Reflecții rutiere. Plătite scump.

Taxele în Elveția sunt destul de mici, mai ales dacă ești însurat, ai copii la școală și nu ești vreun acționar important la Nestle sau Rolex. Situația se poate schimba dramatic dacă încerci un pic de evaziune fiscală sau dacă iei cu tine în bagaje, pe undeva, nu inima vreunei domnișoare din grupul Asia ci năravurile sportive ale șoferilor bucureșteni. Ei bine, cum am mai scris acum ceva vreme, eu încă mă lupt cu prostul obicei al condusului peste limita legală a vitezei, dealtfel și singura regulă de circulație pe care o încalc. Frecvent. De fapt zilnic.

Șoselele elvețiene sunt foarte bine echipate cu radare fixe, pe care le înveți, și cu radare mobile pe care, cu instinctele românești de supraviețuire încă active, la un moment dat începi să le simți. În România chestia asta cu simțitul îmi ieșea mult mai bine, ajutat probabil de imaginația limitată și predictibilă a polițiștilor de la rutieră și de grija permanentă de a supraviețui. În fine, măcar din punct de vedere administrativ, aici treaba merge ceas (elvețian): vezi flash-ul, știi că-ți vine acasă sau la birou prin poștă cu toate detaliile, dacă vrei să-ți schimbi poza de profil pe FB poți să contești decizia și să ceri o dovadă de la poliție, te convingi că nu-i cale de întors așa că plătești prin internet banking, the end. Nu chitanțe, nu scrisori la județul în care te-a luat radarul, nu explicații și copii xerox pentru doamnele de la fiscul de sector în anul următor. Scumpuț, totuși… Dacă ai depășit cu mai mult de 20 de km pe oră viteza limită situația se complică rău dar aproape nimeni nu e atât de nebun sau atât de bogat. Nici măcar noi, românii fast and furious.

Din păcate am avut ocazia să compar sistemele de radare din mai multe țări europene. Cel mai bun este cel italian. Nu am luat niciun radar, oricât de mult am încercat. Nu degeaba suntem frați de gintă latină, ghicești de fiecare dată la fix unde o să-l bage. Oricum, pe autostrăzile lor toată lumea gonește aiurea doar ca să recupereze timpul pierdut în cozile de la punctele de plată.

În Franța, unde conduc destul de des, am luat un radar în 4 ani. Mi-a venit într-o scrisoare de vreo 3 pagini (în Elveția totul e pe jumătate de pagină). Am plătit prin internet banking și le-am timis și o dovadă prin poștă. O lună mai târziu am primit o majorare pentru neplată, cu un mesaj politicos amenințător de la procuratura lor. Am plătit majorarea și am trimis din nou dovada de plată prin poștă, împreună cu o contestație. Trei luni mai târziu am primit tot prin poștă o scrisoare prin care eram notificat că mi-a fost acceptată contestația. Banii de majorare nu s-au întors încă.

Recent am luat un radar și în Germania. Scrisoarea lor are deja poza șoferului – e drept, foarte nereușită. Mai degrabă m-am recunoscut după numărul mașinii. În fine, nici la nemți nu scapi ușor, mergi cu viteză pe unde n-ai voie trebuie să suferi. Procedura este extrem de ciudată și funcționează în mai multe acte, cât să ții minte, să te căiești și să nu mai faci. Mi s-a comunicat în detaliu contravenția dar nu și cât am de plătit sau unde să fac plata. În schimb, mi s-a cerut să mă dau învins și să returnez notificarea cu o mulțime de detalii (nume, adresă, data nașterii, multe altele). Abia dup-aia îți comunică ce și cum, de fapt cât. Măcar sper să fie mai ieftin ca-n Elveția. Oricum, e ultima. De mâine o să fiu mai atent.