10661740_582405725203687_3622051379418365957_oM-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.

Zona “testosteron” a halterelor și ganterelor e plină de veteranii sălii. Nimic nu e diferit în zona aia, aceleași icneli, aceleași mini-cutremure care zdruncină structura de rezistență a clădirii când mase imense de fier sunt trântite, de multe ori ostentativ, în podeaua de beton armat. Elvețienii aruncă priviri enervate către grupul de foști iugoslavi care sunt, ca de obicei, prea gălăgioși. Un negru care seamănă cu Terry Crews de la mijoc în sus și cu Michael Jackson de la mijloc în jos pozează dramatic în oglinzile din fundul sălii, fără să observe că arată de parcă numai ce s-a ridicat, după zece ani, dintr-un scaun cu rotile. Nou-veniții rezoluțiilor din noaptea de Revelion, oameni de toate națiile, culorile, vârstele, genurile și volumele se înghesuie unii în alții în zona aparatelor de făcut mușchi și trag cu ochiul la ce fac ceilalți, ca să vadă cum se folosesc chestiile alea. Trainer-ii se păstrează prudent la distanță și dau impresia că au multe alte chestii de făcut. Posibil să aibă dreptate, sala e prea aglomerată ca să ofere sfaturi și ședințe private de antrenament. Fetele par să fi pus stăpânire pe zona aparatelor pentru fesieri și se simt bine acolo, pare că toate au același program pentru antrenamentul de vineri seara. Pentru vreo zece minute toată lumea trage cu ochiul către zona saltelelor și a barelor fixe, unde o fată nouă, în colanți de yoga bejulii (probabil), face extensii laterale și semigenuflexiuni cu un cordon elastic din cauciuc în jurul gambelor, ceva mai jos de genunchi, care o forțează să nu poată depărta picioarele foarte tare (slavă Domnului!). Dar a naibii bandă elastică care parcă-i stă în vine, de la distanță, cu colanții ăia bej și fără ochelari mai c-ai zice că-i… Doamne, iartă-mă… Un sfert de oră mai târziu o altă tânără sportivă își prinde un picior într-un dispozitiv aflat la capătul unei sfori și, cu ajutorul unui scripete, forțează un fel de șpagat pe verticală, încercând să atingă tavanul cu piciorul captiv. Hai, să-ți…, aproape reușește! Mă gândesc că exercițiul ăsta nu poate să ardă prea multe calorii, cel puțin nu pentru executant, dar ce știu eu…

Înapoi în vestiar, negrul care seamănă cu Terry Crews de la brâu în sus și-a tras blugii peste pantalonii de training dar tot ca Michael Jackson arată la picioare. În aer persistă un miros de ciocolată, probabil aroma preferată a shake-urilor proteice pe care toți le freacă cu religiozitate. Aud în jur vreo cinci limbi diferite și peste toate sârbii par să se înjure între ei – sau poate așa vorbesc ei după efort.

E prima săptămână din ianuarie și fabrica elvețiană de mușchi funcționează la capacitate maximă.