A fost a treia zi de după lansarea elveţiană şi lumea a continuat să vină la cinema costumată în ton cu tema filmului, deci mult roz şi cam atât, în principal pentru că au cam lipsit Kenii şi cei câţiva care s-au încumetat să vină au cam refuzat să-şi ia rolul în serios. Eu am însoţit trei Barbie drăguţe, deci am făcut şi eu ce-am putut: un pic de bleu şi-un zâmbet tâmp. Nesigur pe mine, chiar am încercat să-mi asum, modest, rolul de Ken’s father, dar am fost refuzat categoric. Am fost asigurat că (încă) mă calific la Keni, ceea ce m-a măgulit un pic… doar până când a început filmul de-adevăratelea.

Deci avem pe de o parte lumea perfectă a tuturor modelelor diferite de păpuşi Barbie. Sunt multe pentru că ar fi complicat zilele astea să zici că fetiţele s-ar mulţumi, la o adică, doar cu Margot Robbie. În fine, probabil că şi marea majoritate a băieţilor, dar să nu mergem încă în direcţia aia. Să pornim de la premiza că doar fetiţele se joacă cu păpuşi. În lumea asta, Ken e doar un produs de categoria a doua, cam echivalentul ultimului set Mattel de pantalonaşi roz cu blăniţă. Normal, Ken se simte neglijat, dacă nu chiar discriminat. Categoric plictisit.

Avem, apoi, lumea reală, aia a noastră, în care Kenii îşi iau revanşa, de exemplu refuză să vină la film şi dacă vin sunt îmbrăcaţi aiurea în treningul cu care-au fost la sală. Deşi Kenii se simt stăpâni aici (dar nu prea mai sunt) filmul se abţine în mod meritoriu să devină feminist şi rămâne, cu modestie, o comedie spumoasă. Adică face nediscriminatoriu mişto de toată lumea, inclusiv de managerii executivi ai Mattel, compania producătoare a miliardului de Barbie vândute până acum.

Întorşi în lumea Barbie, Kenii încearcă să preia controlul, ca să fie patriarhat şi să fie bine (CSNFRău). Deci, ca să pricepeţi până când o să mergeţi să vedeţi filmul, un fel de lumea lui Andrew Tate şi a tristanului de frate-su, în care toţi bărbaţii adevăraţi au învăţat deja de la mentorii lor cum să-şi permită Lamborgine, vile, trabucuri cubaneze şi şoturi cu testosteroane, toate din mitica industrie a filmului de videochat care s-a dezvoltat în deja celebrul Voluntari şi în care joacă, mai mult sau mai puţin pe bază de voluntariat, vedete de pe la noi.

Dar Kenii nu vor prelua controlul pentru că, deocamdată, tot fetiţele sunt stăpâne pe lumea jocului cu păpuşi. Ca lucrurile să se schimbe şi Kenii să capete şi ei un statut egal este, evident, nevoie ca tot mai mulţi băieţei să înceapă să se joace cu păpuşi. Abia atunci vom putea spera că va fi mai bine atât în lumea Barbie şi Ken cât şi în lumea reală, nu? Nu?

Am bătut câmpii destul. Mergeţi şi vedeţi filmul, care este o comedie fantastică! Vorba cântecului, “life in plastic, is fantastic!“. Aaa, cât pe ce să uit! Şi Margot Robbie, nene!

Toţi cei zece spectatori din sala bieneză Beluga au rămas încremeniţi/nedumeriţi în scaune după finalul filmului, în timp ce din boxe se auzea ultimul cântec de pe coloana sonoră, “You Can’t Wake Up If You Don’t Fall Asleep” şi pe ecran defilau lent numele actorilor, producătorilor, operatorilor… Abia spre sfârşit, cam prin dreptul şoferilor, perechea de pe rândul din spatele nostru şi-a pierdut speranţa că ceva încă mai urmează, s-a ridicat şi a ieşit din sală. Câteva secunde mai târziu s-au aprins luminile.

Motivul trebuie să fi fost dificultatea de a înţelege clar despre ce a fost filmul ăsta. Adică un film de Wes Anderson care-i adună în distribuţie pe Tom Hanks (el), Scarlett Johansson (ea), Edward Norton (Fight Club), Adrien Brody (The Pianist), Matt Dillon (Crash), Willem Dafoe (The English Patient), Margot Robbie (Barbie) – ca să-i listez doar pe cei care mi se par mie mari actori – trebuie să fie un mare proiect cinematografic. Şi indiscutabil aşa arată, căci totul este, cinematografic, perfect. Decorurile care basculează permanent între film vechi, desen animat şi scena unui teatru, atmosfera anilor ’50 care nu poate să fi fost altfel atunci, atenţia pentru detalii şi modul în care filmează, jocul perfect al marilor actori, totul este producţie Hollywood la superlativ. Doar că filmul nu are sens – de fapt, filmul este OK, dar este despre punerea în scenă a unei piese de teatru care nu are sens. Mai mult sau mai puţin ca în viaţă, o colecţie de întâmplări care par fără legătură unele cu altele şi de multe ori par să apară de nicăieri şi să ducă nicăieri. Poveşti despre singurătate, hazard, neobişnuit şi complexitatea interacţiunilor umane. Interesante prin context dar care nu crează emoţie şi nici măcar un pic de empatie, doar o “intelectuală” admiraţie pentru mijloacele stilistice folosite. Dar nu neapărat pentru asta se duce lumea la cinematograf, nu-i aşa?

Nu am citit cartea lui Erich Maria Remarque după care a fost adaptat scenariul acestui film, deşi stă şi mă aşteaptă de mulţi ani pe un raft de-acasă, din Bucureşti. Am citit, în schimb, o carte în acelaşi registru dar despre războiul următor, Murind când vine primăvara a lui Ralf Rothmann, şi el veteran al armatei germane. Scriam despre ea că ar trebui să devină lectură obligatorie la şcoală (cartea lui Remarque este, în Germania). Dar cum instrucţia se mută din ce în ce mai mult dinspre cărţi spre alte forme de educaţie, filmul de calitate rămâne o variantă excelentă. Scopul acestui film nu a fost probabil acela de a face educaţie dar privindu-l oamenii şi-ar putea forma totuşi o idee corectă despre ce înseamnă cu adevărat războiul. Nu războiul povestit sau văzut de cei care îl pornesc şi îl conduc şi care este întotdeauna despre patriotism, onoare şi sacrificiu ci războiul celor care-l poartă şi care, din euforia patriotardă, presupunând că au avut-o, se trezesc, brutal şi abrupt, direct în mijocul iadului.

Întotdeauna am fost şocat de numărul imens de vieţi care sunt irosite dincolo de momentul în care este evident că războiul a fost deja pierdut de către una dintre părţi. Nu că enorm de mulţi oamenii nu ar muri degeaba din prima zi a oricărui război pentru cauze stupide, orgolii bolnave sau operaţiuni speciale lipsite de orice şansă de victorie. Dar nimic nu e mai evident în grozăvia războiului decât morţile fără sens care nu mai pot schimba ceva pentru că războiul este de fapt terminat în realitate dar nu şi în minţile complet pierdute ale unor leaderi. Şi avem acest oribil exemplu al războiului din Ucraina în care după trei zile de lupte nu victoria ci înfrângerea lui Putin a fost clară. Şi iată-ne după un an, cu sute de oameni aruncaţi zilnic în maşina de tocat a conflictului doar pentru că Putin nu ştie cum să iasă de unde n-ar fi trebuit vreodată să se bage. Singurul lucru “bun” pentru noi – cei de partea dreaptă a baricadei, noi cei agresaţi şi inocenţi care suportăm, într-un fel sau altul, consecinţele agresiunii – este că fiecare zi în plus are un preţ înzecit mai costisitor asupra agresorului. Dacă Putin s-ar fi retras după trei zile ar fi rămas un pericol semnificativ pentru lume. Un an mai târziu, probabil că statul şi economia rusă nu-şi vor mai reveni prea curând. Fiecare zi care trece îi face pe ruşi să plătească un preţ din ce în ce mai mare pentru laşitate sau ce altceva îi împiedică să oprească oroarea. La fel de scump au plătit germanii, la vremea lor, doar că pe ruşi nu vor fi mulţi care să vrea să-i ajute după război. Cel puţin nu dezinteresat.

Dar era un post despre “Nimic nou pe frontul de vest”, dacă e să folosesc traducerea în română a titlului cărţii originale. M-am lăsat dus de val, dar asemănările cu ce se întâmplă în Ucraina sunt absolut izbitoare, iar producătorii probabil că s-au bazat pe asta când au estimat interesul pe care filmul avea să-l genereze. Este, fără discuţie, un mare succes. Cinematica filmului este superbă şi probabil că merită un Oscar. Paul Baumer, personajul principal interpretat de Felix Kammerer este fabulos şi nu înţeleg de ce nu a primit o nominalizare. Filmele ca acesta sunt binevenite pentru lumea în care trăim, măcar de le-ar vedea şi înţelege cât mai mulţi.

Cât despre Oscarul pentru cel mai bun film, nu ştiu ce să spun, am văzut doar patru dintre cele zece filme candidate: Top Gun, Triangle of Sadness, Everything, Everywhere, All at Once şi acest All quiet on the Western Front. Nu pot alege, sper ca unul dintre celelalte şase să fie mai bun.

Poate că o să trebuiască să vă luptaţi un pic, în prima jumătate de oră, cu tentaţia de a renunţa. Eu aşa m-am simţit, încolţit de ideea că nu sunt destul de în formă ca să pricep toată treaba, că n-am chef azi de efortul ăla de concentrare pentru a rămâne conectat cu nebunia din film. Ca să spulber misterul chiar de la început: merită!

Să numărăm un pic: Triangle of Sadness, pe care l-am văzut săptămâna trecută, Everything, Everywhere, All at Once de aseară şi înţeleg din surse de încredere că The Menu e cam în acelaşi stil. Trăiesc, după acest al doilea film candidat la Oscar, un sentiment de deja-vu, chiar dacă despre ceva ce-am trăit într-o altă viaţă. Mi-am amintit de filmele româneşti din timpul comunismului şi de permanenta întrecere dintre (unii) regizori şi cenzură, în încercarea de-a strecura prin gard o mică idee deviaţionistă sau, adesea, doar sentimente, frustrări, suferinţe ce nu ne erau permise, căci viaţa în comunism era, nu-i aşa?, perfectă.

Să trebuiască să inventezi alegorii nebuneşti în ziua de astăzi pentru a spune adevăruri altfel evidente pentru orice om încă rezonabil mi se pare îngrijorător. Şi nu pentru a te lupta cu cenzura, cel puţin nu în lumea liberă, mai degrabă în încercarea de a trece mesajul (nealterat) prin sau pe deasupra blindajului prostiei crase şi al ideologiei de grotă. În fine, aş zice că nu e un semn bun, deşi mai avem până la vremea la care vom privi filme ca acesta pe telefon, în pat, cu luminile stinse şi draperiile trase. Şi mai e un aspect. Ruginit, un pic anchilozat, simţul meu şi al celor care au văzut filmele alea comuniste la vremea lor e încă acolo. Ne-am antrenat să pricepem aluzii fine şi conexiunile alea neuronale încă funcţionează. În lumile astea de aici din vest şi pentru generaţiile tinere mesajele nu prea au alt sens decât cel direct. Riscul unor astfel de producţii este de a nu reuşi să-şi facă mesajul înţeles decât de ruşi, de chinezi, de iranieni, în general de către cei care-şi mai păstrează încă anticorpii dictaturilor. În fine, ca să nu pară o generalizare ceea ce-am zis, adaug că sunt mulţi, peste tot în lume, cei care nu cred că Ferma Animalelor a lui Orwell e o lucrare de zootehnie.

Ca orice film bun, te provoacă să-ţi pui întrebări pe care probabil că e mai uşor să le eviţi. Extrem de rar mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă, la un anumit moment al vieţii mele, aş fi luat-o într-o altă direcţie. Mi-e şi frică s-o fac, deşi sunt convins c-aş fi putut alege şi drumuri cu mai multe denivelări. Un minut dacă stai să te gândeşti îţi vin în minte zeci de posibile răspântii prin care ai trecut. Să te poţi plimba prin spaţiile astea virtuale ale posibilelor tale vieţi mi se pare în acelaşi timp incitant şi înfricoşător, aşa cum şi filmul demonstrează în mod genial. Dar în toate eşti sau ai fi fost tu, aşa că probabilitatea cea mai mare este că toate se vor fi terminat oarecum similar. Cu happy end sau nu…

Cealaltă mare temă din film este cea a succesiunii generaţiilor şi a conflictelor tot mai aspre dintre acestea, mai ales când e vorba de familii dezrădăcinate. Aici mă simt din acelaşi film cu eroina principală, ca vârstă dar şi ca experienţă a primei generaţii de emigranţi, cei cocoşaţi de efortul de a se adapta şi de a-şi oferi o viaţă, eventual mai bună ca acasă. Şi ca să nu fie simplu, cumva crăcănată încă între lumea părinţilor şi a copilăriei şi cea a propriilor copii pentru care ţara părinţilor este o poveste, un gust sau doar vreo sărbătoare ciudată.

Deci da, filmul acesta este un continuu du-te-vino prin metaverse, o glisare între spaţii complexe şi complet diferite. O călătorie puţin contondentă, dar la ce te-ai fi aşteptat, la viaţa plictisitoare a unei singure dimensiuni?

Oligarhul rus, decrepit, beţiv şi ticălos dar altfel om fin, “de societate”, ale cărui vechi sloganuri şi bancuri sovietice nu pot ascunde un prădător rapace. Soţia oligarhului, îmbibată suficient în şampanie cât să o poată ignora pe Ludmila, amanta uşor trecută a oligarhului. Antreprenorul din IT, recent îmbogăţit fără măsură din vânzarea primei sale firme, genul pentru care englezii au inventat ciudatul cuvânt awkward. Admirabila familie de bătrânei americani, cu impecabila lor amabilitate şi gesturile de iubire pe care şi le oferă unul celuilalt, altfel fondatorii unei mari companii de grenade. Şi un cuplu tânăr, ea influenţăriţă de mâncare mereu flămândă iar el model (în sensul de manechin, nimic altceva), ambii încorsetaţi în ipocrizie şi nonsens. Alte familii bogate şi de vârstă înaintată, printre mesele cărora se învârt, neobosite, fete tinere şi frumoase, gata să servească mâncăruri sofisticate fără sens şi probabil fără gust. Privilegiaţii clienţi găsindu-şi motive de nefericire din orice nimic. Şi-apoi, de partea cealaltă, în pântecele marelui iaht, departe de ochii exigenţi ai clienţilor, mulţimea de mecanici negri şi femei de serviciu filipineze care fac ca lumea aia să plutească. Peste toţi, căpitanul beţiv şi blazat, complet debranşat de tot şi de toate, neatent la furtuna de afară, neimpresionat de valurile de vomă, nevenindu-i să creadă că mai există piraţi.

Dacă vă sună cunoscut este pentru că “Triangle of Sadness”, filmul regizorului suedez Ruben Ostlund care a luat anul trecut Palme d’Or la Cannes, este o parabolă despre lumea în care trăim, îngrămădită toată pe un iaht de lux aflat în furtună. O lume îndesând şampanie pe gât pentru a opri voma să erupă, o lume pe care tragedia din jur nu o poate împiedica să se bucure de un minunat fileu de caracatiţă gătit de un chef Michelin.

Ca şi în film, nu e foarte clar cum o să se termine toată nebunia. Dar vedeţi-l şi o să vă faceţi (măcar) o idee. Plus că e absolut superb.

Dintre toate filmele pe care le-am văzut în ultimele săptămâni – şi au fost şi câteva cu pretenţii – de departe cea mai plăcută experienţă a fost acest peştişor de aur apărut pe Netflix când mă cam plictisisem să pescuiesc după puţinele filme cu adevărat bune de pe reţeaua lor. O comedie excelentă, regizată de germanul de origine iraniană Alireza Golafshan. Recomandare călduroasă!

OK, sunt de acord, or fi multe insule pe lângă Bali care ar putea candida cu succes la titlul de Paradis. Doar că trebuie să zbori 16 ore ca să ajungi acolo ceea ce, pentru unul ca mine, pare mai greu decât o viaţă în credinţă, post şi rugăciune, calea noastră ortodoxă spre acelaşi deziderat. De fapt – şi acum vorbeşte agnosticul din mine – cred că scripturile noastre n-au fost niciodată foarte exacte în ce priveşte nivelul de servicii la care poţi spera după. O fi măcar ca la bulgari? Ori ca la turci?

Că tot facem comparaţii, povestea filmului ăsta aduce oarecum cu cea din Mamma Mia. Poate că nu vă plac la fel de mult plajele greceşti sau poate o preferaţi pe Julia Roberts lui Meryl Streep. Şi totuşi, Mamma Mia este un film mult, mult mai bun pentru un singur motiv crucial: Abba şi muzica lor excepţională. Aţi văzut deja Mamm Mia? Nicio problemă, mai uitaţi-vă o dată şi tot o să fie o experienţă mai mişto.

De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.

Bullet Train-ul ăsta nipon există în realitate şi acoperă cei aproximativ 500 de km dintre Tokyo şi Kyoto în vreo 2 ore. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi când ai ajunge de la Bucureşti la Constanţa într-o oră. Ar putea să fie film science fiction dar nu e deşi noi, prin comparaţie, ajungem la mare cam la fel de repede ca pe vremea lui Anghel Saligny. Asta a fost ultima comparaţie cu CFR-ul nostru, altfel o dăm în plâns. Şi-ar fi păcat, pentru că este vorba despre una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Se dovedeşte, încă o dată, că Brad Pitt e un excelent actor de comedie. O să zică lumea, mai ales nenumăratele sale admiratoare, că sunt răutăcios şi-mi place mie, din invidie, să-l văd în roluri de tâmpiţel. Dar vă dau trei exemple, le vedeţi, şi dup-aia mai vorbim: The Mexican, 12 Monkeys şi Burn after reading. Că joacă în comedii nu-l face, Doamne fereşte, vreun Arşinel! Omul a jucat în filme de foarte mare calitate, a luat un Oscar pe merit şi, deşi puţini ştiu, e un producător extrem de inspirat.

Ce e cel mai reconfortant în Bullet train este să realizezi că şi criminalii sunt oameni normali, ca noi toţi, au mici plăceri vinovate, iubesc, sunt preocupaţi de sănătatea lor fizică, merg la psiholog ca toată lumea, unii sunt chiar foarte educaţi. Crimele, oricât de brutale, nu sunt lipsite de o normală doză de curtoazie, stil şi eleganţă. Oamenii ăştia îşi fac meseria cu pasiune dar ucid chirurgical, în principal ca să ne facă pe noi să râdem. Complet diferit faţă de stilul sadic junkie Tarantino, de exemplu, în care toată lumea încearcă să omoare pe toată lumea şi la final ăia cocainizaţi îşi dau duhul în chinuri groaznice iar ăia doar fumaţi cumva o scot, greu, la capăt. Nimic din toate astea în Bullet Train, e film de văzut cu copiii. Şi durează fix cât drumul de la Tokyo la Kyoto. Dacă vă duceţi la cinematograf să faceţi drumul ăsta probabil că e şi mult mai ieftin. Merită!