Nimic nu mai e simplu pe lumea asta. Acum două săptămâni eram convins că am văzut cel mai tare film din ultima vreme și că, măcar în sufletul meu, Oscarul 2017 pentru cel mai bun film a fost deja decis. E drept că fără să văd toate filmele nominalizate dar știți cum e, când îți place cu adevărat ceva nu stai să compari la nesfârșit. E ca și când ai întâlni-o întâmplător pe Jennifer Lawrence și ea te-ar fixa vreo trei secunde cu privirea: o privești în ochi hipnotizat și știi că ea e iubirea cea mare! Nimic nu mai contează și tot ce vrei e să te pierzi mereu în ochii ăia. Doar că o săptămână mai târziu, involuntar, neașteptat, aproape fără să-ți fi dorit, dai nas în nas cu Scarlett Johansson, o privești – în ochi, dacă poți să te concentrezi un pic – și brusc habar n-ai ce naiba-ți dorești. Mai întâi.
Revenind cu greu la filme, am crezut că Three Billboards Outside Ebbing, Missouri va lua Oscarul de anul ăsta. Dar apoi am văzut The Shape of Water și acum nu mai sunt așa de sigur. Două povești extraordinare și totuși atât de diferite, în toate felurile posibile. Continue reading “The Shape of Water”
Am văzut primele “episoade” din Superman și Spiderman la cinematograful “Patria” din Tulcea, pe când eram copil. Mi-au plăcut, fără să fac totuși o pasiune pentru genul ăsta de personaje cu puteri supranaturale. Mult mai mult m-au impresionat, pe vremea copilăriei și mai apoi, personajele întrupând cavaleri pentru care onoarea, dreptatea și spiritul de sacrificiu sunt mai presus de orice. Așa că m-am identificat, de exemplu, cu super-eroii din “Ultimul samurai” sau “Gladiatorul” (probabil ca orice bărbat stăpân pe canapeaua și telecomanda lui) dar n-am fost atras de filmele cu supermani, batmani, spidermani și alte închipuiri în costume de fițe din licra cu chiloții pe de-asupra. Apariția Wonder Woman era absolut previzibilă, Hollywood-ul egalității de gen trebuia să le facă dreptate și femeilor, după ce în 2017 și-a plătit, la Oscaruri, datoriile față de minoritatea de culoare. Dar filmul nu e, clar, genul meu.
17 copii au fost uciși ieri și mulți alții răniți în ultimul masacru dintr-o școală americană, săvârșit de un tânăr de 19 ani înarmat cu o pușcă militară de asalt și nenumărate magazii de cartușe, toate dobândite legal. A fost cel de-al 18-lea masacru într-o școală americană petrecut de la începutul anului și până acum. Adică în ultimele 45 de zile. S-a întămplat, din păcate, înainte ca administrația americană condusă de președintele Donald Trump să fi terminat investigațiile de care vorbea după marele masacru ce a avut loc la Las Vegas în Octombrie 2017. Parlamentarii republicani au promis, ca de obicei, o investigație amănunțită asupra cauzelor ce au dus la această tragedie, au vorbit de oameni bolnavi psihic și au decis, ca acțiune imediată, să țină un moment de reculegere pentru victime. 
Să fi trăit experiența lucrului într-o echipă multietnică pe când eram mult mai tânăr aș fi știut acum măcar să înjur în peste 20 de limbi diferite, câte se vorbesc prin birou. Cum nu e cazul, nu numai că nu învăț nimic util în germană și nenumăratele ei dialecte elvețiene dar nici măcar cuvintele picante nu s-au atins de mine, cele care se învață de obicei primele în mai toate limbile și care dau atâta culoare discuțiilor imature din pauzele de cafea. Dar asta nu înseamnă că nu aud și nu recunosc în jurul meu când lumea înjură sau folosește cuvinte indecente. Pe câteva le recunosc atunci când le aud iar pe celelalte le ghicesc din ton, din context, din fluența cu care alunecă afară. Și sunt multe diferențe de la țară la țară sau de la limbă la limbă. 
Multe filme bune anul ăsta, ceea ce înseamnă că va fi o competiție acerbă la Oscar-uri. “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” este de departe cel mai bun film american pe care l-am văzut în ultima vreme. E și primul dintre cele nominalizate, ceea ce înseamnă că nu pot să-mi dau cu părerea despre cine merită să câștige. Dar uitându-mă la filmele care au câștigat în ultimii zece ani pot spune că “3 Billboards” îmi pare mai bun decât oricare dintre ele.
Nu e chiar o carte, mai degrabă ar intra la categoria “cărticele”, câtă vreme ai nevoie doar de vreo două ore ca să o citești. Și nu mi-e nici acum clar dacă autorul, altfel un reputat profesor de istorie a economiei, chiar credea în ideile (legile) pe care le-a prezentat cu o morgă de lucrare științifică sau doar s-a distrat un pic alături de cititorii săi, o farsă de la înălțimea autorității sale academice.
APort 