De dimineață, la Radio Elveția Actualități, a fost un reportaj despre înființarea primei școli elvețiene de imami. Deși funcționează pe lângă Universitatea din Geneva, este mai degrabă o școală de meserii, o profesională – în sensul cel mai elvețian al noțiunii – decât o instituție de învățământ superior. Nu m-am mirat foarte tare la auzul veștii. Să fii preot al unui cult religios aici presupune să primești o autorizație de la o instituție federală. În ultimii ani elvețienii s-au confruntat cu un val de imami veniți de aiurea, fără pregătire și, destul de des, având drept scop nu propovăduirea învățăturilor Coranului ci împrăștierea intoleranței și extremismului religios ca mijloace de propagandă și putere politică. Asa că au expulzat vreo câțiva și au cazat alți câțiva, ce nu puteau fi expulzați, în chiliile speciale de la mănăstirea ministerului lor de interne. Dar ca să fie cu un pas înaintea evenimentelor, așa cum șade bine unor autorități responsabile, s-au decis să preia controlul asupra sistemului de invățământ. Continue reading “Școala elvețiană de imami”
Lancia Delta Integrale
Nu se mai mișcase din loc de vreo doi ani, de la ultima încercare ratată de a-i reporni motorul. Anvelopele de pe partea dreaptă erau complet dezumflate și la roata din față se vedea deja cum marginea de metal a jantei intrase adânc în masa de cauciuc. În mod ciudat, nu se vedeau mari urme de rugină dar vopseaua, probabil la origine roșie, era acum de un cărămiziu murdar, complet scorojită în zonele unde soarele bătuse fără milă ani de zile. Lacul de deasupra se desprinsese și capota din față părea acoperită de mici solzi translucizi și neregulați. Doar cele două dungi negre care porneau de pe botul mașinii și se prelungeau deasupra, pe capotă și pe spoilerul din spate, erau curate, deși negrul nu mai era chiar negru. Acolo soarele își terminase de mult lucrarea. Prin geamurile murdare puteai vedea diverse piese din motor și articulațiile sistemului de tracțiune integrală zăcând pe bancheta plină de pete de ulei, alături de cutii de plastic cu diverse fluide vâscoase.
Și totuși îmi plăcea la nebunie mașina aia. Continue reading “Lancia Delta Integrale”
Urmează taxarea prostiei
Până la urmă Donald Trump a semnat actul prin care instituie taxe vamale pentru importurile de oțel și aluminiu, sfidând corul celor care i-au cerut să nu o facă, fie ei politicieni, oameni de afaceri sau specialiști în economie, americani sau străini, aliați sau adversari. Toată lumea a încercat să-i arate lui Trump că un război comercial nu va ajuta pe nimeni să o ducă mai bine. Că acțiunile americane pot provoca reacții în lanț care pot perturba incontrolabil economia globală. E foarte posibil ca Trump chiar să nu priceapă prea mare lucru din macroeconomie, așa cum afirmă mulți din cercul lui de apropiați. În afacerile din real estate din care provine, o criză economică însemna doar o lungă vacanță pe terenul de golf. Genul de business la care a excelat Trump nu este foarte diferit de cel în care s-au specializat și diverși “afaceriști” interlopi români, mari dezvoltatori imobiliari: bați palma pe o sumă și, când lucrurile au început deja, oferi mai puțin, forțându-i mâna partenerului tău care e liber să aleagă între o afacere foarte proastă și dezastru. În plus, amâni plățile către bănci, care pot decide între a pierde totul băgându-te în faliment sau să-i facă nebunului pe plac. Asta știe, asta face și din postura de președinte. Continue reading “Urmează taxarea prostiei”
Dunkirk
“Adevăratul dușman este războiul însuși”. Deși este o replică din alt film probabil că asta a încercat Christopher Nolan să arate în Dunkirk și merită tot respectul nostru pentru asta. Un film de război din care dușmanul lipsește complet dar în care moartea se revarsă de peste tot: din cer, de pe pământ sau de sub ape. E greu să faci un film despre război în care războiul este eroul principal. Nu sunt mulți care să fi reușit asta, trecând peste stereotipurile tradiționale în care yankeii sunt buni, neînfricați și țanțoși iar nemții criminalii cei răi. În filmul lui Nolan probabilitatea supraviețuirii nu este direct proporțională cu determinarea și eroismul sfidător. Moartea este distribuită eficient și aleator și mai nimeni nu încearcă să o provoace. Așa trebuie să fi fost în zilele alea. În malaxorul acela de carne și sânge unii oameni vor fi dovedit tărie de caracter înfruntându-și destinul, alții se vor fi arătat dornici să-și ajute semenii aflați în pericol iar mulți se vor fi gândit doar la cum să facă să scape de-acolo. Filmul nu-i ridică-n slăvi pe primii și nu-i îngroapă în rușine pe cei din urmă pentru că războiul este o oroare căreia nu toți îi fac față. Continue reading “Dunkirk”
Prima lecție de Flamenco
Aseară am văzut o comedie englezească savuroasă, Happy-Go-Lucky, având-o în rolul principal pe Sally Howkins, actrița care joacă și în The Shape of Water.
N-o să vorbesc de film. Voi share-ui, în schimb, o secvență antologică la care am râs isteric – o lecție de flamenco. Profesori de-ăștia ne-ar trebui și nouă. Nu neapărat spanioli din Sevilla (deși cred că sunt mulți profesori români pe-acolo) dar cu măcar o parte din atitudinea aia…
Sper să funcționeze link-ul.
Staniol
A stat toată ziua pe masă, făcându-i cu ochiul. A lăsat-o intenționat acolo, ca s-o vadă și să-și arate că e puternică și că se poate abține. Ar fi putut s-o deschidă într-o clipită, totuși a așteptat să se facă seară. A privit-o o vreme de aproape, rotindu-se ușor în jurul ei pentru a se bucura de felul în care luminile din casă se reflectă în ambalajul auriu. Apoi a desfăcut-o ușor, cu maximă precauție. Lindt e marca ei preferată. În timp ce se străduia să netezească foița aceea delicată și strălucitoare de staniol bila perfectă de ciocolată i-a alunecat printre degete, s-a rostogolit până la marginea mesei și a dispărut undeva pe podea. Avea să o strivească neglijent sub talpă, câteva clipe mai târziu, în timp ce mergea să adauge încă o foiță celorlalte, închise într-o veche cutiuță roșie de tablă pe al cărei capac stă scris, în relief, Life is sweet.
Țara ciocolatei e locul perfect pentru un colecționar de foițe de staniol.
Cu pistolul pe catedră
Deci care-i cea mai bună propunere a lui Trump pentru evitarea masacrelor din școlile americane? De la președintele a cărui prioritate este securitatea copiilor? Să poarte și profesorii arme la școală. Serios, asta e o propunere…
Să mergem un pic pe logica asta. Să spunem că în felul ăsta profesorii se vor putea apăra de psihopații care intră cu mitraliera în școală, oricât de ridicolă vi s-ar părea ipoteza dacă vă gândiți la profesorii pe care i-ați avut de-a lungul timpului. Dar cine-i va apăra pe sărmanii elevi de profesorii psihopați?
Păi să fi pus cineva o armă în mâna fostei mele profesoare de mate din liceu – dau, așa, un exemplu la întâmplare – ori ajungeam toți olimpici la mate precum colegul I ori, mult mai probabil, nu mai citeați voi rândurile astea acum… Doamna D n-ar fi ezitat nicio clipă…
Parcare cu plată
Un Mercedes A-Klasse parcat oarecum pe diagonală ocupă confortabil două locuri de parcare, deși ar putea să încapă lejer pe unul singur. O situație oarecum banală, chiar și în Elveția, dar nu într-o parcare cu plată. Are deja, la ștergător, chitanța-felicitare de la agenții de parcare din Bienne, de departe cei mai productivi funcționari guvernamentali de pe-aici. Probabil că o bună parte a bunăstării generale li se datorează direct. Nimeni n-a putut încă explica cum e posibil ca doi oameni care par să se miște destul de încet pot fi, în același timp, în toate parcările orașului… Mă-ntreb dacă proprietarul (sau proprietara) merțului a fost penalizat(ă) pentru că a ocupat două locuri, a depășit timpul pentru care a plătit sau amândouă. Observ, în timp ce mă urc în mașină să plec, că nu numai agenții de parcare au luat atitudine față de maniera neglijentă de folosire a spațiului public. O punguță roșie atârnă sub ștergătorul din spate. O punguță din plastic biodegradabil, genul care se topește în contact cu apa, bine înnodată, purtând înăuntru probabil rahat de câine, căci pentru asta e făcută.
Să sperăm, de dragul dreptății, că îndemânaticul șofer n-o s-o observe înainte de prima ploaie…
The Shape of Water
Nimic nu mai e simplu pe lumea asta. Acum două săptămâni eram convins că am văzut cel mai tare film din ultima vreme și că, măcar în sufletul meu, Oscarul 2017 pentru cel mai bun film a fost deja decis. E drept că fără să văd toate filmele nominalizate dar știți cum e, când îți place cu adevărat ceva nu stai să compari la nesfârșit. E ca și când ai întâlni-o întâmplător pe Jennifer Lawrence și ea te-ar fixa vreo trei secunde cu privirea: o privești în ochi hipnotizat și știi că ea e iubirea cea mare! Nimic nu mai contează și tot ce vrei e să te pierzi mereu în ochii ăia. Doar că o săptămână mai târziu, involuntar, neașteptat, aproape fără să-ți fi dorit, dai nas în nas cu Scarlett Johansson, o privești – în ochi, dacă poți să te concentrezi un pic – și brusc habar n-ai ce naiba-ți dorești. Mai întâi.
Revenind cu greu la filme, am crezut că Three Billboards Outside Ebbing, Missouri va lua Oscarul de anul ăsta. Dar apoi am văzut The Shape of Water și acum nu mai sunt așa de sigur. Două povești extraordinare și totuși atât de diferite, în toate felurile posibile. Continue reading “The Shape of Water”
Wonder Woman
Am văzut primele “episoade” din Superman și Spiderman la cinematograful “Patria” din Tulcea, pe când eram copil. Mi-au plăcut, fără să fac totuși o pasiune pentru genul ăsta de personaje cu puteri supranaturale. Mult mai mult m-au impresionat, pe vremea copilăriei și mai apoi, personajele întrupând cavaleri pentru care onoarea, dreptatea și spiritul de sacrificiu sunt mai presus de orice. Așa că m-am identificat, de exemplu, cu super-eroii din “Ultimul samurai” sau “Gladiatorul” (probabil ca orice bărbat stăpân pe canapeaua și telecomanda lui) dar n-am fost atras de filmele cu supermani, batmani, spidermani și alte închipuiri în costume de fițe din licra cu chiloții pe de-asupra. Apariția Wonder Woman era absolut previzibilă, Hollywood-ul egalității de gen trebuia să le facă dreptate și femeilor, după ce în 2017 și-a plătit, la Oscaruri, datoriile față de minoritatea de culoare. Dar filmul nu e, clar, genul meu.
APort 