru, căci riscurile sunt enorme – o altă mare diferenţă faţă de alte state. De aceea, rata de imigraţie în Elveţia este aproximativ egală cu necesarul real de noi locuri de muncă neacoperite de rezidenţi. Poate să pară mare, dar asta cere economia locală. Spre deosebire, în SUA sunt, conform estimărilor, peste 10 milioane de imigranţi ilegali, mulţi dintre ei trăind şi muncind în ţară de zeci de ani. Deşi sunt “ilegali”, au servicii, locuinţe, merg la doctor, plătesc impozite şi cresc copii care merg la şcoală. Şi nimeni nu îi deranjează câtă vreme ei nu deranjează pe nimeni. Sunt adesea abuzaţi, sunt vulnerabili, se profită de statutul lor pentru a fi plătiţi mai puţin, dar trăiesc mai bine ca acasă.

Asta ştiu şi asta vor toţi cei care asaltează graniţa. Oportunitatea este creată de economia care merge şi are nevoie de muncitori (cele mai puţine intrări au fost pe timpul lui Obama, după marea criză din 2008-2009), de legile americane imperfecte dar permisive şi de marea ipocrizie a clasei politice care foloseşte tema în campanie şi profită cât poate de pe urma ei. Niciun gard nu va opri oamenii să treacă atâta vreme cât există o oportunitate imediat dincolo de el. Rezolvarea nu stă în populism ci în competenţă şi bună credinţă.

Există zilele astea fermieri elveţieni care protestează şi cer ca statul să facă ceva pentru ei. Se consideră dezavantajaţi faţă de fermierii din ţările UE şi până la urmă de ce nu? Au şi ei dreptul democratic de a protesta!

Incredibil, trăim într-o lume care şi-a pierdut complet simţul măsurii! Hai să nu-l compar pe elveţianul probabil multi-milionar în franci elveţieni – măcar pentru valoarea terenului pe care pasc celebrele văcuţe – cu ţăranul din Mali care are cinci capre care se hrănesc cu rădăcini zgârmate din nisipul sub-saharian. Să-l comparăm, de exemplu, cu ţăranul francez, care nici el nu o duce mult mai rău. Un steak (de vacă) gata de pus pe grătar costă în Elveţia oriunde între 70 şi 100 de franci pe kilogram. Acum 10 ani, când m-am mutat eu aici, 70 era limita superioară a marjei de preţuri. În Franţa vecină şi la o calitate comparabilă, preţul este între cinci şi zece ori mai mic. La fel e şi la carne de porc, de pui, de miel. Locuiesc la jumătate de oră de graniţa franceză, deci cam în 40 de minute aş putea să ajung la cel mai apropiat Carrefour. Legea vamală elveţiană îţi permite să treci peste graniţă doar un kilogram de carne fără taxe vamale. Pentru al doilea kilogram cumpărat la Carrefour taxa vamală este de 20 de franci. Să presupunem că ai cumpărat ceafă de porc de 3 euro kilul, taxa vamală este tot 20 de euro, deci practic 600%!

Ce altceva ar putea face statul elveţian pentru sărmanul fermier care nu se descurcă, deşi îşi vinde carnea de 5 ori mai scump ca vecinul francez de peste graniţă? Poate că oamenii ăştia au nevoie nu de suport financiar ci de un pic de training, ca să înţeleagă cum se poate rezista, în condiţii mult mai vitrege şi fără ajutoare de stat în Mali, Senegal, Ucraina sau mai ştiu eu unde.

Între timp, tractoarele ieşite la arat pe autostrăzile Europei au ajuns la vremea secerişului: Ursula von der Leyen, şefa comisiei europene, a anunţat că se va renunţa la planul de a reduce la jumătate consumul de pesticide în agricultura europeană. Eram chiar îngrijorat că gustul tradiţional şi inconfundabil al pesticidelor din roşia de Piaţa Sudului va fi semnificativ alterat de această reducere inconştientă, venită de la birocraţii UE.

“Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”

Vasile Alecsandri – Peneş Curcanul

Mi se pare de-a dreptul hilară opinia cum că legea privind instruirea militară a potenţialilor voluntari este inutilă. Cică tinerii vor fugi din România imediat ce va apărea o ameninţare militară şi, implicit, o posibilă mobilizare a rezerviştilor. Există o opinie destul de răspândită printre tineri că România nu merită sacrificiul lor personal pentru că nu a făcut mare lucru pentru ei.

Dar cum s-ar întâmpla lucrurile, de fapt, dacă, de exemplu, Rusia ar ataca România?

Păi, dacă armata de profesionişti s-ar dovedi insuficientă – ceea ce ar deveni evident în doar câteva săptămâni – statul nu ar avea altă opţiune decât mobilizarea celorlalţi cetăţeni. Rezerviştii cu ceva pregătire militară, de pe vremea când armata era obligatorie, au, deja, peste 35 de ani. Dar nevoia de soldaţi pentru front nu s-a oprit niciodată şi nu se va împiedica nici în viitor de lipsa pregătirii militare a potenţialilor mobilizaţi. Dacă cineva îşi imaginează că scapă de război pentru că nu e pregătit se înşeală. Dacă ştiu sau nu să tragă cu puşca va depinde în primul rând supravieţuirea lor personală.

Mulţi cred că pot pleca rapid din România, dar unde anume? O agresiune împotriva României este o agresiune împotriva NATO. Deci unde fugi din România? Dacă Rusia este statul agresor presupun că spre est nu este o opţiune, mai ales că Ucraina şi Moldova vor fi fost ocupate deja. Serbia ar putea fi o altă variantă, dar foarte posibil şi ea tot de partea ruşilor, deci riscantă. Restul vecinilor şi majoritatea statelor europene sunt state NATO, care vor intra automat în război odată cu România, deci toţi românii ajunşi acolo vor fi imediat făcuţi pachet acasă şi probabil trimişi direct în prima linie. Sigur, cine are mulţi bani poate să încerce Elveţia, Dubai sau mai ştiu eu ce alte destinaţii exotice, dar mă îndoiesc că rezişti mult acolo cu banii de pe un Logan vândut la repezeală.  

Este evident că riscul unei agresiuni ruse împotriva unui stat NATO este extrem de redus, deci isteria nu-şi are rostul. Asta nu înseamnă că România nu ar trebui să se pregătească pentru ce e mai rău. În acelaşi mod, cred că e mult mai bine, pentru ţară şi la fel de mult pentru tine, ca un război să te prindă cu ceva pregătire militară decât complet neinstruit. În ceea ce mă priveşte, încă sergent rezervist al armatei române, pot spune cu toată convingerea că încă mă simt în stare să surclasez orice rus din lumea asta la cules porumb şi plantat livezi.

Mulţi spun că de vină ar fi lipsa de educaţie, dacă nu chiar prostia crasă. Alţii c-ar fi vorba de sărăcie. Alţii c-ar fi îndoctrinare online. Se aminteşte adesea, drept explicaţie, de calitatea actualei clase politice, despre corupţie, despre lipsa altor opţiuni.

Şi totuşi, de ce votează oamenii – sau intenţionează să voteze – cu politicieni extremişti?

Dincolo de toate explicaţiile de mai sus, fiecare cu partea ei de adevăr, mai mare sau mai mică, eu cred că oamenii ăştia sunt pur şi simplu furioşi, atât de furioşi încât vor în primul rând să spargă capete, fără să le mai pese de consecinţe. Nimeni nu cred că votează cu Simion sau Şoşoacă pentru abilităţile lor de a salva economia privată, a propune legi mai bune sau a asana inegalităţile din societatea românească. Nu cred că e nevoie să intru în detalii sofisticate despre şcoli, experienţă sau realizări profesionale, cred că e suficient să zic că oricine s-ar afla întâmplător lângă aceste două personaje în tramvai, fără să-i cunoască, ar ţine mâna pe portofel tot drumul. Deci de ce-i votează? Îi votează pentru exact ceea ce par: nişte golani dispuşi să vandalizeze tot ce le iese în cale, de exemplu “sistemul”.

E un mod al omului furios de-a o lua de la capăt. Sparge, urlă, se răcoreşte, le arătă el lor şi dup-aia o iau toţi de la început, din nou egali printre cioburi. Nu sunt cioburile lui sau poate sunt vreo câteva dar nu prea multe, căci el a fost mereu cel nedreptăţit, lăsat în urmă, furat, văduvit… “S-a meritat!”, ar zice. În plus, de data asta toată lumea va fi conştientă de ce este el în stare. Marea resetare.

E o prostie, evident. Primii care ar suferi din această resetare ar fi chiar ei. Ar constata, brusc, că ceea ce li se părea de nesuportat nu era de fapt fundul oceanului, că mult mai jos se poate. Mai mult, o sută de resetări succesive ar aduce mereu şi mereu aceiaşi oameni deasupra şi ar avea aceleaşi victime, incapabile să înveţe, să evite, să crească. 

Cumva, oamenii ăştia cred că ştiu că vor pierde sau că Simion şi Şoşoacă o să-i împingă sub tren cu prima ocazie. Dar, cum au pus deja mâna pe par, de ce nu?

Fermierii noştri sunt nişte flori delicate, aduse de vânt în intersecţiile Afumaţiului, asta cel puţin dacă e să-i compar cu ce-am văzut mai devreme la televiziunile franceze. Centurile Parisului şi mai multe autostrăzi majore complet blocate, o clădire incendiată şi o alta, a unei prefecturi, împroşcată cu rahat şi afumată de un incendiu uriaş produs de fân şi cauciucuri arse în poartă, o baricadă din gunoaie de tot felul blocând o magistrală feroviară – radicalismul violent francez de care am mai scris este din nou în căutare de noi recorduri. De data asta s-au revoltat fermierii. Ca şi la noi, ca şi la nemţi, ca în multe alte ţări europene, mesajul principal este că “aşa nu se mai poate”, dar când e vorba de cereri concrete lucrurile sunt mai degrabă vagi. Se aminteşte, în subsidiar, despre influenţa (nocivă) a UE, de concurenţa neloială a altora, se solicită suport şi avantaje suplimentare, necesare pentru ca agricultorii să-şi poată asigura o viaţă demnă.

Ca şi la noi, probabil că sunt şi fermieri în dificultate. Şi totuşi, sectorul agricol francez exportă 10 miliarde de euro mai mult decât importă, primeşte aproape 10 miliarde subvenţii de la UE, cea mai mare sumă plătită către vreo ţară, iar preţurile alimentelor au crescut semnificativ în ultimii ani, deci au ţinut, cel puţin, pasul cu inflaţia. Deci situaţia trebuie să fie cel puţin diversă, ca să nu spunem preponderent bună, ceea ce mai degrabă se confirmă dacă te uiţi la masivele tractoare care blochează ţara, ca şi la noi marea majoritate complet noi.

Un articol de miercuri, de pe G4Media, vorbea pe larg despre “deriva socialistă şi ecologistă” a UE, care a provocat un declin accentuat al nivelului de trai, a pus sectoare economice întregi în “pericol de colaps” şi a dus la creşterea extremei drepte peste tot în Europa. Argumenta deasemenea că actualele mişcări ale fermierilor îşi au originea în această nouă orientare ecologistă. Dincolo de obiceiul aproape tradiţional deja de a da vina pe UE, este ceva adevăr în toată propaganda asta care se propagă de peste tot? Cel mai concludent răspuns se află în cifre. “Follow the money!”, cum zice americanul. UE cheltuieşte aproximativ 30% (!) din bugetul alcătuit din contribuţiile tuturor ţărilor membre pe subvenţii în agricultură. Un procent mult mai mare decât ponderea sectorului în economia totală. Despre ecologie şi încălzirea globală se discută mult, dar sumele investite sunt relativ modeste şi probabil mult mai mici decât ar fi nevoie pentru a combate eficient criza uriaşă care stă să vină. Dacă ar fi să vorbim de “socialism” în UE – un termen altfel complet nepotrivit, importat fără discernământ de la extrema dreaptă şi care denotă cel puţin o lipsă de educaţie politică – atunci primul exemplu ar fi tocmai subvenţionarea masivă a agriculturii. Să revenim la piaţa liberă? Păi asta ar însemna în primul rând să eliminăm subvenţiile, nu?

Şi totuşi, de ce nu poate agricultura unui continent cu terenuri fertile, climă temperată, o reţea bună de fluvii şi râuri, cu tehnologii performante, politici rezonabile, reglementări care protejează standardele înalte şi subvenţii masive plătite de alte sectoare de activitate să facă faţă unei concurenţe mult mai primitive? Nu este asta o întrebare rezonabilă? Poate că tocmai subvenţionarea masivă este cea care le-a amorţit competitivitatea?

Care este răspunsul direct şi sincer la întrebarea de mai sus, dincolo de calcul politic şi ipocrizie? Eu cred că agricultura europeană este, datorită subvenţiilor şi reglementărilor restrictive faţă de importurile din afara UE, puternic competitivă. Poţi vedea altfel doar privind la un context izolat sau pe o perioadă foarte limitată de timp.

Care sunt cauzele reale ale masivelor mişcări de protest? Aş zice, în primul rând, conservatorismul tradiţional al mediului agrar, exacerbat de creşterea mişcărilor conservatoare ale ultimilor ani. Negaţionismul climatic al extremei drepte de peste tot se împleteşte aici cu teama agricultorilor că ecologia va aduce noi reglementări. Dacă protestul împotriva taxelor suplimentare pe combustibil să spunem că ar avea sens (deşi UE a ajutat fermierii să-şi modernizeze fermele cu maşini mult mai eficiente energetic, deci ar putea cere ceva în schimb pentru binele tuturor) nu înţeleg protestul împotriva limitării (nu interzicerii) folosirii pesticidelor. Nu poţi, în acelaşi timp, să ceri libertate deplină şi să pretinzi apoi că, de exemplu, grâul ucrainean e mai ieftin pentru că folosesc chimicale fără discernământ (lucru deseori afirmat dar niciodată dovedit cu analize făcute pe scară largă). Nu poţi să vii cu argumentul că s-au scumpit îngrăşămintele, deşi pretinzi că tu foloseşti mult mai puţine decât ucrainenii sau brazilienii.

Baricadele din gunoaie, rahatul de vacă împroşcat pe clădiri, căciula de astrahan sau pileusul dacic ar putea fi eficiente în a convinge guvernele să dirijeze şi mai mulţi bani către agricultură. Dar banii ăştia nu vin din neant, sunt luaţi de la alţii, care vor avea de suferit. În loc să aducă bunăstare, vor crea conflict şi vor aduce şi mai multă inflaţie. Ca să ne fie tuturor mai bine este nevoie astăzi nu de tractoare în intersecţii ci de inteligenţă, echilibru şi înţelepciune, culturi rare, pe cale de dispariţie astăzi.

În primul tur al ultimelor alegeri prezidenţiale de anul trecut din Franţa candidaţii de extremă dreapta au obţinut 32.5% din voturi. Cei din extrema stângă au luat 24.9%. Deci aproape 60% dintre electorii francezi au votat cu o extremă sau alta, iar astăzi, după ultimele crize, procentul ar putea fi chiar mai mare. În primăvară grevele şi protestele fără sfârşit împotriva reformei pensiilor au degenerat adesea în violenţe la care au participat tineri şi bătrâni, sindicalişti sau nu, muncitori şi studenţi, oameni de stânga sau de dreapta, majoritatea francezi. Au urmat protestele “ecologiste” din Sainte-Soline despre care am scris aici şi mai apoi cele împotriva tunelului feroviar Lyon-Torino. S-au soldat şi ele cu distrugeri şi violenţe fără precedent. Mulţi dintre cei ce au luat parte la proteste erau acolo ca să se confrunte cu poliţia. Organizatorii şi/sau protestatarii de bună credinţă nu au socotit de cuviinţă să se dezică ferm de hoarda de incendiatori. Nici să se retragă imediat din zona unde aceştia acţionau, acceptând tacit ca mişcarea lor să fie confiscată de extremism. A urmat apoi acest caz al tânărului împuşcat mortal după un control în trafic, fără discuţie o greşeală gravă a poliţistului în cauză. Ştim toţi ce se întîmplă de aproape o săptămână în oraşele Franţei. Nu există justificare pentru uciderea unui tânăr (care ar fi putut fi, totuşi, accidentală), dar în egală măsură nu există justificare pentru ce se întâmplă în fiecare seară în oraşele Franţei. Să pui această revoltă socială pe seama unei emigraţii necontrolate, argument majoritar pe forumurile de discuţie franceze, este, în fapt, una dintre explicaţiile pentru care se întâmplă ce se întâmplă. Această retorică de extremă dreapta vine la pachet cu ideea că poliţia nu este suficient de autoritară pentru a readuce ordinea pe stradă. Celălalt argument puternic, venit de data asta din extrema cealaltă, este că poliţia “ucide”, este islamofobă şi violentă şi că trebuie restructurată din temelii. Toţi deopotrivă – şi nu numai extremiştii – manifestă o ură viscerală faţă de Macron şi l-ar vrea doborât cu orice preţ şi cu orice risc. Nu toţi francezii sau poliţiştii sunt rasişti, islamofobi şi violenţi, nu toţi susţin partide politice extremiste, nu toţi emigranţii din Franţa fac trafic de droguri şi dau foc la maşini, nu toţi protestatarii sunt negri şi nu toţi sunt violenţi. Dar prea mulţi din toate categoriile astea sunt. Şi toate astea, împreună, au dus la acest deznodământ violent fără precedent pentru o ţară civilizată. Divizarea şi radicalizarea politică a francezilor, alimentată masiv în ultimii ani de propaganda reţelelor sociale, există de foarte multă vreme şi a fost susţinută tacit de personalităţi politice şi culturale ale vieţii franceze – vezi, de exemplu, romanele celebrului scriitor Michel Houellebecq Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) şi Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019). Mişcările ecologiste, care au căpătat amploare în ultimii ani şi în care mulţi îşi pun (încă) speranţe fac alianţe cu comuniştii, ceea ce se va dovedi catastrofal pentru cauza protecţiei mediului. Există, apoi, o civilizaţie a violenţei care vine, probabil, din istorie, dar s-a copt mai recent în cartierele rău famate ale marilor oraşe, în mişcările vestelor galbene şi la aproape orice protest din ultima vreme, indiferent de motiv. Instigate de politicieni iresponsabili, acceptate din egoism şi interese politice mioape, aceste violenţe au crescut pănă la apogeul aproape anarhic de astăzi. Reacţiile oficiale ale celor două sindicate ale poliţiei franceze sunt detestabile şi par doar să confirme acuzaţiile de rasism şi islamofobie. Dar ceea ce e vizibil la tot pasul este că poliţia franceză pare să fi pierdut lupta cu mica criminalitate din incompetenţă, corupţie sau poate doar dezinteres. Nu se întâmplă numai în Franţa. În Belgia vecină, chiar şi la noi în Bienne, în Elveţia, micii traficanţi de ierburi de tot felul îşi văd liniştiţi de “business”. Micile reţele infracţionale se dezvoltă şi se consolidează cu fiecare zi care trece. Toţi teroriştii francezi şi belgieni ai ultimilor ani provin din această zonă. Poliţiştii par depăşiţi – sau poate e problema justiţiei, incapabilă să rezolve rapid numărul mare de cazuri generate de acest gen de infracţionalitate. Nahel, tânărul ucis, un livrator de mâncare fără multă şcoală, conducea un Mercedes A-Klasse AMG, maşină de peste 50 de mii de euro, aşa că cei care insistă – ipocrit după părerea mea – că nu avea cazier ar trebui să răspundă, atunci, ce fel de “livrări” sunt atât de profitabile încât să-ţi permită un Mercedes AMG la 17 ani. Încercarea poliţiştilor de a opri acea maşină a fost complet justificată, oricine ar fi fost la volan. Conducea cu viteză, pe banda de autobuz, nu a oprit la semnalul poliţiştilor, a trecut pe roşu de mai multe ori încercând să scape şi a pus pietoni şi biciclişti în pericol. De-aia avem poliţie, să intervină în exact genul ăsta de cazuri. Evident că toate astea nu justifică folosirea armei, ce vreau să spun este că Nahel decisese să trăiască periculos, iar accidentele sunt mult mai posibile în aceste circumstanţe, indiferent de culoarea pielii sau de locul naşterii. Şi mai este o discuţie, aceea despre sistemul de educaţie francez care, la fel ca cel din România, produce o minoritate foarte bine educată dar pierde pe drum o foarte mare parte a elevilor, care sfârşesc într-un gen de analfabetism funcţional. Şcolile din zonele sărace par să fie în mod special o problemă. Orice ar zice Marine le Pen şi alţi extremişti, o mare parte a tinerilor care incendiază oraşele franceze nu sunt emigranţi ci tineri născuţi în Franţa şi trecuţi prin sistemul francez de educaţie. Din părinţi emigranţi sau nu, ratarea este, în egală măsură, a familiei şi a sistemului public de educaţie. În concluzie, explicaţiile acestei crize sunt complexe. Adoptarea fără discernământ a liniilor de propagandă ale extremiştilor americani, omniprezente (şi) pe reţelele sociale europene (gen “black life matters”, “defund the police”, islamofobia în varianta americană, “antifa”, “white supremacists”, “woke”, “cancel culture” etc) nu poate explica sau aduce vreo soluţie, poate doar inflama şi mai mult atmosfera socială. Pentru ca lucrurile să se echilibreze este nevoie ca oamenii echilibraţi să se implice mai mult.

Preluarea Credit Suisse de către rivalul UBS, tranzacţie controlată cu mână forte de Consiliul Federal Elveţian, a creat stupoare şi un imens val de emoţie în societatea elveţiană. În babilonia care a urmat anunţului de duminică seara fiecare tabără – şi sunt multe – şi-a strigat indignarea pe toate canalele posibile. Şi, culmea, deşi toţi se contrazic pe motivele care au dus la acest deznodământ (de fapt, să sperăm că acesta este deznodământul), toţi au, mai mult sau mai puţin, dreptate.

A fost, fără discuţie, furtuna perfectă. Falimentele de săptămâna trecută ale celor două bănci americane nu au avut nicio legătură cu Credit Suisse dar au creat tensiunea şi panica necesare ultimului act al acestei drame financiare. Să nu uităm şi de presiunea reînnoită a armatei zombi din reţelele sociale care cerea sânge de big finance (ei fiind, să ne înţelegem, majoritatea amatori de cripto…). Conducerea băncii s-a grăbit să dea vina pe panica creată în social media, pe zvonuri, teorii conspiraţioniste sau pură prostie. Twitter-ul pare să fi avut o influenţă, desigur, dar nici pe departe atât de importantă precum sugerează managerii milionari ai băncii. Iar reacţia managementului nu e o surpriză. Din toate acţiunile şi scandalurile recente reiese un lucru clar: o lipsă gravă de etică în felul în care au fost conduse afacerile băncii, adăugată unui melanj incredibil de incompetenţă şi lăcomie. Ultimul an a fost plin de rateuri financiare spectaculoase, totalizând pierderi de aproape 8 miliarde de dolari, fiecare dintre ele ştirbind din încrederea clienţilor care au început să migreze către locuri mai sigure. Scăderea pieţelor financiare cauzată de criza covid şi războiul din Ucraina a afectat deasemenea activele băncii. Apoi inflaţia şi creşterea dobânzilor au dus la scăderea valorii obligaţiunilor de stat pe termen lung, ceea ce a produs pierderi bâncilor care au fost nevoite să vândă înainte de termen (motivul principal pentru care s-a dus la vale banca din Silicon Valley). Cu toate astea, rezervele băncii au îndeplinit până aproape de ultimul moment standardele elveţiene în materie de prudenţialitate (parcă aşa îi spune domnul Isărescu). Ceea ce înseamnă că reglementările federale, deşi întărite după criza care a lovit UBS în 2008-2009, s-au dovedit, din nou, incomplete şi insuficiente. Incomparabil mai bune decât cele americane (care au fost în mare parte anulate de Trump) dar insuficiente. Deci indignarea politicienilor ar trebui să se îndrepte şi asupra propriilor reglementări şi a autorităţilor de supraveghere care au dormit incompetente în papuci. Deşi toată lumea pare acum să fi fost conştientă de mânărelile băncii, deşi poveştile abundă de duminică încoace, nimeni nu pare să fi deschis gura când încă se mai putea face ceva. Aş spune, fără răutate, că ipocrizia face un pic parte din tradiţia elveţiană. Eşti OK, până la un moment dat, numai să nu fii prins. Mai ales ca bancher. Indignarea care se revarsă zilele astea pare să nu fi auzit niciodată de banii şi aurul naziştilor, nenumăraţilor dictatori africani sau ai oligarhilor ruşi.

Existenţa atât de multor defecte în diversele procese din sau din jurul domeniului bancar a dus la acest cataclism financiar elveţian şi internaţional. Părerea mea e că ipocrizia de care am pomenit la sfârşit e cea care va ajuta cel mai mult la apariţia următoarei crize.

PS. Eu am cont la UBS, deci până duminică seara am fost în siguranţă. Ar fi culmea, emigrat din ţara Bancorex şi a Băncii Religiilor, să păţesc ruşinea în Elveţia…

Acum un an, la patru zile după începerea invaziei ruseşti, am scris Putin, go check yourself!, parafrazând uşor mesajul faimoşilor grăniceri din Insula Şerpilor. L-am recitit astăzi şi chiar n-am fost deloc foarte departe nici de realitatea de atunci nici de evoluţia ultimului an. Sigur, Putin nu m-a ascultat şi nu s-a dus să se verifice, cel puţin nu în spiritul recomandării grănicereşti. Îndrăzneam să prezic, spre finalul articolului, că Rusia nu va câştiga acest război, lucru care mie mi se părea mai degrabă probabil după numai trei zile de conflict. Repliaţi strategic de la pronosticul (ratat) de 3 zile – care îl înlocuise pe cel iniţial de 24 de ore pentru cucerirea întregii Ucraine – către cel mai sigur de maxim o săptămână, fanii lui Putin se uitau la mine ca la o persoană cu un intelect foarte, foarte modest auzind ce spun despre glorioasa armată rusă.

Deci s-a făcut un an şi ruşii nu au câştigat mai nimic. Sigur, propaganda va veni cu poveşti glorioase care vor fi, evident, rostogolite din nou şi de şoşocii noştri. Dar mie îmi place să caut adevărul nu în propagandă ci, cât de mult se poate, în numere. Iar veştile pe care le consider eu cele mai bune vin chiar de la ministerul rus de finanţe. În Ianuarie, Rusia a avut venituri din vânzările de petrol şi gaze mai mici cu 46% faţă de ianuarie 2022. Această scădere, la care se adaugă, evident, costul războiului, a dus deficitul bugetar al primei luni din 2023 la 25 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă mai mult decât a produs toată România în aceeaşi lună. Putiniştii vor zice, evident, că Rusia nu e România. Dar 25 de miliarde înseamnă 1.4% din PIB-ul din 2019, care a fost mai mare decît cel din 2022 şi semnificativ mai mare decât cel estimat pentru 2023. Într-o singură lună. Evident, ministrul rus de finanţe este încrezător că se vor menţine sub ţinta de 2% pe tot anul 2023. Cum să nu ai încredere că gaşca lui Putin ştie ce face!?!?

Alte veşti bune? Au vândut 3.6 tone de aur şi o sumă importantă din moneda chineză, rezerve ale Fondului Naţional, o entitate financiară care este destinată alimentării sistemului rus de pensii. Valoarea maximă a acestui fond ajunsese înainte de război la 155 de miliarde de dolari. Comparaţi suma cu deficitul din Ianuarie şi o să realizaţi că viitorul nu sună bine deloc.

Şi mai e ceva, chestia poate cea mai explozivă. Nenumărate relatări pe blogurile ruse vorbesc despre faptul că nu se plătesc la timp soldele soldaţilor. Din lipsă de bani sau pură birocraţie, aceste întârzieri, care pot fi şi de multe luni de zile, provoacă nemulţumiri majore în rândul armatei. Ca dovadă că treaba e serioasă, fosta şefă a direcţiei financiare a armatei de vest a Rusiei şi-a făcut un fel de mea culpa post-mortem acum patru zile, alegând, evident, să cadă de la balcon.

Închei spunând din nou că Rusia nu trebuie să câştige acest război, că nu poate câştiga. Sper, doar, că oroarea nu va mai dura atât de mult, deşi fiecare lună care trece îngroapă Rusia tot mai adânc. Ucraina va fi ajutată după război, Rusia nu, dar evident că e o ţară mare şi bogată şi are opţiunea de a mai vinde de prin casă. Ceea ce poate fi o urare la ceas aniversar, că tot a împlinit un anişor (de război)!