Quantum of Solace de la Predoiu. Silviu Predoiu

Foarte bun interviul făcut de Dana Chera la TVR cu Silviu Predoiu, fostul șef al SIE. Poate singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit mai mult ar fi fost să-l ascult mai puțin pe politicianul Predoiu și mai mult pe fostul șef SIE. O să vă povestesc un pic ce-am înțeles eu. Dați play in cap la Skyfall-ul lui Adele și să-i dăm drumul:

A fost prima dată când l-am văzut pe acest domn. Evident că nu mă așteptam la vreun Daniel Craig, ba chiar prima impresie, de funcționar șters, limitat și plictisitor, s-ar fi putut potrivi mai bine cu imaginea reală a unui mare spion. Mai târziu am descoperit un tip inteligent și abil, în sensul mai degrabă de viclean decât de plin de resurse, care pune pe masă o poveste bine pregătită, suficient de simplă cât să poată fi înțeleasă de oricine, atent ancorată în realitate prin câteva exemple clare și binecunoscute și destul de vagă cât să nu se lase atacată de realitatea concretă. Dar, în mare, o poveste.

Ceea ce nu mi-a plăcut, o chestie care a crescut de-a lungul discuției probabil involuntar, a fost aroganța bățoasă cu care i-a tratat, practic, pe toți cei la care s-a referit. Genul atât de sigur pe ideile, experiența și capacitatea lui de sinteză încât n-ar avea sens să-și bată capul cu alte tâmpenii.

Dar ce am reținut din ideile domnului Predoiu? Să le luăm pe rând, să vedem ce iese.

În opinia domnului Predoiu, acuzațiile aduse lui Călin Georgescu sunt mai degrabă neadevărate. De asemenea, este convins că CG nu avea cum să fie agent SIE câtă vreme nu îndeplinește standardele înalte de selecție ale serviciilor secrete românești (următoarea frază n-am auzit-o din cauza râsetelor din cameră). Alegerile au fost anulate de CCR mai degrabă datorită neregulilor financiare de finanțare a campaniei electorale. A încercat să minimizeze influența manipulărilor de pe rețelele de socializare, sugerând că nimic nu duce spre ruși. Apoi, a zis practic că domnul Nicușor Dan e un idiot care nu pricepe ce se întâmplă în jurul lui (tonul la adresa președintelui a fost de-a dreptul grobian, deși domnul general a tot repetat că respectă funcția prezidențială). Am mai înțeles și că politicienii români, la grămadă, sunt niște idioți corupți care nu pricep pe ce lume trăiesc. Că politicienii europeni cu care suntem contemporani sunt cei mai slabi din istorie, incompetenți și crizați. Că UE, în general, nu e la nivelul necesar vremurilor pe care le trăim. Că șeful variantei germane a SIE, arestat de curând pentru trădare și spionaj în favoarea Azerbaijanului, nu spiona de fapt pentru ruși ci pentru cineva de la vest de Germania (?). Atât în România cât și în UE, influența de orice fel a rușilor este supraevaluată sau chiar pură isterie. Ucraina e un stat agresat, dar în opinia domnului general de asta ar cam fi vinovați Merkel și Macron care au finanțat înarmarea țării cu bani din petrolul rusesc ieftin (tradiționala explicație ”a bătut-o, dar și ea și-o cerea”). În fine, domnul Predoiu crede că problema României e internă, nu externă, și, deși nu a menționat nici cea mai mică idee de soluție la vreuna dintre problemele pe care le-a comentat, se simte motivat de datoria de a salva țara de la pieire, pentru că românii merită mai mult.

O oră de interviu, cu tot cu reclame. Dacă m-aș fi urcat în primul taxi, la Piața Sudului, aflam toate chestiile astea până la Romană, în jumătate din timp.

Costurile populismului

Săptămâna trecută a fost aproape imposibil să urmăresc dezbaterile de seară ale posturilor franțuzești, dealtfel singurele disponibile pe cablul din camera de hotel (există și BBC, ca singură excepție). Peste tot oameni întărâtați care-și mitraliau interlocutorii cu opiniile lor, asta când nu vorbeau unii peste alții și când nu țipau unii la alții. Motivul luptelor de studio a fost dat de protestele fără precendent ale elevilor și studenților, care se prelungesc de două săptămâni.

Dar nu pentru că se certau nu i-am putut urmări, cu asta sunt oarecum obișnuit, ci pentru obtuzitatea radicală a multor opinii, majoritatea venite din extremele politicii franceze, fie ele de stânga sau de dreapta. Oamenii lui Melanchon acuză guvernul că represiunile polițienești sunt vinovate de violențe și că nu-i protejează pe elevi. Oamenii lui Le Pen vorbesc de insuficientă fermitate în fața hoardelor de incendiatori, în timp ce le plâng de milă bieților jandarmi. Nimeni nu-și revendică provocatorii în haronace negre și cu fețele acoperite care distrug și pun foc. Dealtfel, nimeni nu știe dacă sunt de stânga, de dreapta sau au o politică a lor, vreo ideologie nouă de tictoc, în care școala nerenovată trebuie arsă și profesorii, ăia câți mai sunt, bătuți bine.

Am scris des despre blocajul politic perfect în care e Franța, cu extrema dreaptă între 30 și 35%, extrema stângă în jur de 30% și moderații, suficient de pestriți și ei, undeva la mai puțin de o treime din intențiile de vot. Criza actuală ar putea să rupă acest blocaj. Doar că, din păcate, nu rațiunea va învinge ci, cel mai probabil, extrema dreaptă a doamnei Le Pen, împinsă de la spate de un pesimism maladiv și de îngrijorarea francezilor în fața valului de violență extremă, la care extrema dreaptă a răspuns cu o manipulare media mai eficientă și cu promisiuni populiste pentru probleme complicate.

Protestele elevilor au pornit din cartierele sărace ale suburbiei pariziene, St. Denis și Pantin, locuri pe care le-am văzut cu ochii mei. Din mașină, că n-am avut curaj să mă dau jos. Oricum nu era cine știe ce de văzut, doar sărăcie și mizerie cum la București (aproape că) nu vezi. Este greu să vorbești despre școala franceză ca de un tot unitar. E ca în România. Există o zonă elitistă unde se face școală de cel mai înalt nivel și sunt zone sărace în care cad școlile pe ei. Este aglomerație în cartierele sărace și suprapopulate, dar acolo stau mulți copii de emigranți, pe care școala franceză îi tratează diferit, deși majoritatea dintre ei s-au născut în Franța. Un guvern al extremei drepte nu-i va trata mai bine, ba din contră, de acolo plănuiesc să facă economii bugetare.

A doua mare problemă a școlii franceze nu este procentul alocat din PIB (peste 6%) ci, paradoxal, depopularea masivă. Numărul elevilor din Franța scade cu 1.5% pe an, în medie. În plus, migrația dinspre zonele rurale către marile orașe face ca multe școli să se închidă, ceea ce alimentează spirala decăderii. Ca în România. Despre asta, extremiștii nu discută, probabil ca să nu spună cineva că un anume procent de emigranți va fi necesar dacă vor să țină lumina aprinsă.

A treia problemă aproape tabu pentru politicieni este aparatul bugetar al țării, nu neapărat mare cât leneș, îmbuibat și rasist, care s-a transformat într-o castă aproape asimilabilă Sistemului de la noi.

Rassemblement National, partidul lui Le Pen, promite acum responsabilitate fiscală, dar își propune să finanțeze educația și infrastructura, să reducă taxele, deficitul bugetar și datoria publică și să dea înapoi vârsta de pensionare la 62 sau chiar 60 de ani. Numai pensiile reprezintă azi cam 25% din bugetul anual, în timp ce deficitul e binișor peste 5% și datoria publică e dublă față de România. Franța plătește anual 7% din buget pe dobânzi, iar dobânzile cresc. De unde o să producă madame Le Pen tot purcoiul ăla de bani? Din plățile către UE, din cheltuielile cu emigranții și din ”eficientizare”. Sună ca planul bețivului tulcean din cartierul cpolilăriei mele, care-și propunea să finanțeze bugetul de alcoolic din vânzarea sticlelor de bere pe care le consumă. O să meargă? Evident că nu, dar lumea speră. Pardon, crede…

Când Macron a venit cu reforma pensiilor, toată lumea i-a sărit în cap. Cum să lucreze francezul până la 64? Nemții muncesc până la 67, dar nemții sunt proști, n-au descoperit miracolul bugetar la care au acces numai populiștii francezi, plus Dragnea, Ciolacu și Grindeanu. Măriri de taxe nu se pot face, reduceri de cheltuieli nici atât, pensiile trebuie să fie mai mari decât ne permitem, toți merităm să ni se deie și, cândva, să plătească ăștia micii de stau azi în stradă, când vor fi mari. Evident, oricine spune că asta nu se poate este soroșist, haștagist, trotinetist, ueist și trădător de neam.

Doar că funia se va strânge pe par mult înainte să ajungă juniorii să ne plătească pensiile.

Cu hijab-ul la defilare

Mă uitam în dimineața asta la defilarea acelor băieți prin capitala Americii, atât de mândri de ei că au venit cu fețele acoperite ca să nu-i recunoască părinții la televizor. Nu mi-e clar dacă la sfârșit au ars și-o cruce pe peluza Casei Albe sau focurile de artificii au fost de ajuns.

În Elveția manifestarea lor ar fi fost ilegală, pentru că acum câțiva ani cetățenii au interzis prin referendum portul hijab-ului în public. Ironia sorții sau disonanță cognitivă, spuneți-i cum vreți, votul a fost pe vremea când toată lumea era obligată să poarte mască.

Industria calului, pe creștere

Ce a realizat Trump până acum cu operațiunea sa specială de trei zile? Războiul a creat haos în regiune și în lume. Prețul petrolului se îndreaptă spre un maxim istoric, lumea contemplă perspectiva unei penurii globale, transporturile în zonă, spre porturile încă deschise, costă de patru ori mai mult. Majoritatea vapoarelor care transportă marfă din Asia spre Europa au renunțat să mai treacă prin Marea Roșie și Canalul Suez, preferând să ocolească Africa. Blocada iranienilor afectează nu numai aprovizionarea cu petrol, gaze și îngrășăminte a lumii, ci și, în sens invers, aprovizionarea cu mâncare a statelor arabe, care importă 85% din hrană. Țările arabe privesc cum pilonii economiilor locale se clatină. Un val uriaș de emigrație va încerca, din nou, să ajungă în Europa. Bursele au luat-o la vale și dobânzile sunt în creștere. Prin strâmtoarea Hurmuz trec acum numai petroliere iraniene, majoritatea spre China și India. În felul ăsta, ponderea Iranului în aprovizionarea cu petrol a crescut de la 5% la 20%. Rușii, prietenii președintelui american, sunt și ei avantajați.

Iar Trump pare să creadă că singura carte câștigătoare care i-a mai rămas este să atace cu trupe la sol, ceea ce ar fi un dezastru la un cu totul alt nivel. Are de ales între retragere, care echivalează cu o înfrângere rușinoasă imediată, și o escaladare a războiului. Numai un idiot arogant poate să-și imagineze că asta se poate face ușor și rapid, cu câteva mii de soldați, împotriva armatei unei țări de 90 de milioane de oameni, care-și cunoaște bine țara și care pe deasupra se pregătește de decenii pentru un atac american, știind că va veni. O încercare de a prelua controlul Hurmuzului va produce o baie de sânge de ambele părți, cu rezultate incerte. Chiar dacă ar reuși, coasta iraniană e prea lungă pentru un control eficient al traficului maritim în zonă. Dacă ar ataca insula Kharg, ar putea strangula exportul iranian de petrol. Dar asta ar agrava rapid penuria de petrol și ar da șah Chinei, ceea ce ar putea duce la o (altă) escaladare: controlul american asupra petrolului din Venezuela și Iran ar putea fi contracarat de un atac în Taiwan, locul unde se produc 70% dintre microprocesoarele sofisticate ale planetei. Și apoi, încă nu au început atacurile teroriste, cu posibilitatea folosirii uraniului îmbogățit iranian la fabricarea unor bombe radiologice.

Noroc că am laptop nou, cu toate microprocesoarele intacte, deci aici sunt acoperit. N-am bani de cal, mi-am luat gândul de la varianta asta, căci perspectiva e numai de creștere. Mi-am uns, în schimb, lanțul de la bicicletă. Faceți la fel, chestia asta va mai dura.

Industria calului în galop

Ce pare să nu înțeleagă geniul planetar al șahului tridimensional și cârmaciul înțelept – nu mai trebuie să precizez de cine vorbesc, căci e doar unul! – este că atât israelienii cât și iranienii par să-l fi luat de prost și-și bat joc de el. Netanyahu a vrut războiul ăsta cu orice preț, ca să scape de pârnaie, iar acum, că l-a convins pe idiot să se bage, nu vrea decât să distrugă și să omoare pentru cât mai mult timp. De partea cealaltă, gardienii revoluției nu dau doi bani pe ce vrea majoritatea iranienilor. Vor doar să supraviețuiască și speră că sângele nou va spăla de pe străzile Teheranului sângele vechi, pentru care ei sunt vinovați. Nu au niciun interes ca acest război să se oprească, căci au înțeles că războiul le garantează supraviețuirea. Când avioanele militare vor lua o pauză – și vor lua, pentru că este enorm de scump să acopere zilnic o țară atât de mare – vor scoate de prin peșteri rachete și drone cu care vor lovi din nou de jur împrejur. Vor continua să saboteze infrastructura petrolieră a vecinilor, în timp ce israelienii le-o vor distruge pe a lor. Vor avaria sau scufunda un petrolier în fiecare săptămâna, vor împrăștia aiurea mine în Hurmuz și este aproape imposibil ca cineva să-i oprească. Și toate astea pot aduce iadul pe pământ. Funia se apropie de par mai repede pentru Trump decât pentru ei, ceea ce Trump nu pare să înțeleagă încă.

Partea pozitivă? Industria calului va deveni, curând, marea vedetă a Wall Street-ului, încă o dovadă a vizionarismului unui alt geniu global, de data asta carpatin.

Bastus si Gerula

„În nemernicia mea, ca un câine turbat, am mușcat mâna care m-a crescut și care m-a hrănit.‶

Mi-am adus aminte dimineață de secvența asta din Columna, filmul lui Mircea Drăgan din 1968, cu aprigul Gerula, interpretat de Ilarion Ciobanu, forțându-l pe trădătorul Bastus (Gheorghe Dinică) să repete la nesfârșit cum le-a arătat romanilor unde este sursa de apă a Sarmizegetusei.

Bastus poate fi folosit ca nume generic pentru ce se întâmplă astăzi. Când americanii au atacat Venezuela, în ianuarie, marea majoritate a celor care au murit apărându-l pe Maduro au fost cubanezi, semn că vajnicii militari venezueleni, plătiți regește să apere regimul, s-au întors cu spatele și i-au lăsat pe americani să intre și să iasă. În weekend, primele lovituri aeriene ale israelienilor și americanilor au lovit chirurgical toți capii militari și politici din Teheran, semn că nici iranienii nu duc lipsă de Bastuși.

Nu mă preocupă în mod deosebit soarta gardienilor revoluției și nici cea a mulahilor criminali. Dar nu pot să nu mă gândesc că ne propunem să cheltuim 5% din PIB pentru apărare, ceea ce ar însemna cam 20 de miliarde de Euro pe an la PIB-ul de azi și, dacă o fi, Doamne ferește, să conteze vreodată, o să ne trezim că niște trădători nemernici le-au transmis rușilor adresele exacte ale tuturor țintelor relevante din țara asta. Am fi poate mai protejați dacă am redirecționa măcar jumătate din ăia 5% spre educație.

Încă o operațiune specială

Scriam acum o lună că “un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție”. Voila! A început!

Ceea ce mi se pare mie extraordinar în tot ce s-a întâmplat până acum (2 PM ora României, 3 ianuarie) nu este intervenția spectaculoasă a armatei americane, finalizată cu extragerea lui Maduro din mijlocul capitalei venezuelene în mai puțin de o oră. Nu m-a surprins nici aparenta lipsă de reacție a armatei venezuelene, organizația super bine plătită pentru a asigura exact protecția regimului. Ceea ce am așteptat să văd a fost reacția Congresului american față de decizia președintelui de a porni o acțiune militară directă asupra unui alt stat. Mulți ar zice – un război. Sunt convins că Trump o va numi operațiune specială. Ei bine, o primă reacție a venit și este, literalmente, spectaculoasă!

Până acum, administrația americană a bombardat bărci cu motor care aparent făceau trafic de droguri, deși era evident imposibil ca acele șalupe să ajungă până la coastele americane aflate la 2000 de kilometri distanță. Apoi, au confiscat petroliere sub acuzația că acel petrol ar fi subvenționat traficul de droguri, deși doar un mare idiot poate crede că traficul de droguri – probabil cel mai profitabil business de pe lumea asta – are nevoie să fie subvenționat din vânzările de petrol. Iar acum vine această poveste, complet ridicolă și de un cinism absolut: armata americană a atacat o țară, bombardând capitala, două aeroporturi și o bază militară pentru a ajuta justiția să execute mandatul de arestare împotriva lui Maduro. Deci, încă o dată, SUA a trimis portavioane, submarine și trupe de asalt doar ca să-l protejeze pe cel ce venea cu acel mandat în buzunar.

Narativul ăsta nerușinat nu este menit să justifice intervenția prin prisma dreptului internațional, de care lui Trump nu îi pasă câtuși de puțin. Este inventat și împins cu forța în media americană doar pentru a justifica o acțiune militară care nu a fost autorizată de congres, așa cum spune legea. Dacă parlamentarii americani vor înghiți povestea asta, așa cum deja a făcut-o domnul senator Mike Lee, nu știu ce altă dovadă ne mai trebuie pentru a constata că ordinea constituțională americană a fost practic suspendată iar țara e condusă, discreționar, de un singur om.

Anul abia a început. SUA a intervenit în Venezuela și regimul iranian se clatină. Rusia, în ciuda aroganței tradiționale a lui Putin, nu stă nici ea prea bine. Toți trei sunt furnizori tradiționali de petrol pentru China. Ca să echilibreze balanța și să-și asigure o mână forte de negociere, China de ce nu ar lua Taiwan-ul, țara unde se produc jumătate din micropocesoarele globului?

Portavioanele și șalupele cu droguri

De la Caracas, în Venezuela, și până la Miami, în Florida, sunt cam 2500 de kilometri, distanță pe care un iaht modern și rapid o acoperă în aproximativ o săptămână. “Traficanții de droguri” pe care Trump și armata americană îi tot omoară în largul coastei venezuelene sunt în bărci cu motor deschise. Chiar presupunând că șase oameni într-o barcă mică sunt suficient de idioți să creadă că pot naviga o săptămână în largul mării fără nimic deasupra capului, n-ar avea benzină decât pentru o zecime din distanță. Nu mai zic că ar ajunge la destinație cu cocaina în saramură.

Apropo de cocaină, producția Venezuelei este infimă, spre deosebire de vecina sa, Columbia, care produce 70% din producția mondială și 85% din cantitatea confiscată de poliția americană. Și e și mai aproape de Miami. Câtă cocaină produsă în Venezuela confiscă americanii? Sub 2%.

Dar, sigur, Trump și ridicolul său ministru de război, Hegseth, ne vorbesc de lupta patriotică împotriva drogurilor inventând cu nerușinare povești aberante și omorând oameni nevinovați. Într-o lume normală la cap ar trebui să înfunde pușcăria. În schimb, un nou război stă să înceapă pentru simplul motiv că Trump are nevoie ca americanii să se uite o vreme în altă direcție. Și jumătate dintre ei, altfel oameni sensibili la 0.0001% din compoziția unui vaccin, îl cred fără să clipească.

PS. Probabilitatea unei dictaturi crește exponențial atunci când cei aflați vremelnic la putere știu că dacă pierd controlul ajung la pușcărie.

Tom și Yuri

Toată lumea repetă povestea asta cu Putin care nu are de ales, e obligat să le livreze rușilor o victorie în Ucraina. Imposibil să iasă învins. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, trebuie să ne înclinăm în fața sorții implacabile. Ba chiar ar fi bine să-i dăm chiar și ce nu a apucat să cucerească în trei ani de război. Serios? Adică Putin îi minte pe ruși de 20 de ani și-i face vânt de la balcon oricui are curaj să comenteze ceva și tocmai acum, cu ocazia asta, Putin are nevoie de singurul adevăr din toată dictatura lui de rahat. De ce nu e posibil ca Putin să-i mai mintă încă o dată pe ruși cu n-are importanță ce poveste de doi lei care să semene a mare victorie? Aveți impresia că nu o vor înghiți încă o dată, diluată în votca zilnică?

Problema nu e că Putin nu are opțiunea asta, bineînțeles că o are, dar de ce ar folosi-o dacă are de negociat cu niște boi care sunt ori proști făcuți grămadă ori de-a dreptul trădători ai lumii libere, dracu știe pentru ce motive? Putin a pierdut războiul ăsta după prima săptămână de ostilități, orice rus știe asta și la fel de bine știe că dezastrul crește cu fiecare zi în care Putin refuză să-și recunoască înfrângerea și nimeni nu-l forțează să o facă.

Cealaltă poveste care face carieră și care este o tâmpenie sinistră este despre Europa cea complet lipsită de apărare odată ce americanii se vor retrage sau doar vor refuza să o mai apere. Să o apere de cine? Mai e vreun alt potențial agresor în afara rușilor? Realitatea este că dacă polonezii ar decide să intre în război alături de Ucraina – ceea ce mulți dintre ei chiar visează să facă – probabil că rușii ar fi respinși înapoi peste graniță în câteva săptămâni. La fel s-ar întâmpla dacă turcii ar decide același lucru. Încă o dată, vorbim de armata rusă care bate pasul pe loc de trei ani în fața ucrainienilor. Ce s-ar întâmpla dacă francezii, britanicii sau nemții, cu armatele și armele lor, oricât de puțin reînarmate ar fi ele astăzi, ar decide să intervină? Imaginea asta a motanului Tom care tremură în vârful scaunului de frica șoricelului Yuri mi se pare una dintre cele mai tâmpite narațiuni care face carieră în imaginarul public european. E ușor să confunzi responsabilitatea cu slăbiciunea și lipsa de agresivitate cu frica. Gura mare cu forța. De oricare partea a baricadei te-ai afla, greșeala asta va costa scump.