Am descoperit un fel de Cinematecă la Bienne (o mai fi existând oare cea din București?), o sală minusculă, improvizată într-o clădire veche ascunsă în spatele centrului Pasquart. Eu credeam ca FilmPodium e numele festivalului de film din Bienne. Într-o lume din ce în ce mai dominată de cinematografele multiplex, în care totul e digitalizat, segmentat și optimizat, sălița asta mi-a adus aminte de bătrânul cinematograf “Popular” din Tulcea natală, cu pereții săi scorojiți purtând tablourile lui Amza Pellea și Toma Caragiu, vechile scaune din lemn și filmele cu Piedone (originalul, ăla care lupta de partea binelui, nu celălalt). La FilmPodium sunt proiectate filme independente, majoritatea europene, deși mai apare și câte unul american, asta dacă reușește să iasă un pic din constrângerile comerciale ale Hollywood-ului și nu e difuzat deja de multiplexul de la Tissot Arena sau de celelalte patru cinematografe “normale” din oraș.
Aseară am văzut God’s Own Country, un film englezesc din 2017 care pare mai degrabă românesc, o poveste de dragoste și de viață dintr-un sătuc din Yorkshire. Nu știu cât de mult a avut regizorul Francis Lee în intenție să facă din această istorie o alegorie la încrâncenata dispută a societății britanice despre problema emigrației, motorul brexit-ului. Cert este că filmul poate fi decriptat și în această cheie. Continue reading “God’s Own Country”
Parodiam în articolul precedent felul în care noul robot inteligent al celor de la LG l-a făcut de râs pe VP-ul lor de marketing în plină demostrație de lansare la CES Las Vegas, cea mai mare expoziție de electronice din lume. Robotul (sau roboata?) CLOi a refuzat să răspundă unor comenzi banale, spre satisfacția amuzată a concurenței care a asistat la prezentare. În ziua următoare, o ploaie torențială avea să lase întregul complex expozițional pe întuneric timp de două ore. Semn rău…
Pe Mihai Radu l-am citit ani de zile în Cațavencii, până când revista s-a înrolat în corpul de elită al jurnaliștilor în luptă cu statul paralel. După ani în care i-am citit cu religiozitate în diversele lor faze și sub diversele lor nume am fost șocat de brusca prăpastie care se crea între îndelungata compatibilitate morală și intelectuală cu cititorii revistei și noua ei orientare, demnă de grupul de presă al lui Voiculescu. Am mai citit-o vreo câteva săptămâni, din inerție, am protestat, am comentat revoltat fiecare articol deviant al lui Bușcu sau al lui Mircea Dinescu (o mare dezamăgire, după ce l-am admirat aproape 30 de ani) și, până la urmă, am renunțat să citesc și să cumpăr revista. Poate că tot răul e spre bine. De când cu noua orientare editorială – și poate ca un semn al convingerii cu care scriu la revistă – Dinescu a reînceput să scrie poezii, Mihai Radu a scris “Extraconjugal”, Simona Tache a devenit foarte activă pe blogul personal iar Florin Iaru și Cristian Teodorescu (or mai fi și alții) au publicat și ei anul trecut.
M-așteptam să fie aglomerat, e la fel la fiecare început de an. De la distanță am văzut becul roșu aprins deasupra intrării în parcare, însemnând că nu sunt locuri libere, și mi-am dat seama că e nasol. Am stat 10 minute la coadă ca să intru, după regula unul iese – unul intră. În vestiar era furnicar de oameni. Mulți necunoscuți ușor stingheri printre obișnuiții locului, nu foarte greu de identificat. Surprinzător, dulapul 89, preferatul meu, era liber așa că nu a durat foarte mult până am ajuns în sală. Elipticele – full, bicicletele staționare – full, benzile de alergare – cu un pic de organizare, antrenament și sincronizare am putea alerga câte doi pe aceeași bandă, ar fi ca în reclama sălii, nu costă prea mult și cică-ți faci prieteni gratis. Până și noile scări rulante care nu se termină niciodată – pe care eu le-am poreclit “Stairway to Heaven” după melodia lui Led Zeppelin – și-alea sunt full. Două doamne trebuie să fi ajuns deja pe la etajul 457 și la cum arată la față nu mai au mult până-n Heaven.
Am fost plăcut surprins să constat că posturile mele preferate au, în marea lor majoritate, și cele mai multe vizualizări de la voi. Ceea ce înseamnă că am nimerit într-un mediu în care gândim oarecum la fel și avem aceleași preferințe. Nici c-aș fi putut să sper mai mult de la primul an de activitate al 
APort 