Mare amator de sporturi de apă fiind, mai ales de înot, am fost dezamăgit să constat că David Popovici este în pauză competiţională aşa că m-am uitat la emisiunea “Splash”. Sunt într-o scurtă vizită în România, deci prind Antena1. Bine, emisiunea asta are mai multe poveşti şi costume de baie decât sărituri în apă dar, în fine, oricum mai bine decât cealaltă ofertă, festivalul măciuca de aur.

Dar ca să revin, ce revelaţie am avut eu după emisiune? Deci Codruţa, fata asta pe care mă bucur să o văd acum prima dată, se aruncă de la 10m cu spatele spre bazin, poziţie din care dacă te concentrezi un pic poţi să vezi centura de flotoare care-i stă un pic mai sus, pe şolduri. Codruţa nu ştie să înoate, deci centura de siguranţă mi se pare o decizie de bun simţ (spre deosebire de curajul de a sări de la echivalentul etajului 3). Dar ea nu e singura din concurs care nu ştie să înoate. De unde mi se pare evidentă concluzia că la Splash ai trei opţiuni: ori ştii să înoţi, ori ai centură de salvare, ori ai silicoane şi, mai ales, buzele gonflate corespunzător cu botox, ceea ce te va ţine, până la urmă, pe linia de plutire. O concluzie jumătate arhimedică, jumătate filozofică.

Chiar şi după 30 de ani, dacă urlă unul aiurea “CULCAT!” jur că mă pun pe burtă mai repede decât ar sugera legea atracţiei gravitaţionale. Este, evident, rezultatul unui an şi patru luni de pregătire militară şi, cel mai probabil, speranţa României în caz de război, căci am înţeles că primii vor fi mobilizaţi rezerviştii.

Nu ştiu cum o mai fi acum, cu armata de profesionişti, dar pe vremea mea Culcat! era prima comandă pe care o auzeau recruţii. A doua era Drepţi! A treia era Culcat!… şi tot aşa, zeci de serii cu multe repetări în fiecare zi, cel puţin în primele două-trei luni. Pentru cititorii mei mai tineri combinaţia aduce cu exerciţiul care se cheamă burpee, ăla de care toată lumea se fereşte la sală. Puteai să bagi culcaturi pentru orice motiv pe lumea asta: pentru că erai prea brunet sau, dimpotrivă, prea blond, pentru că “te mişcai în reluare”, pentru că nu reacţionai suficient de repede la comanda “O ţigară la mine fuge!”, pentru că refuzai să munceşti în locul altcuiva. Pentru că aveai coloană vertebrală, lucru absolut inacceptabil în armata noastră. Pentru că vorbeai română cu accentul greşit. În general, pentru că erai la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, în ţara nepotrivită.

Instrucţia militară întinsă pe 16 luni a fost, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, foarte variată: două luni de scos copaci din rădăcină, 14 ore pe zi. O lună de plantat livezi şi perdele de protecţie din arbori. Două luni de irigaţii. O lună de cules porumb şi alte chestii. Sesiuni prelungite de rânit, vopsit şi măturat. Veceuri turceşti desfundate cu şomoioage de cîrpă înfipte în vechi cozi de mătură. Roabe de cartofi curăţaţi la mână, urmate de sute de farfurii spălate. Zeci de caiete de educaţie politică, completate pentru diverşi apevişti cu prostii comunistoide de prin discursurile lui ceaşcă, asta pentru că citeam şi-aveam caligrafie bună. Probabil o pneumonie dusă pe picioare, pentru că infirmeria era mereu plină. Cinci kilograme pierdute, deşi n-ai fi zis că am de unde. Plantoane de câte 3 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe săptămână. Săptămâni întregi petrecute afară, în ger, la capătul vreunui drumeag ce dădea în poligonul Mălina, ca să nu intre cineva peste proiectilele reactive pe care le vedeţi acum găurind oraşele Ucrainei. O trecere în viteză pe lângă moarte când precisele rachete fabricate la Bacău au ratat dealul aflat la mai mult de un kilometru distanţă, căzând în jurul punctului nostru de observaţie. O săptămână de pas de defilare înainte de jurământ. Alergări fără sens prin poligon, adesea cu masca pe faţă, doar pentru plăcerea sadică a vreunui idiot curios să vadă cine vomită primul. O lună şi jumătate în ritmul de trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Vacile care păşteau lângă gardul de sîrmă ghimpată al depozitului de muniţie şi mai ales păstoriţa din sat, care părea să ştie cine e de gardă, când şi unde. Două sesiuni de trageri a câte 10 cartuşe cu pistolul mitralieră AKM. O sesiune de 10 cartuşe cu puşca mitralieră. În total treizeci de gloanţe în 16 luni de armată, deci o medie de nici două pe lună.

Dar dacă e nevoie, sigur, Servim Patria!, mai ales că am văzut de curând filmul american Black Hawk Down şi mi-am făcut o vagă idee despre cum e războiul.

Tot respectul pentru domnii Gheorghiţă şi Arafat dar facultatea de medicină chiar nu te pregăteşte pentru sarcina titanică de a-ţi convinge concetăţenii că vaccinul chiar ajută la ceva. Sigur, până acum nimic nu părea să convingă – poate cu excepţia notabilă a botniţei de plastic mufată-n butelia albă de oxigen. Dar mi l-a împins youtube-ul în faţă pe acest Teo şi cred că lucrurile vor începe să se schimbe. Asta-i abordarea corectă!

Si apropo de ideea lui – poate adevărată, cine poate să ştie! – că vaccinul ţi-o face (un pic mai) mare, ceva adevăr trebuie să existe, chiar dacă în sens opus, căci sunt convins că lipsa de oxigen ţi-o face (mult mai) mică. Păi merită să te rişti?

Ce credeţi, are Sfânta Paraschiva vreo şansă să iasă neinfectată cu covid din weekendul ăsta?

N-a avut o viaţă uşoară, deşi nimeni nu cred să o fi auzit vreodată plângându-se. Mai zicea, câteodată, că se simte obosită, dar asta în ultimii ani, după ce copiii îi crescuseră şi se mutaseră, deja, la casele lor, construite de ea şi de bărbatu-său pe terenul cumpărat cu mulţi ani în urmă, în spatele curţii. N-a ajutat-o nimeni, niciodată, în schimb ea dintotdeauna i-a ajutat pe toţi. Singură şi-a crescut copiii, singură a dus gospodăria ei pricopsită, singură a avut grijă de grădină, de animale şi de culturile de la câmp. A fost învăţătoare în sat şi întotdeauna a crezut că datoria ei mergea dincolo doar de copii, a încercat să fie un exemplu pentru toţi. Şi le-a făcut pe toate cu bucurie. Necazurile au început când i s-au îmbolnăvit, pe rând, părinţii şi, mai apoi, soacra. Pe toţi i-a adus la ea în casă şi i-a îngrijit, zi de zi, până s-au prăpădit, unul după altul. Timp de 12 ani aşa i s-a derulat viaţa. Cu taică-său i-a fost cel mai greu, mai ales în ultimul lui an, când nu s-a mai putut ridica din pat şi nici numele ei nu-l mai ştia. A fost greu.

Cristiana a ieşit la pensie în vara anului trecut, după ce s-a terminat anul şcolar. Spera să aibă, în sfârşit, parte de linişte, credea că o să se mai îngrijească doar de grădină şi de nepoţi. Că o să poată să mai meargă şi ea în concediu. Nu mai plecase de acasă de mai bine de 10 ani şi îi era dor, cel mai mult, de mare. I-a fost şi teamă cu covidul ăsta, mai ales de când citise că la şcoală îl poţi lua mai uşor, de la copii. Şi ea era cam sensibilă cu plămânii, răcea din te miri ce şi avea forme grele, care-o făceau ca zile în şir să nu fie bună de nimic.

Apoi, astă iarnă, a început brusc să se simtă rău, i-a fost frică să nu fi luat, până la urmă, virusul şi s-a dus la doctor. N-a fost covid dar s-a întors cu o bănuială de cancer la plămâni. Nici până azi nu a înţeles de ce a bătut-o Dumnezeu tocmai pe ea, femeie credincioasă care nu a băut, nu a fumat şi a trăit mai mult pentru alţii. Două săptămâni i-au trebuit să se obişnuiască cu ideea, să accepte că trebuie să-şi găsească din nou putere ca să mai treacă printr-o încercare. Când a fost gata, suspiciunea i-a fost confirmată.

La spitalul unde Cristiana e internată de la începutul lui Septembrie, pentru tratament, mai multe asistente sunt foarte vocale împotriva intenţiei guvernului de a le obliga să se vaccineze. Li se pare că li se încalcă drepturile, se ceartă cu lumea, au căpătat o nouă voce de când însâşi avocata poporului consideră decizia neconstituţională. Discuţiile se întâmplă adesea şi în salonul Cristianei, peste paturile bolnavelor care rareori se bagă să comenteze. În starea lor e mai prudent să nu supere pe cineva. Mai agresivă decât toate este Aura, o zdrahoancă cu gura mare, pe care Cristiana o ştie de când era mică, din satul socrilor ei. Aura are opinii, are nemulţumiri, are cuvinte grele pentru unii sau pentru alţii şi, mai înainte de toate, are drepturi. În niciun caz nu va accepta ca acestea să îi fie încălcate.

Pe Cristiana, discuţia asta despre drepturile şi libertăţile celor din jur o lasă rece. Drepturile ei aproape că nici nu mai contează, căci acum trei zile a aflat că a luat covid, din spital. E rău, rău de tot şi aproape că s-a resemnat cu ce-o să vină. Se roagă, doar, la bunul Dumnezeu să mai poată respira până mâine dimineaţă.

Cineva întreba astăzi dacă se va mai naşte vreodată un sportiv ca el. Şi răspunsul este simplu, căci mari sportivi vor continua să se nască, fără îndoială. Întrebarea mai grea este dacă se vor mai construi astfel de caractere, acum că el nu mai e cu noi să ne-ajute.

Un hacker dracu ştie de unde s-a gândit el ce s-a gândit şi din toate firmele, organizaţiile, serverele şi laptopurile lumii ăsteia, din tot world wide web-ul care-i la fel de lat pe cât e de lung, s-a decis să atace tocmai calculatoarele unui spital din România. Le-a încărcat ălora un soft pirat, le-a blocat sistemele şi le-a cerut o recompensă ca să pună totul la loc. Ransomware, aşa se cheamă chestia asta în lumea celor care se pricep. Mi-am dat chiar şi eu cu părerea despre acest fenomen foarte la modă în Raţele şi vânătorii, dar acolo vorbeam în principal despre americani.

În mod ciudat, ştirea asta mi-a provocat o stare de bine. Credeam, până mai ieri, că mizerabilii care fac asta şi care-ar trebui să înfunde puşcăria (şi) pentru tentativă de omor, au măcar un nivel relativ ridicat de inteligenţă sau nişte abilităţi semnificativ superioare celor de pe partea cealaltă a baricadei. Dar un hacker care atacă un spital românesc ne trimite mesajul reconfortant că până şi tagma ăstora se duce dracului.

Să o luăm uşor, pe fapte. Ce s-a întâmplat după atac? Spitalul de stat evident că n-a plătit nimic. Încerc să nu mă gândesc acum la posibilitatea că cei de la spital ar fi decis oricum să nu plătească, indiferent de gravitatea blocajului. Dar n-a fost nevoie să se ajungă la chestii atât de complicate. Spitalul n-a plătit pentru că a hotărât să le dea dracului de calculatoare şi să revină la vechile lor registre din hârtie. Dincolo de posibila tragedie personală a câtorva doamne de prin birourile spitalului care au fost nevoite să joace solitaire pe telefoanele mobile, e posibil ca nimeni altcineva să nu fi observat schimbarea, asta presupunând că nu s-a produs o ameliorare reală a eficienţei administrative a spitalului.

În altă lume s-ar fi produs tragedii. S-ar fi oprit ventilatoare, sisteme de menţinere şi monitorizare a vieţii, alte chestii vitale de infrastructură. La noi, marile softuri plătite cu bani grei de statul român erau oricum inactive, ineficiente sau, prea adesea, complet inutile. Chestie care ajută în cazul atacurilor, căci statul român ar putea considera recompensa neplătită ca pe o mică recuperare din banii cheltuiţi aiurea cu firmele abonate la contracte cu statul, sub atenta monitorizare şi oblăduire a STS-ului, gardianul neobosit al naţionalismului clientelar.

De-aia zic, idiotului care a sperat să scoată bani dintr-un spital de stat nici prin cap nu i-a trecut că singura lui şansă era ca angajaţii să facă o chetă ca să le ţină serverele blocate şi să scape temporar de minunatele softuri ale patriei. Cred că toţi am fi curioşi să-l cunoaştem pe acest Dorel, păcat că cel mai probabil nu o să avem niciodată această şansă câtă vreme SRI-ul e prea plin de sub-Dorei.

– Şi acolo, în bazilică, la prima baracă – v-am explicat cum ajungeţi – au dezgropat doi sfinţi martiri, Epictet şi Astion.

– Ahaaa, de-aia s-a făcut mănăstirea, răspund eu dintr-odată luminat, făcând semn din cap spre impunătoarea biserică, în construcţie şi înconjurată de schele, care se vede mai sus pe deal, la nici un kilometru distanţă. E de maici sau de călugări?

-Dacă era de maici mă făceam eu stareţ acolo, că aici şi-aşa nu se întâmplă nimic. Zâmbeşte cu gura largă, încântat de ce bine i-a venit gluma asta, apoi, brusc îşi reia tonul serios, de om care ar putea fi la fel de bine muzeograf, paznic, profesor sau simplu pescar din Murighiol, satul vecin. E de călugări, continuă omul, erau vreo 12 anul trecut dar au mai rămas doar 3, ăilalţi au plecat, că-i munca prea grea.

Întreb cât costă vizita şi-mi spune că şase lei, uşor stânjenit să ceară atâţia bani pentru o plimbare printre smârcurile deltei şi pietrele vechii cetăţi. Cred că n-ar fi adus vorba de bilet dacă nu l-aş fi întrebat. Zice că taxa include şi vizitarea muzeului, amenajat în camera mică de la intrarea în casa cu pridvor în stil lipovenesc, cu aspect mai degrabă de cherhana. Înăuntru, câteva fragmente de amfore, rămăşiţele unor vechi unelte sau poate arme, vreo două monede romane şi câteva fotografii pe pereţi. Îmi ia vreo cinci minute să “vizitez”, apoi sunt condus spre uşă de ghidul meu binevoitor.

-Vedeţi că mai sunt două fete pe şantier, studente la arhitectură de la Constanţa. Au venit să facă nişte măsurători şi să vadă ce se mai poate restaura.

Vizitez pe rând poarta dinspre nord, cu pereţii ei groşi din piatră, fostele turnuri din care au rămas doar amprentele semicirculare ale zidurilor, bazilica episcopală construită cam prin secolul al IV-lea după Cristos, în care au fost mutaţi cei doi martiri ucişi cu două secole mai devreme, baia comunală în care încă se vede pardoseala acoperită parţial de un frumos mozaic roman. Printre fundaţiile de piatră, parţial reconstruite din pietrele ce încă abundă peste tot, adunate ici-colo în grămezi, ghicesc fostele drumuri ale castrului. În latura sudică, spre dealul dominat de biserica mănăstirii, dau de cele două studente, băgate sub o umbrelă de soare. De jur împrejurul lor fumegă spirale împotriva ţânţarilor. Abia atunci am realizat că mă făcuseră şi pe mine sită în doar câteva minute. Păi de-aia a stat cetatea ascunsă în bălării o mie cinci sute de ani, pentru că era păzită de cea mai redutabilă armată posibilă, ţânţarii deltei, demni urmaşi ai legiunilor romane I Italica şi XI Claudia.

În sfârşit Dusterul îşi dovedeşte utilitatea pe drumul dintre cetate şi şoseaua naţională, deşi încerc să nu o iau chiar prin mijlocul bălţilor uriaşe, rămase de la ploaia de peste noapte. Nici prea tare nu le pot ocoli, căci niciodată nu ştii ce se ascunde în bălăriile înalte care străjuiesc drumul îngust. Ajung la o răspântie, la fix ca să-i fac loc unui tractor antic care venea din sens opus. Nu chiar de pe vremea romanilor dar aproape. Nu s-au omorât prea tare cu drumul de pământ, de altfel chiar indicatorul de pe şosea poate fi uşor trecut cu vederea dacă treci mai cu viteză.

Nu acelaşi lucru se întâmplă mai sus, căci intrarea în mănăstire se face printr-o imensă poartă maramureşeană pe sub care pot trece nestingherite două betoniere odată, câte una pe sens. Eşti întâmpinat ca peste tot în bisericile şi mănăstirile Dobrogei, lucru evident încă de la poartă. E nevoie de milostenia oamenilor ca să se termine interminabilele ctitorii ale slujitorilor bisericii. Aici, la Halmyris, trebuie terminată biserica mănăstirii, începută acum 20 de ani. Probabil că strategii lui Teodosie Ş., arhiepiscopul Tomisului, au supraestimat potenţialul de business al noii francize. Biserica va avea, presupunând că va fi terminată vreodată, cinci turle şi 37 de metri înălţime, suficient, probabil, ca să fie văzută de pe mare, 20 de kilometri mai la est. Dar nimic nu e destul de mare şi de impunător pentru locul de odihnă al primilor martiri creştini ai Dobrogei. Loc de odihnă vorba vine, căci e posibil să se fi odihnit mai bine în mica bazilică uitată de lume. Dar după minunile ce le-au săvârşit de-a lungul vieţilor lor dedicate lui Cristos şi jertfite în numele credinţei, după un mileniu şi jumătate de anonimat, trupurile lor ridicate azi la rang de moaşte sfinte trebuie să producă încă o minune. Imobiliară de data asta, cel puţin pentru început.

Ai zice că dacă eşti la 10 mii de metri ce mai contează o jumătate de metru în sus sau în jos. Dar contează… da, contează… Să luăm exemplul puradelului care stă în braţele maică-sii, trei scaune mai în faţă. Stă mă-sa în cur pe scaun, nope, copilul urlă. Se ridică mă-sa în picioare şi iese pe culoar, bun, copilul se potoleşte. Îl ridică mă-sa în sus, până-n tavan, copilul începe să râdă în hohote. Înapoi la sân, orice urmă de zâmbet s-a dus. Probabil că are un altimetru, sau poate un barometru de mare fineţe băgat pe undeva, în pempărşi, de exemplu, care măsoară perfect diferenţele de nivel. Cum ziceam, între 10.000,5 si 10.001 e diferenţă mare. Ia, stai un pic să exemplificăm, că se aşează femeia în scaun! Evident, previzibil, a ieşit chirăitul înainte să atingă fundul femeii scaunul. Hopa, iar în picioare! Se uită lung la mine peste umărul maică-sii, câteva secunde bune mă priveşte intens, direct în ochi, îmi dă prin cap că rămâne să vedem cine deoache pe cine. Nu mi-am mai exersat de mult şarmul la copii dar încă funcţionează, se pare, chiar şi pe sub mască. Storc un zâmbet la o altitudine la care ar fi fost normală doar o faţă lungă.

Înapoi pe scaun, dar cu altă strategie. Copilul e bâţâit pe genunchi, în loc de o schimbare cât o genoflexiune, câteva zeci de mici zdruncinături înalte de câţiva centimetri. Hmmm, ceva, ceva s-a schimbat, chirăiala vine acum în mici sinusoide sincronizate a căror amplitudine va sfârşi, până la urmă, în urletul suprem. Sper să nu-şi înghită limba…

Mă întrerup un pic pentru că dinspre capătul celălalt al avionului vine un bărbat cu un copil în braţe, cam de aceeaşi vârstă. Celălalt funcţionează, se pare, pe bază de gps, nu de altimetru: keep moving!, statul pe loc dăunează grav liniştii publice. Ciudat, la nici doi metri unul de celălalt, copiii se ignoră complet, se pare că radarele le sunt încă în curs de dezvoltare.

……..

I-a pus mă-sa gluga în cap şi cred că i-a derutat instrumentarul de bord, ca atunci când bagi un magnet lângă acul unei busolei. A adormit.

……..

Pilotul anunţă că începem coborârea spre Otopeni. Ia să vedem acum, îmi zic. Simt uşoara senzaţie de frânare când motoarele îşi reduc turaţia. Gluga nu mai poate filtra aproape imperceptibila scădere de altitudine. Şi să nu fi auzit anunţul, senzorul instalat în scaunul 7C funcţionează. 9.999,5. Copilul începe să chirăie. Ori nu-i place ideea de România, ori ar fi bine să-l facă mă-sa pilot, că se pare că 10.000 e viaţa lui.