Aftermath este, de departe, cea mai interesantă carte de istorie pe care am citit-o în ultimii ani, complet surprinzătoare de la un capăt la celălalt pentru că subiectul urmărilor războiului este ignorat de obicei de istoriografia convenţională. Dar poveştile din cartea asta au fost pe alocuri şocante şi mi-au schimbat complet felul în care voi privi de acum încolo războiul şi consecinţele sale. O să ating doar câteva dintre ideile prezentate în carte, cu regretul că lucrurile astea nu ajung să fie suficient de cunoscute pentru ca oamenii să înţeleagă, odată pentru totdeauna şi în sensul corect, ce înseamnă războiul.
Distrugerea. În timpul războiului, mai ales în ultimii ani, 40% din casele germanilor au fost distruse în bombardamente. Problema asta avea să se dovedească uriaşă după război. La Dresda, îndepărtarea molozului din oraş a fost declarată finalizată în 1958 dar de fapt a continuat, în anumite zone, până în 1977, 32 de ani după finalul războiului. La Berlin a durat 22 de ani, timp în care au fost scoase până la 800 de camioane cu moloz pe zi. Cel mai înalt deal de lângă oraş este format cu dărîmăturile cărate din oraş. După război toată această muncă titanică nu se mai putea face cu prizonieri de război sau ostatici ai armatei germane, drept pentru care au fost mobilizaţi foştii membri ai partidului nazist, foştii prizonieri germani ai forţelor aliate sau soldaţii care se reîntorceau în Germania de pe diverse fronturi. Toţi obligaţi să muncească în schimbul unei cartele pentru alimente şi, eventual, a unui adăpost.
Migraţia. Sfîrşitul războiului a găsit 40 de milioane de germani din totalul de 75 aflaţi în alt loc decât cel de baştină. Mulţi erau prizonieri sau militari pe diverse fronturi. Pierderea unor teritorii din est în favoarea Poloniei a creat un val imens de refugiaţi spre vestul Germaniei. În plus, erau civili germani care se retrăseseră, de frica sovieticilor, odată cu armata lui Hitler din Rusia, România, Polonia şi Cehoslovacia. În Germania se aflau încă mulţi dintre cei ce supravieţuiseră lagărelor şi milioanele de oameni obligaţi la muncă forţată în timpul războiului. Apoi au început să vină mulţi evrei din Estul Europei, fugind de noile pogromuri din Polonia de după război. Toţi s-au pus sub protecţia armatei americane, dorind să emigreze în Israel sau SUA. Pentru că nu existau case, mulţi au fost nevoiţi să locuiască ani de zile în barăcile fostelor lagăre. Ultimul a fost închis abia în 1957.
Compensaţiile. Pentru că aproape jumătate din familiile germane erau complet pe drumuri imediat după război, la care se adăugau familiile refugiaţilor, noile autorităţi au fost nevoite să ia decizii dure. Germanii cu case au fost obligaţi să-i primească în spaţiu pe cei rămaşi fără nimic. Asta a creat tensiuni imense în societate. Vesticii îi desconsiderau pe germanii refugiaţi din est, numindu-i, de-a dreptul rasist, “polaci”, probabil saşii noştri fiind numiţi la grămadă la fel. A urmat apoi, în 1952, legea menită a compensa intern pierderile suferite de familiile germane. Legea i-a obligat pe cei care au trecut neafectaţi prin război să plătească jumătate din avere (case, terenuri, alte valori) către cei care pierduseră totul. A fost un efort uriaş şi dificil care, cumva, a avut efectul neaşteptat de a reunifica societatea germană în sensul că, de o parte sau de cealaltă, toţi germanii au sfârşit prin a fi nemulţumiţi.
Familiile. Majoritatea soldaţilor întorşi acasă erau nişte epave din punct de vedere fizic şi emoţional, traumele trăite în război afectându-i ani şi ani de zile după aceea. In plus, la asta se aduna vina pentru susţinerea naziştilor, regretul pentru valul uriaş de violuri la care au fost supuse femeile germane odată cu avansul armatelor aliate, în principal în zona sovietică. Soldaţii wermacht-ului s-au întors, după mulţi ani, într-o altă lume. Femeile germane avuseseră partea lor de greutăţi pe care învăţaseră să le rezolve singure. Ideea întoarcerii la patriarhatul de dinainte de război nu a fost deloc privită cu ochi buni şi fără rezistenţă. Familiile germane au suferit imens, multe dintre ele nefiind în stare să-şi revină vreodată, lucru care s-a răsfrânt asupra copiilor.
Furtul şi specula. În anii imediat de după război aproape totate alimentele erau raţionalizate iar cartelele distribuite populaţiei erau calculate la un maxim de 1550 de calorii pe persoană. Uneori nici măcar aceste cantităţi nu puteau fi aprovizionate iar pentru a le achiziţiona era nevoie de bani. Rezultatul a fost o explozie a furturilor şi a speculei, ceea ce a produs un şoc în societatea germană care se considera încă drept apărătoare a legii şi ordinii publice. A fost încă un exemplu de cât de puţin conştienţi erau germanii de consecinţele războiului pe care îl porniseră. Detestaţi peste tot în lume după anii în care omorâseră milioane de evrei, după atrocităţile comise în teatrele de război, germanii erau acum nemulţumiţi de specula şi furturile de mâncare din oraşele germane care, prin comparaţie cu atrocităţile războiului, erau complet lipsite de importanţă. A fost nevoie de mult timp pentru ca oamenii să conştientizeze asta.
Şi multe, multe altele, motiv pentru care vă recomand cartea, dacă reuşiţi să puneţi mâna pe ea.