God’s Own Country

Am descoperit un fel de Cinematecă la Bienne (o mai fi existând oare cea din București?), o sală minusculă, improvizată într-o clădire veche ascunsă în spatele centrului Pasquart. Eu credeam ca FilmPodium e numele festivalului de film din Bienne. Într-o lume din ce în ce mai dominată de cinematografele multiplex, în care totul e digitalizat, segmentat și optimizat, sălița asta mi-a adus aminte de bătrânul cinematograf “Popular” din Tulcea natală, cu pereții săi scorojiți purtând tablourile lui Amza Pellea și Toma Caragiu, vechile scaune din lemn și filmele cu Piedone (originalul, ăla care lupta de partea binelui, nu celălalt). La FilmPodium sunt proiectate filme independente, majoritatea europene, deși mai apare și câte unul american, asta dacă reușește să iasă un pic din constrângerile comerciale ale Hollywood-ului și nu e difuzat deja de multiplexul de la Tissot Arena sau de celelalte patru cinematografe “normale” din oraș.

Aseară am văzut God’s Own Country, un film englezesc din 2017 care pare mai degrabă românesc, o poveste de dragoste și de viață dintr-un sătuc din Yorkshire. Nu știu cât de mult a avut regizorul Francis Lee în intenție să facă din această istorie o alegorie la încrâncenata dispută a societății britanice despre problema emigrației, motorul brexit-ului. Cert este că filmul poate fi decriptat și în această cheie. Poate fi o simplă poveste de dragoste homosexuală între un tânăr fermier englez și muncitorul care-l ajută să țină ferma pe picioare. O poveste bine derulată, deși poate prea plină de secvențe violente, lungi și explicite de sex (dar asta depinde și de sensibilitatea și toleranța personală a fiecăruia). Dar și sensibilă, emoționantă pe alocuri, cu momente dramatice frumos filmate.

Revenind la posibila alegorie, pe muncitor îl cheamă Gheorghe și înghite stoic – pentru locul ăla amărât de muncă – orice mizerie și orice abuz (mai puțin să fie numit gipsy). Muncește din greu și pune suflet, are aspirații și sensibilități, observă lumea din jurul lui cu ochii supraviețuitorului iar natura e parte din universul lui. Se îndrăgostește. Căpșunarul nimerit în ferma animalelor. Personajul nu e complet credibil pentru noi, românii, dar asta contează mai puțin. Până la urmă n-ar fi complet imposibil… Acest Gheorghe, care crede despre țara lui că-i moartă, nimerește în țara lui Dumnezeu pentru a-l salva pe unul dintre binecuvântații săi fii. Pe tânărul fermier englez blazat, depășit, mereu în urma evenimentelor fermei, permanent urmărit de ochii severi și dezaprobatori ai familiei, incapabil să-și asume greutatea prea mare ce-i apasă pe umeri, refugiindu-se în beții nocturne și relațiile sexuale ocazionale. Pe deasupra rasist și plin de frustrări și resentimente. Exact ceea ce teoreticienii curentului politic (sau obsesiei colective) ce a dus la brexit ar numi left behind, un om pierdut pe drumul neoliberalismului lipsit de nuanțe, care trebuie să dea și el vina pe ceva sau pe cineva doar pentru a amăgi sentimentul devastator al propriei ratări…

God’s Own Country e un film bun pe care cei ce au votat pentru brexit ar trebui să-l vadă, deși puțini l-ar înțelege și mult mai puțini l-ar accepta. 

Și totuși, de ce are țara lui Dumnezeu nevoie de sufletul unei țări moarte?