O întâmplare mă face să scriu din nou despre experienţa armatei, despre care am povestit relativ recent, e drept că într-un context complet diferit. Întâmplarea de care vorbesc, pe care o puteţi asculta şi voi mai jos, m-a făcut să realizez brusc ce muzică rafinată şi intelectuală ascultam acum treizeci de ani, deşi parcă nu aşa a sunat prima dată când am ascultat-o, cântată târziu în noapte în întunericul unui dormitor militar cu 40 de suflete de către fiţosul nostru camarad Giani, fiul unei doamne peisagiste din zona Lizeanu (aveam să aflu mai târziu, după ce ne-am împrietenit, că maică-sa era peisagistă în sensul că lucra la spaţii verzi). Nu e complet imposibil ca domnişoara Cristina în cauză să-i fi fost vecină, căci multe se întâmplau pe atunci în staţia aia celebră de la Lizeanu.

În fine, noi ăştialalţi, ţărăneţii de provincie, ascultam pentru prima dată hit-urile 1988 ale bodegilor bucureştene, fără să avem habar că eram martorii unui moment istoric, naşterea unui nou gen muzical: maneaua.

Pentru cei ce-aţi iubit cândva melodia asta în varianta sa originală de la Pink Floyd, aveţi ocazia să faceţi un test pentru a verifica dacă mai puteţi iubi şi varianta asta nouă sau între timp aţi devenit comfortably Numb.

Numai ce-am verificat toate postările din urmă. Deşi am pus ceva muzică pe blogul ăsta (începând cu 2017!) nu am pus niciodată o piesă a trupei mele favorite din ultimii ani. Nu ştiu cum s-a întâmplat şi de ce, dar remediem problema asta chiar acum. Doamnelor şi domnilor, prieteni, ultima piesă Imagine Dragons:

O tulburătoare parabolă semnată de Stromae: infernul ca loc mai degrabă rece, complet pustiu, un imens spaţiu gol şi tăcut. Nu cel al unei ipotetice vieţi de apoi ci cel în care mulţi dintre noi am ajuns să trăim, pradă propriilor demoni.

Doar pentru că aşa s-a nimerit astăzi:

Kate Hudson dansează superb, cine-ar fi crezut?! Nu-ţi poţi lua ochii de la ea… Şi cântă superb! Şi vocea-i sună de parc-ar fi Sia, şi chiar dac-ar fi aşa, cui să-i pese? Să n-o uităm nici pe-aia mică cu peruca blondă, care nu mai e chiar aşa mică şi dansează la fel de bine şi fără perucă. Ce mai, superb! Aştept filmul.

Ultimul post din seria asta a fost în săptămâna 14, incredibil cum trece vremea, vă sunt dator 10 melodii bune, echivalentul numărului de săptămâni în care s-a pus praful pe boxe.

Sper să-mi plătesc un pic din datorie cu ultima melodie a trupei “Firma”. Pe mine m-a ajutat să visez la mare şi la porturi pe care nu le-am mai văzut de mult şi de care mi-era dor.

Am simţit la un moment dat că aş avea nevoie de o “melodie frumoasă pentru inimă şi suflet aleasă”, aşa că m-am uitat prin tolba mea secretă de melodii româneşti şi nimic nu mi s-a potrivit mai bine decât asta. Sper să nu se supere cineva – de-o parte sau de alta a Prutului, de-acasă sau din lumea mare – că zic de Zdob şi Zdub că face muzică românească. Cine se supără a nimerit din greşeală pe la mine prin bătătură.

Aş decupa bucata aia de la sfârşit, cu trompeta, şi-aş lipi-o de imnul naţional, în primul rând pentru că merită şi-apoi pentru că nu ne-ar strica, dacă tot ne deşteptăm, s-o facem dimineaţa pe răcoare.

Poate că mai sunt săptămâni bune până să explodeze în galben câmpurile de rapiţă din drumul spre mare. Poate va mai dura până când vom putea conduce din nou printre dealurile Dobrogei. Plaja şi valurile şi lungile nopţi cu muzică live vor trebui şi ele să ne mai aştepte, probabil.

Dar nimeni nu ne poate opri să visăm.