Domnul Dorin Cioabă, rege sau nu, reprezentant legal sau nu al minorităţii rome, a solicitat Bisericii Ortodoxe Române, în numele tuturor ţiganilor din România, scuze publice pentru anii îndelungaţi de robie pe moşiile mănăstireşti ale bisericii ortodoxe.

Redau integral, mai jos, răspunsul biroului de presă al Patriarhiei reprezentat de domnul Vasile Bănescu, întins pe 1420 de cuvinte din care lipseşte, evident, cuvântul “iertare”. Îmi permit să sugerez o altă variantă posibilă de răspuns şi sunt curios dacă şi aceasta va fi considerată a “reduce totul la câteva idei simplificatoare” care “ignoră complexitatea (…) istoriei”:

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Textul Patriarhiei:

“Dacă ignorăm complexitatea realului și a istoriei, reducând totul la câteva idei simplificatoare, dacă sfidăm realitatea încercând să judecăm și să tranșăm trecutul cu un instrumentar total inadecvat acestuia, cel al sensibilităților, al actualelor drepturi civice, al avansului cunoașterii și al logicii prezentului, ca și cum acest instrumentar ar fi aplicabil și unor lucruri din afara experienței sociale în care a apărut, atunci ne aflăm cu certitudine în fața unui șir nesfârșit de dileme coborâtoare pe firele milenare ale istoriei.

Cum vom putea îndrepta, de pildă, atâtea cruzimi și nedreptăți strigătoare la cer consumate în antichitate, în Evul Mediu, în Renaștere, în timpul sângeros al Revoluției Franceze, al Holocaustului nazist și sinistrului Gulag comunist sau în oricare epocă istorică ale cărei reverberații oricât de sublimate ajung încă supărător până la noi? Cum vom putea rescrie istoria în așa fel încât ea să se transforme într-un senin prezent continuu, edificat utopic pe ștergerea radicală a accidentatului relief cultural, social și moral al trecutului?

Nu este nevoie de un doctorat în istorie universală pentru a afla că lumea, până relativ recent în epoca modernă, a fost organizată strict pe principii ierarhice care structurau piramidal societatea, formată din varii categorii de oameni incluse în sistemul politico-social al vremurilor. Așa a funcționat lumea multe mii de ani, conceptul de autonomie personală sau de persoană juridică apărând foarte târziu.

În acest context și doar în el poate fi și trebuie înțeleasă și „robia romilor”. Ține de onestitate intelectuală și morală să spunem public și răspicat că nu toți romii erau robi, că nu toți robii din Țările Române erau romi și că robi au fost și foarte mulți români, tătari sau turci în aceeași epocă și în același spațiu geografic.

Așa cum limpede și documentat a arătat în mesajul transmis cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la Dezrobirea Romilor în Principatele Române și Părintele Patriarh Daniel, << o cercetare onestă a fenomenului „robiei romilor” din Ţările Române trebuie să aibă în vedere contextul internaţional al epocii, nu doar pe cel local. Robia a făcut parte din viaţa socială a Ţărilor Române medievale în aceeaşi măsură în care a fost o instituţie a societăţilor învecinate: Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Rusia ţaristă, dar şi la nivel mai larg: America latină, Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie, ţări în care s-a dezvoltat mișcarea aboliționistă (de abolire a sclaviei), dar care la rândul lor nu au reușit eradicarea sclaviei decât aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi în Ţările Române sau chiar după Ţările Române. Mai trebuie spus că fenomenul robiei ţiganilor din Ţările Române prezintă diferenţe de înţelegere faţă de sclavia practicată în ţările atlantice sau în coloniile unor imperii occidentale, unde sclavii nu aveau atât de multe drepturi precum robii de etnie romă din Ţările Române.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în Ţările Române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Totuşi, în toată perioada robiei în Ţările Române romii nomazi erau liberi să colinde țara şi să-şi practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujbă fixă, adică o activitate statornică, erau obligați să stea în aceeaşi localitate. Deși etnia romă avea cel mai mare număr de robi, în epocă existau robi şi din alte etnii şi chiar robi români.

Vânzarea sau răscumpărarea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridică a vremii, deoarece robii români suportau aceleași pedepse ca romii, nefiind nicio discriminare în privința aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit minoritatea romă în diferite moduri, așa cum reiese din documente istorice ale aceleiași vremi.

Dezrobirea socială a romilor a fost un proces complex care, pe lângă acordarea libertății individuale, a inclus şi stoparea nomadismului, implicarea romilor în agricultură şi integrarea lor în comunitățile rurale şi urbane.

Dezrobirea i-a găsit însă pe robii de etnie romă nepregătiți. Deși eliberați în mod juridic de robie, cei mai mulți romi au rămas pe lângă mănăstirile unde fuseseră odinioară robi, formând sate întregi de romi, care există până astăzi în apropierea imediată a mănăstirilor, sau a fostelor case boierești. Aceștia îi ajutau pe proprietarii de pământ la muncile agricole, în schimbul unor anumite sume de bani sau alimente, iar cu timpul unii au devenit stăpâni pe terenul pe care locuiau. Cei care practicau diferite meserii s-au stabilit pe lângă târguri și sate, practicându-și în continuare meşteşugurile şi tradiţiile. Despre toate acestea mărturisesc, cu recunoștință, chiar romii înșiși care, de pildă, țin să sărbătorească marile evenimente din istoria lor în preajma Mănăstirii Bistrița din Mitropolia Olteniei (judeţul Vâlcea).

În legătură cu solicitarea unor despăgubiri, „logica” acestui demers ar putea include în potențiala categorie a „despăgubiților” și o largă majoritate a locuitorilor României de azi care ar putea solicita despăgubiri de la urmașii identificabili ai voievozilor și boierilor pentru iobăgia practicată în fostele Țări Române, sau chiar de la statul român însuși care exista latent în realitatea adesea crudă și nedreaptă a diverselor epoci istorice din spațiul carpato-danubiano-pontic.

În cheia post-modernă și ideologică a reparării unor nedreptăți consumate la scara societății umane, ar putea părea nedrept să selectăm doar o anumită categorie de fapte, precum „robia romilor”, și să aplicăm această cheie de judecată doar unei singure instituții, Biserica Ortodoxă Română.

În realitate, aceasta desfășoară numeroase proiecte sociale prin care vine în ajutorul romilor care au o situație financiară precară. Prin programele desfășurate se acordă asistență medicală, consiliere psihologică, ajutor material pentru prevenirea abandonului școlar și îmbunătățirea traiului zilnic.

Biserica sprijină comunitățile de romi prin tipărirea cărților de cult în limba romani. În Arhiepiscopia Bucureștilor a fost tipărită prima Carte de Rugăciuni în limba romani în anul 2006, iar un an mai târziu a fost imprimat un CD cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur tot în limba romani.

Hirotonirea teologilor de etnie romă și construirea lăcașurilor de cult pentru comunitățile rome din țară reprezintă un alt mod de sprijinire al persoanelor din această comunitate.

Începând cu anul 2008 s-a intensificat slujirea în limba romani, fiind dezvoltate ectenii, răspunsuri liturgice și alte slujbe în limba etniei rome.

Pe lângă aceste aspecte, Biserica dezvoltă constant proiecte și programe sociale care vin în ajutorul persoanelor de etnie romă.

Biserica Ortodoxă Română contribuie la eforturile de integrare şi ajutorare a romilor prin următoarele programe:

– oferirea de locuri speciale pentru elevii şi studenții romi în școlile teologice;

– încurajarea hirotoniilor de teologi romi pentru comunitățile de romi (există preoţi romi pentru comunităţi rome în: Bucureşti, Râmnicul Vâlcea, Slobozia şi Bacău, dar există şi o mulţime de preoţi romi care păstoresc parohii ortodoxe româneşti, precum şi clerici romi slujitori în mănăstiri româneşti);

– construirea de biserici pentru comunitățile de romi din mediul urban şi rural;

– organizarea de programe social-filantropice şi misionare pentru comunitățile de romi sau alte programe în care au fost incluși, fără discriminare, beneficiari romi (ex. programul derulat de Biserica Ortodoxă Română în parteneriat cu Organizarea de Integrare a Minorităţilor (OIM) pentru romii victime ale deportărilor şi urmașii defavorizați ai acestora, programele Centrelor eparhiale: Iași, Craiova, Alba şi Severin);

– oferirea de sprijin pentru familiile de romi afectate de inundații în anii anteriori;

– includerea în programul Alege Şcoala a tinerilor romi cu situaţie materială precară şi rezultate bune la învăţătură;

– Înfiinţarea unui Birou de catehizare a romilor la Râmnicul Vâlcea, tipărirea de cărţi de rugăciuni şi catehism în limba romani, editarea de materiale audio şi video în limba romani;

– includerea romilor în programele de reintegrare socială derulate de eparhii, de calificare sau reconversie profesională;

– angajarea tinerilor romi în structurile de economie sociale înfiinţate de unele eparhii;

– oferirea de asistență şi servicii religioase gratuite pentru botezul pruncilor familiilor rome sărace (București, Cluj, Galați);

– organizarea de comunități parohiale în cartierele orașelor sau în localități cu populație majoritar romă;

– asistență medicală gratuită în campania Sănătate pentru Sate, a Patriarhiei Române. Concludent este faptul că peste 30% dintre asistații sociali ai Arhiepiscopiei Bucureștilor sunt romi.

În același mesaj invocat mai sus, Părintele Patriarh a accentuat și faptul că „astăzi, conform datelor statistice, în România există cel mai mare număr de romi din Europa, dovedind şi prin aceasta că poporul român a fost şi este ospitalier şi tolerant faţă de romi, dar şi faţă de toate minoritățile etnice din România.

De aceea, suntem chemați împreună, instituții ale Statului, Biserică şi societate să contribuim fiecare la cunoașterea obiectivă a adevărului istoric, să privim critic ceea ce a fost negativ în trecut şi să contribuim în prezent la susținerea minorității rome în eforturile sale de integrare socială, promovând totodată respectul pentru identitatea şi tradițiile acesteia.”

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Nea Cutărică s-a trezit, ca de obicei, la 6. “Cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge!” clamează cu orice ocazie, fără să-şi dea seama că tonul e uşor forţat şi un pic enervant. Cinşpe ani de pensie i-au consolidat acest obicei de tinereţe. Bărbieritul, toaleta şi pumnul de pastile nu-i iau mai mult de jumătate de oră. Tot ca pe vremea când mergea la servici, doar că acum în loc de costum şi cravată se îmbracă în treningul de l-a primit de Crăciun de la fiu-său. Îşi face un ibric de cafea – doar cu un pic de zahăr – şi, instalat pe fotoliul din sufragerie, dă pe România tv apoi schimbă frecvent de pe un post pe altul. Pe la opt jumate ia micul dejun, cam la fel în fiecare zi: brânză, salam de vară, pâine, ouă fierte şi un pic de unt în weekend, când colesterolul e mai blând cu pensionarii. După masă îşi ia sacoşa de pânză din cuierul de la intrarea în apartament şi dă o tură pe jos, pe la Mega. Agentul de pază de la intrare, aproape de-un leat cu el, se face că nu-l vede. Nu-l mai salută de vreo lună, de când, enervat că stătea în drum şi bloca intrarea cu curul lui mare, i-a zis să-şi caute, dracului, un serviciu ca lumea. Dă o tură pe culoarele înguste, se uită absent la toate prostiile îndesate pe rafturile înalte – cine naiba cumpără toate chestiile alea? Deschide uşile de sticlă ale frigiderelor de la raionul de carne, inspectează sever termenul de expirare de pe câteva cutii apoi se plânge de creşterea uriaşă a preţurilor unui tânăr care încerca să-şi facă loc pe lângă el pentru a ajunge la o caserolă de pulpe de pui. Mormăie ceva în urma tânărului care nu are chef de comentarii. Cu pulpele într-o mână şi coşul în cealaltă, probabil că e deja la casă când nea Cutărică încheie cu un comentariu despre respect şi tinerii fără căpătâi de astăzi. Ia o franzelă, două iaurturi, un salam de vară si trei portocale. Comentează că ar mai trebui deschisă o casă pentru că sunt patru oameni în faţa lui la coadă. Casiera trimite mesajul prin cască, dar a doua casieră ajunge chiar cînd îi vine rândul. În spatele lui nu mai e nimeni. Prea târziu, duduie, zice cu năduf în timp ce trânteşte salamul pe tejghea. Trebuie să vă zic eu că e coadă! Lasă coşul pe jos, lângă casă, ca să facă şi putoarea aia de paznic ceva.

La televizor se rostogolesc aceleaşi ştiri pe care le-a mai auzit de dimineaţă. Mută pe “Vorbeşte lumea”, o emisiune pe care a considerat-o întotdeauna plictisitoare, oribilă chiar pe vremea ăleia dinainte, a şi uitat cum o cheamă… Dar mai nou ar putea să stea toată ziua să se uite la Lili Sandu. Despre ceilalţi doi prezentatori crede că sunt nişte papiţoi care ar trebui să-şi găsească, dracului, un serviciu ca lumea.

La 11 îşi ia tableta şi intră pe Facebook. Nu e el cine ştie ce priceput, de exemplu de pe telefon nu ştie să intre, dar cu tableta se descurcă bine. Nu are foarte mulţi prieteni, câţiva de-ai lui şi mai mulţi de-ai fiului său, plus rubedeniile. Urmăreşte însă multe pagini şi câteva grupuri, ceea ce-i asigură zilnic suficiente lucruri noi de văzut. Plăcerea pe care şi-a descoperit-o de curând este să comenteze la diverse posturi, mai ales pe grupurile lui favorite. Cel mai des pe “Imagini şi poveşti din Bucureşti”, un grup mare, cu multe fotografii vechi publicate în fiecare zi, loc unde se întâlnesc nostalgici ca el cu oameni pasionaţi de istoria oraşului sau iubitori de fotografie. Adesea comentatul este o competiţie intensă. Dacă apucă să înceapă maniacii clădirilor şi străzilor vechi se vor găsi alţii să vină cu detalii, de exemplu ce era dincolo de cadrul fotografiei, la colţul următor, în casa de vizavi, cine locuia în zonă, cum era viaţa în cartier la vremea fotografiei sau când erau ei copii. Câteodată se contrazic pe epoca istorică şi caută tot felul de indicii tâmpite – se uită după nume de firme, maşini, costume, orice… Pot să continue aşa la infinit şi e greu să-i deturnezi de la discuţiile lor de obsedaţi. Pe el chestiile astea îl lasă rece, s-a născut în Slatina. El şi gaşca lui – căci s-au adunat câţiva oameni de bun simţ cu idei şi valori comune, au început să se cunoască şi să atace în haită. În general momentul lor vine când sunt poze de pe vremea comunismului, fotografii cu ctitoriile tinereţii lor, cu blocuri curate şi degajate, cu străzi largi şi neaglomerate, cu fabrici, uzine şi evenimentele acelor vremuri. Şi ce vremuri! Aşa încep toate comentariile, cu constatarea simplă că ţara asta a cunoscut şi o vreme în care lucrurile mergeau bine. Plus ceva trimiteri, pentru contrast, la mizeria şi subdezvoltarea de astăzi. Se găsesc mereu spălaţi pe creier să îi contrazică, mereu cu aceleaşi clişee prosteşti: penurie, cozi, frig, întuneric, emisiunile TV cu Ceauşescu, izolare, propagandă. Prostii în comparaţie cu măreţia tinereţii lor. Şi ce tineri erau! Bărbaţi adevăraţi, nu ca fătălăii de astăzi!

Sună Toma, pe mobil. Cum ne mai simţim astăzi, domn’ Botnăraş, ne-a mai crescut tensiunea? Întotdeauna l-a enervat porecla asta, dar s-a obişnuit cu ea şi-i tolerează pe vechii lui tovarăşi care încă o folosesc. Ai văzut promoţia aia la pulpe de la Lidl? 40%! De pe fotoliu vede sacoşa de pânză, atârnată în cuierul din hol.

Mare amator de sporturi de apă fiind, mai ales de înot, am fost dezamăgit să constat că David Popovici este în pauză competiţională aşa că m-am uitat la emisiunea “Splash”. Sunt într-o scurtă vizită în România, deci prind Antena1. Bine, emisiunea asta are mai multe poveşti şi costume de baie decât sărituri în apă dar, în fine, oricum mai bine decât cealaltă ofertă, festivalul măciuca de aur.

Dar ca să revin, ce revelaţie am avut eu după emisiune? Deci Codruţa, fata asta pe care mă bucur să o văd acum prima dată, se aruncă de la 10m cu spatele spre bazin, poziţie din care dacă te concentrezi un pic poţi să vezi centura de flotoare care-i stă un pic mai sus, pe şolduri. Codruţa nu ştie să înoate, deci centura de siguranţă mi se pare o decizie de bun simţ (spre deosebire de curajul de a sări de la echivalentul etajului 3). Dar ea nu e singura din concurs care nu ştie să înoate. De unde mi se pare evidentă concluzia că la Splash ai trei opţiuni: ori ştii să înoţi, ori ai centură de salvare, ori ai silicoane şi, mai ales, buzele gonflate corespunzător cu botox, ceea ce te va ţine, până la urmă, pe linia de plutire. O concluzie jumătate arhimedică, jumătate filozofică.

Chiar şi după 30 de ani, dacă urlă unul aiurea “CULCAT!” jur că mă pun pe burtă mai repede decât ar sugera legea atracţiei gravitaţionale. Este, evident, rezultatul unui an şi patru luni de pregătire militară şi, cel mai probabil, speranţa României în caz de război, căci am înţeles că primii vor fi mobilizaţi rezerviştii.

Nu ştiu cum o mai fi acum, cu armata de profesionişti, dar pe vremea mea Culcat! era prima comandă pe care o auzeau recruţii. A doua era Drepţi! A treia era Culcat!… şi tot aşa, zeci de serii cu multe repetări în fiecare zi, cel puţin în primele două-trei luni. Pentru cititorii mei mai tineri combinaţia aduce cu exerciţiul care se cheamă burpee, ăla de care toată lumea se fereşte la sală. Puteai să bagi culcaturi pentru orice motiv pe lumea asta: pentru că erai prea brunet sau, dimpotrivă, prea blond, pentru că “te mişcai în reluare”, pentru că nu reacţionai suficient de repede la comanda “O ţigară la mine fuge!”, pentru că refuzai să munceşti în locul altcuiva. Pentru că aveai coloană vertebrală, lucru absolut inacceptabil în armata noastră. Pentru că vorbeai română cu accentul greşit. În general, pentru că erai la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, în ţara nepotrivită.

Instrucţia militară întinsă pe 16 luni a fost, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, foarte variată: două luni de scos copaci din rădăcină, 14 ore pe zi. O lună de plantat livezi şi perdele de protecţie din arbori. Două luni de irigaţii. O lună de cules porumb şi alte chestii. Sesiuni prelungite de rânit, vopsit şi măturat. Veceuri turceşti desfundate cu şomoioage de cîrpă înfipte în vechi cozi de mătură. Roabe de cartofi curăţaţi la mână, urmate de sute de farfurii spălate. Zeci de caiete de educaţie politică, completate pentru diverşi apevişti cu prostii comunistoide de prin discursurile lui ceaşcă, asta pentru că citeam şi-aveam caligrafie bună. Probabil o pneumonie dusă pe picioare, pentru că infirmeria era mereu plină. Cinci kilograme pierdute, deşi n-ai fi zis că am de unde. Plantoane de câte 3 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe săptămână. Săptămâni întregi petrecute afară, în ger, la capătul vreunui drumeag ce dădea în poligonul Mălina, ca să nu intre cineva peste proiectilele reactive pe care le vedeţi acum găurind oraşele Ucrainei. O trecere în viteză pe lângă moarte când precisele rachete fabricate la Bacău au ratat dealul aflat la mai mult de un kilometru distanţă, căzând în jurul punctului nostru de observaţie. O săptămână de pas de defilare înainte de jurământ. Alergări fără sens prin poligon, adesea cu masca pe faţă, doar pentru plăcerea sadică a vreunui idiot curios să vadă cine vomită primul. O lună şi jumătate în ritmul de trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Vacile care păşteau lângă gardul de sîrmă ghimpată al depozitului de muniţie şi mai ales păstoriţa din sat, care părea să ştie cine e de gardă, când şi unde. Două sesiuni de trageri a câte 10 cartuşe cu pistolul mitralieră AKM. O sesiune de 10 cartuşe cu puşca mitralieră. În total treizeci de gloanţe în 16 luni de armată, deci o medie de nici două pe lună.

Dar dacă e nevoie, sigur, Servim Patria!, mai ales că am văzut de curând filmul american Black Hawk Down şi mi-am făcut o vagă idee despre cum e războiul.

Tot respectul pentru domnii Gheorghiţă şi Arafat dar facultatea de medicină chiar nu te pregăteşte pentru sarcina titanică de a-ţi convinge concetăţenii că vaccinul chiar ajută la ceva. Sigur, până acum nimic nu părea să convingă – poate cu excepţia notabilă a botniţei de plastic mufată-n butelia albă de oxigen. Dar mi l-a împins youtube-ul în faţă pe acest Teo şi cred că lucrurile vor începe să se schimbe. Asta-i abordarea corectă!

Si apropo de ideea lui – poate adevărată, cine poate să ştie! – că vaccinul ţi-o face (un pic mai) mare, ceva adevăr trebuie să existe, chiar dacă în sens opus, căci sunt convins că lipsa de oxigen ţi-o face (mult mai) mică. Păi merită să te rişti?

Ce credeţi, are Sfânta Paraschiva vreo şansă să iasă neinfectată cu covid din weekendul ăsta?

N-a avut o viaţă uşoară, deşi nimeni nu cred să o fi auzit vreodată plângându-se. Mai zicea, câteodată, că se simte obosită, dar asta în ultimii ani, după ce copiii îi crescuseră şi se mutaseră, deja, la casele lor, construite de ea şi de bărbatu-său pe terenul cumpărat cu mulţi ani în urmă, în spatele curţii. N-a ajutat-o nimeni, niciodată, în schimb ea dintotdeauna i-a ajutat pe toţi. Singură şi-a crescut copiii, singură a dus gospodăria ei pricopsită, singură a avut grijă de grădină, de animale şi de culturile de la câmp. A fost învăţătoare în sat şi întotdeauna a crezut că datoria ei mergea dincolo doar de copii, a încercat să fie un exemplu pentru toţi. Şi le-a făcut pe toate cu bucurie. Necazurile au început când i s-au îmbolnăvit, pe rând, părinţii şi, mai apoi, soacra. Pe toţi i-a adus la ea în casă şi i-a îngrijit, zi de zi, până s-au prăpădit, unul după altul. Timp de 12 ani aşa i s-a derulat viaţa. Cu taică-său i-a fost cel mai greu, mai ales în ultimul lui an, când nu s-a mai putut ridica din pat şi nici numele ei nu-l mai ştia. A fost greu.

Cristiana a ieşit la pensie în vara anului trecut, după ce s-a terminat anul şcolar. Spera să aibă, în sfârşit, parte de linişte, credea că o să se mai îngrijească doar de grădină şi de nepoţi. Că o să poată să mai meargă şi ea în concediu. Nu mai plecase de acasă de mai bine de 10 ani şi îi era dor, cel mai mult, de mare. I-a fost şi teamă cu covidul ăsta, mai ales de când citise că la şcoală îl poţi lua mai uşor, de la copii. Şi ea era cam sensibilă cu plămânii, răcea din te miri ce şi avea forme grele, care-o făceau ca zile în şir să nu fie bună de nimic.

Apoi, astă iarnă, a început brusc să se simtă rău, i-a fost frică să nu fi luat, până la urmă, virusul şi s-a dus la doctor. N-a fost covid dar s-a întors cu o bănuială de cancer la plămâni. Nici până azi nu a înţeles de ce a bătut-o Dumnezeu tocmai pe ea, femeie credincioasă care nu a băut, nu a fumat şi a trăit mai mult pentru alţii. Două săptămâni i-au trebuit să se obişnuiască cu ideea, să accepte că trebuie să-şi găsească din nou putere ca să mai treacă printr-o încercare. Când a fost gata, suspiciunea i-a fost confirmată.

La spitalul unde Cristiana e internată de la începutul lui Septembrie, pentru tratament, mai multe asistente sunt foarte vocale împotriva intenţiei guvernului de a le obliga să se vaccineze. Li se pare că li se încalcă drepturile, se ceartă cu lumea, au căpătat o nouă voce de când însâşi avocata poporului consideră decizia neconstituţională. Discuţiile se întâmplă adesea şi în salonul Cristianei, peste paturile bolnavelor care rareori se bagă să comenteze. În starea lor e mai prudent să nu supere pe cineva. Mai agresivă decât toate este Aura, o zdrahoancă cu gura mare, pe care Cristiana o ştie de când era mică, din satul socrilor ei. Aura are opinii, are nemulţumiri, are cuvinte grele pentru unii sau pentru alţii şi, mai înainte de toate, are drepturi. În niciun caz nu va accepta ca acestea să îi fie încălcate.

Pe Cristiana, discuţia asta despre drepturile şi libertăţile celor din jur o lasă rece. Drepturile ei aproape că nici nu mai contează, căci acum trei zile a aflat că a luat covid, din spital. E rău, rău de tot şi aproape că s-a resemnat cu ce-o să vină. Se roagă, doar, la bunul Dumnezeu să mai poată respira până mâine dimineaţă.

Cineva întreba astăzi dacă se va mai naşte vreodată un sportiv ca el. Şi răspunsul este simplu, căci mari sportivi vor continua să se nască, fără îndoială. Întrebarea mai grea este dacă se vor mai construi astfel de caractere, acum că el nu mai e cu noi să ne-ajute.

Un hacker dracu ştie de unde s-a gândit el ce s-a gândit şi din toate firmele, organizaţiile, serverele şi laptopurile lumii ăsteia, din tot world wide web-ul care-i la fel de lat pe cât e de lung, s-a decis să atace tocmai calculatoarele unui spital din România. Le-a încărcat ălora un soft pirat, le-a blocat sistemele şi le-a cerut o recompensă ca să pună totul la loc. Ransomware, aşa se cheamă chestia asta în lumea celor care se pricep. Mi-am dat chiar şi eu cu părerea despre acest fenomen foarte la modă în Raţele şi vânătorii, dar acolo vorbeam în principal despre americani.

În mod ciudat, ştirea asta mi-a provocat o stare de bine. Credeam, până mai ieri, că mizerabilii care fac asta şi care-ar trebui să înfunde puşcăria (şi) pentru tentativă de omor, au măcar un nivel relativ ridicat de inteligenţă sau nişte abilităţi semnificativ superioare celor de pe partea cealaltă a baricadei. Dar un hacker care atacă un spital românesc ne trimite mesajul reconfortant că până şi tagma ăstora se duce dracului.

Să o luăm uşor, pe fapte. Ce s-a întâmplat după atac? Spitalul de stat evident că n-a plătit nimic. Încerc să nu mă gândesc acum la posibilitatea că cei de la spital ar fi decis oricum să nu plătească, indiferent de gravitatea blocajului. Dar n-a fost nevoie să se ajungă la chestii atât de complicate. Spitalul n-a plătit pentru că a hotărât să le dea dracului de calculatoare şi să revină la vechile lor registre din hârtie. Dincolo de posibila tragedie personală a câtorva doamne de prin birourile spitalului care au fost nevoite să joace solitaire pe telefoanele mobile, e posibil ca nimeni altcineva să nu fi observat schimbarea, asta presupunând că nu s-a produs o ameliorare reală a eficienţei administrative a spitalului.

În altă lume s-ar fi produs tragedii. S-ar fi oprit ventilatoare, sisteme de menţinere şi monitorizare a vieţii, alte chestii vitale de infrastructură. La noi, marile softuri plătite cu bani grei de statul român erau oricum inactive, ineficiente sau, prea adesea, complet inutile. Chestie care ajută în cazul atacurilor, căci statul român ar putea considera recompensa neplătită ca pe o mică recuperare din banii cheltuiţi aiurea cu firmele abonate la contracte cu statul, sub atenta monitorizare şi oblăduire a STS-ului, gardianul neobosit al naţionalismului clientelar.

De-aia zic, idiotului care a sperat să scoată bani dintr-un spital de stat nici prin cap nu i-a trecut că singura lui şansă era ca angajaţii să facă o chetă ca să le ţină serverele blocate şi să scape temporar de minunatele softuri ale patriei. Cred că toţi am fi curioşi să-l cunoaştem pe acest Dorel, păcat că cel mai probabil nu o să avem niciodată această şansă câtă vreme SRI-ul e prea plin de sub-Dorei.