Cum România nu a găsit banii necesari participării la Eurovision mă văd în situaţia de a judeca complet obiectiv melodiile ce vor participa astăzi în marea finală. Iar preferata mea, dacă aş vota, ar fi “The Code”, melodia lui Nemo, reprezentantul Elveţiei, un băiat pe care-l ştiu de pe vremea când frecventam aceeaşi sală de fitness din Bienne. Clipul oficial Eurovision chiar prezintă câteva imagini din oraş, dar nu de-asta îmi place melodia, chiar sunt obiectiv.

Varianta “de concurs” o veţi putea vedea în finala ce va avea loc în această seară, presupunând că TVR va difuza, măcar, show-ul. Dar mie îmi place această variantă, înregistrată cu orchestra simfonică a oraşelor Bienne şi Solothurn.

A fost mare petrecere de carnaval în seara asta la Bienne. Şi deşi locul nu a dus lipsă de sexbombe din toate categoriile, asta e singura variantă pe care o puteţi vedea aici. Pentru standardul de carnaval, aş zice bună…

Nu mi-au plăcut la început, când au apărut la Eurovision. Între timp ori s-au făcut ei mai buni ori am venit eu din partea cealaltă mai aproape, cert e că melodia asta mi se pare superbă!

Ultima mea descoperire în materie de muzică british. Şi-mi place.

And God Save the King!

O întâmplare mă face să scriu din nou despre experienţa armatei, despre care am povestit relativ recent, e drept că într-un context complet diferit. Întâmplarea de care vorbesc, pe care o puteţi asculta şi voi mai jos, m-a făcut să realizez brusc ce muzică rafinată şi intelectuală ascultam acum treizeci de ani, deşi parcă nu aşa a sunat prima dată când am ascultat-o, cântată târziu în noapte în întunericul unui dormitor militar cu 40 de suflete de către fiţosul nostru camarad Giani, fiul unei doamne peisagiste din zona Lizeanu (aveam să aflu mai târziu, după ce ne-am împrietenit, că maică-sa era peisagistă în sensul că lucra la spaţii verzi). Nu e complet imposibil ca domnişoara Cristina în cauză să-i fi fost vecină, căci multe se întâmplau pe atunci în staţia aia celebră de la Lizeanu.

În fine, noi ăştialalţi, ţărăneţii de provincie, ascultam pentru prima dată hit-urile 1988 ale bodegilor bucureştene, fără să avem habar că eram martorii unui moment istoric, naşterea unui nou gen muzical: maneaua.

Pentru cei ce-aţi iubit cândva melodia asta în varianta sa originală de la Pink Floyd, aveţi ocazia să faceţi un test pentru a verifica dacă mai puteţi iubi şi varianta asta nouă sau între timp aţi devenit comfortably Numb.

Numai ce-am verificat toate postările din urmă. Deşi am pus ceva muzică pe blogul ăsta (începând cu 2017!) nu am pus niciodată o piesă a trupei mele favorite din ultimii ani. Nu ştiu cum s-a întâmplat şi de ce, dar remediem problema asta chiar acum. Doamnelor şi domnilor, prieteni, ultima piesă Imagine Dragons:

O tulburătoare parabolă semnată de Stromae: infernul ca loc mai degrabă rece, complet pustiu, un imens spaţiu gol şi tăcut. Nu cel al unei ipotetice vieţi de apoi ci cel în care mulţi dintre noi am ajuns să trăim, pradă propriilor demoni.