Câini

Pentru că de curând m-am întors de la București cu două filme pe CD cumpărate de la Cărturești, “Câini” și “Dincolo de calea ferată”, am organizat o seară în familie cu film românesc după cină. Pe al doilea l-am cumpărat și acum 3 luni, la precedenta vizită acasă, dar CD-ul a mers doar până pe la jumătatea filmului, după care s-a dat zgâriat și n-a mai fost chip să-l mișcăm din loc. Din păcate la fel avea să se întâmple și cu “Câini”, ceea ce m-a făcut să-mi schimb convingerea că sunt eu ghinionist și să realizez că poate calitatea cd-urilor este, statistic vorbind, de tot rahatul. Începuse foarte promițător, toți eram super prinși de tensiunea filmului. Am încercat să recuperăm cd-ul, l-am polișat, l-am derulat, l-am scos și l-am băgat (în multe feluri). După jumătate de oră de încercări toată lumea era super frustrată. Deci, ce faci când singurul mod legal prin care poți vedea un film românesc are o rată de eroare de 50%? Sigur, puteam să așteptăm până la sfărșitul lui ianuarie, când o să merg din nou în țară și o să ajung iar la Cărturești. Noroc cu copiii. Am continuat cu filmul online de pe net, piratat de pe HBO… Mi-am adus aminte că, deși ne-am mutat din România acum mai bine de 4 ani, continuăm să plătim abonamentul HBO în apartamentul nostru din București și m-am simțit mai puțin vinovat. Totuși, rămâne întrebarea: cine a încurajat piratajul în cazul ăsta?

Revenind la film, prima parte nu-ți creează senzația de film românesc, pornește mai degrabă ca un western clasic și bun. Poate cu excepția lungii scene de început, în care vezi o grămadă de iarbă uscată și mătasea broaștei (am știut că e undeva în Dobrogea chiar înainte să văd vechea hartă de pe peretele pivniței). Dar filmul are ritm, are suspans, creează tensiune și-l face pe spectator să se teamă cumva de locul ăla și să stea alert la lătratul permanent al cățelei Poliția. Și reușește performanța de a nu se lăsa distras – ceea ce se întâmplă foarte rar în cinematografia românească, mai ales la noul val. Regizorii noștri nu se pot abține să nu oprească tot filmul, să se dea jos din el pentru o pauză de masă cu ciorbă, plină de simboluri complicate și tăceri sugestive, adesea rupte cumva din context și neavând prea multă legătură cu povestea de dinainte sau de după. Nu mă înțelegeți greșit, nu e un reproș, mie personal îmi plac chestiile astea. Dar realizez că probabil cei crescuți în curtea cinematografiei americane, unde totul trebuie să “facă sens” cumva,  nu vor aprecia genul ăsta de rupere de ritm.

A doua parte a purtat, fără îndoială, marca de autenticitate a filmelor românești ale noului val și asta s-a văzut atât în felul în care e tranșată povestea cât și în modul în care autorul decide s-o transmită spectatorului. Nu m-așteptam la vreun happy-end  în stilul hollywoodian, în care băiatul de la oraș îi bate pe-ăia răii și rămâne să traiască idilic cu gagica în estul sălbatic, lângă granița Ucrainei. Pe la noi binele învinge destul de rar și pentru scurtă vreme. Dar încheierea a venit neașteptat de brutal, regizorul dând brusc cu western-ul de pământ, omorând cam pe toată lumea și lăsând o grămadă de chestii să plutească fără răspuns deasupra dealurilor dobrogene. Ca-n viață până la urmă, multe rămân nerezolvate – ce să faci? N-ai ce să faci!

Serios acum, poți să interpretezi finalul într-o notă minimalist artistică, rămânând să pui singur cap la cap lucrurile încă ceva vreme după ce filmul s-a sfârșit sau poți să te întrebi răutăcios dacă nu cumva li s-a terminat bugetul și atât au apucat să filmeze, risipind talent și idei altfel excelente. Turcii ar fi făcut probabil un serial cu vreo 6 luni de episoade numai cu ideile lăsate-n aer de finalul lui Mirică (la care nu m-aș fi uitat vreodată, dar zic…).

Am lăsat la final actorii. Vlad Ivanov creează un personaj puternic și credibil și asta nu pentru că ar fi lipovean și originar de lângă graniță (deși nu aceeași cu cea din film). Fără îndoială că a ajutat că știe lumea asta dar performanța lui se datorează în principal faptului că este un actor excepțional care devine din ce în ce mai bun cu fiecare rol pe care-l joacă. Și mi-a plăcut la fel de mult Gheorghe Visu, jucând probabil unul dintre cele mai mari roluri ale vieții lui. Chiar nu-mi pot imagina pe altcineva în rolul polițistului trecut prin viață și prin multe, părăsit de autorități, fără resurse, care trebuie să împartă dreptate și să supraviețuiască în același timp. Chit că dreptatea pe care o face nu e cea a statului pe care teoretic îl reprezintă ci a locului sălbatic în care trăiește și a haitei în care cei răi sunt, câteodată, îndepărtați violent doar pentru că așa merită.

Super film. Mi s-a făcut așa un dor de dealurile Tulcei în care am crescut!