De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.

Ca să zic din start, înainte să mă pierd în detalii şi să las altă impresie, Top Gun-ul ăsta nou e un film mişto. Deşi au trecut 36 de ani de la primul film te simţi imediat transpus în aceeaşi atmosferă. Avioanele şi bazele militare par aceleaşi, barul din sat e la fel, nici măcar duşmanii nu s-au schimbat semnificativ, deşi între timp cred că şi-au achiziţionat nişte suhoiuri ruseşti mai de fiţe în locul vechilor miguri. Tot ca în primul film, binele învinge până la urmă, dar probabil că nu vă aşteptaţi la altceva. Parcă nici Tom Cruise nu a îmbătrânit prea tare, arată fit şi refuză să leşine la acceleraţii de 10G, cam dublul limitei unui muritor de rând. Rămâne, totuşi, Tom Cruise, deci nu e o surpriză foarte mare, deşi dacă mă gândesc că omologii lui din armata română sunt, probabil, pensionaţi deja de cinşpe ani nu-mi pot opri un oftat.

Se pare că grosul filmărilor pentru Top Gun 2 au avut loc în 2018, mult înainte de invazia rusească în Ucraina. Uitându-mă la succesul de casă de care se bucură filmul, mai ales în SUA, nu mă pot opri să nu constat că oamenii nu au înţeles, de fapt, cum stă treaba. Uitaţi-vă pe cerul Ucrainei! Aproape că nu sunt avioane de vânătoare ruseşti, dar nu de frica aviaţiei ucrainene, aproape inexistentă, ci de frica rachetelor antiaeriene de tot felul, vedetele tehnologice incontestabile ale noului război. Dacă îl dăm un pic la o parte pe Tom Cruise, un caz cu totul şi cu totul special, capabil să se ferească de orice şi oricând, ar trebui să recunoaştem că în războiul modern avioanele de peste 100 de milioane de dolari bucata pot fi doborâte foarte uşor de rachete de sute de ori mai ieftine şi care se bazează pe tehnologii performante, greu de contracarat. Discuţia se poate extinde la tancuri, baze militare, vapoare sau chiar portavioane. E sfărşitul unei ere, iar războiul modern va fi probabil regândit din temelii. Rusia plăteşte deja preţul inadecvării. Americanii nu, pentru că Tom Cruise e încă tânăr.

Deci vine cometa peste noi. Ce ne facem? Păi, în mod normal l-am trimite pe Bruce Willis să arunce pietroiul în aer, dar de data asta Bruce nu e disponibil, că s-a sacrificat pentru noi în 1998, când cu meteoritul din Armageddon, vă mai aduceţi aminte, poate, cum plângea săraca Liv Tyler pe muzica lu’ Aerosmith.

Poate pentru că ar fi costat prea mult să ridice cele 120 de kg ale lui Dwayne Johnson cu racheta în spaţiu, cineaştii americani de la Netflix s-au gândit ca de data asta să ne ofere o variantă realistă a unui posibil sfârşit al lumii (nu vă zic dacă ne salvăm sau nu, vedeţi voi în film).

Suntem în pericol să pierim. E nevoie de mobilizare, de acţiune urgentă, de solidaritate şi coordonare. Nu în ultimul rând, de inteligenţă. Este oare lumea capabilă de aşa ceva? Avem două exemple recente la îndemână, e drept că nişte crizuliţe mai mici şi mai lente: una ar fi pandemia iar cealaltă schimbarea ireversibilă a climei. Şi dacă jumătate dintre voi vor şuiera printre dinţi care pandemie, băi spălatule pe creier! sau, aproximativ aceeaşi jumătate, care schimbări climatice, neomarxistule! – ei bine, ăsta e răspunsul la întrebarea originală!

Evident că e important ca pietroiul să nu cadă peste noi într-un moment inoportun, cum ar fi alegerile prezidenţiale americane, criza vreunor nefericiţi de refugiaţi sau, la o scară foarte, foarte mică, ultimele ambiţii personale ale domnilor Cîţu şi Ciolacu. S-ar putea ca unii, de-acolo de sus, să considere că nu e oportun să ştim. Apoi, degeaba ne lasă să ştim dacă informaţia e aruncată în oceanul cacofonic de informaţii contradictorii, în care rechinii (social) media stau la pândă. Şi aşa ajungem, inevitabil, în situaţia în care unii nu cred în comete şi alţii nu cred că vine fix în noi. Sau că ar putea fi atât de devastatoare încât să provoace căderea burselor. Şi, până la urmă, de ce să facem ceva? E anti-mioritic, deci anti-naţional, şi ar ştirbi dreptul multora de-a sta liberi sub piatră. Cel puţin aşa ar zice Sputnik şi, în consecinţă, aşa ar crede Şoşoacă.

Şi dacă tot e să facem ceva, cu ce naiba să facem, că NASA nu mai e în stare să-şi facă propriile rachete, se roagă de Musk să-i mai care câte-un satelit pe orbită. Ideea de a depinde într-un moment crucial pentru soarta planetei de Elon Musk (sau alţii ca el, că sunt mulţi care au deprins plăcerea de-a se duce în diverse locuri cu satelitu’) mi-a adus aminte de cealaltă criză în care s-a implicat mogulul galactic. Poate vă mai amintiţi, prin 2018 nişte copii tailandezi au rămas blocaţi într-o peşteră. Musk s-a implicat imediat şi a propus echipei responsabile cu salvarea un minisubmarin care să-i treacă prin zona inundată. Pentru că a fost refuzat – pentru motivul aberant că minisubmarinul nu încăpea prin tunel – s-a supărat pe şeful salvatorilor, un britanic speolog şi scafandru cu experienţă, şi l-a făcut pedofil. La proces, avocaţii lui Musk au afirmat că nu a fost defăimare, a fost doar jignire, la nervi. A fost achitat, normal.

În concluzie, părerea mea este că am putea să facem ceva doar atunci când am cădea toţi de acord că e posibil să murim. Deci, practic, niciodată. Dar, până una alta, vedeţi filmul ăsta. E o satiră foarte, foarte, mişto. În fine, jumătate zic că e o prostie, ghiciţi singuri care jumătate.

A trebuit să mă uit la posturile mai vechi ale Aportului ca să-mi aduc aminte când am fost la cinematograf ultima oară. A fost în martie anul trecut, la Sun Plaza în Bucureşti, în timpul ultimei vizite acasă, chiar înainte de lockdown. Am văzut Parasite, filmul care a luat Oscarul cel mare în 2020. După un an şi trei luni am revenit într-un cinematograf pentru un alt film de Oscar, de data asta câştigătorul din 2021.

E o minune, oricum, că cinematografele din lumea asta nu au dat toate faliment. Închise pentru multe luni din cauza pandemiei, au fost lăsate să deschidă acum câteva luni, cu multe restricţii, doar pentru a difuza câteva filme europene de care n-a auzit nimeni şi pentru care aproape nimeni n-o să stea vreodată două ore cu masca pe faţă. Marile producţii americane şi-au amânat lansările, lăsând distribuţia în plata Domnului (sau a domnului prim-ministru din fiecare ţară) doar ca să nu-şi diminueze, Doamne fereşte, profiturile de zeci sau chiar sute de milioane de dolari pe film. N-ar fi prima dată în pandemia asta când am văzut strategia “fiecare cu-a mă-sii” – exact opusul a ceea ce-ar fi trebuit să facem ca să ne fie tuturor mai bine. Dar, în fine, o să mă opresc aici, nu înainte de a declara că, în semn de protest şi ca să le ciupesc vreo câţiva franci din P&L-ul la care se închină, voi vedea noul James Bond, amânat mai bine de un an, doar când l-or da moca la televizor. Să fi fost lansat mai devreme ar fi salvat multe cinematografe ale lumii ăsteia – şi multe locuri de muncă.

Dar era vorba de Nomadland, un film extraordinar deşi, probabil, nu atât de uşor de înţeles în Europa. În primul rând pentru că europenii nu pot înţelege complet noţiunea de homeless (sau houseless, cum preferă să spună eroina principală a filmului) ca adâncime extremă a sărăciei. În al doilea rând pentru că există un suflet nomad, de descoperitori şi aventurieri, care s-a perpetuat până astăzi în spiritul american şi care le lipseşte europenilor (altfel ar fi deja americani). Filmul ne descoperă această lume a oamenilor loviţi de soartă care decid să nu-şi înece nefericirea în alcool, droguri, painkillers cu reţetă de la doctor sau în violenţă. Este lumea celor care nu stau să-şi plângă de milă – îşi bagă-n dubă catrafusele şi pleacă. Desigur, o altă variantă de escapism, doar că cea preferată de cei care refuză să se predea în faţa sorţii şi care caută un nou peisaj de fiecare dată când depresia îi ajunge din urmă. Fug, dar nu se lasă învinşi. Iar asta le permite, oriunde s-ar afla, să rămână umani – deci sociali – şi să devină o comunitate, una în care despărţirile nu sunt nicioadată definitive, nici măcar când cineva moare. Lumea călătoare a celor convinşi, cu un optimism care salvează vieţi, că se vor reîntâlni cândva, “down the road”.

Superb film. Mergeţi la cinema, altfel vor fi şi mai mulţi oameni pe drumuri.

Pretend It’s a City

Aceasta este ultima producție Martin Scorsese, în care teoretic celebrul regizor şi joacă, deşi aproape că nu se vede şi abia dacă deschide gura. De cele mai multe ori o face ca să râdă necontrolat la poveştile fascinante ale scriitoarei Fran Lebowitz, celălalt personaj al seriei de şapte episoade “Pretend it’s a city”. E primul meu serial de pe Netflix şi m-am uitat cap coadă, mai bine de trei ore, aproape fără să respir. Fran Lebowitz, pe care am descoperit-o abia acum, este o incredibilă povestitoare, care combină superb opinii de intelectual rafinat, umor de stand-up comedy şi mărturii ale unor vremuri ce par, cel puţin în cuvintele ei, mai frumoase. Filmul este despre oamenii, străzile şi poveştile unui New York aproape mitic, despre imobiliare, bani, legende ale jazz-ului şi sportului, despre cum să fii şofer de taxi femeie în anii ’70, despre cărţi, fumat şi alte plăceri (ne)vinovate. Slavă Domnului că n-a avut mai multe episoade că făceam pe mine, ştiam eu de ce nu mă uit la seriale.

Pieces of a Woman

Pieces of a Woman este un film regizat de Kornel Mundruczo, un regizor din noul val al vecinilor unguri. Deşi povestea se petrece undeva într-un oraş american filmul mi-a creat, permanent, impresia unei drame est-europene, plimbată în bagaje prin străini, o poveste aşa cum numai regizorii de prin părţile noastre ştiu să imagineze sau doar să culeagă dintr-o realitate plină de exemple la tot pasul. În consecinţă, povestea variază, începând chiar de la prima scenă, între greu de văzut şi, pe alocuri, insuportabil. Şi totuşi, este o frumoasă parabolă despre vulnerabilitate, tentaţia autocompătimirii şi puterea de a te ridica cu adevărat de jos după o oribilă tragedie.

Searching

Un film americano-rusesc (!), cu un regizor americano-indian (Aneesh Chaganty, de urmărit!) şi cu actori americano-asiatici. Searching e un fel de Taken doar că mai bun, în care tatăl nu e fost agent CIA ci inginer. Nu c-aş fi eu de aceeaşi meserie dar credeţi-mă, e mai palpitant să vezi un inginer la lucru decât un Liam Neeson de 60+ de ani bătând toţi albanezii din Paris. Intensitatea şi misterul poveştii sunt perfect controlate până la final iar cinematografia este o mică bijuterie, deşi mare parte a filmului se petrece în screenshot-uri de laptop iar majoritatea celorlalte scene înţeleg că au fost filmate cu un iphone sau cu diverse camere web. Excepţional!

I’m no longer here

O altă dramă, de data asta de la regizorul mexican Fernando Frías de la Parra, despre experienţa emigraţiei şi dificultatea păstrării identităţii printre străini. Încă o dovadă că valoarea unui film nu stă în banii producătorilor sau în super-profesionalismul echipelor din platou, ci, în primul rând, în cât suflet este investit în poveste. Ori sufletul, la vremurile astea, devine marfă din ce în ce mai rară.

The Guilty

OK, filmul ăsta nu e de pe Netflix şi nu ştiu unde l-aţi putea găsi în altă parte. Aveţi încredere în mine, merită căutat! E un film de acţiune danez cu un singur actor, care vorbeşte 90 de minute la telefon dintr-un birou. N-am văzut de mult un film atât de palpitant!

Presupunând că există cineva care a stat cu capul băgat în nisip (să zicem) tot anul 2020 şi şi l-a scos la suprafaţă fix în noaptea de Revelion, pentru focurile de artificii, ei bine asta ar fi şansa lui să afle ce s-a întâmplat important de-a lungul anului trecut. Filmul ăsta de pe Netflix încearcă să ne răzbune cu această retrospectivă comică a anului 2020, semn că ce nu te omoară îţi dezvoltă simţul umorului ceea ce, chiar şi indirect, te face mai puternic. Despre multe dintre evenimentele astea prezentate în film am scris şi eu de-a lungul anului trecut, adeseori în acelaşi registru dar, indiferent dacă aţi citit sau nu, vă recomand totuşi să vedeţi filmul căci, oricât de lipsit de modestie aş fi, nu mă pot compara cu Samuel Jackson, Hugh Grant, Lisa Kudrow şi realizatorii seriei Black Mirror.

Şi-un disclaimer de final: dacă e cineva care crede, de exemplu, că ne cipează Bill Gates prin vaccin, unu la mână că nu înţeleg cum a ajuns aici (felicitări totuşi pentru parcurgerea articolului până la sfârşit, hai că n-a fost lung!), ce voiam să zic e să nu-şi piardă vremea cu filmul ăsta plin de miştouri progresiste.

N-aş începe cu motivul pentru care m-am uitat la filmul ăsta. S-o luăm întâi cu lucrurile simple, evidente, introduse în scenariu pentru înţelesul sandilăului de rând.

În film, toţi ăia bunii şi adevăraţii conduc maşini americane. Dodge-uri Charger din ’70 modificate la ei în garaj, Chevrolet-uri Camaro, Jeep-uri Wrangler, Rovere militare blindate, în general maşini cu motoare de 6 litri şi de la 2 tone-n sus, care n-au loc să întoarcă şi nici unde să parcheze pe străzile oricărui oraş european obişnuit. Dar americanul de rând nu s-a fugărit niciodată cu taximetrişti pe străduţele şi în aglomeraţia Bucureştiului, deci în mintea lui tractoarele americane sunt reginele street race-ului. Ăia mai negri sau mai asiatici (dar care stau, ascultători, de partea bunilor) mai au voie şi câte-o japoneză, câte-un Subaru sau câte-o Toyota, pentru diversity, asta pentru că toată lumea ştie că alea sunt maşinile banale ale papagalilor, stângiştilor sau săracilor.

Ăia răi, în schimb, care întâmplător sunt toţi străini, nu ştiu să conducă şi au gusturi îndoielnice în materie de maşini, merg, deloc surprinzător, cu brand-uri europene. Mercedes-uri de toate soiurile, BMW-uri, Maserati, cei cu-adevărat luzări Audi-uri…

Ce-am mai observat: maşinile americane, mai ales modelele din anii ’70, sunt întotdeauna mai cool, mai rapide, mai fiabile, mai rezistente şi mai bulletproof decât alea europene. Probabil consumă un pic mai mult, poate dublu sau triplu, dar asta contează numai pentru papagalii săraci şi stângişti, care-o ţin langa cu schimbările climatice.

Cumva similar maşinilor, eroii americani gen Vin Diesel sunt numai muşchi şi vitamine. Cu cît eşti mai mult peste suta de kile (de muşchi) cu atât alergi mai repede, conduci mai cu viteză şi, în general, te mişti mai agil. Nimeni nu poate înţelege de ce echipele din formula 1 insistă să-i angajeze pe piticii ăia skinny ca să le conducă maşinile alea ne-americane.

N-am fost chiar foarte atent tot filmul, convins fiind că până la urmă binele învinge. Pentru cei care fac la fel, câteva ponturi. Când e muzică dramatică sunt scene cu bătaie. Dacă se aud motoare ambalate, în fine, asta e clar. Dar dacă e muzică rap atunci e musai să vă uitaţi, că dansează gagicile alea mişto şi îmbrăcate sumar, înainte de cursă. Nu, nu e sexist, e doar prea cald de la motoarele alea încinse.

Câteva menţiuni, totuşi… Michelle Rodriguez, pe care am remarcat-o prima dată în Avatar, joacă superb, ca de obicei. E păcat că trebuie să te uiţi la aşa un film prost ca s-o mai poţi vedea pe ecran. Dar nu de asta m-am uitat la film ci, oricât de stupid ar suna, pentru un pic de motivaţie pentru alergarea mea lungă de mâine dimineaţă.

Şi mai e ceva ce merită menţionat. Finalul a fost emoţionant pentru un film de genul ăsta, un tribut adus lui Paul Walker, actorul ce avea să moară înainte de lansarea filmului, într-un accident de circulaţie, într-un Porsche condus de altcineva cu peste 130 km/h într-o zonă cu limitare de 70. Ulterior accidentului, tatăl actorului i-a dat în judecată pe moştenitorii şoferului şi ambele familii pe producătorul maşinii, Porsche (firmă europeană…) pentru vicii de fabricaţie. Şi toate astea s-au întâmplat înainte de Donald Trump, când America nu era încă mare din nou.

N-o să  scriu cine ştie ce despre el, doar că vi-l recomand cu toată căldura. L-am văzut în seara asta pe un post englezesc, deci nu ştiu unde l-aţi putea găsi în România. Se poate închiria de pe iTunes, alte metode mai mult sau mai puţin ilegale nu o să recomand şi de altfel nici nu ştiu.

Nici măcar nu sunt sigur că am înţeles bine mesajul: trebuie să fii vedetă rock ca să-ţi cucereşti iubirea sau, din contră, iubirea te poate face vedetă rock? Oricum nu contează ordinea, toată lumea ştie că de obicei este all or nothing. Filmul m-a făcut să-mi aduc aminte, un pic nostalgic şi un pic frustrat, că maică-mea m-a dat la vioară, la 6 ani, în loc să aleagă şi ea chitara, tobele, chestii de-astea mai british? Bine, între noi fie vorba, nu prea existau chestii british la şcoala de muzică din Tulcea de pe vremea lui ceaşcă, dar zic şi eu aşa…

Puneţi filmul ăsta pe listă, căutaţi-l pe iTunes, garantez că vă va schimba cel puţin seara!

Nu ştiu la câte concursuri Eurovision v-aţi uitat de-a lungul timpului dar eu trebuie să recunosc că sunt fan. L-am ratat pe-ăla de anul trecut, nu mai ţin minte de ce, dar în rest m-am uitat cu plăcere în fiecare an. Nu neapărat pentru muzică, în general nu muzica e cea care câştigă la Eurovision. Ba chiar aş spune că melodiile cu-adevărat bune perturbă bunul mers al concursului, echilibrele continentale, nostalgiile regionale şi, în final, tot pierd. Singura excepţie de care-mi aduc aminte (altfel senzaţională!) este victoria lui Salvador Sobral, în 2017, cu acea minunată Amar pelos dois, o piesă care a câştigat în ciuda faptului că Portugalia nu a primit 12 puncte de la Oceanul Atlantic, vecinul său cel mai important. Dar, în fine, revenind la ce ziceam, ce mă atrage e atmosfera de sărbătoare, faptul că lumea-şi îmbracă cele mai lucitoare haine ori îşi dezbracă cei mai definiţi dansatori, îşi asortează bărbile atent îngrijite la cele mai albe rochii de seară ori coarnele vikinge la cei mai negri pantaloni de piele. Continue reading →