DSC_1653

Chaplin Museum, Vevey, Switzerland

Nu o să-mi dau cu părerea despre filmulețul făcut de un individ care avea ceva de demonstrat. Povestea vânzătoarei unguroaice care refuză să te servească pentru că ești român e o legendă urbană încă de pe vremea comunismului, am auzit-o de nenumărate ori. Deși am fost adeseori în Ardeal mie nu mi s-a întâmplat niciodată, o fi doar noroc, la fel cum noroc o fi și că nu am văzut vreodată un cuplu de homosexuali sau pe cineva afectat de vreun vaccin. Dar să nu deviem.

Ce pot face e să împărtășesc propriile mele experiențe în legătură cu minoritățile naționale și limbile lor. Să le iau în ordine cronologică.

Când eram în armată, prin ’88, am întâlnit pentru prima dată cetățeni români care nu știau boabă de română. Aveam în companie doi nemți recrutați de undeva de prin județul Sibiu, luați cu arcanul în armată direct de la coada vacii. Erau dintr-un sat în care se vorbea doar germană, deci nici o șansă să învețe română de la cineva. Țărani săraci, drumul la unitatea militară din Galați era și prima lor ieșire din sat. Să tot fi avut vreo opt clase, deși puteau fi la fel de bine doar patru, oricum nu s-a lipit nimic de ei. Continui să cred că e în principal “meritul” școlii românești de ieri sau de azi. Primele cuvinte învățate in română au fost “culcat” și “drepți”, repetate de sute de ori pe zi. Toți – soldați, subofițeri, ofițeri – s-au simțit datori să-și bată joc de ei și să inventeze pedepse de o cruzime inimaginabilă, doar pentru că nu știau limba română. Ei, cei mai blânzi, mai muncitori și mai inocenți oameni din lumea aia crizată și crudă, au fost fericiți când li s-a propus să se ocupe de porcii și vacile unității. Ii auzeam adesea vorbind cu animalele în diminețile când eram de gardă în apropierea grajdurilor unității. Animalele păreau să înțeleagă bine germana lor răstită. Și să-i iubească.

Tot în armată, cam pe când eram deja “veterani”, au adus o întreagă companie de unguri din Covasna, cam 100 de soldați, care erau folosiți la muncile câmpului. Spre deosebire de noi, ceilalți, ei erau folosiți doar la muncile câmpului. Nu instrucție, nu tras cu pușca de două ori în 16 luni. Doar agricultură. Și un tratament inuman. Astăzi ai face pușcărie dacă ai trata așa un câine, pe atunci ideea de demnitate umană nu exista. Spre deosebire de nemții din primul exemplu, ungurii n-au avut nicio șansă să învețe română. Aveau gradați și subofițeri care vorbeau cu ei doar în maghiară și erau complet izolați de noi ceilalți. Erau mai mult la muncă silnică decât în armata română.

Cam prin 2010, într-o seară cu multe povești și multă palincă, un șef de post dintr-un sat de unguri din Harghita, singurul român din sat (în fine, era și-o româncă, nevastă-sa), ne-a mărturisit că înainte de 1989 veneau la el părinți dispuși să-i dea șpagă ca să nu le trimită băieții la armată departe de casă, în județele din “regat”. Nici nu era greu de priceput de ce, ținând cont de felul în care erau tratați. Satul respectiv, Corund, vestit pentru ceramica meșteșugarilor locali, a cunoscut o dezvoltare frumoasă după 1989, limitată puternic, cum aveau lesne să constate localnicii, de nivelul redus de educație pe care școala locală îl oferea. Nu mai era de-ajuns să învârți roata olarului. Iar mulțimea turiștilor români care brusc invada satul cerea o comunicare eficientă. Și atunci părinții au început să-i ofere șefului de post recompense materiale în schimbul trimiterii fiilor satului cât mai departe, undeva unde să aibă șansa să învețe româna, limba de care depindea prosperitatea afacerii familiale. Căci școala statului român nu era în stare să rezolve această problemă.

Locuiesc în Elveția, o țară mică în care sunt patru limbi naționale. Fetele mele au fost printre cele mai bune la germană (ca limbă străină) din clasă, deși au început să învețe limba abia la 17 ani, într-o școală franceză aflată într-un oraș în care 60% dintre locuitori vorbesc dialectul elvețian de germană. Majoritatea elevilor nu se (mai) omoară să învețe limba vecinului lor. Și cu toate astea, oamenii înțeleg alegerile personale ale celorlalți și le respectă. Sigur că dacă nu înveți germană îți limitezi șansele de a găsi un loc de muncă mai bun. Dar nu-i un capăt de țară dacă decizi să nu o faci, e doar problema ta personală. Dar dacă-i spui unui elvețian vorbitor de franceză să se ducă la el acasă în Franța, unuia de germană să se care în Germania sau unuia de italiană să treacă granița în Italia, te faci iremediabil de râs. Pentru că, vorbitori de germană, franceză, italiană sau romansh, toți sunt elvețieni și sunt mândri de asta.