E trecut de miezul nopții la mine, în România este 1:30. Ar fi trebuit să merg la culcare de ceva vreme deja dar, cu sărbătorile astea, mi-am cam dat peste cap programul normal de somn. Așa că sunt încă pe canapea și mut la întâmplare de pe un post pe altul, să văd ce se mai întâmplă în lumea largă. Ajung și pe TVR Internațional, singurul post românesc pe care-l am pe cablul meu de aici. Ei bine, știți ce difuzează TVR Internațional la ora 1:30 ora Bucureștiului? “Muzicanții din Bremen”, o adaptare după frații Grimm, un spectacol de teatru de păpuși care, conform programului TVRi, se va termina la 2. Să presupunem că mai sunt copii care se uită la televizor. Să presupunem că unii s-ar putea rătăci chiar pe canalul TVRi. Dar în mijlocul nopții? Serios, aș vrea să-l cunosc pe geniul care a decis să programeze această piesă de teatru la ora asta. Și pe managerul care-l ține în post. Cinci minute de vizionare m-au convins că principalul obiectiv (probabil involuntar) al acestei piese este să-i adoarmă pe copiii scăpați de controlul părintesc. Mai că m-a dovedit și pe mine…
Dixit la Béjart Ballet Lausanne
Pe scenă apar și dispar permanent, din toate direcțiile, într-o cinematică surpinzătoare care creează emoție, ecrane mari pe care sunt proiectate imagini de arhivă cu Maurice Béjart, celebrul dansator și coregraf care a creat Béjart Ballet la Lausanne. Secvențe din coregrafiile sale cele mai apreciate se întrepătrund cu mișcările trupei de balet care evoluează pe scenă, într-o permanentă alunecare între real și imaginar, proiecție și spectacol live, prezent și trecut. Imagini vechi de zeci de ani sunt refăcute perfect pe scenă sau integrate în dansul balerinelor. Maurice Béjart e din nou viu și parte din spectacolul teatrului său. Show-ul Dixit, ultima creație a celebrei trupe de balet din Lausanne e un omagiu adus creatorului său la zece ani după ce acesta s-a dus să danseze cu îngerii. Frânturi de interviuri ne dezvăluie personalitatea sa excepțională, creativitatea neîngrădită izvorâtă din cultura sa largă, pasiunea pentru dans și permanenta căutare de noi surse de inspirație în diversitatea culturală a lumii. Muzica spectacolului ne poartă prin locuri, timpuri și ritmuri complet diferite, un caleidoscop completat de teme de dans vechi și noi, de stiluri clasice sau moderne, inspirate din școala baletului tradițional sau din dansuri populare africane, indiene, japoneze. Continue reading “Dixit la Béjart Ballet Lausanne”
Walk On Water
Dacă aveți nevoie de un shot de energie atunci vă recomand să ascultați melodia asta. Pe mine m-a făcut să alerg cel mai rapid kilometru (măsurat) din viața mea. Încercați, vă costă doar vreo trei minute cu totul. Dacă nu vă place veți ști că gusturile voastre în materie de muzică sunt foarte diferite de ale mele (nu c-ar fi o chestie importantă).
PS. E a doua melodie recentă despre mersul pe apă (după cea a lui Eminem cu Beyonce), pare să devină zilele astea o mică obsesie a artiștilor americani. Sigur, e mult mai ușor să încerci iarna…
Crăciun alb în Elveția
Dragnea și ambasada
Liviu Dragnea s-a prins cum funcționează regimul lui Donald Trump și, mai nou, diplomația americană (numită încă așa doar din respect pentru trecut). Nu c-ar fi fost foarte greu… Liviu Dragnea a înțeles că americanilor nu le (mai) pasă cine sunt cei la putere în România și ce fel de politică fac. Cumperi patrioate, avioane, bombe și contribui cu ăia 2% (dacă ești membru NATO) – ești beton, big brother închide ochii la mesajele #metoo ale justiției înghesuite într-un colț, la fițele de lider regional care-și cam abuzează vecinii arabi, la rărirea prinților cu pretenții la tron sau la vânătoarea de teroriști cu tunul în blocurile de locuit ale unui oraș supraaglomerat. Tot ce contează e să cumperi ceva de pe marea tarabă a lui Trump și eventual să-l susții în politicile lui din ce în ce mai înguste și din ce în ce mai nocive.
Philip Roth – Complexul lui Portnoy
E al doilea roman al lui Philip Roth pe care îl citesc, primul a fost “Pata Umană”, o carte superbă care-ar fi meritat un final sau – ca să punem lucrurile în perspectiva corectă – finalul expeditiv al lui Roth nu mi-a plăcut mie, un epilog ca de film românesc pentru o complexă dramă americană. Dar felul în care scrie m-a fermecat, știam deja că e unul dintre cei mai mari scriitori americani contemporani, așa că am cumpărat încă două cărți pe care le-am găsit la Cărturești. Aveam să constatat cu surprindere, după ce l-am citit, că romanul “Complexul lui Portnoy” este, de fapt, publicat în 1969, cu mai bine de 30 de ani înainte de “The Human Stain”.
Cartea trebuie să fi fost un șoc pentru puritanismul societății americane de acum aproape 50 de ani. A fost și pentru mine un șoc să văd scrise – negru pe alb – atâtea cuvinte vulgare (fără ca povestea să devină obscenă) și să citesc descrieri explicite de acte sexuale (fără să fi fost, în vreun fel, pornografice). Romanul tratează o temă serioasă dar umorul cu care o face este absolut savuros. Monologurile scandalos de colorate, dialogurile nerostite, replicile rămase doar în mintea eroului principal sunt conduse genial de către Roth, împletind perfect autoironia, sarcasmul și arta pură a utilizării cuvintelor. Continue reading “Philip Roth – Complexul lui Portnoy”
Cel mai scump cadou
Urmărind ce se întâmplă în parlamentul României zilele astea mi-am adus aminte bancul cu raket-ul rus, membru important al mafiei moscovite, care intră la Luvru să cumpere nici mai mult nici mai puțin decât Mona Lisa lui Leonardo Da Vinci. În fine, pe scurt, directorul muzeului refuză, interlopul insistă să negocieze, aruncă în joc sume din ce în ce mai mari și directorul, basculând de la consternare la pură lăcomie, realizează că mai poate să contruiască un muzeu de banii ăia și decide să vândă opera de artă. Rusul marcă banul, ia tabloul și-i cere directorului să scrie caligrafic, într-un colț, “La mulți ani, șefu!”, insensibil la protestele uluite ale francezului. După care ia telefonul și, când cel de la celălalt capăt al firului răspunde, zice: “Igor, eu am rezolvat cu felicitarea, tu ce faci cu cadoul ăla?”.
Pizza
Ceva-mi spunea încă de pe trotuar că-i un restaurant bun. Avea aerul ăla de autentic, deși era italienesc și ne găseam într-un oraș german. Poate mi-a plăcut atmosfera primitoare și caldă, bunul gust cu care era amenajat locul sau poate m-a convins bătrânul stafidit și încruntat, proțăpit într-un scaun la ieșirea dinspre bucătărie, care în decorul ăla părea patriarhul italian al familiei, atât de autentic fără să fi fost nevoit să scoată vreo vorbă, cu ochii roată la tot ce mișca în micul lui univers napoletan din suburbia Duesseldorf-ului. Era categoric un restaurant italienesc cu pretenții, deși aveau încă pizza în meniu, ceea ce mi s-a părut o dovadă suplimentară de autenticitate.
Meniul era limitat dar toate sunau suficient de promițător cât să ne facă alegerea grea. Așa că am întrebat-o pe frumoasa și tânăra chelneriță mulatră – prea zveltă și zâmbitoare ca să facă notă discordantă cu tabloul acela tradițional italian – ce ne recomandă din meniu, ce-i place ei să mănânce. Ne-a răspuns, zâmbind candid, că ea preferă pizza. V-am zis că se integra bine în peisaj, nu? Aproape că ținea loc de peisaj…
A trebuit să intervină, oarecum brutal, chef-ul italian de 150 de kile, venit precipitat în spatele ei ca să ne precizeze că mușchiul de vită cu legume la grătar e de departe cea mai bună alegere în restaurantul lor. Cu ochii la chelneriță și poate spre binele ei, am ales mușchiul.
Integrare
În aeroportul din Zurich o țigancă cu doi copii mici aștepta să se îmbarce spre București. Femeia ii drăgălea în românește în timp ce puradeii ciripeau nestingheriți în cel mai curat dialect bernez al limbii germane. Două elvețience care stăteau între mine și ei au intrat în vorbă cu copiii și-au tot pălăvrăgit vreo cinci minute, până a trebuit să ne urcăm în autobuzul care ne ducea la avion. Categoric limba germană inhibă timiditatea tradițională a copiilor, căci puștii nu s-au ascuns între fustele maică-sii, ba din contră, păreau bucuroși de conversația cu elvețiencele, sentiment dealtfel reciproc. Cum nu am auzit niciunul dintre cele 10 cuvinte nemțesti pe care le-am învățat în mai bine de patru ani de cănd locuiesc în Elveția habar nu am despre ce-au discutat. Continue reading “Integrare”
Tatuaje pe bandă
Un panou publicitar anunță deschiderea la Bienne a primului salon de “detatouage“, care în traducere românească, dacă ar exista cuvântul, ar trebui să fie deztatuare. A, chiar, stați un pic… încă un piiic ……. da, am verificat cu DEX-ul, nu există. În fine, n-o să pretind acum vreun merit pentru această invenție că mi-e că o să mă compare cineva cu Răducioiu, poate există alt cuvânt care să descrie fenomenul. Așa că revin la povestea mea din Bienne. Pe dosul panoului publicitar este un alt afiș care anunță deschiderea unui nou salon de tatuaj. La aceeași adresă. Admirația mea pentru excepționala eficiență operațională elvețiană nu cunoaște margini… Deja îmi imaginez salonul cu o linie de asamblare pe mijloc, similară celor din fabricile de mașini, în care tu stai în cur pe bandă și te miști încet, inexorabil, de la postul de lucru de deztatuare către postul (poate posturile, depinde de complexitate) în care ești retatuat (nici ăsta nu există în DEX, în seara asta sunt un mare creator), pentru a termina cu QC (quality control, dragăăă) și înțiplarea menită să protejeze noua capodoperă de aerul submontan al Bienne-ului. Continue reading “Tatuaje pe bandă”
APort 