Asta e a doua carte a lui Serhii Plokhy pe care o citesc, după extraordinara Nuclear Folly, o carte de istorie despre criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba care se citeşte cu sufletul la gură, aproape ca un roman de aventuri. Domnul Plokhy, născut în Rusia, este ucrainean din estul Ucrainei, zonă aflată acum, parţial şi să sperăm temporar, sub ocupaţie rusească. Este profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de Est şi a fostei URSS.

Bănuiesc că întrebarea, curiozitatea generală – dealtfel motivul care m-a făcut şi pe mine să citesc cartea – este dacă există vreun sâmbure de adevăr în pretenţiile ruşilor că Ucraina nu e cu nimic diferită de Rusia, că este doar “Rusia mică”, în fapt acelaşi popor care s-a îndepărtat un pic de matcă după colapsul URSS şi şi-a pierdut busola sub presiunea “occidentalilor” şi a trădătorilor de neam. O să încep prin a spune că în lumea de astăzi, bazată teoretic pe legi, tratate şi drept internaţional, consideraţiile istorice şi controlul efemer al unui stat asupra unui teritoriu ar trebui să conteze foarte puţin şi în situaţii cu totul excepţionale. Ucraina nu este una dintre aceste situaţii. Istoria ei, dealtfel, nu e foarte diferită de cea a României, Bulgariei, Poloniei, Moldovei sau statelor baltice, aflate mereu în calea marilor imperii, fiind temporar cucerite de acestea, absorbind influenţe care le-au marcat evoluţia dar nu le-au schimbat fundamental structura şi nici nu le-au înfrânt dorinţa de a deveni naţiuni independente. Ucraina a fost, ca şi România, în mijlocul furtunii pentru multe secole. Încă mai e. Au trecut peste ei perşii, romanii, multiple neamuri migratoare, vikingii, lituanienii, polonezii, tătarii, otomanii, austro-ungarii, ruşii, nemţii, sovieticii şi, din nou, ruşii. Au fost perioade când cazacii lor au reuşit să le ţină piept agresorilor ori să se alieze, vremelnic, cu unii sau cu alţii. Dar şi-au păstrat limba şi şi-au consolidat identitatea, cu toate diferenţele care încă persistă. În ciuda agesiunii ruse de după 2014 – sau poate tocmai de aceea – dorinţa de a rămâne în graniţele actuale ca un stat independent este mai puternică decât oricând.

Limba ucraineană este o limbă diferită de rusă. Este o limbă slavă, la fel ca poloneza şi bielorusa (cu care se aseamănă cel mai mult). E adevărat că în Ucraina se vobeşte mult limba rusă, mai ales în zonele industriale din est, care au atras după 1800 mulţi muncitori din Rusia, motivul principal fiind că ţăranii ucraineni o duceau mult mai bine decât cei ruşi şi nu erau atraşi de locurile de muncă ale marilor oraşe. Perioadele îndelungate în care limba ucraineană nu a fost acceptată oficial sau învăţată la şcoală şi-au spus şi ele cuvântul. Dar folosirea limbii ruse sau chiar originea rusă nu înseamnă automat o atitudine pro-rusă. Imensa majoritate a cetăţenilor ucraineni nu-şi doreşte republici separatiste sau alipirea la Rusia, nici măcar în zonele cu minorităţi ruse puternice (cum e Harkov, de exemplu).

Ruşii au, adesea, un mod deosebit de a-şi arăta dragostea pentru fratele “mai mic”. Cele mai evidente cazuri au fost în 1932-1933, când ţăranii ucraineni au fost lăsaţi să moară de foame pentru că se împotriveau colhozurilor. Aproape 4 milioane de oameni au pierit. Încă un milion avea să moară de foame după ’45, din aceeaşi politică înţeleaptă şi iubitoare a tătucului Stalin. Mai sunt, apoi, sutele de mii de exilaţi în Siberia, cei ucişi pur şi simplu sau deportarea aproape completă a minorităţii tătare, până atunci majoritară în Crimeea. Un alt exemplu prezentat pe larg este felul în care URSS i-a tratat pe ucraineni când a explodat reactorul nuclear de la Cernobîl. Ultima dovadă de sadism imperial, dar fără îndoială nu cea din urmă, este “denazificarea” cu tunul a blocurilor de locuinţe din cartierele marilor oraşe ucrainene, însoţită de mutarea maşinilor de spălat în Rusia, probabil pentru exorcizarea influenţei UE. Cum să nu-i iubeşti!

Cartea domnului Plokhy nu ocoleşte subiectele sensibile ale istoriei naţionale. Sunt expuse pe larg abuzurile comise asupra minorităţii evreieşti în diverse epoci istorice, indiferent cine au fost agresorii. Într-o zonă extrem de complicată şi de sensibilă, autorul încearcă să facă deosebirea dintre naţionaliştii ucraineni care doar şi-au apărat ţara şi extremiştii de sorginte nazistă, responsabili pentru crime abominabile împotriva, în special, a minorităţii evreieşti. Chiar şi România este menţionată în acest context. Am tradus fragmentul, deoarece este un subiect foarte rar menţionat în istoriografia românească : “Dictatorul român Ion Antonescu – care a recucerit nordul Bucovinei şi Basarabia, pe care Stalin îl forţase să le cedeze în 1940 şi a preluat deasemenea controlul Odesei şi a unei părţi a Podoliei – i-a tratat pe evrei cu aceeaşi brutalitate ca mentorii săi nazişti. În Octombrie 1941 (…) Antonescu a ordonat execuţia a 18.000 de evrei ca represalii pentru demolarea clădirii care găzduia garnizoana românească din Odesa (…), eveniment în care şi-a pierdut viaţa un comandant militar român de rang înalt. Per total, între 115.000 şi 180.000 de evrei au pierit în timpul ocupaţiei româneşti în Odesa şi împrejurimi”.

Ştiu deja care va fi următoarea carte scrisă de Serhii Plokhy pe care o voi citi: istoria accidentului de la Cernobîl.

Mi-am promis să nu mai rămân aşa de mult în urmă cu recomandările de carte, dar se pare că e greu să ţin pasul. Nici măcar faptul că am citit mai puţin lunile astea nu a ajutat. Poate o să scriu despre asta sau poate că nu voi găsi energia necesară. Deci, după multe luni, iată lista cu numărul 12:

Tim Marshall – The Power of Geography. Mi-ar plăcea să existe o analiză similară celor din cartea asta pentru fiecare ţară de pe glob. Dacă ai o curiozitate anume asupra lucrurilor importante care definesc prezentul şi viitorul unei ţări, fie ele evenimente istorice, un anume context geopolitic, atuuri economice sau un potenţial pe care ţara respectivă se poate baza, genul ăsta de abordare ar ajuta enorm. Suficient de generală ca să nu se afunde în detalii interne care-ar blura imaginea corectă. Punând lucrurile în contextul global şi istoric de care trebuie să ţinem cont. Dar, în fine, asta ar însemna de-a dreptul educaţie, o chestie mult mai greu de digerat ca tictoacele.

Cartea conţine analize pentru zece ţări. Dincolo de interesul pentru o ţară sau alta, felul în care se face analiza ne poate inspira şi pregăti pentru viitoarele noastre peregrinări.

Dan Lungu – Pâlpâiri. E doar impresia mea că se scrie din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bine în limba română? Am descoperit în ultimii ani câţiva scriitori extraordinari despre care am scris şi pe aici. Mă refer, evident, la cei din noua gardă, nu la cei deja consacraţi pe care îi descopăr eu prea târziu. La Dan Lungu am ajuns întâmplător, i-am luat pur şi simplu cartea de pe raftul Cărtureştiului. N-am mai citit de mult un roman despre lumea satului românesc şi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să descopăr o imagine complet diferită de cea tradiţionalistă, să o numim nostalgic-semănătoristă. Autorul ne propune o imagine a satului de astăzi prin prisma unui intelectual din altă lume, un explorator şi un misionar care vede bine, descrie bine ce vede, dar nu simte şi nu empatizează natural cu acest micro-univers al satului românesc contemporan. Dacă vreţi ceva diferit de Moromeţii, asta-i o variantă foarte interesantă. Cealaltă e Las Fierbinţi, dar, în fine, vorbeam de citit…

Julian Barnes – Sentimentul unui sfarsit. O poveste superb scrisă, care a luat Man Booker Prize în 2011. Un roman despre cât de imprevizibile pot fi incursiunile în propriul trecut, atunci când mintea de acum se confruntă nu numai cu secvenţe care lipsesc sau doar au fost uitate, dar şi cu amintiri croite de o minte adeseori diferită.

Jan Cornelius – Al doilea e Chaplin. Cică la un moment dat unul dintre studiourile americane de film a organizat un concurs de imitatori ai lui Charlot, personajul genialului Charlie Chaplin (actorul meu preferat din toate timpurile). La concurs a participat, incognito, însuşi Chaplin. A ieşit pe locul doi. Am început cu povestioara care dă titlul cărţii, dar sunt nenumărate alte povestiri spumoase despre viaţa de emigrant român în Germania, de la un scriitor pe care îl descopăr cu mare plăcere.

Goncalo Tavares – Ierusalim. O carte greu de citit, pe care nu o poţi lăsa din mână, urmărind traiectoriilor aparent incontrolabile ale unor oameni care par a fi totuşi controlaţi de soarta ce-i aduce împreună într-o noapte nebună.

Postul ăsta şi încă unul şi-mi închei socotelile cu cărţile anului 2021. Sper să nu mai rămân chiar aşa de tare în urmă. Sunt câteva cărţi excepţionale în listă, pe care trebuie să le recomand (un pont: în fiecare post am cam început cu cele care au fost preferatele mele).

Luke Harding – Shadow State. Se vorbeşte mult zilele astea despre agresiunea rusă împotriva Ucrainei. E uşor să pricepi că e o agresiune atunci când vezi tancuri, katiuşe, avioane şi akm-uri la toate emisiunile de ştiri. Nu se vorbeşte însă suficient despre agresiunea rusă împotriva statelor Uniunii Europene sau a democraţiei americane care are loc sub forma atacurilor cibernetice sau a armatelor de troli care publică minciuni şi dezinformare pe reţelele sociale şi le “viralizează” apoi prin multiplicarea lor exponenţială. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre asta mulţi refuză să accepte, dintr-un motiv simplu: au fost la rândul lor infectaţi de propagandă, ba unii iau parte la împrăştierea mizeriilor propagandei. Despre asta este cartea lui Luke Harding, un reputat ziarist de investigaţie al “The Guardian”, despre cum au influenţat serviciile secrete ruseşti (posibil hotărâtor) alegerile prezindenţiale din SUA sau votul pentru Brexit, despre cum au reuşit să spargă serverele partidului democrat american, despre cum au cumpărat şi folosit politicieni ai statelor democratice, despre finanţarea şi susţinerea prin mijloace diverse a tuturor mişcărilor extremiste care divizează societatea şi pun în pericol democraţia. Sunt trecute în revistă crimele politice oribile ale ultimilor ani, peste tot în lume. Dar ştiam, veţi spune, nu e nimic nou. Diferenţa semnificativă este că tot universul ăsta pus în scenă de un stat mafiot capătă detalii incredibile. Sunt prezentate date, dovezi şi nume ale celor care conduc această ofensivă împotriva occidentului democratic precum şi ale criminalilor care ucid şi otrăvesc pe oricine îndrăzneşte să i se opună “iubitului” conducător. Dovezile există, nu putem spera decât că mai devreme sau mai târziu se va face şi dreptate.

Iulian Bocai – Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu. Un tânăr scriitor pe care îl descopăr cu mare, mare plăcere! Romanul ăsta este de departe cel mai bun roman românesc pe care l-am citit în ultima vreme. Evident, după criteriile mele şi bazându-mă pe o memorie care-mi face mai mereu surprize. Dar, credeţi-mă, cartea e superbă. Abia aştept să o citesc pe următoarea.

Jean-Paul Dubois – Fiecare cu povestea lui. Un roman superb care a câştigat premiul Goncourt 2019. O avea fiecare povestea lui, doar că împreună se împletesc atât de frumos încât cu greu poţi lăsa cartea din mână, deşi e târziu şi s-a mai dus o oră din cele 7 teoretice de somn. Recomandare călduroasă!

Hassan Damluji – The Responsible Globalist. O carte despre cum ar trebui să arate o lume mai bună, deşi mulţi vor rămâne blocaţi în “globalist”, un cuvânt văduvit de înţelesul său primar, din dicţionar, doar pentru a-i fi ataşată o caricatură propagandistică, croită din teorii idioate, prostie şi mult interes,. Nu tot ce e global e bun, evident, iar realitatea asta e sugerată chiar din titlu, dar se întâmplă prea des ca cei care ne spun că Uniunea Europeană, de exemplu, e iadul pe pământ să fie chiar cei din cauza cărora trăim cum trăim şi suntem cum suntem. Cartea asta încearcă să despartă bobul de neghină.

Peter Handke – Frica portarului înaintea loviturii de la 11m. Ziceam că nu-mi place să abandonez o carte. Asta e o excepţie. M-a prins pe picior greşit, nu mai ţin minte ce-aveam. În fine, a fost un moment de-ăla, clasic, de it’s not you, it’s me. Hai să zicem că nu mă mai uit la fotbal de foarte mulţi ani, deşi sunt convins că, în afară de titlu, nu e o carte despre fotbal. Voi reveni la ea la un moment dat, promit!

Cum ziceam în articolul trecut (9), încerc să trec în revistă cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut anul trecut. Aproape toate vor avea câteva cuvinte aici, asta pentru că sunt puţine cărţi pe care le citesc şi nu-mi plac chiar deloc. Trebuie să spun că fac (mai) întotdeauna o selecţie atentă a cărţilor pe care le încep, căci timpul meu liber este, din păcate, foarte limitat. În plus, odată ce-am început-o, mi-e greu să abandonez o carte, chiar când nu-mi place (ceea ce e, probabil, o tâmpenie). Cum (pre)selecţia pe care o fac se bazează în mare parte pe recomandări de pe bloguri, din reviste, din listele de cărţi premiate, sper ca articolele astea să ajute pe cât mai mulţi iubitori de lectură, mai ales dacă suntem compatibili la domeniile sau stilurile literare de interes.

Vaclav Smil – Cifrele nu mint. Lucrarea asta a fost recomandată călduros de Bill Gates pe blogul lui şi am început-o imediat după prima doză de Moderna :). Profesorul Vaclav Smil atinge în cartea asta 71 de subiecte diferite, majoritatea de actualitate şi în acelaşi timp controversate, într-un fel sau în altul, şi încearcă să restabilească adevărul apelând la datele statistice existente. 71 par multe, dar sunt bine grupate în jurul câtorva categorii importante: antropologie, geopolitică, economie, transport, agricultură, protecţia mediului. Am simţit cartea asta ca pe un amplu exerciţiu de debulşitificare – dacă-mi permiteţi termenul – a marilor subiecte ale zilelor noastre. Cititorul va rămâne, categoric, cu o imagine mai corectă asupra lumii în care trăim.

Ernest Hemingway – Bătrânul şi Marea. Ei bine, nu citisem această carte a unuia dintre autorii mei preferaţi. Mulţi o consideră marea capodoperă a lui Hemingway. Mi-a plăcut şi mie, foarte mult chiar, dar mi-e greu să spun dacă e favorita mea sau nu, am rămas fascinat de precedenta, “A avea şi a nu avea”. Aş putea fi subiectiv, deci vă recomand să le citiţi pe amândouă.

Bogdan Jitea – Cinema în RSR. O carte interesantă despre un subiect de mare interes, cel puţin pentru mine, cinematografia românească de pe vremea comunismului. Sunt analizate structura organizatorică a industriei cinematografice, sursele de inspiraţie, relaţiile cu partidul şi rolul propagandiştilor, chiar implicarea directă a marelui cârmaci în creaţia artistică. N-am fost deloc surprins să constat că în lumea aia în care creativitatea era controlată – deci inhibată – au existat oameni buni şi canalii, creatori curajoşi şi politruci obtuzi. Şi oportunişti, foarte mulţi oportunişti. Deloc surprinzător, mulţi dintre cei care au făcut rău înainte au continuat să facă rău şi după 1989. O carte instructivă dar prea lungă pentru cantitatea de informaţie digerabilă pentru un non-specialist. Se citeşte greu pentru că este scrisă prea tehnic, fiind, probabil, la origine, o lucrare ştiinţifică de doctorat. Publicul larg are nevoie de mai multă poveste, de mai multă sinteză, de o interfaţă mai prietenoasă. Datele pot sta în anexe, nu în corpul principal al cărţii. Am avut nevoie de trei săptămâni s-o dovedesc dar a fost, fără discuţie, instructivă.

Amos Oz – Aceeaşi mare. Am mai zis de câteva ori pe aici că Amos Oz este unul dintre scriitorii mei favoriţi. De data asta m-am lăsat încântat de acest roman fascinant, deopotrivă colecţie de poveşti scrise în versuri sau poezii care spun, împreună, o poveste. Am avut tot timpul lecturii senzaţia că ceea ce lipseşte este muzica potrivită – doar pentru a afla, la sfârşit, că romanul a fost adaptat ca operă.

Norman Manea – Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul. Cartea mi-a adus aminte de un citat din Norman Manea pe care l-am pus şi eu undeva pe aici, prin blogul ăsta. Îmi ia mai puţin timp să-l reproduc decât să caut link-ul: “România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter…”. Încă mai am de citit din lucrările lui Norman Manea şi categoric o voi face, pentru motive dincolo de talentul său incontestabil. Poate cel mai important dintre ele este integritatea sa morală pentru care îl consider un model demn de urmat. Şi când mă refer la integritate, la caracter în general, nu mă refer la ceva ce mulţi ar putea arăta într-un moment anume, într-un context particular sau, mai rău, în retorica atât de folosită pe la noi în loc de fapte. Mă refer la acea calitate dovedită, în orice moment şi cu orice ocazie, de-a lungul unei vieţi întregi din care nu au lipsit încercările sau tentaţiile către posibile opţiuni mai uşoare.

Leila Slimani – Cântec lin. O carte care a primit premiul Goncourt 2016, de la o tânără scriitoare de origine marocană. O poveste care te ţine cu sufletul la gură, în acelaşi timp în care îţi zugrăveşte o imagine matură, profundă, a lumii în care trăim. O carte foarte mişto.

Am început articolul ăsta acum mai multe luni şi constat, din nou, cât de greu e când nu faci lucrurile la timpul lor. N-am mai scris despre cărţi de jumătate de an, în principal pentru că am scris foarte puţin în ultima vreme. Am continuat să citesc, aşa că vor urma (sper) câteva articole de recomandări. Scriu mai sumar, ca să ajung la zi, dar încerc să pun accent pe ce mi-a plăcut foarte mult.

Jürgen Neffe – Einstein. Teoria relativităţii este explicată, oarecum literar, pe parcursul mai multor pagini. N-am înţeles mare lucru şi nici nu mă aşteptam la asta, se pare că un număr extrem de limitat de oameni o poate pricepe cu-adevărat. Dar am savurat restul acestei superbe biografii a lui Albert Einstein, care-ţi dezvăluie fascinanta personalitate a marelui savant. Dincolo de fizică şi de geniul său ştiinţific, descoperi un mare umanist şi un progresist al vremii lui, un adversar al războiului şi al mişcărilor ultranaţionaliste care l-au gonit din Europa, un talentat eseist care şi-a pus notorietatea în slujba multor cauze nobile. O carte superbă.

Julia Galef – The Scout Mindset. De ce unii oameni văd lucrurile clar şi alţii nu? Suntem bombardaţi zilnic de un noian de informaţii din multiple surse. Pe când unii decid ce să considere important, adevărat sau util întrebându-se “Pot să cred asta?” sau “Trebuie să cred asta?”, în funcţie de sursă, interese şi convingeri, cei care au o mentalitate de cercetaş se întreabă, în primul rând, “Este asta o informaţie adevărată?”. Pe când unii îşi apără furibund credinţele, respingând orice le contrazice, ceilalţi îşi ajustează permanent harta pe baza căreia navighează prin lume. Dacă vrei sfaturi utile despre cum să nu-ţi mai furi mereu căciula recomand cu căldură cartea asta, una dintre cele mai interesante de anul trecut, acum tradusă şi în româneşte ca “Mentalitatea de cercetaş”.

Radu Ioanid – Pogromul de la Iaşi. Un episod ruşinos al istoriei noastre despre care am aflat în timpul şcolii doar prin bunăvoinţa unui bun profesor de istorie, care ne-a strecurat câteva detalii pe cale orală. Aş paria că pogromul de la Iaşi încă nu şi-a găsit locul în manuale, lucru dealtfel vizibil în ascensiunea de astăzi a extremei drepte. Cartea asta ajută pentru că este foarte bine documentată. Ar fi meritat să fie şi mai bine scrisă, căci pare doar o colecţie (foarte credibilă dealtfel) de documente şi dovezi. Istoria noastră merită mai mult.

Marguerite Duras – Durerea. O colecţie de povestiri autobiografice din timpul celui de-al doilea război mondial. Autoarea a făcut parte din rezistenţa franceză iar cartea asta poartă, autentică, toată durerea pe care i-au provocat-o tragediile prin care a trecut ea şi lumea din jurul ei.

Niall Ferguson – Marele declin. O carte care deplânge declinul societăţii occidentale şi încearcă să-l explice. Deşi subiectul este interesant şi unele abordări corecte, am fost adesea în dezacord cu concluziile autorului şi mai ales cu importanţa lor în tabloul final al cauzelor care duc la declin. Chiar definiţia declinului – şi bazele faţă de care este măsurat – am găsit-o pe alocuri chestionabilă, mai apropiată de o viziune mai degrabă ideologică a “trecutului glorios” faţă de “dezastrul” actual decât rezultatul unei abordări ştiinţifice şi analitice.

V.S. Naipaul – Jumătate de viaţă. Tot ce-mi amintesc despre cartea asta este că mi-a plăcut stilul lui Naipaul de a scrie. Dar nimic altceva.

Atacul nuclear american asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki a pus capăt celui de-al doilea război mondial dar a marcat, în acelaşi timp, începutul unei curse nebune a înarmării. În scurtă vreme, sovieticii aveau să producă propriile lor versiuni de bombe şi rachete nucleare, testând chiar cea mai mare bombă din istorie. Americanii au produs o rachetă cu combustibil solid, capabilă de lansare în doar un minut, spre deosebire de rachetele sovietice cu combustibil lichid care aveau nevoie de cel puţin două ore pentru lansare, ceea ce le făcea vulnerabile raidurilor aeriene. Americanii aveau, apoi, să pluseze necugetat, instalând rachete nucleare în Turcia şi Italia, capabile să atingă Moscova. În încercarea de a restabili echilibrul strategic, Hruşciov a decis, în 1962, la fel de necugetat, să instaleze în secret rachete nucleare în Cuba, capabile să atingă teritoriul american şi chiar Washington-ul. Cu tot CIA-ul şi avioanele lor spion, americanii au aflat relativ târziu şi incomplet ce se petrecea pe insula din largul coastelor lor. Şi cam aşa au început lucrurile să scape de sub control, de-o parte şi de cealaltă.

Primul impuls al americanilor a fost să atace Cuba şi să distrugă instalaţiile sovietice. Comandanţii armatei SUA au susţinut până în ultimul moment această variantă, chiar şi după ce o soluţie diplomatică fusese găsită. La momentul acesta se ştie că habar nu aveau – şi subestimaseră grosolan – câte rachete nucleare fuseseră instalate, locaţiile exacte, faptul că erau de 10 ori mai multe trupe sovietice în Cuba decât îşi imaginau ei, dotate cu aviaţie şi baterii antiaeriene performante şi susţinute de toată armata cubaneză. Şi, peste toate, generalii sovietici aveau ordin să folosească armament nuclear tactic în cazul în care ar fi fost atacaţi. Dacă Kennedy şi-ar fi ascultat generalii, atacul aerian ar fi dus la o ripostă nucleară, ceea ce ar fi produs o reacţie reciprocă a americanilor şi la războiul total.

Sovieticii, la rândul lor, au doborât un avion spion american deasupra Cubei (fără aprobarea comandamentelor superioare) exact în momentul cel mai tensionat al crizei. Doar fermitatea şi flerul preşedintelui John Kennedy au făcut ca un atac aerian de ripostă să nu fie lansat. Şi-apoi, în poate cel mai sensibil moment al crizei, aviaţia şi marina SUA au şicanat zile întregi un submarin nuclear sovietic, în încercarea de a-l face să se retragă din zona coastelor cubaneze. Doar că cei din submarin, în imersie fiind de zile întregi, fără rezerve de oxigen şi fără comunicaţie cu Moscova, au crezut că sunt sub atac şi că războiul a început. Au armat o torpilă nucleară şi au ieşit la suprafaţă. După un schimb neutru de mesaje între cele două forţe, flash-urile unor explozii aeriene i-au speriat pe sovietici care şi-au îndreptat imediat torpila nucleară, gata de lansare, către un mare distrugător american cu sute de marinari la bord. Flash-urile respective erau folosite doar pentru filmarea submarinului, dar ruşii au crezut că sunt atacaţi. Comandantul american al navei a realizat confuzia – şi pericolul în care se afla – şi a lansat un mesaj de scuze cu semnale luminoase care a fost văzut, tot cu noroc, de un ofiţer sovietic de la bordul submarinului. Aşa s-a oprit atacul nuclear – şi războiul – la doar câteva secunde înainte să înceapă.

“Nuclear Folly” prezintă istoria amănunţită a crizei rachetelor cubaneze din 1962, probabil momentul în care omenirea a fost cel mai aproape de un devastator război nuclear. Cartea este absolut incredibilă, o lucrare ştiinţifică impecabil argumentată şi documentată, dar captivantă ca un roman poliţist de la prima şi până la ultima pagină. Prezintă în premieră informaţii din recent desecretizatele arhive KGB ale Ucrainei. Ceea ce te frapează citind cartea lui Serhii Plokhy, reputat profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de est şi a războiului rece, este cât de uşor pot escalada lucrurile, în astfel de situaţii, până la pierderea completă a controlului şi cât de mult pot cântări erorile de judecată, lipsa de informaţii, o impresie greşită. Hruşciov şi Kennedy, ambii cu erori importante de parcurs, au avut totuşi luciditatea de a încerca, în ceasul al 12-lea, să evite conflictul şi să dezamorseze situaţia. Realizaseră că un învingător nu poate exista. N-ar fi putut-o face fără un pic de şansă.

Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie înlocuindu-i, de exemplu, pe Kennedy şi Hruşciov cu Trump şi Putin. N-ar fi fost destul noroc pe lumea asta, nu-i aşa?

N-am apucat să zic “I’ll be back!” acum mai bine de-o lună, când am publicat ultima dată. Nu m-aşteptam să iau o pauză atât de lungă şi-apoi, sincer vorbind, nici nu mă cred vreun Schwarzenegger, să depindă soarta lumii de ce zic eu pe-aici. Şi totuşi… I’m back! N-am făcut eu între timp multe chestii care să merite povestite (din păcate) dar măcar am mai citit câte ceva. Să (re)încep deci, uşor, cu câteva cărţi.

Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii

Cartea asta ar trebui să facă parte din lista scurtă a lecturilor universal recomandate. Viktor Frankl a fost un psihiatru, neurolog şi filozof austriac cu origini evreieşti care a supravieţuit lagărelor naziste de exterminare doar pentru a afla, odată războiul terminat, că nazistii i-au ucis soţia însărcinată, părinţii, un frate şi nenumăraţi prieteni. Şi totuşi a găsit puterea să se întoarcă în vechiul lui apartament şi la vechiul lui post de doctor într-un spital vienez, iertându-şi vecinii care poate-l turnaseră gestapo-ului şi îngrijind bolnavi, indiferent de ce parte – a răului sau a binelui – fuseseră în timpul războiului. Ceea ce l-a ajutat să treacă prin tot acest coşmar a fost credinţa că viaţa lui are un sens pentru care merită să lupte pentru supravieţuire. Parte din “misiunea” care l-a salvat pe Frankl este tocmai cartea asta, plus convingerea că “sensul vieţii este să-i ajuţi pe ceilalţi să găsească propriul sens al vieţii”. A avut perfectă dreptate.

Jean Echenoz – Eu plec

Spui “Eu plec” şi chiar o faci, acceptând orice ţi-ar pune viaţa în faţă, cu bune şi cu rele. Şi tot drumul ăsta spre unde-o da Dumnezeu devine pretextul perfect pentru o poveste superbă, mult mai interesantă decât suma lucrurilor pe care le-ai putea vedea pe traseu. Romanul, scris de un mare scriitor pe care îl descopăr abia acum, a primit prestigiosul premiu Goncourt în 1999. Îl recomand cu toată căldura!

Barbara Demick – Eat the Buddha. The story of Modern Tibet through the people of one town

“Eat the Buddha” este o carte-documentar despre experienţa Tibetului sub guvernarea comunistă a Chinei, începută în 1950, odată cu “eliberarea” Tibetului de sub propriul regim. Cartea este o colecţie inteligent construită din mărturiile diverse ale locuitorilor din Ngaba, unul dintre oraşele importante ale platoului tibetan. Istoriile personale ale oamenilor locului – cetăţeni obişnuiţi, călugări budişti, chiar descendenta unui fost rege local – se împletesc printre pietrele de hotar care au marcat ultimele decenii: primul contact cu armata rosie, ocupaţia, reformele comuniste care au distrus agricultura locală, primele revolte, revoluţia culturală a anilor ’60 sau schimbarea strategiei partidului din ultimele două decenii. Peste toate, rezistenţa permanentă a oamenilor locului şi lupta lor pentru libertăţi individuale şi pentru păstrarea identităţii culturale tibetane.

Hisham Matar – Întoarcerea

“Întoarcerea” este în acelaşi timp un eseu despre înstrăinare şi o poveste autobiografică despre drama unei familii libiene prinsă în vârtejul distrugător al dictaturii lui Gaddafi. Obligaţi să emigreze şi-apoi să spere ani de zile că se vor mai putea întoarce, oamenii tânjesc după un acasă care a rămas neschimbat numai în sufletele lor de dezrădăcinaţi.

Ioan Slavici – Nuvele

Acum vreo câteva luni mi-am propus să recitesc Sadoveanu, doar, doar l-oi vedea cu alţi ochi, mai ales că de la ultima lectură, în liceu, mi-am schimbat dioptriile de 3 ori. N-am nimic de Sadoveanu aici aşa că mi-a căzut în mână cartea asta cu nuvelele lui Slavici. “Moara cu noroc”, cea mai bună şi mai cunoscută dintre ele, scrisă într-un interesant stil arhaic şi ţărănesc, mi s-a părut o lucrare inegală, cu câteva fragmente bune, în care simţi tensiunea şi zbuciumul personajelor, dar fără să pricepi de-adevăratelea din ce li s-a tras ori dacă toată tevatura e în vreun fel justificată. Sincer, n-am putut trece peste impresia că e mai degrabă bazată pe reacţiile isterice şi iraţionale ale personajelor. Mi s-a părut mai bună acum decât la prima citire dar tot cred c-ar fi putut fi mai bună decât este de fapt. Sau, în fine, poate mi-a scăpat mie ceva, o mai las vreo 20 de ani la dospit şi revin.

Hrana pe care o producem trebuie să fie suficientă pentru populaţia în creştere a planetei, crescută cât mai aproape de consumator cu putinţă, prin metode organice, fără îngrăşăminte chimice, erbicide, insecticide sau alte pesticide, fără plante modificate genetic şi în acelaşi timp făcând reversibile efectele agriculturii asupra mediului înconjurător. Carnea pe care o mâncăm trebuie să provină de la animale crescute cât mai natural cu putinţă, fără cuşti înghesuite şi grajduri mizere, fără antibiotice, chimicale sau îmbunătăţiri genetice care să facă puii să crească într-o lună la 4 kg. Alergăm toţi după organic şi bio sau măcar după produsele “tradiţionale” ale pieţelor “ţărăneşti”. Îi ascultăm pe toţi activiştii, influenţării şi nutriţioniştii lumii ăsteia care ne spun că asta-i direcţia şi ăsta-i viitorul, pentru o lume mai sănătoasă, mai fit şi mai eco.

Aşa credeam şi eu – până când am citit cartea asta.

Dacă stai să te gândeşti, agricultura a fost complet organică până acum vreo 80 de ani, când s-au inventat primele îngrăşăminte chimice. Era pe vremea când din octombrie şi până în aprilie, când dădea ştevia, toată lumea mânca fasole, mămăligă, pâine şi cartofi – în fine, toată lumea care-şi permitea. Nu existau chestii verzi peste iarnă, evident, căci mâncarea era produsă local, nu-i aşa? Drept consecinţă, cam 30% dintre tinerii (americani) candidaţi la încorporare în primul război mondial erau respinşi din motiv de malnutriţie.

Între timp populaţia planetei a explodat. Din fericire, la fel şi productivitatea agriculturii. Producem astăzi, global, de şase ori mai multă hrană decât acum 100 de ani, pe o suprafaţă de teren nu semnificativ mai mare, cu mult mai puţini lucrători, folosind mai puţină apă şi o cantitate în scădere de chimicale. Acest progres se datorează aproape integral descoperirilor ştiinţifice – seminţe mai bune, mecanizare, folosirea biotehnologiei. În domeniul zootehniei cifrele sunt chiar mai spectaculoase. Găinile de azi fac aproape de două ori mai multe ouă ca acum 50 de ani, producţia unei tone de lapte necesită 90% mai puţină păşune, 60% mai puţină mâncare şi 89% mai puţine vaci (!). În aceeaşi perioadă, cantitatea de gaze cu efect de seră produsă de zootehnie a scăzut, în ciuda creşterii spectaculoase a producţiei. Totul sună a poveste de succes, dar există o parte întunecată. Productivitatea s-a realizat pe seama confortului bietelor animale, majoritatea dintre ele fiind permanent ţinute în grajduri sau cuşti şi hrănite cu forţa. Iar soluţia nu e să le lăsăm înapoi afară, ca acum 100 de ani, căci nu ne-am permite, ar avea un efect devastator asupra mediului (fără să mai vorbim de costul de producţie). Soluţia e să reglementăm rezonabil condiţiile în care sunt crescute animalele şi, mai ales, să mâncăm mai puţină carne.

Cartea este excepţională şi include mult mai mult decât cele câteva idei de mai sus, este o pledoarie pentru ştiinţă, macroeconomie şi politici inteligente, o analiză a complicatelor corelaţii dintre ele şi o listă de posibile soluţii pentru viitor. Realizezi, citind-o, că agricultura organică va rămâne, probabil, o mişcare marginală a fermierilor care au norocul să stea pe lângă cei care-şi permit să plătească mult şi că adeseori activismul, pornit în general din bune intenţii, poate fi uşor deturnat către situaţii anacronice care n-au legătură cu viitorul şi cu interesul general ci mai degrabă cu profiturile unei minorităţi.

Primul magazin neesenţial în care am intrat după marea redeschidere de luni a fost, previzibil, Lüthy, marea librărie din centru. Mi-a atras imediat atenţia o nouă ediţie a cărţii lui Yuval Noah Harari, Sapiens. De data asta istoria umanităţii de la primul Sapiens şi până azi – de fapt până în 2011, când a apărut prima ediţie în ebraică – a fost “tradusă” în benzi desenate. Am răsfoit-o un pic: desene mişto, culori vii, m-aşteptam să-l văd şi pe Rahan dar n-a apărut până în anul 2000 înainte de Cristos…

Serios acum, cine-ar fi crezut? Cartea a fost tradusă în engleză şi apoi în nenumărate alte limbi, a fost transformată în e-book, ulterior a fost nevoie de varianta audio-book şi, în final, varianta asta desenată. Sincer, mă îndoiesc că lucrurile se vor opri aici. Aştept traducerea în emoticoane, întâi în varianta tipărită şi, când toţi copacii vor fi dispărut, pictată pe pereţii peşterilor din toată lumea, ultimul boom imobiliar şi spectaculoasă reîntoarcere la origini la care nici măcar Harari nu s-a gândit în Homo Deus, istoria sa despre viitorului omenirii.

Colson Whitehead – The Nickel Boys

Poti să citeşti cărţi de istorie, poţi să vezi documentare pe Netflix sau să-i asculţi pe cunoscătorii CNN-ului, nimic nu o să să te facă să înţelegi mai bine ce a însemnat rasismul – ce este rasismul, de fapt, că încă n-a dispărut – decât o carte bună, scrisă cu talent de cineva care trăieşte, ştie, simte, până la urmă, fiecare nuanţă. Căci e uşor să pricepi grozăvia linşajelor KKK din miez de noapte, comise cu cagulele pe cap şi la lumina crucilor în flăcări, e uşor să te revolţi pentru bătăi, arestări, condamnări şi dubla măsură, dar e mai greu să înţelegi mecanica fină a gesturilor mărunte, adeseori venind de la oameni cumsecade care nici nu realizează că rănesc, doar iau de-a gata obiceiuri ce-au dăinuit în subconştientul colectiv până astăzi. În lumea dură a personajelor din The Nickel Boys visul american al reuşitei împotriva sorţii – dincolo de propagandă, demagogie şi legendă urbană – este o rarisimă excepţie. Pentru că puţini îndrăznesc să viseze şi pentru că şi mai puţini reuşesc vreodată să se desprindă din lumea aia dură. Cartea mi-a plăcut foarte mult, a şi luat, deatfel, Pulitzer-ul de anul trecut, deci nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Cred că între timp a fost tradusă, probabil că ar fi trebuit să aştept versiunea în română, întotdeauna o lectură mai plăcută.

Susan Cain – Puterea tăcută

Când eram foarte tânăr credeam despre mine, cu ciudă, că sunt timid. Abia mai târziu am descoperit termenul de introvertit, m-am recunoscut în multe dintre manifestări şi acceptat aşa cum eram. Nu-mi plăceau mulţimile, locurile gălăgioase şi categoric nu eram eu cel care să se ridice să vorbească-n faţa lor. A trebuit să citesc această carte ca să constat că sunt, probabil, o combinaţie de ambele, şi introvertit şi timid, căci da, sunt lucruri diferite. Cartea asta mi-ar fi fost mai utilă acum mulţi ani dar chiar şi-acum m-a ajutat să recunosc ce am făcut bine ca să compensez, în mare parte intuitiv, şi ce am făcut rău de-a lungul vieţii. Oricum, o lectură reconfortantă, care-ţi întăreşte convingerea că nu ideile strigate în mijlocul mulţimii, înaintea tuturor şi-n gura mare sunt cele mai valoroase aşa cum nici direcţia în care ne lăsăm atraşi adesea de lideri “puternici” şi “carismatici” nu este, întotdeauna, cea mai bună pentru noi. Al dracului de frustrant adeseori că oamenii nu au răbdare, nu ascultă şi se lasă conduşi de tot felul de prejudecăţi mioape, dar asta-i viaţa…

Ottessa Moshfegh – Eileen

Superb roman, incredibilă poveste! E ca şi când ai avea ocazia să descoperi, prin microscopul uriaş al talentului scriitoarei, detaliile fascinante, şocante sau de-a dreptul scârboase ale unei lumi microscopice, neimportantă de la distanţă, dar cu atât mai captivantă cu cât te afunzi mai mult în tenebrele ei bolnave. O lume adesea la un pas de noi, pe care altfel am considera-o normală, oraşul nostru gri când n-avem ochelarii pe nas.

Elif Shafak – Cum să rămâi lucid într-o epocă a a dezbinării

Un eseu frumos de la o mare scriitoare a Turciei şi a lumii, un manifest care demască imensul asediu global împotriva adevărului şi democraţiei şi totodată un ghid util, teoretic tot ce ne-ar trebui ca să recunoaştem manipulările politice, mesajul urii, politicile care ne dezbină. Zic teoretic pentru că adevărul este că, în realitate, o bună parte a societăţii nu mai poate auzi, vedea sau înţelege aceste mesaje. Nu există, din păcate, suficiente argumente câte pot ei ignora.

Knut Hamsun – Pan Victoria

Un roman cu o scriitură frumoasă de la un câştigător al Nobelului de literatură, o poveste închisă inteligent, dar în cea mai mare parte a timpului îngrozitor de conformistă, debordând de ipocrizia sfârşitului de secol 19 în probabil una dintre cele mai conservatoare societăţi occidentale ale vremii. Vă recomand cartea asta dacă vreţi să puneţi politically correctness-ul – asimilat astăzi insistent ideilor de stânga – într-o perspectivă a diversităţii “politice”, la fel de enervantă de orice culoare ar fi.