Seara cârnaților de tescovină

Seara Treber Wurst din mijlocul lunii ianuarie începe să devină tradiție. De fapt, în satele lipite de malul lacului, între Bienne și Neuchâtel, sub coastele scunde ale munților Jura, e tradiție de mai bine de o sută de ani. E al treilea an consecutiv în care mergem în Twann, până acum mereu la aceiași producători de vin, o familie în care trei generații lucrează împreună via.

Acum mai bine de o sută de ani, când iernile erau ierni și frigul nu-i lăsa pe viticultori să iasă din case ca să-nceapă tăiatul la via din deal, cel mai bun loc de petrecut vremea era lângă cazanul cu țuică în care fierbea boasca rămasă din toamnă. În cramă era cald, aburii ăia de alcool te luau un pic de cap, vinul cel nou părea să fie bun iar agățate în grindă stăteau la uscat ghirlande de cârnați. Cineva s-a gândit să afume câțiva în aburii de țuică. Așa s-au născut treber wurst sau cârnații de tescovină, cum s-ar traduce pe la noi. Și cum așa o descoperire nu se putea ține secretă, inventatorul și-a invitat prietenii să guste minunea. De atunci, în ianuarie, familiile de viticultori din satele bieneze își deschid cramele pentru a primi oameni dornici să petreacă o seară cu cârnați îmbibați în rachiu, salată de cartofi și vinurile casei. Și multă voie bună.

Pare că tot Bienne-ul s-a îngrămădit pe unul dintre peroanele gării. Grupuri de tineri, familii numeroase, oameni de toate vârstele, limbi amestecate, c-așa e în orașul ăsta. E sâmbătă seara și toată lumea vrea să urce în trenul de Neuchâtel, spre mirarea câtorva călători răzleți, împrăștiați pe celelalte peroane ale gării. În tren e ca luni dimineața în metrou la Unirii, doar că lumea e bine dispusă și nu pare să renunțe la starea asta doar pentru că e aglomerat. Se glumește, se râde zgomotos, se comunică în măsura în care cei de lângă tine vorbesc aceeași limbă, ba sunt chiar unii curioși să afle de unde vii, fără să se formalizeze excesiv. Drumul nu durează mult, la Twann din tren se revarsă o mare de oameni care se împrăștie, fluid, pe străzile înguste ale vechiului burg. Lumea trece indiferentă prin fața hotelului de lângă gară, care anunță o seară thai mit sushi. La naiba cu sushi-ul, în sat miroase-a țuică…

Intrarea boltită din piatră e flancată de două butoaie vechi. Înăuntru e cald și arată la fel ca acum 100 de ani. Mesele și băncile masive de lemn, cu spătare din doage de butoaie vechi, se potrivesc cu pereții din piatră și cu grinzile uriașe care susțin întreaga casă de deasupra. Un antic sistem de pârghii și scripeți, fără îndoială pentru manipularea butoaielor, încă atârnă în tavan. Tablouri vechi, unelte de vinărie și sticle de vin așezate în firide de piatră împodobesc pereții. Îl zăresc pe proprietar, un bărbat jovial care se plimbă printre mese salutându-și oaspeții. E bucuros și sigur pe el. Ne întămpină direct în engleză. Și el și nevastă-sa vorbesc fluent germană, franceză și engleză. Nu se potrivesc în niciun fel cu imaginea pe care-o avem noi despre niște țărani viticultori. Sunt prietenii prietenilor cu care am venit.

Ne așezăm la o masă rezervată de anul trecut – toate mesele sunt rezervate cu multe luni înainte. Și încep să ne vină cârnații, tăiați în felii groase și garnisiți cu cea mai bună salată de cartofi pe care am mâncat-o vreodată. Atmosfera se încarcă instantaneu de aroma rachiului iar mirosurile te copleșesc. Gustăm vinurile casei, un Pinot Noir superb și un Sovignon Blanc foarte fresh și ambele ni se par bune. Gazdele se plimbă printre mese ca să realimenteze – fără milă – farfuriile care se golesc, până când ultimul client se dă bătut. În jur vezi fețe-mbujorate și zâmbete largi. La desert primim înghețată cu frișcă, stafide aurii îmbibate în rachiul casei. Pe fundul cupei cred că au mai turnat un pic de marc, doar ca să nu uităm de ce-am venit aici și care e refrenul serii. Gazdele vin mai târziu, după ce-au terminat și cu desertul, la masa noastră să stea de vorbă. Domnul ne spune că în vară, cât i se coc strugurii, va merge cu partenerii lui din clubul nautic al satului să dea la rame pe Dunăre, de la Tulcea la Sulina. În fiecare an vâslesc într-un loc diferit și-i place să-și povestească aventurile de pe ape. Pare să aibă vreo 70 de ani dar are vitalitatea unui bărbat de 40. Observ, chiar deasupra capului său cum stă pe bancă în stânga mea, o veche fotografie alb-negru cu un bărbat care-i seamănă izbitor. Bunicul său, în fața acelorași porți de la intrarea în cramă, zâmbind și el satisfăcut.

Plecăm cu probabil ultimul tren înapoi spre Bienne și e clar că toată lumea din jur a fost la cârnați. Limbile se descurcă mai greu dar, surprinzător, comunicarea e mult mai ușoară. Se râde mult și parcă din orice. În fine, nu cârnații sunt probabil responsabili pentru atmosferă ci recolta de pe dealurile de deasupra lacului. Și un obicei frumos, păstrat din generație în generație de niște oameni inimoși și ospitalieri.