Am luat pentru prima dată trenul între aeroport şi Gara de Nord. A fost super aglomerat, jumătate dintre călători fiind asiatici veniţi să muncească la noi iar majoritatea celorlalţi probabil angajaţi ai aeroportului. Interesant a fost că numeroşi oameni au urcat în cele câteva staţii intermediare, ceea ce probează şi la noi utilitatea trenurilor suburbane în aglomeraţia unui mare oraş. Din păcate trenurile circulă doar la 40 de minute distanţă, şi asta nu pentru că se foloseşte infrastructura veche a CFR-ului ci pentru că nou construita reţea feroviară dintre Mogoşoaia şi aeroport are o singură linie, deci trenurile se aşteaptă unul pe celălalt în Mogoşoaia, la jumătatea drumului. Să construieşti încă o linie va fi mult, mult mai scump decât să fi făcut două din prima sau măcar mai multe puncte de bifurcaţie pe traseu. Cine o fi fost marea inteligenţă administrativă care a decis asta?

………………..

Doamna Şoşoacă anunţă în avanpremieră noi filme, pe lângă cele zilnice de pe tiktok, de data asta cu ea la duş sau în alte ipostaze surprinzătoare, de exemplu cu gura închisă. Sigur, numai un mare ticălos ar putea publica aşa ceva în spaţiul public, cel mai probabil unul dintre numeroşii foşti soţi, căci cine se aseamănă se adună. Ar fi detestabil, regretabil, condamnabil, abominabil şi o să mă urăsc pentru asta, dar probabil că o să mă uit! Csf, ncsf!

…………………

Becali anunţă, în faţa camerelor TV, că se retrage la mănăstire în tăcere, post şi rugăciune, până la Paşte. E miercuri, a treia zi de post, deci a ratat startul, poate pentru că nu-i era gata noua şapcă cu trei cruci.

………………….

În faţa palatului voievodal de la Curtea Veche un grup mare de turişti caută găuri în plasa verzuie care acoperă gardul metalic ce înconjoară ruinele. Sunt doar câteva prin care se vede bine, deci oamenii stau la coadă să vadă statuia lui Vlad Ţepeş. Plasat strategic între ei, un ghid tinerel le vorbeşte turiştilor în spaniolă. Nu înţeleg eu chiar totul, dar pricep destul ca să mă enervez, căci omul dă vina (cum altfel?!?!) pe Nicuşor Dan pentru starea deplorabilă a zidurilor. Cică primarul blochează nu ştiu ce contract cu o firmă de construcţii care altfel ar face locul să arate ca pe vremea lui Brâncoveanu. Arunc şi eu o privire prin plasă. Cred că în vreo 35 de ani, de când am fost aici prima dată, singura intervenţie umană, în afară de gard, sunt cele trei grămezi de cărămizi, nou apărute în peisaj. În rest, doar timpul îşi face treaba, tăcut, implacabil.

…………………

Mic studiu de caz la metrou, într-o aglomeraţie de nedescris, la vremea la care mareea corporatiştilor se retrage înapoi în Berceni. O singură femeie, între două vârste, se dă pe Facebook. Lângă ea, un zugrav joacă o chestie cu bile colorate care explodează. Restul, de jur-împrejur, respiră în ritmul tiktok. Dar stai, două scaune mai încolo o tânără citeşte! Mă ridic pe vârfuri şi văd ce: Învăţături de la Muntele Athos a părintelui Pimen Vlad, care probabil că i-a luat faţa lui Teodosie la follower-i. Dacă-şi face canal ortodox de tiktok chiar nu o să mai citească nimeni (în metrou).

Tipul de lângă mine se uită la un filmuleţ cu un tip care a dresat un labrador să grupeze diverse forme geometrice – triunghi la triunghi, cerc la cerc, pătrat la pătrat. Dacă se crede tare ar trebui să încerce să dreseze şi rasa bercenară să grupeze sticlă la sticlă, plastic la plastic, cartoane la cartoane.

Între timp, ascunşi pe după tiktoacele noastre de toate zilele şi profitând cât se poate de pe seama lor, Ciolacu are şanse la preşedinţie, Piedone la primărie, Tudose, Rareş Bogdan şi Gabi Firea primii la parlamentul european. Cam atât se poate în materie de meritocraţie democratică, şi încă nici nu i-am menţionat pe Simion şi Şoşoacă. Vorba lu’ domnu’ Bolintineanu: viitor de AUR ţara noastră are!

Dar lăsaţi asta, aţi văzut tiktocu’ ăla nou al lui Jador? Super tare!

În faţa barăcilor de lângă bariera de pe Săvineşti era forfotă mare. Bulane şi epoleţi împânzeau locul, vreo 7-8 gealaţi în combinezoane negre, plus vreo câţiva angajaţi la spaţii verzi. Alaltăieri cam pe la aceeaşi oră, la precedenta alergare în jurul Văcăreştiului, nu era absolut nimeni. Poate să fi dormit cineva ascuns prin gherete. Ce s-a întâmplat între timp? Ieri a fost (încă) un incendiu, un fum gros a învăluit din nou tot cartierul. S-a repetat acelaşi scenariu de care am mai scris acum câţiva ani, în Delta Force, divizia inutilă. Deşi peste noapte a plouat, deci un nou incendiu este improbabil, băieţii sunt toţi cu bulanele pregătite.

Poate că, până la urmă, au dreptate ăştia care votează cu Şoşoacă şi Simion, poate aşa funcţionează lucrurile la noi, e nevoie să ne dăm foc la casă pentru a convinge statul să-şi facă treaba, măcar câteva zile, până trece vâlvătaia.

Şi totuşi, natura renaşte.

Trei ore şi jumătate de muzică populară, costume populare, dansuri populare şi-n rest Fuego. Aşa a început revelionul TVR Internaţional, pardon, Fuegovelionul TVR Internaţional. Să începem prin a remarca inspiraţia de care postul naţional a dat dovadă în alegerea acestui nume! Magnific!

Fuego a abandonat paltonul lui uzual de voievod fanariot pentru bundiţa din piele cu pompoane care se asorta, e adevărat, mult mai bine cu poşetuţa şi cu fusta pantalon oşenească. Omul a cântat, a vorbit mult, a maimuţărit accentele diverselor regiuni, şi-a schimbat rochiile de mai multe ori (unii ar zice cămeşele, dar arătau mai mult a rochii), a simulat că ştie să cânte la vioară, totul în spiritul celebrei expresii “No frumos mi-s, f*te-m-aş!”. De altfel, simularea avea să fie laitmotivul serii, căci toată nomenclatura populară a României s-a perindat pe scenă făcând tradiţional românescul playback. Ar fi interesant de aflat dacă sarmalele şi ce mai aveau “invitaţii” pe mese erau de-adevăratelea sau doar decoruri din plastic. Fuegovelionul s-a sfârşit apoteotic cu un discurs (live?) al nemuritoarei Irina Loghin, care a vorbit la fel de inspirat ca pe vremea când reprezenta, alături de Dolănescu senior, partidul România Mare în Parlament.

Cei care au aşteptat cu speranţă şi răbdare orele dimineţii pentru altceva decât muzică populară la televiziunea publică au fost răsplătiţi cu două ore de rock daco-traco-popular, că altfel n-am cum să-i spun. Au cântat Lupii lui Calancea, vă puteţi imagina cu cât succes dacă au fost difuzaţi de TVR, chiar şi aici abia la ora trei, după Fuego. Imediat ce-au plecat lupii au început iar dansurile populare şi-au ţinut-o tot aşa până la 7, când au băgat imnul naţional ca să gonească la culcare şi ultimii nostalgici.

Şi cum nimic nu poate ostoi dorul românului pentru muzică populară, prima zi a anului a debutat spectaculos de la 8 dimineaţa cu tradiţii machedoneşti. Armâna noastră, Elena Gheorghe, s-a etalat în ţinutele faraonic-voievodale ale aristocraţiei aromâne din Dobrogea. Primul costum mi-a plăcut cel mai puţin, avea prea multă stofă sub platoşa de aur, dar pe parcurs lucrurile s-au îmbunătăţit semnificativ. Din păcate concertul s-a terminat neaşteptat, după nici două ore jumate, tocmai când credeam că urmează să vedem şi un costum de baie tradiţional machidonesc din Mamaia.

Şi-apoi a revenit Fuego cu furevelionul lui, în total vreo cinci ore ieri şi încă cinci ore azi, câte două sesiuni. Îl vor mai da abia duminică, dacă doriţi să revedeţi…

Stau şi eu şi mă întreb, până vin iar lupii lui Calancea, de ce avem noi nevoie de varianta “internaţională” a TVR? Pe cine reprezintă oamenii ăştia şi cu ce vin ei în plus, într-o lume cu nenumărate posturi etno care lălăie populare 24 din 24? Serios, să mute “Garantat 100%” pe youtube şi să închidă naibii postul! Statul ar face o economie de care este nevoie, artiştii noştri populari(?) ar fi obligaţi să încerce un playback cinstit pe la nunţi şi botezuri, dacă vor bani, iar Fuego… nu ştiu, el s-ar putea să aibă ceva probleme să găsească un post TV de manele dispus să-şi mai reducă din audienţă. Se descurcă el, că-i băiat mare, mai ales dacă-şi ia cizmele alea cu toc.

Poliţiştii de la circulaţie, hingheriţi de şefi în ultimele zile să crească recolta de şoferi drogaţi, pot în sfârşit să ia şi ei o pauză, să-şi mai tragă sufletul. Startul vânătorii de drogaţi, provocată de accidentul din Vama Veche, le-a permis “să răsufle” un pic celor care-au alergat mai bine de-o săptămână din azil în azil. Şi doctorii vor putea, din nou, să se odihnească în lungile lor gărzi, căci acum toate reflectoarele s-au mutat pe cei care vor lua la controlat toate staţiile GPL din ţară, cu nările adulmecând după mirosul de gaz. Cui îi mai pasă de azile, droguri sau camere de gardă când suntem înconjuraţi de butelii gata să sară în aer?

M-aş fi aşteptat să auzim şi de nişte capturi consistente de emigranţi prin punctele de frontieră, de nişte kile de cocaină descoperite subit prin containere, de descinderi în miez de noapte prin câteva căsoaie cu turnuleţe, ca să nu meargă domnul Predoiu cu mâna goală la Viena, la întâlnirea cu omologul său austriac. Poate că şi-a păstrat forţele pentru un meeting cu mai multe şanse de reuşită.

Vineri dimineaţa, în Berceni, se demontau schelele de pe faţada blocului din faţă, proaspăt anvelopat. Modulele metalice erau coborâte, din mână în mână, până jos. Dintre muncitorii care participau la această operaţie, câte unul pe fiecare etaj, majoritatea nu aveau căşti, bocanci şi echipament de protecţie. La etajul 10, trei tipi se plimbau pe schelele înguste, la 30 de metri înălţime, după ce tocmai demontaseră balustradele laterale. Nu aveau centuri de siguranţă şi deci nu erau legaţi, cum ar fi trebuit. N-au păţit nimic vineri, dar când vor scoate schelele şi de pe partea cealaltă a blocului, săptămâna asta, i-ar putea elibera din presiune şi pe cei cu GPL-ul, producând următoarea tragedie.

În afară de mine, nimeni nu pare să fi observat felul în care muncesc constructorii de la blocul de pe Şoseaua Olteniţei. Cei de la protecţia muncii se odihnesc, probabil, în aşteptarea zilelor de foc în care se vor plimba din bloc în bloc, hăituiţi de camerele ălora de la Digi24. Căci în România tragedia e la ea acasă, până la următoarea e doar o chestiune de timp.

Stai şi te întrebi cum e posibil ca în România, ţara care alocă cel mai mare procent din buget pentru plata bugetarilor săi, mult peste media UE, de fiecare dată când se întâmplă o nenorocire instituţiile să dea vina pe lipsa de personal. Nu sunt suficienţi procurori, judecători, doctori, poliţişti, inspectori, profesori… nimic nu se poate face pentru că nu sunt resurse. Dacă te uiţi pe raportările OECD observi că, într-adevăr, nu suntem în top şi la numărul de bugetari din totalul forţei de muncă ocupate. Ceea ce ne duce, logic, la concluzia că bugetarii noştri sunt, de fapt, prea scumpi, nu prea mulţi, cel puţin mai bine plătiţi decât îşi permite economia pe care o avem. Şi la situaţia asta se adaugă încă trei aspecte care ucid productivitatea sectorului bugetar:

– Există multă incompetenţă. Prostie îi spun unii, deşi incompetenţa e mult mai complexă de atât şi nu implică neapărat lipsa completă a inteligenţei sau a educaţiei.

– Apoi, toată lumea ştie că există corupţie. Că se dau şpăgi pentru ca unii să închidă ochii sau telefoane pentru ca ochii să rămână închişi. Sunt prea multe instituţii şi persoane intangibile pentru că, de exemplu, pe bancheta din spate a patronului-şofer stă o doamnă sus-pusă sau pentru că orice beizadea ameţită poate să sune pe cineva de sus.

– Există şi foarte multă indiferenţă, pentru că în multe locuri se munceşte puţin şi, adesea, fără tragere de inimă. Sunt mulţi care nu fac (aproape) nimic şi prea puţini cei care trag din greu.

Putem ieşi din cleştii acestor constrângeri? Probabil că da, dar cine să ne scoată? Asta ar fi întrebarea de pe buzele tuturor. Trebuie să realizăm că răspunsul nu este Ciolacu, Ciucă sau, Doamne fereşte!, AUR. E mult mai complicat de atât, deci aşteptaţi-vă la numeroase alte breaking news-uri.

Domnul Dorin Cioabă, rege sau nu, reprezentant legal sau nu al minorităţii rome, a solicitat Bisericii Ortodoxe Române, în numele tuturor ţiganilor din România, scuze publice pentru anii îndelungaţi de robie pe moşiile mănăstireşti ale bisericii ortodoxe.

Redau integral, mai jos, răspunsul biroului de presă al Patriarhiei reprezentat de domnul Vasile Bănescu, întins pe 1420 de cuvinte din care lipseşte, evident, cuvântul “iertare”. Îmi permit să sugerez o altă variantă posibilă de răspuns şi sunt curios dacă şi aceasta va fi considerată a “reduce totul la câteva idei simplificatoare” care “ignoră complexitatea (…) istoriei”:

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Textul Patriarhiei:

“Dacă ignorăm complexitatea realului și a istoriei, reducând totul la câteva idei simplificatoare, dacă sfidăm realitatea încercând să judecăm și să tranșăm trecutul cu un instrumentar total inadecvat acestuia, cel al sensibilităților, al actualelor drepturi civice, al avansului cunoașterii și al logicii prezentului, ca și cum acest instrumentar ar fi aplicabil și unor lucruri din afara experienței sociale în care a apărut, atunci ne aflăm cu certitudine în fața unui șir nesfârșit de dileme coborâtoare pe firele milenare ale istoriei.

Cum vom putea îndrepta, de pildă, atâtea cruzimi și nedreptăți strigătoare la cer consumate în antichitate, în Evul Mediu, în Renaștere, în timpul sângeros al Revoluției Franceze, al Holocaustului nazist și sinistrului Gulag comunist sau în oricare epocă istorică ale cărei reverberații oricât de sublimate ajung încă supărător până la noi? Cum vom putea rescrie istoria în așa fel încât ea să se transforme într-un senin prezent continuu, edificat utopic pe ștergerea radicală a accidentatului relief cultural, social și moral al trecutului?

Nu este nevoie de un doctorat în istorie universală pentru a afla că lumea, până relativ recent în epoca modernă, a fost organizată strict pe principii ierarhice care structurau piramidal societatea, formată din varii categorii de oameni incluse în sistemul politico-social al vremurilor. Așa a funcționat lumea multe mii de ani, conceptul de autonomie personală sau de persoană juridică apărând foarte târziu.

În acest context și doar în el poate fi și trebuie înțeleasă și „robia romilor”. Ține de onestitate intelectuală și morală să spunem public și răspicat că nu toți romii erau robi, că nu toți robii din Țările Române erau romi și că robi au fost și foarte mulți români, tătari sau turci în aceeași epocă și în același spațiu geografic.

Așa cum limpede și documentat a arătat în mesajul transmis cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la Dezrobirea Romilor în Principatele Române și Părintele Patriarh Daniel, << o cercetare onestă a fenomenului „robiei romilor” din Ţările Române trebuie să aibă în vedere contextul internaţional al epocii, nu doar pe cel local. Robia a făcut parte din viaţa socială a Ţărilor Române medievale în aceeaşi măsură în care a fost o instituţie a societăţilor învecinate: Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Rusia ţaristă, dar şi la nivel mai larg: America latină, Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie, ţări în care s-a dezvoltat mișcarea aboliționistă (de abolire a sclaviei), dar care la rândul lor nu au reușit eradicarea sclaviei decât aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi în Ţările Române sau chiar după Ţările Române. Mai trebuie spus că fenomenul robiei ţiganilor din Ţările Române prezintă diferenţe de înţelegere faţă de sclavia practicată în ţările atlantice sau în coloniile unor imperii occidentale, unde sclavii nu aveau atât de multe drepturi precum robii de etnie romă din Ţările Române.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în Ţările Române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Totuşi, în toată perioada robiei în Ţările Române romii nomazi erau liberi să colinde țara şi să-şi practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujbă fixă, adică o activitate statornică, erau obligați să stea în aceeaşi localitate. Deși etnia romă avea cel mai mare număr de robi, în epocă existau robi şi din alte etnii şi chiar robi români.

Vânzarea sau răscumpărarea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridică a vremii, deoarece robii români suportau aceleași pedepse ca romii, nefiind nicio discriminare în privința aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit minoritatea romă în diferite moduri, așa cum reiese din documente istorice ale aceleiași vremi.

Dezrobirea socială a romilor a fost un proces complex care, pe lângă acordarea libertății individuale, a inclus şi stoparea nomadismului, implicarea romilor în agricultură şi integrarea lor în comunitățile rurale şi urbane.

Dezrobirea i-a găsit însă pe robii de etnie romă nepregătiți. Deși eliberați în mod juridic de robie, cei mai mulți romi au rămas pe lângă mănăstirile unde fuseseră odinioară robi, formând sate întregi de romi, care există până astăzi în apropierea imediată a mănăstirilor, sau a fostelor case boierești. Aceștia îi ajutau pe proprietarii de pământ la muncile agricole, în schimbul unor anumite sume de bani sau alimente, iar cu timpul unii au devenit stăpâni pe terenul pe care locuiau. Cei care practicau diferite meserii s-au stabilit pe lângă târguri și sate, practicându-și în continuare meşteşugurile şi tradiţiile. Despre toate acestea mărturisesc, cu recunoștință, chiar romii înșiși care, de pildă, țin să sărbătorească marile evenimente din istoria lor în preajma Mănăstirii Bistrița din Mitropolia Olteniei (judeţul Vâlcea).

În legătură cu solicitarea unor despăgubiri, „logica” acestui demers ar putea include în potențiala categorie a „despăgubiților” și o largă majoritate a locuitorilor României de azi care ar putea solicita despăgubiri de la urmașii identificabili ai voievozilor și boierilor pentru iobăgia practicată în fostele Țări Române, sau chiar de la statul român însuși care exista latent în realitatea adesea crudă și nedreaptă a diverselor epoci istorice din spațiul carpato-danubiano-pontic.

În cheia post-modernă și ideologică a reparării unor nedreptăți consumate la scara societății umane, ar putea părea nedrept să selectăm doar o anumită categorie de fapte, precum „robia romilor”, și să aplicăm această cheie de judecată doar unei singure instituții, Biserica Ortodoxă Română.

În realitate, aceasta desfășoară numeroase proiecte sociale prin care vine în ajutorul romilor care au o situație financiară precară. Prin programele desfășurate se acordă asistență medicală, consiliere psihologică, ajutor material pentru prevenirea abandonului școlar și îmbunătățirea traiului zilnic.

Biserica sprijină comunitățile de romi prin tipărirea cărților de cult în limba romani. În Arhiepiscopia Bucureștilor a fost tipărită prima Carte de Rugăciuni în limba romani în anul 2006, iar un an mai târziu a fost imprimat un CD cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur tot în limba romani.

Hirotonirea teologilor de etnie romă și construirea lăcașurilor de cult pentru comunitățile rome din țară reprezintă un alt mod de sprijinire al persoanelor din această comunitate.

Începând cu anul 2008 s-a intensificat slujirea în limba romani, fiind dezvoltate ectenii, răspunsuri liturgice și alte slujbe în limba etniei rome.

Pe lângă aceste aspecte, Biserica dezvoltă constant proiecte și programe sociale care vin în ajutorul persoanelor de etnie romă.

Biserica Ortodoxă Română contribuie la eforturile de integrare şi ajutorare a romilor prin următoarele programe:

– oferirea de locuri speciale pentru elevii şi studenții romi în școlile teologice;

– încurajarea hirotoniilor de teologi romi pentru comunitățile de romi (există preoţi romi pentru comunităţi rome în: Bucureşti, Râmnicul Vâlcea, Slobozia şi Bacău, dar există şi o mulţime de preoţi romi care păstoresc parohii ortodoxe româneşti, precum şi clerici romi slujitori în mănăstiri româneşti);

– construirea de biserici pentru comunitățile de romi din mediul urban şi rural;

– organizarea de programe social-filantropice şi misionare pentru comunitățile de romi sau alte programe în care au fost incluși, fără discriminare, beneficiari romi (ex. programul derulat de Biserica Ortodoxă Română în parteneriat cu Organizarea de Integrare a Minorităţilor (OIM) pentru romii victime ale deportărilor şi urmașii defavorizați ai acestora, programele Centrelor eparhiale: Iași, Craiova, Alba şi Severin);

– oferirea de sprijin pentru familiile de romi afectate de inundații în anii anteriori;

– includerea în programul Alege Şcoala a tinerilor romi cu situaţie materială precară şi rezultate bune la învăţătură;

– Înfiinţarea unui Birou de catehizare a romilor la Râmnicul Vâlcea, tipărirea de cărţi de rugăciuni şi catehism în limba romani, editarea de materiale audio şi video în limba romani;

– includerea romilor în programele de reintegrare socială derulate de eparhii, de calificare sau reconversie profesională;

– angajarea tinerilor romi în structurile de economie sociale înfiinţate de unele eparhii;

– oferirea de asistență şi servicii religioase gratuite pentru botezul pruncilor familiilor rome sărace (București, Cluj, Galați);

– organizarea de comunități parohiale în cartierele orașelor sau în localități cu populație majoritar romă;

– asistență medicală gratuită în campania Sănătate pentru Sate, a Patriarhiei Române. Concludent este faptul că peste 30% dintre asistații sociali ai Arhiepiscopiei Bucureștilor sunt romi.

În același mesaj invocat mai sus, Părintele Patriarh a accentuat și faptul că „astăzi, conform datelor statistice, în România există cel mai mare număr de romi din Europa, dovedind şi prin aceasta că poporul român a fost şi este ospitalier şi tolerant faţă de romi, dar şi faţă de toate minoritățile etnice din România.

De aceea, suntem chemați împreună, instituții ale Statului, Biserică şi societate să contribuim fiecare la cunoașterea obiectivă a adevărului istoric, să privim critic ceea ce a fost negativ în trecut şi să contribuim în prezent la susținerea minorității rome în eforturile sale de integrare socială, promovând totodată respectul pentru identitatea şi tradițiile acesteia.”

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Nea Cutărică s-a trezit, ca de obicei, la 6. “Cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge!” clamează cu orice ocazie, fără să-şi dea seama că tonul e uşor forţat şi un pic enervant. Cinşpe ani de pensie i-au consolidat acest obicei de tinereţe. Bărbieritul, toaleta şi pumnul de pastile nu-i iau mai mult de jumătate de oră. Tot ca pe vremea când mergea la servici, doar că acum în loc de costum şi cravată se îmbracă în treningul de l-a primit de Crăciun de la fiu-său. Îşi face un ibric de cafea – doar cu un pic de zahăr – şi, instalat pe fotoliul din sufragerie, dă pe România tv apoi schimbă frecvent de pe un post pe altul. Pe la opt jumate ia micul dejun, cam la fel în fiecare zi: brânză, salam de vară, pâine, ouă fierte şi un pic de unt în weekend, când colesterolul e mai blând cu pensionarii. După masă îşi ia sacoşa de pânză din cuierul de la intrarea în apartament şi dă o tură pe jos, pe la Mega. Agentul de pază de la intrare, aproape de-un leat cu el, se face că nu-l vede. Nu-l mai salută de vreo lună, de când, enervat că stătea în drum şi bloca intrarea cu curul lui mare, i-a zis să-şi caute, dracului, un serviciu ca lumea. Dă o tură pe culoarele înguste, se uită absent la toate prostiile îndesate pe rafturile înalte – cine naiba cumpără toate chestiile alea? Deschide uşile de sticlă ale frigiderelor de la raionul de carne, inspectează sever termenul de expirare de pe câteva cutii apoi se plânge de creşterea uriaşă a preţurilor unui tânăr care încerca să-şi facă loc pe lângă el pentru a ajunge la o caserolă de pulpe de pui. Mormăie ceva în urma tânărului care nu are chef de comentarii. Cu pulpele într-o mână şi coşul în cealaltă, probabil că e deja la casă când nea Cutărică încheie cu un comentariu despre respect şi tinerii fără căpătâi de astăzi. Ia o franzelă, două iaurturi, un salam de vară si trei portocale. Comentează că ar mai trebui deschisă o casă pentru că sunt patru oameni în faţa lui la coadă. Casiera trimite mesajul prin cască, dar a doua casieră ajunge chiar cînd îi vine rândul. În spatele lui nu mai e nimeni. Prea târziu, duduie, zice cu năduf în timp ce trânteşte salamul pe tejghea. Trebuie să vă zic eu că e coadă! Lasă coşul pe jos, lângă casă, ca să facă şi putoarea aia de paznic ceva.

La televizor se rostogolesc aceleaşi ştiri pe care le-a mai auzit de dimineaţă. Mută pe “Vorbeşte lumea”, o emisiune pe care a considerat-o întotdeauna plictisitoare, oribilă chiar pe vremea ăleia dinainte, a şi uitat cum o cheamă… Dar mai nou ar putea să stea toată ziua să se uite la Lili Sandu. Despre ceilalţi doi prezentatori crede că sunt nişte papiţoi care ar trebui să-şi găsească, dracului, un serviciu ca lumea.

La 11 îşi ia tableta şi intră pe Facebook. Nu e el cine ştie ce priceput, de exemplu de pe telefon nu ştie să intre, dar cu tableta se descurcă bine. Nu are foarte mulţi prieteni, câţiva de-ai lui şi mai mulţi de-ai fiului său, plus rubedeniile. Urmăreşte însă multe pagini şi câteva grupuri, ceea ce-i asigură zilnic suficiente lucruri noi de văzut. Plăcerea pe care şi-a descoperit-o de curând este să comenteze la diverse posturi, mai ales pe grupurile lui favorite. Cel mai des pe “Imagini şi poveşti din Bucureşti”, un grup mare, cu multe fotografii vechi publicate în fiecare zi, loc unde se întâlnesc nostalgici ca el cu oameni pasionaţi de istoria oraşului sau iubitori de fotografie. Adesea comentatul este o competiţie intensă. Dacă apucă să înceapă maniacii clădirilor şi străzilor vechi se vor găsi alţii să vină cu detalii, de exemplu ce era dincolo de cadrul fotografiei, la colţul următor, în casa de vizavi, cine locuia în zonă, cum era viaţa în cartier la vremea fotografiei sau când erau ei copii. Câteodată se contrazic pe epoca istorică şi caută tot felul de indicii tâmpite – se uită după nume de firme, maşini, costume, orice… Pot să continue aşa la infinit şi e greu să-i deturnezi de la discuţiile lor de obsedaţi. Pe el chestiile astea îl lasă rece, s-a născut în Slatina. El şi gaşca lui – căci s-au adunat câţiva oameni de bun simţ cu idei şi valori comune, au început să se cunoască şi să atace în haită. În general momentul lor vine când sunt poze de pe vremea comunismului, fotografii cu ctitoriile tinereţii lor, cu blocuri curate şi degajate, cu străzi largi şi neaglomerate, cu fabrici, uzine şi evenimentele acelor vremuri. Şi ce vremuri! Aşa încep toate comentariile, cu constatarea simplă că ţara asta a cunoscut şi o vreme în care lucrurile mergeau bine. Plus ceva trimiteri, pentru contrast, la mizeria şi subdezvoltarea de astăzi. Se găsesc mereu spălaţi pe creier să îi contrazică, mereu cu aceleaşi clişee prosteşti: penurie, cozi, frig, întuneric, emisiunile TV cu Ceauşescu, izolare, propagandă. Prostii în comparaţie cu măreţia tinereţii lor. Şi ce tineri erau! Bărbaţi adevăraţi, nu ca fătălăii de astăzi!

Sună Toma, pe mobil. Cum ne mai simţim astăzi, domn’ Botnăraş, ne-a mai crescut tensiunea? Întotdeauna l-a enervat porecla asta, dar s-a obişnuit cu ea şi-i tolerează pe vechii lui tovarăşi care încă o folosesc. Ai văzut promoţia aia la pulpe de la Lidl? 40%! De pe fotoliu vede sacoşa de pânză, atârnată în cuierul din hol.

Mare amator de sporturi de apă fiind, mai ales de înot, am fost dezamăgit să constat că David Popovici este în pauză competiţională aşa că m-am uitat la emisiunea “Splash”. Sunt într-o scurtă vizită în România, deci prind Antena1. Bine, emisiunea asta are mai multe poveşti şi costume de baie decât sărituri în apă dar, în fine, oricum mai bine decât cealaltă ofertă, festivalul măciuca de aur.

Dar ca să revin, ce revelaţie am avut eu după emisiune? Deci Codruţa, fata asta pe care mă bucur să o văd acum prima dată, se aruncă de la 10m cu spatele spre bazin, poziţie din care dacă te concentrezi un pic poţi să vezi centura de flotoare care-i stă un pic mai sus, pe şolduri. Codruţa nu ştie să înoate, deci centura de siguranţă mi se pare o decizie de bun simţ (spre deosebire de curajul de a sări de la echivalentul etajului 3). Dar ea nu e singura din concurs care nu ştie să înoate. De unde mi se pare evidentă concluzia că la Splash ai trei opţiuni: ori ştii să înoţi, ori ai centură de salvare, ori ai silicoane şi, mai ales, buzele gonflate corespunzător cu botox, ceea ce te va ţine, până la urmă, pe linia de plutire. O concluzie jumătate arhimedică, jumătate filozofică.

Chiar şi după 30 de ani, dacă urlă unul aiurea “CULCAT!” jur că mă pun pe burtă mai repede decât ar sugera legea atracţiei gravitaţionale. Este, evident, rezultatul unui an şi patru luni de pregătire militară şi, cel mai probabil, speranţa României în caz de război, căci am înţeles că primii vor fi mobilizaţi rezerviştii.

Nu ştiu cum o mai fi acum, cu armata de profesionişti, dar pe vremea mea Culcat! era prima comandă pe care o auzeau recruţii. A doua era Drepţi! A treia era Culcat!… şi tot aşa, zeci de serii cu multe repetări în fiecare zi, cel puţin în primele două-trei luni. Pentru cititorii mei mai tineri combinaţia aduce cu exerciţiul care se cheamă burpee, ăla de care toată lumea se fereşte la sală. Puteai să bagi culcaturi pentru orice motiv pe lumea asta: pentru că erai prea brunet sau, dimpotrivă, prea blond, pentru că “te mişcai în reluare”, pentru că nu reacţionai suficient de repede la comanda “O ţigară la mine fuge!”, pentru că refuzai să munceşti în locul altcuiva. Pentru că aveai coloană vertebrală, lucru absolut inacceptabil în armata noastră. Pentru că vorbeai română cu accentul greşit. În general, pentru că erai la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, în ţara nepotrivită.

Instrucţia militară întinsă pe 16 luni a fost, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, foarte variată: două luni de scos copaci din rădăcină, 14 ore pe zi. O lună de plantat livezi şi perdele de protecţie din arbori. Două luni de irigaţii. O lună de cules porumb şi alte chestii. Sesiuni prelungite de rânit, vopsit şi măturat. Veceuri turceşti desfundate cu şomoioage de cîrpă înfipte în vechi cozi de mătură. Roabe de cartofi curăţaţi la mână, urmate de sute de farfurii spălate. Zeci de caiete de educaţie politică, completate pentru diverşi apevişti cu prostii comunistoide de prin discursurile lui ceaşcă, asta pentru că citeam şi-aveam caligrafie bună. Probabil o pneumonie dusă pe picioare, pentru că infirmeria era mereu plină. Cinci kilograme pierdute, deşi n-ai fi zis că am de unde. Plantoane de câte 3 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe săptămână. Săptămâni întregi petrecute afară, în ger, la capătul vreunui drumeag ce dădea în poligonul Mălina, ca să nu intre cineva peste proiectilele reactive pe care le vedeţi acum găurind oraşele Ucrainei. O trecere în viteză pe lângă moarte când precisele rachete fabricate la Bacău au ratat dealul aflat la mai mult de un kilometru distanţă, căzând în jurul punctului nostru de observaţie. O săptămână de pas de defilare înainte de jurământ. Alergări fără sens prin poligon, adesea cu masca pe faţă, doar pentru plăcerea sadică a vreunui idiot curios să vadă cine vomită primul. O lună şi jumătate în ritmul de trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Vacile care păşteau lângă gardul de sîrmă ghimpată al depozitului de muniţie şi mai ales păstoriţa din sat, care părea să ştie cine e de gardă, când şi unde. Două sesiuni de trageri a câte 10 cartuşe cu pistolul mitralieră AKM. O sesiune de 10 cartuşe cu puşca mitralieră. În total treizeci de gloanţe în 16 luni de armată, deci o medie de nici două pe lună.

Dar dacă e nevoie, sigur, Servim Patria!, mai ales că am văzut de curând filmul american Black Hawk Down şi mi-am făcut o vagă idee despre cum e războiul.

Tot respectul pentru domnii Gheorghiţă şi Arafat dar facultatea de medicină chiar nu te pregăteşte pentru sarcina titanică de a-ţi convinge concetăţenii că vaccinul chiar ajută la ceva. Sigur, până acum nimic nu părea să convingă – poate cu excepţia notabilă a botniţei de plastic mufată-n butelia albă de oxigen. Dar mi l-a împins youtube-ul în faţă pe acest Teo şi cred că lucrurile vor începe să se schimbe. Asta-i abordarea corectă!

Si apropo de ideea lui – poate adevărată, cine poate să ştie! – că vaccinul ţi-o face (un pic mai) mare, ceva adevăr trebuie să existe, chiar dacă în sens opus, căci sunt convins că lipsa de oxigen ţi-o face (mult mai) mică. Păi merită să te rişti?