10704336_614782685299324_8851846562380636398_o

Un Octombrie de-acasă

Era cinci și-un pic, magazinele numai ce se închiseseră iar tarabagii de la intrarea în parcarea subterană începuseră și ei să strângă. După două zile de ploaie aproape neîntreruptă ieșise un pic de soare și am simțit imediat cum căldura lui mă învelea. Toamna e anotimpul meu preferat și iubesc ploaia dar, din când în când, mă bucur și de-un pic de soare. Inițial m-am uitat la terasa Starbucks-ului, aflată la câțiva metri, dar scaunele goale erau ude de la ploaie. Așa că am zăbovit un pic în fața unei tarabe cu bijuterii din pietre semiprețioase sau doar frumos colorate. Am stat acolo poate vreo două minute și, când mi s-a părut mie că nu mai e rezonabil să mă prefac interesat de pietrele alea, m-am întors să plec, orbit brusc de soarele reflectat în zecile de pandantive din cristaluri de cuarț atârnate pe-o funie.

Și atunci am simțit. Mirosul acela. Să fi fost miros sau sentiment? Sau amândouă, întrepătrunse? M-a dus imediat în locul unde-l mai întâlnisem, în curtea străbunicii mele, deși nu mi-am dat seama ce era exact. Miros de fum, de afumat, sigur mirosul acela al focului din lemn de brad lângă grădina de legume, toamna devreme. Arome de mâncare făcută afară, pe pirostrii. Pământ ud și miros de ploaie. Cred. A durat doar o fracțiune de secundă. M-am învârtit prin zonă, printre tarabele alea, de câteva ori, căutând cu ochii și adulmecând cu nările lacome orice urmă a unui sentiment din copilărie și de departe, în mijlocul acelui oraș străin. Nu putea veni de la Starbucks, iar la taraba cu statuete chinezești de lângă ardea un bețișor parfumat care m-a tras brutal înapoi în lumea pestriță a orașului elvețian. Am fugit de acolo, fornăind, să alung dulcegăria aia nenaturală din minte. Căteva clipe mai târziu aveam să descopăr un stand de condimente, ascuns în colțul cel mai îndepărtat al bazarului de sâmbătă, cu zeci de săculeți aliniați pe nenumărate rănduri, care închideau în ei toate aromele și gusturile lumii ăsteia. Poate era și a mea undeva acolo, pierdută, ascunsă, înghesuită, agresată de atătea alte și alte amintiri, unele trăite și altele încă nu.

“A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”
Emil Cioran