All Quiet on the Western Front

Nu am citit cartea lui Erich Maria Remarque după care a fost adaptat scenariul acestui film, deşi stă şi mă aşteaptă de mulţi ani pe un raft de-acasă, din Bucureşti. Am citit, în schimb, o carte în acelaşi registru dar despre războiul următor, Murind când vine primăvara a lui Ralf Rothmann, şi el veteran al armatei germane. Scriam despre ea că ar trebui să devină lectură obligatorie la şcoală (cartea lui Remarque este, în Germania). Dar cum instrucţia se mută din ce în ce mai mult dinspre cărţi spre alte forme de educaţie, filmul de calitate rămâne o variantă excelentă. Scopul acestui film nu a fost probabil acela de a face educaţie dar privindu-l oamenii şi-ar putea forma totuşi o idee corectă despre ce înseamnă cu adevărat războiul. Nu războiul povestit sau văzut de cei care îl pornesc şi îl conduc şi care este întotdeauna despre patriotism, onoare şi sacrificiu ci războiul celor care-l poartă şi care, din euforia patriotardă, presupunând că au avut-o, se trezesc, brutal şi abrupt, direct în mijocul iadului.

Întotdeauna am fost şocat de numărul imens de vieţi care sunt irosite dincolo de momentul în care este evident că războiul a fost deja pierdut de către una dintre părţi. Nu că enorm de mulţi oamenii nu ar muri degeaba din prima zi a oricărui război pentru cauze stupide, orgolii bolnave sau operaţiuni speciale lipsite de orice şansă de victorie. Dar nimic nu e mai evident în grozăvia războiului decât morţile fără sens care nu mai pot schimba ceva pentru că războiul este de fapt terminat în realitate dar nu şi în minţile complet pierdute ale unor leaderi. Şi avem acest oribil exemplu al războiului din Ucraina în care după trei zile de lupte nu victoria ci înfrângerea lui Putin a fost clară. Şi iată-ne după un an, cu sute de oameni aruncaţi zilnic în maşina de tocat a conflictului doar pentru că Putin nu ştie cum să iasă de unde n-ar fi trebuit vreodată să se bage. Singurul lucru “bun” pentru noi – cei de partea dreaptă a baricadei, noi cei agresaţi şi inocenţi care suportăm, într-un fel sau altul, consecinţele agresiunii – este că fiecare zi în plus are un preţ înzecit mai costisitor asupra agresorului. Dacă Putin s-ar fi retras după trei zile ar fi rămas un pericol semnificativ pentru lume. Un an mai târziu, probabil că statul şi economia rusă nu-şi vor mai reveni prea curând. Fiecare zi care trece îi face pe ruşi să plătească un preţ din ce în ce mai mare pentru laşitate sau ce altceva îi împiedică să oprească oroarea. La fel de scump au plătit germanii, la vremea lor, doar că pe ruşi nu vor fi mulţi care să vrea să-i ajute după război. Cel puţin nu dezinteresat.

Dar era un post despre “Nimic nou pe frontul de vest”, dacă e să folosesc traducerea în română a titlului cărţii originale. M-am lăsat dus de val, dar asemănările cu ce se întâmplă în Ucraina sunt absolut izbitoare, iar producătorii probabil că s-au bazat pe asta când au estimat interesul pe care filmul avea să-l genereze. Este, fără discuţie, un mare succes. Cinematica filmului este superbă şi probabil că merită un Oscar. Paul Baumer, personajul principal interpretat de Felix Kammerer este fabulos şi nu înţeleg de ce nu a primit o nominalizare. Filmele ca acesta sunt binevenite pentru lumea în care trăim, măcar de le-ar vedea şi înţelege cât mai mulţi.

Cât despre Oscarul pentru cel mai bun film, nu ştiu ce să spun, am văzut doar patru dintre cele zece filme candidate: Top Gun, Triangle of Sadness, Everything, Everywhere, All at Once şi acest All quiet on the Western Front. Nu pot alege, sper ca unul dintre celelalte şase să fie mai bun.

Everything, Everywhere, All at Once

Poate că o să trebuiască să vă luptaţi un pic, în prima jumătate de oră, cu tentaţia de a renunţa. Eu aşa m-am simţit, încolţit de ideea că nu sunt destul de în formă ca să pricep toată treaba, că n-am chef azi de efortul ăla de concentrare pentru a rămâne conectat cu nebunia din film. Ca să spulber misterul chiar de la început: merită!

Să numărăm un pic: Triangle of Sadness, pe care l-am văzut săptămâna trecută, Everything, Everywhere, All at Once de aseară şi înţeleg din surse de încredere că The Menu e cam în acelaşi stil. Trăiesc, după acest al doilea film candidat la Oscar, un sentiment de deja-vu, chiar dacă despre ceva ce-am trăit într-o altă viaţă. Mi-am amintit de filmele româneşti din timpul comunismului şi de permanenta întrecere dintre (unii) regizori şi cenzură, în încercarea de-a strecura prin gard o mică idee deviaţionistă sau, adesea, doar sentimente, frustrări, suferinţe ce nu ne erau permise, căci viaţa în comunism era, nu-i aşa?, perfectă.

Să trebuiască să inventezi alegorii nebuneşti în ziua de astăzi pentru a spune adevăruri altfel evidente pentru orice om încă rezonabil mi se pare îngrijorător. Şi nu pentru a te lupta cu cenzura, cel puţin nu în lumea liberă, mai degrabă în încercarea de a trece mesajul (nealterat) prin sau pe deasupra blindajului prostiei crase şi al ideologiei de grotă. În fine, aş zice că nu e un semn bun, deşi mai avem până la vremea la care vom privi filme ca acesta pe telefon, în pat, cu luminile stinse şi draperiile trase. Şi mai e un aspect. Ruginit, un pic anchilozat, simţul meu şi al celor care au văzut filmele alea comuniste la vremea lor e încă acolo. Ne-am antrenat să pricepem aluzii fine şi conexiunile alea neuronale încă funcţionează. În lumile astea de aici din vest şi pentru generaţiile tinere mesajele nu prea au alt sens decât cel direct. Riscul unor astfel de producţii este de a nu reuşi să-şi facă mesajul înţeles decât de ruşi, de chinezi, de iranieni, în general de către cei care-şi mai păstrează încă anticorpii dictaturilor. În fine, ca să nu pară o generalizare ceea ce-am zis, adaug că sunt mulţi, peste tot în lume, cei care nu cred că Ferma Animalelor a lui Orwell e o lucrare de zootehnie.

Ca orice film bun, te provoacă să-ţi pui întrebări pe care probabil că e mai uşor să le eviţi. Extrem de rar mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă, la un anumit moment al vieţii mele, aş fi luat-o într-o altă direcţie. Mi-e şi frică s-o fac, deşi sunt convins c-aş fi putut alege şi drumuri cu mai multe denivelări. Un minut dacă stai să te gândeşti îţi vin în minte zeci de posibile răspântii prin care ai trecut. Să te poţi plimba prin spaţiile astea virtuale ale posibilelor tale vieţi mi se pare în acelaşi timp incitant şi înfricoşător, aşa cum şi filmul demonstrează în mod genial. Dar în toate eşti sau ai fi fost tu, aşa că probabilitatea cea mai mare este că toate se vor fi terminat oarecum similar. Cu happy end sau nu…

Cealaltă mare temă din film este cea a succesiunii generaţiilor şi a conflictelor tot mai aspre dintre acestea, mai ales când e vorba de familii dezrădăcinate. Aici mă simt din acelaşi film cu eroina principală, ca vârstă dar şi ca experienţă a primei generaţii de emigranţi, cei cocoşaţi de efortul de a se adapta şi de a-şi oferi o viaţă, eventual mai bună ca acasă. Şi ca să nu fie simplu, cumva crăcănată încă între lumea părinţilor şi a copilăriei şi cea a propriilor copii pentru care ţara părinţilor este o poveste, un gust sau doar vreo sărbătoare ciudată.

Deci da, filmul acesta este un continuu du-te-vino prin metaverse, o glisare între spaţii complexe şi complet diferite. O călătorie puţin contondentă, dar la ce te-ai fi aşteptat, la viaţa plictisitoare a unei singure dimensiuni?

Triangle of Sadness

Oligarhul rus, decrepit, beţiv şi ticălos dar altfel om fin, “de societate”, ale cărui vechi sloganuri şi bancuri sovietice nu pot ascunde un prădător rapace. Soţia oligarhului, îmbibată suficient în şampanie cât să o poată ignora pe Ludmila, amanta uşor trecută a oligarhului. Antreprenorul din IT, recent îmbogăţit fără măsură din vânzarea primei sale firme, genul pentru care englezii au inventat ciudatul cuvânt awkward. Admirabila familie de bătrânei americani, cu impecabila lor amabilitate şi gesturile de iubire pe care şi le oferă unul celuilalt, altfel fondatorii unei mari companii de grenade. Şi un cuplu tânăr, ea influenţăriţă de mâncare mereu flămândă iar el model (în sensul de manechin, nimic altceva), ambii încorsetaţi în ipocrizie şi nonsens. Alte familii bogate şi de vârstă înaintată, printre mesele cărora se învârt, neobosite, fete tinere şi frumoase, gata să servească mâncăruri sofisticate fără sens şi probabil fără gust. Privilegiaţii clienţi găsindu-şi motive de nefericire din orice nimic. Şi-apoi, de partea cealaltă, în pântecele marelui iaht, departe de ochii exigenţi ai clienţilor, mulţimea de mecanici negri şi femei de serviciu filipineze care fac ca lumea aia să plutească. Peste toţi, căpitanul beţiv şi blazat, complet debranşat de tot şi de toate, neatent la furtuna de afară, neimpresionat de valurile de vomă, nevenindu-i să creadă că mai există piraţi.

Dacă vă sună cunoscut este pentru că “Triangle of Sadness”, filmul regizorului suedez Ruben Ostlund care a luat anul trecut Palme d’Or la Cannes, este o parabolă despre lumea în care trăim, îngrămădită toată pe un iaht de lux aflat în furtună. O lume îndesând şampanie pe gât pentru a opri voma să erupă, o lume pe care tragedia din jur nu o poate împiedica să se bucure de un minunat fileu de caracatiţă gătit de un chef Michelin.

Ca şi în film, nu e foarte clar cum o să se termine toată nebunia. Dar vedeţi-l şi o să vă faceţi (măcar) o idee. Plus că e absolut superb.

The Goldfish (Die Goldfische)

Dintre toate filmele pe care le-am văzut în ultimele săptămâni – şi au fost şi câteva cu pretenţii – de departe cea mai plăcută experienţă a fost acest peştişor de aur apărut pe Netflix când mă cam plictisisem să pescuiesc după puţinele filme cu adevărat bune de pe reţeaua lor. O comedie excelentă, regizată de germanul de origine iraniană Alireza Golafshan. Recomandare călduroasă!

Ticket to Paradise

OK, sunt de acord, or fi multe insule pe lângă Bali care ar putea candida cu succes la titlul de Paradis. Doar că trebuie să zbori 16 ore ca să ajungi acolo ceea ce, pentru unul ca mine, pare mai greu decât o viaţă în credinţă, post şi rugăciune, calea noastră ortodoxă spre acelaşi deziderat. De fapt – şi acum vorbeşte agnosticul din mine – cred că scripturile noastre n-au fost niciodată foarte exacte în ce priveşte nivelul de servicii la care poţi spera după. O fi măcar ca la bulgari? Ori ca la turci?

Că tot facem comparaţii, povestea filmului ăsta aduce oarecum cu cea din Mamma Mia. Poate că nu vă plac la fel de mult plajele greceşti sau poate o preferaţi pe Julia Roberts lui Meryl Streep. Şi totuşi, Mamma Mia este un film mult, mult mai bun pentru un singur motiv crucial: Abba şi muzica lor excepţională. Aţi văzut deja Mamm Mia? Nicio problemă, mai uitaţi-vă o dată şi tot o să fie o experienţă mai mişto.

Blonde

De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.

Bullet Train. Sună mai bine ca Trenul Asasinilor.

Bullet Train-ul ăsta nipon există în realitate şi acoperă cei aproximativ 500 de km dintre Tokyo şi Kyoto în vreo 2 ore. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi când ai ajunge de la Bucureşti la Constanţa într-o oră. Ar putea să fie film science fiction dar nu e deşi noi, prin comparaţie, ajungem la mare cam la fel de repede ca pe vremea lui Anghel Saligny. Asta a fost ultima comparaţie cu CFR-ul nostru, altfel o dăm în plâns. Şi-ar fi păcat, pentru că este vorba despre una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Se dovedeşte, încă o dată, că Brad Pitt e un excelent actor de comedie. O să zică lumea, mai ales nenumăratele sale admiratoare, că sunt răutăcios şi-mi place mie, din invidie, să-l văd în roluri de tâmpiţel. Dar vă dau trei exemple, le vedeţi, şi dup-aia mai vorbim: The Mexican, 12 Monkeys şi Burn after reading. Că joacă în comedii nu-l face, Doamne fereşte, vreun Arşinel! Omul a jucat în filme de foarte mare calitate, a luat un Oscar pe merit şi, deşi puţini ştiu, e un producător extrem de inspirat.

Ce e cel mai reconfortant în Bullet train este să realizezi că şi criminalii sunt oameni normali, ca noi toţi, au mici plăceri vinovate, iubesc, sunt preocupaţi de sănătatea lor fizică, merg la psiholog ca toată lumea, unii sunt chiar foarte educaţi. Crimele, oricât de brutale, nu sunt lipsite de o normală doză de curtoazie, stil şi eleganţă. Oamenii ăştia îşi fac meseria cu pasiune dar ucid chirurgical, în principal ca să ne facă pe noi să râdem. Complet diferit faţă de stilul sadic junkie Tarantino, de exemplu, în care toată lumea încearcă să omoare pe toată lumea şi la final ăia cocainizaţi îşi dau duhul în chinuri groaznice iar ăia doar fumaţi cumva o scot, greu, la capăt. Nimic din toate astea în Bullet Train, e film de văzut cu copiii. Şi durează fix cât drumul de la Tokyo la Kyoto. Dacă vă duceţi la cinematograf să faceţi drumul ăsta probabil că e şi mult mai ieftin. Merită!

Top Gun: Maverick

Ca să zic din start, înainte să mă pierd în detalii şi să las altă impresie, Top Gun-ul ăsta nou e un film mişto. Deşi au trecut 36 de ani de la primul film te simţi imediat transpus în aceeaşi atmosferă. Avioanele şi bazele militare par aceleaşi, barul din sat e la fel, nici măcar duşmanii nu s-au schimbat semnificativ, deşi între timp cred că şi-au achiziţionat nişte suhoiuri ruseşti mai de fiţe în locul vechilor miguri. Tot ca în primul film, binele învinge până la urmă, dar probabil că nu vă aşteptaţi la altceva. Parcă nici Tom Cruise nu a îmbătrânit prea tare, arată fit şi refuză să leşine la acceleraţii de 10G, cam dublul limitei unui muritor de rând. Rămâne, totuşi, Tom Cruise, deci nu e o surpriză foarte mare, deşi dacă mă gândesc că omologii lui din armata română sunt, probabil, pensionaţi deja de cinşpe ani nu-mi pot opri un oftat.

Se pare că grosul filmărilor pentru Top Gun 2 au avut loc în 2018, mult înainte de invazia rusească în Ucraina. Uitându-mă la succesul de casă de care se bucură filmul, mai ales în SUA, nu mă pot opri să nu constat că oamenii nu au înţeles, de fapt, cum stă treaba. Uitaţi-vă pe cerul Ucrainei! Aproape că nu sunt avioane de vânătoare ruseşti, dar nu de frica aviaţiei ucrainene, aproape inexistentă, ci de frica rachetelor antiaeriene de tot felul, vedetele tehnologice incontestabile ale noului război. Dacă îl dăm un pic la o parte pe Tom Cruise, un caz cu totul şi cu totul special, capabil să se ferească de orice şi oricând, ar trebui să recunoaştem că în războiul modern avioanele de peste 100 de milioane de dolari bucata pot fi doborâte foarte uşor de rachete de sute de ori mai ieftine şi care se bazează pe tehnologii performante, greu de contracarat. Discuţia se poate extinde la tancuri, baze militare, vapoare sau chiar portavioane. E sfărşitul unei ere, iar războiul modern va fi probabil regândit din temelii. Rusia plăteşte deja preţul inadecvării. Americanii nu, pentru că Tom Cruise e încă tânăr.

De prin pauzele publicitare de pe Digi

Deci Serkan ăsta era bolnav, dracu’ ştie ce-avea, probabil c-or fi discutat asta în timp ce pe Digi era ultimul discurs al lui Zelensky, deci n-am prins diagnosticul, va rămâne un mister. Pe gagică o cheamă Eda Yildiz, că mi-a spus maică-mea, care se bucură când arăt interes pentru serialele turceşti, ca să nu piardă şi să fie obligată s-o sune la 10 noaptea pe tanti-mea ca să afle ce s-a întâmplat. Tanti-mea a reuşit să-l convingă pe unchiu-meu că între opt şi zece nu există politică, doar Happy hours. Acum, ce să zic, cumva înţeleg de ce-a cedat unchiu-meu, dac-o vezi pe Eda asta uiţi dracu’ şi de război şi de toate. Dacă eşti normal. Şi se dădea fata pe lângă Serkan al nostru (al turcilor, de fapt, dar să zicem) se unduia, se gudura, se îngrijora, până la urmă s-a înghesuit toată în bietul amărât – şi ăla doar zâmbea tâmp. Îi zic revoltat maică-mii, sper că ăsta e pe moarte, de fapt sper că mai are doar câteva minute de trăit – şi nici asta n-ar justifica de ce să le iroseşti ca prostu’ când poţi să pui un pic mâna pe Eda şi să intri în rai pe uşa din dos (rai la propriu, nu vă gândiţi la prostii!). În fine, am tras concluzia că fata mai bine şi-ar căuta pe altul, chiar cu riscul ca serialul să se scurteze semnificativ, şi ne-am întors pe Digi, la refugiaţi şi la trecerea cu bacul de la Isaccea. Am uitat complet de soarta amărâtului Serkan. Asta a fost ieri. Dar l-am revăzut azi, în prima pauză de după ora 8, complet alt personaj, brusc refăcut şi plesnind de sănătate, tolănit într-un BMW Z4 decapotat şi zâmbind tâmp spre aceeaşi Eda, mai frumoasă ca oricând. Îl pupă fata pe obraz, mii de promisiuni de orice explodează în aer, BMW-ul ar trebui să ajute, dar nimic nu-l atinge pe eroul nostru. Aşteaptă fata un pic, nimic, îi zice ăluia că pleacă deşi mai stă, doar-doar se va întâmpla ceva, şi tot nimic. Într-un final acceptă că mai mult de-atât nu se poate face într-un serial turcesc şi se dă jos din maşină. But wait, Serkan învie, o strigă să stea şi vine după ea. Muşchii îi plesnesc sub cămaşa albă, semn că boala de mai înainte nu i-a perturbat şi programul de sală. Programul de piept-biceps-spate-umeri, evident, căci pantalonii skinny ar cam sugera că genoflexiunile sunt naşpa. Nimic impresionant, la niciun capitol, ca să fiu răutăcios şi să zic aşa, deşi fata aia doar ce s-a dat jos din maşină, deci motive or fi fost, slavă Domnului. Skinny-ii ăia au fost, poate, o idee proastă. Sau poate că omul nu şi-a revenit chiar complet din boala aia.

Sunt insensibil, uşor cinic chiar, îmi cer scuze admiratoarelor Serkanului. Înţeleg că serialul se numeşte “Dragostea pluteşte în aer” sau ceva în genul ăsta. O pluti, poate că Eda are timp să aştepte şi scenariştii vor reuşi să-l facă mai puţin pămpălău în următoarele 250 de episoade, dar eu sunt doar trecător pe-acasă şi, în plus, s-a terminat pauza publicitară pe Digi.

Don’t Look Up

Deci vine cometa peste noi. Ce ne facem? Păi, în mod normal l-am trimite pe Bruce Willis să arunce pietroiul în aer, dar de data asta Bruce nu e disponibil, că s-a sacrificat pentru noi în 1998, când cu meteoritul din Armageddon, vă mai aduceţi aminte, poate, cum plângea săraca Liv Tyler pe muzica lu’ Aerosmith.

Poate pentru că ar fi costat prea mult să ridice cele 120 de kg ale lui Dwayne Johnson cu racheta în spaţiu, cineaştii americani de la Netflix s-au gândit ca de data asta să ne ofere o variantă realistă a unui posibil sfârşit al lumii (nu vă zic dacă ne salvăm sau nu, vedeţi voi în film).

Suntem în pericol să pierim. E nevoie de mobilizare, de acţiune urgentă, de solidaritate şi coordonare. Nu în ultimul rând, de inteligenţă. Este oare lumea capabilă de aşa ceva? Avem două exemple recente la îndemână, e drept că nişte crizuliţe mai mici şi mai lente: una ar fi pandemia iar cealaltă schimbarea ireversibilă a climei. Şi dacă jumătate dintre voi vor şuiera printre dinţi care pandemie, băi spălatule pe creier! sau, aproximativ aceeaşi jumătate, care schimbări climatice, neomarxistule! – ei bine, ăsta e răspunsul la întrebarea originală!

Evident că e important ca pietroiul să nu cadă peste noi într-un moment inoportun, cum ar fi alegerile prezidenţiale americane, criza vreunor nefericiţi de refugiaţi sau, la o scară foarte, foarte mică, ultimele ambiţii personale ale domnilor Cîţu şi Ciolacu. S-ar putea ca unii, de-acolo de sus, să considere că nu e oportun să ştim. Apoi, degeaba ne lasă să ştim dacă informaţia e aruncată în oceanul cacofonic de informaţii contradictorii, în care rechinii (social) media stau la pândă. Şi aşa ajungem, inevitabil, în situaţia în care unii nu cred în comete şi alţii nu cred că vine fix în noi. Sau că ar putea fi atât de devastatoare încât să provoace căderea burselor. Şi, până la urmă, de ce să facem ceva? E anti-mioritic, deci anti-naţional, şi ar ştirbi dreptul multora de-a sta liberi sub piatră. Cel puţin aşa ar zice Sputnik şi, în consecinţă, aşa ar crede Şoşoacă.

Şi dacă tot e să facem ceva, cu ce naiba să facem, că NASA nu mai e în stare să-şi facă propriile rachete, se roagă de Musk să-i mai care câte-un satelit pe orbită. Ideea de a depinde într-un moment crucial pentru soarta planetei de Elon Musk (sau alţii ca el, că sunt mulţi care au deprins plăcerea de-a se duce în diverse locuri cu satelitu’) mi-a adus aminte de cealaltă criză în care s-a implicat mogulul galactic. Poate vă mai amintiţi, prin 2018 nişte copii tailandezi au rămas blocaţi într-o peşteră. Musk s-a implicat imediat şi a propus echipei responsabile cu salvarea un minisubmarin care să-i treacă prin zona inundată. Pentru că a fost refuzat – pentru motivul aberant că minisubmarinul nu încăpea prin tunel – s-a supărat pe şeful salvatorilor, un britanic speolog şi scafandru cu experienţă, şi l-a făcut pedofil. La proces, avocaţii lui Musk au afirmat că nu a fost defăimare, a fost doar jignire, la nervi. A fost achitat, normal.

În concluzie, părerea mea este că am putea să facem ceva doar atunci când am cădea toţi de acord că e posibil să murim. Deci, practic, niciodată. Dar, până una alta, vedeţi filmul ăsta. E o satiră foarte, foarte, mişto. În fine, jumătate zic că e o prostie, ghiciţi singuri care jumătate.