La început am crezut că-i păzesc casa lui Florin Salam, plantată aiurea la sfârşitul unui şir de blocuri noi de 10 etaje. În câmpul gol de după casă sunt parcate în careu două camionete Toyota, un TIR al jandarmeriei călare, două remorci pentru cai şi un Logan. Vreo patru jandarmi zac nemişcaţi în maşini, trei stau de vorbă lângă logan iar dinspre Lidl mai vin doi cu pahare de cafea în mâini, încâlţaţi cu cizme înalte – probabil călăreţii pentru caii din camioane. La doar câţiva metri distanţă, singura intrare în vale e blocată de o dubă a poliţiei locale. Pare părăsită, dar e amiază, poate că poliţiştii stau la pândă pe banchetele din spate. Cînd ajung la dig realizez brusc motivul acestei desfăşurări impresionante de forţe. Un peisaj dezolant mi se întinde la picioare şi îmi aduc aminte că am văzut pe fugă ştirile despre teribilul incendiu din Delta Văcăreştiului. Sunt singurul alergător de pe inelul de beton al lacului iar tura de 5 kilometri îmi permite să văd pe îndelete amploarea dezastrului. Cam 40% din suprafaţă e complet arsă, partea dinspre Calea Văcăreşti (de unde mai mult ca sigur că a pornit şi focul, din zona caselor ilegal construite între dig şi şosea), Sun Plaza şi şoseaua Olteniţei. Văd încă trei jandarmi călare, înaintând alene pe aleile din vale, imagine de film SF despre sfârşitul lumii. În spate la Sun Plaza ocolesc prin bălării un Logan albastru care blochează aleea îngustă cu uşile lui deschise. Trei jandarmi mă urmăresc absenţi cum trec pe lângă ei şi nu se sinchisesc să-mi facă loc, tolăniţi pe scaunele maşinii. Unul notează ceva într-un tabel desenat cu pixul, probabil că-i trece în caiet pe toţi care trec.
Deci câţi am zis? Vreo 15 jandarmi plus poliţiştii locali, câţi or fi fost şi ei? Nu stau să calculez sau să caut pe google cât de mare este suprafaţa cuprinsă în interiorul inelului de beton al lacului. Dar, oricât ar fi, dacă o împarţi la 15, va rezulta o suprafaţă relativ modestă, mai ales că ea trebuie protejată, nu săpată.
Scenariul ăsta se repetă obsesiv la tot pasul. Nimic din complicatul şi costisitorul mecanism al administraţiei statului român nu pare să reuşească să oprească o nenorocire să se producă. Din ‘jdemiile de reguli, controale şi birocraţi, nimic n-a oprit focul de la Colectiv să se-aprindă (am trecut azi, întâmplător, prin faţă). Camioane cu lemne furate trec fără număr pe sub nasul autorităţilor, până când cineva din afară le ia urma şi dă traficul în presă. Nu că asta ar tulbura în vreun fel afacerile 100% la negru dar perfect vizibile ale nenumăratelor business-uri cu lemn de pe centura Bucureştiului. La fel cu dezinfectanţii, bordurile sau sistemele de operare. Rahatul salbei de aur a turismului românesc de pe Valea Prahovei se scurge în râul cu acelaşi nume fără ca vreunuia măcar dintre primarii, preşedinţii de consiliu, prefecţii, miniştrii mediului sau cei 22 de angajaţi responsabili cu mediul în judeţ să-i fi mirosit vreodată ceva. Banii n-au miros? Asta e clar, dar se pare că, primiţi în cantitatea suficientă, reprimă complet acest simţ!
Dar trăim, totuşi, într-o democraţie, oricât de imperfectă ar fi ea, iar lucrurile necurate ies la iveală. Ar trebui să vedem o schimbare, nu? Păi, să revenim la povestea focului din deltă. În cei 18 ani în care am trăit în buza lacului Văcăreşti n-am văzut picior de jandarm sau poliţist pe-acolo. Nici în ultimii şapte ani, tot alergând în jurul lui la fiecare vizită acasă. A venit focul ăsta ca o năpastă, că asta e, ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, shit happens, iarna nu-i ca vara şi întotdeauna e un copil sub drobul de sare care stă să cadă. Dar şi când se sesizează autorităţile! Ce impresionantă desfăşurare de forţe, parc-am păzi graniţa UE asaltată de emigranţi!
În concluzie, ce vreau să zic e că superba noastră administraţie e, în pincipiu, oarbă şi surdă. Dacă vrem ca ea să şi funcţioneze trebuie să băgăm mâna şi mai adânc în buzunar. Cum ar fi, de exemplu, pentru cei 15 jandarmi care zac imobili în două puncte fixe şi care sunt convins că au văzut mai puţin decât am văzut eu în jumătatea mea de oră de sport. Şi fără ochelari!
Nu cred să existe nuntă românească la care să nu dansezi, de bunăvoie sau nu, pe imensul hit planetar “Hai vino iar în gara noastră mică”. Deunăzi, în timp ce mă legănam tânguios pe celebrul refren, mi-a venit în minte ideea că, ţinând cont de starea sistemului feroviar românesc, nefericitul ăla aşteaptă probabil într-o gară prin care n-a mai trecut un tren de ani de zile. Normal că-i e frică, singur acolo… 
Dacă sunteţi în Bucureşti şi doriţi să vizitaţi un muzeu inedit vă recomand Muzeul Naţional de Artă Contemporană, aflat într-unul dintre corpurile Palatului Parlamentului. Dar trebuie să vă doriţi de-adevăratelea – şi vă rog să luaţi acest avertisment extrem de în serios. Noi am răzbit până la urmă şi experienţa a fost… interesantă (cu tot amestecul de rezervă, politeţe şi relativitate pe care englezii îl imprimă de obicei acestui adjectiv).
Două vaci și-un tăuraș pasc liniștiți în mijlocul unei grămezi imense de gunoi menajer, undeva la marginea Lupeniului. Primul impuls, văzând săracele animale cum smulg tot felul de mizerii din maldărul de jeg, este de milă, apoi de scârbă. Pe fundalul peisajului post-apocaliptic, în față, două clădiri cu etaj par părăsite, fără acoperișuri și fără ferestre. În stînga, la doar cățiva metri, sunt niște dărăpănături de case vechi care par, totuși, locuite.
O cucoană vopsită roșcat-movuliu, între două vârste, iese val-vârtej pe ușa biroului unde se prelucrează cererile. Pare super ocupată și are încrustat pe chip acel aer de superioritate scremută pe care numai un funcționar al statului îl poate avea când dă ochi cu pulimea adunată într-o sală de așteptare. Am crezut că am deja halucinații, după numai două ore de așteptare. Dar nu, de pe badge-ul femeii chiar mă privește blând Maica Domnului. Realizez ce sfîntă minune mi se-arată dar nu știu cum să reacționez. În jurul meu nimeni nu pare să fi observat. Să mă pun în genunchi? Să-i pup mâna? Nu că n-am avea nevoie de-o minune, dar agnosticul din mine învinge. Nimic nu se va petrece aici, astăzi. Femeia observă privirea mea insistentă și-și întoarce badge-ul pe partea cealaltă. Da… o mai cheamă și Marilena Nuștiucum, clar nu o să facă ceva, doar speră, și ea alături de noi, ca o minune să se pogoare din ceruri. 