Ce credeţi, are Sfânta Paraschiva vreo şansă să iasă neinfectată cu covid din weekendul ăsta?

N-a avut o viaţă uşoară, deşi nimeni nu cred să o fi auzit vreodată plângându-se. Mai zicea, câteodată, că se simte obosită, dar asta în ultimii ani, după ce copiii îi crescuseră şi se mutaseră, deja, la casele lor, construite de ea şi de bărbatu-său pe terenul cumpărat cu mulţi ani în urmă, în spatele curţii. N-a ajutat-o nimeni, niciodată, în schimb ea dintotdeauna i-a ajutat pe toţi. Singură şi-a crescut copiii, singură a dus gospodăria ei pricopsită, singură a avut grijă de grădină, de animale şi de culturile de la câmp. A fost învăţătoare în sat şi întotdeauna a crezut că datoria ei mergea dincolo doar de copii, a încercat să fie un exemplu pentru toţi. Şi le-a făcut pe toate cu bucurie. Necazurile au început când i s-au îmbolnăvit, pe rând, părinţii şi, mai apoi, soacra. Pe toţi i-a adus la ea în casă şi i-a îngrijit, zi de zi, până s-au prăpădit, unul după altul. Timp de 12 ani aşa i s-a derulat viaţa. Cu taică-său i-a fost cel mai greu, mai ales în ultimul lui an, când nu s-a mai putut ridica din pat şi nici numele ei nu-l mai ştia. A fost greu.

Cristiana a ieşit la pensie în vara anului trecut, după ce s-a terminat anul şcolar. Spera să aibă, în sfârşit, parte de linişte, credea că o să se mai îngrijească doar de grădină şi de nepoţi. Că o să poată să mai meargă şi ea în concediu. Nu mai plecase de acasă de mai bine de 10 ani şi îi era dor, cel mai mult, de mare. I-a fost şi teamă cu covidul ăsta, mai ales de când citise că la şcoală îl poţi lua mai uşor, de la copii. Şi ea era cam sensibilă cu plămânii, răcea din te miri ce şi avea forme grele, care-o făceau ca zile în şir să nu fie bună de nimic.

Apoi, astă iarnă, a început brusc să se simtă rău, i-a fost frică să nu fi luat, până la urmă, virusul şi s-a dus la doctor. N-a fost covid dar s-a întors cu o bănuială de cancer la plămâni. Nici până azi nu a înţeles de ce a bătut-o Dumnezeu tocmai pe ea, femeie credincioasă care nu a băut, nu a fumat şi a trăit mai mult pentru alţii. Două săptămâni i-au trebuit să se obişnuiască cu ideea, să accepte că trebuie să-şi găsească din nou putere ca să mai treacă printr-o încercare. Când a fost gata, suspiciunea i-a fost confirmată.

La spitalul unde Cristiana e internată de la începutul lui Septembrie, pentru tratament, mai multe asistente sunt foarte vocale împotriva intenţiei guvernului de a le obliga să se vaccineze. Li se pare că li se încalcă drepturile, se ceartă cu lumea, au căpătat o nouă voce de când însâşi avocata poporului consideră decizia neconstituţională. Discuţiile se întâmplă adesea şi în salonul Cristianei, peste paturile bolnavelor care rareori se bagă să comenteze. În starea lor e mai prudent să nu supere pe cineva. Mai agresivă decât toate este Aura, o zdrahoancă cu gura mare, pe care Cristiana o ştie de când era mică, din satul socrilor ei. Aura are opinii, are nemulţumiri, are cuvinte grele pentru unii sau pentru alţii şi, mai înainte de toate, are drepturi. În niciun caz nu va accepta ca acestea să îi fie încălcate.

Pe Cristiana, discuţia asta despre drepturile şi libertăţile celor din jur o lasă rece. Drepturile ei aproape că nici nu mai contează, căci acum trei zile a aflat că a luat covid, din spital. E rău, rău de tot şi aproape că s-a resemnat cu ce-o să vină. Se roagă, doar, la bunul Dumnezeu să mai poată respira până mâine dimineaţă.

Cineva întreba astăzi dacă se va mai naşte vreodată un sportiv ca el. Şi răspunsul este simplu, căci mari sportivi vor continua să se nască, fără îndoială. Întrebarea mai grea este dacă se vor mai construi astfel de caractere, acum că el nu mai e cu noi să ne-ajute.

Un hacker dracu ştie de unde s-a gândit el ce s-a gândit şi din toate firmele, organizaţiile, serverele şi laptopurile lumii ăsteia, din tot world wide web-ul care-i la fel de lat pe cât e de lung, s-a decis să atace tocmai calculatoarele unui spital din România. Le-a încărcat ălora un soft pirat, le-a blocat sistemele şi le-a cerut o recompensă ca să pună totul la loc. Ransomware, aşa se cheamă chestia asta în lumea celor care se pricep. Mi-am dat chiar şi eu cu părerea despre acest fenomen foarte la modă în Raţele şi vânătorii, dar acolo vorbeam în principal despre americani.

În mod ciudat, ştirea asta mi-a provocat o stare de bine. Credeam, până mai ieri, că mizerabilii care fac asta şi care-ar trebui să înfunde puşcăria (şi) pentru tentativă de omor, au măcar un nivel relativ ridicat de inteligenţă sau nişte abilităţi semnificativ superioare celor de pe partea cealaltă a baricadei. Dar un hacker care atacă un spital românesc ne trimite mesajul reconfortant că până şi tagma ăstora se duce dracului.

Să o luăm uşor, pe fapte. Ce s-a întâmplat după atac? Spitalul de stat evident că n-a plătit nimic. Încerc să nu mă gândesc acum la posibilitatea că cei de la spital ar fi decis oricum să nu plătească, indiferent de gravitatea blocajului. Dar n-a fost nevoie să se ajungă la chestii atât de complicate. Spitalul n-a plătit pentru că a hotărât să le dea dracului de calculatoare şi să revină la vechile lor registre din hârtie. Dincolo de posibila tragedie personală a câtorva doamne de prin birourile spitalului care au fost nevoite să joace solitaire pe telefoanele mobile, e posibil ca nimeni altcineva să nu fi observat schimbarea, asta presupunând că nu s-a produs o ameliorare reală a eficienţei administrative a spitalului.

În altă lume s-ar fi produs tragedii. S-ar fi oprit ventilatoare, sisteme de menţinere şi monitorizare a vieţii, alte chestii vitale de infrastructură. La noi, marile softuri plătite cu bani grei de statul român erau oricum inactive, ineficiente sau, prea adesea, complet inutile. Chestie care ajută în cazul atacurilor, căci statul român ar putea considera recompensa neplătită ca pe o mică recuperare din banii cheltuiţi aiurea cu firmele abonate la contracte cu statul, sub atenta monitorizare şi oblăduire a STS-ului, gardianul neobosit al naţionalismului clientelar.

De-aia zic, idiotului care a sperat să scoată bani dintr-un spital de stat nici prin cap nu i-a trecut că singura lui şansă era ca angajaţii să facă o chetă ca să le ţină serverele blocate şi să scape temporar de minunatele softuri ale patriei. Cred că toţi am fi curioşi să-l cunoaştem pe acest Dorel, păcat că cel mai probabil nu o să avem niciodată această şansă câtă vreme SRI-ul e prea plin de sub-Dorei.

– Şi acolo, în bazilică, la prima baracă – v-am explicat cum ajungeţi – au dezgropat doi sfinţi martiri, Epictet şi Astion.

– Ahaaa, de-aia s-a făcut mănăstirea, răspund eu dintr-odată luminat, făcând semn din cap spre impunătoarea biserică, în construcţie şi înconjurată de schele, care se vede mai sus pe deal, la nici un kilometru distanţă. E de maici sau de călugări?

-Dacă era de maici mă făceam eu stareţ acolo, că aici şi-aşa nu se întâmplă nimic. Zâmbeşte cu gura largă, încântat de ce bine i-a venit gluma asta, apoi, brusc îşi reia tonul serios, de om care ar putea fi la fel de bine muzeograf, paznic, profesor sau simplu pescar din Murighiol, satul vecin. E de călugări, continuă omul, erau vreo 12 anul trecut dar au mai rămas doar 3, ăilalţi au plecat, că-i munca prea grea.

Întreb cât costă vizita şi-mi spune că şase lei, uşor stânjenit să ceară atâţia bani pentru o plimbare printre smârcurile deltei şi pietrele vechii cetăţi. Cred că n-ar fi adus vorba de bilet dacă nu l-aş fi întrebat. Zice că taxa include şi vizitarea muzeului, amenajat în camera mică de la intrarea în casa cu pridvor în stil lipovenesc, cu aspect mai degrabă de cherhana. Înăuntru, câteva fragmente de amfore, rămăşiţele unor vechi unelte sau poate arme, vreo două monede romane şi câteva fotografii pe pereţi. Îmi ia vreo cinci minute să “vizitez”, apoi sunt condus spre uşă de ghidul meu binevoitor.

-Vedeţi că mai sunt două fete pe şantier, studente la arhitectură de la Constanţa. Au venit să facă nişte măsurători şi să vadă ce se mai poate restaura.

Vizitez pe rând poarta dinspre nord, cu pereţii ei groşi din piatră, fostele turnuri din care au rămas doar amprentele semicirculare ale zidurilor, bazilica episcopală construită cam prin secolul al IV-lea după Cristos, în care au fost mutaţi cei doi martiri ucişi cu două secole mai devreme, baia comunală în care încă se vede pardoseala acoperită parţial de un frumos mozaic roman. Printre fundaţiile de piatră, parţial reconstruite din pietrele ce încă abundă peste tot, adunate ici-colo în grămezi, ghicesc fostele drumuri ale castrului. În latura sudică, spre dealul dominat de biserica mănăstirii, dau de cele două studente, băgate sub o umbrelă de soare. De jur împrejurul lor fumegă spirale împotriva ţânţarilor. Abia atunci am realizat că mă făcuseră şi pe mine sită în doar câteva minute. Păi de-aia a stat cetatea ascunsă în bălării o mie cinci sute de ani, pentru că era păzită de cea mai redutabilă armată posibilă, ţânţarii deltei, demni urmaşi ai legiunilor romane I Italica şi XI Claudia.

În sfârşit Dusterul îşi dovedeşte utilitatea pe drumul dintre cetate şi şoseaua naţională, deşi încerc să nu o iau chiar prin mijlocul bălţilor uriaşe, rămase de la ploaia de peste noapte. Nici prea tare nu le pot ocoli, căci niciodată nu ştii ce se ascunde în bălăriile înalte care străjuiesc drumul îngust. Ajung la o răspântie, la fix ca să-i fac loc unui tractor antic care venea din sens opus. Nu chiar de pe vremea romanilor dar aproape. Nu s-au omorât prea tare cu drumul de pământ, de altfel chiar indicatorul de pe şosea poate fi uşor trecut cu vederea dacă treci mai cu viteză.

Nu acelaşi lucru se întâmplă mai sus, căci intrarea în mănăstire se face printr-o imensă poartă maramureşeană pe sub care pot trece nestingherite două betoniere odată, câte una pe sens. Eşti întâmpinat ca peste tot în bisericile şi mănăstirile Dobrogei, lucru evident încă de la poartă. E nevoie de milostenia oamenilor ca să se termine interminabilele ctitorii ale slujitorilor bisericii. Aici, la Halmyris, trebuie terminată biserica mănăstirii, începută acum 20 de ani. Probabil că strategii lui Teodosie Ş., arhiepiscopul Tomisului, au supraestimat potenţialul de business al noii francize. Biserica va avea, presupunând că va fi terminată vreodată, cinci turle şi 37 de metri înălţime, suficient, probabil, ca să fie văzută de pe mare, 20 de kilometri mai la est. Dar nimic nu e destul de mare şi de impunător pentru locul de odihnă al primilor martiri creştini ai Dobrogei. Loc de odihnă vorba vine, căci e posibil să se fi odihnit mai bine în mica bazilică uitată de lume. Dar după minunile ce le-au săvârşit de-a lungul vieţilor lor dedicate lui Cristos şi jertfite în numele credinţei, după un mileniu şi jumătate de anonimat, trupurile lor ridicate azi la rang de moaşte sfinte trebuie să producă încă o minune. Imobiliară de data asta, cel puţin pentru început.

Ai zice că dacă eşti la 10 mii de metri ce mai contează o jumătate de metru în sus sau în jos. Dar contează… da, contează… Să luăm exemplul puradelului care stă în braţele maică-sii, trei scaune mai în faţă. Stă mă-sa în cur pe scaun, nope, copilul urlă. Se ridică mă-sa în picioare şi iese pe culoar, bun, copilul se potoleşte. Îl ridică mă-sa în sus, până-n tavan, copilul începe să râdă în hohote. Înapoi la sân, orice urmă de zâmbet s-a dus. Probabil că are un altimetru, sau poate un barometru de mare fineţe băgat pe undeva, în pempărşi, de exemplu, care măsoară perfect diferenţele de nivel. Cum ziceam, între 10.000,5 si 10.001 e diferenţă mare. Ia, stai un pic să exemplificăm, că se aşează femeia în scaun! Evident, previzibil, a ieşit chirăitul înainte să atingă fundul femeii scaunul. Hopa, iar în picioare! Se uită lung la mine peste umărul maică-sii, câteva secunde bune mă priveşte intens, direct în ochi, îmi dă prin cap că rămâne să vedem cine deoache pe cine. Nu mi-am mai exersat de mult şarmul la copii dar încă funcţionează, se pare, chiar şi pe sub mască. Storc un zâmbet la o altitudine la care ar fi fost normală doar o faţă lungă.

Înapoi pe scaun, dar cu altă strategie. Copilul e bâţâit pe genunchi, în loc de o schimbare cât o genoflexiune, câteva zeci de mici zdruncinături înalte de câţiva centimetri. Hmmm, ceva, ceva s-a schimbat, chirăiala vine acum în mici sinusoide sincronizate a căror amplitudine va sfârşi, până la urmă, în urletul suprem. Sper să nu-şi înghită limba…

Mă întrerup un pic pentru că dinspre capătul celălalt al avionului vine un bărbat cu un copil în braţe, cam de aceeaşi vârstă. Celălalt funcţionează, se pare, pe bază de gps, nu de altimetru: keep moving!, statul pe loc dăunează grav liniştii publice. Ciudat, la nici doi metri unul de celălalt, copiii se ignoră complet, se pare că radarele le sunt încă în curs de dezvoltare.

……..

I-a pus mă-sa gluga în cap şi cred că i-a derutat instrumentarul de bord, ca atunci când bagi un magnet lângă acul unei busolei. A adormit.

……..

Pilotul anunţă că începem coborârea spre Otopeni. Ia să vedem acum, îmi zic. Simt uşoara senzaţie de frânare când motoarele îşi reduc turaţia. Gluga nu mai poate filtra aproape imperceptibila scădere de altitudine. Şi să nu fi auzit anunţul, senzorul instalat în scaunul 7C funcţionează. 9.999,5. Copilul începe să chirăie. Ori nu-i place ideea de România, ori ar fi bine să-l facă mă-sa pilot, că se pare că 10.000 e viaţa lui.

“To look for a meaning in anything is less the act of a naif than of a masochist.”
 Emil Cioran

Graficul de mai sus ne prezintă, pentru câteva ţări ale emisferei noastre, procentul din populaţie care a primit cel puţin o doză de vaccin covid. Este imposibil să nu constaţi imediat ordinea foarte predictibilă a ţărilor, cu foarte mici excepţii. Dacă ai răsturna imaginea cu 90 de grade (spre stânga) ai avea harta fizică a statelor emisferei nordice, de la vest la est. Ar putea să reprezinte la fel de bine ordinea din punct de vedere al gradului de dezvoltare, de nivel de trai, de calitate a educaţiei sau a sistemului medical. Şi aş putea continua: gradul de încredere în stat, maturitatea sistemelor democratice, independenţa şi calitatea mass-media sau, de exemplu, distanţa faţă de sursele de propagandă şi dezinformare (sau sensibilitatea la ele).

Deşi cu un oarecare grad de dezamăgire, n-am fost surprins să văd România la nici 25% rată de vaccinare, deşi a avut aceleaşi resurse şi o organizare logistică cel puţin similară, dacă nu mai bună, cu ţările vest-europene care astăzi sunt foarte aproape de 50%. Când fluxul de vaccinuri şi problemele operaţionale n-au mai fost limitative, când aproape toţi cei care-au dorit-o s-au vaccinat deja, a devenit evident că procentul nu creşte pentru că nu mai sunt suficienţi candidaţi. Suntem, pe grafic şi în lumea reală, agăţaţi între vest şi est. Dac-am exclude din raportările româneşti marile oraşe – care au procente similare sau superioare Europei occidentale – ne-am târî, probabil, în coada clasamentului, alături de statele fostei URSS.

Anti-vacciniştii vor continua să creadă cu tărie în veridicitatea şi soliditatea argumentelor lor, “confirmate” zilnic de surse “solide” şi “independente” de pe net. Dar graficul de mai sus spune o poveste mult mai banală – aceea veche de când lumea, ilustrată perfect de înţelepciunea noastră populară: la omul sărac nici boii nu trag. Sau, dacă trag, trag spre est, nu spre vest.

În ritmul ăsta s-ar putea să nu atingem 30% rată de vaccinare până-n toamnă, deci nici jumătate faţă de cât ne-ar trebui. Cei care-şi imaginează că nu s-au vaccinat şi vor scăpa uşor cu asta se înşeală. Dacă s-ar fi atins pragul de imunitate de turmă n-ar fi avut importanţă cine e şi cine nu e vaccinat – am fi fost toţi trataţi la fel. Politicienii au evitat cu prudenţă subiectul “discriminării” celor nevaccinaţi pentru că toţi au sperat să se ajungă la exact acest scenariu al imunităţii colective. Dar, pentru că nu se va atinge, ce credeţi că se va întâmpla în toamnă? Păi, de exemplu, este foarte probabil că România va fi pusă, la grămadă, pe lista roşie a ţărilor “periculoase”, ceea ce înseamnă adio călătorii fără carantină în şi dinspre ţară, probabil indiferent dacă eşti vaccinat sau nu. Deci adio turism străin, cât ar fi fost. Adio şi business travel, ceea ce va afecta (din nou, dar de data asta inutil) multe firme, din turism sau nu. Mergând mai departe, dacă numărul de infectări va creşte în toamnă – ceea ce e aproape garantat – credeţi că guvernul va accepta relaxat să bage iar economia în carantină şi să suporte din nou costurile medicale şi sociale? Mai mult ca sigur nu, deci va porni prigoana împotriva celor nevaccinaţi: beţişoare cu vată în nas în fiecare dimineaţă şi de fiecare dată când intră sau ies de undeva, transferarea integrală a costurilor medicale şi de testare, până acum suportate de stat, carantine care să-i împiedice să muncească sau să meargă la şcoală, răspundere legală pentru orice consecinţe s-ar putea produce asupra altora. Nu pot obliga oamenii să se vaccineze dar pot face alternativele mult, mult mai complicate, costisitoare şi neplăcute.

Sunt convins că mulţi dintre cei care refuză vaccinarea îşi vor asuma orice sacrificiu spunând că niciun cost nu e prea mare pentru convingerile lor. Previzibil, bineînţeles, căci e plină istoria de martirii tuturor religiilor lumii ăsteia, de ce ar face credincioşii anti-vaxeri excepţie?

Stăteam pe stâncile de sub zidurile bătrânei cetăţi, scăldaţi în soarele molcom al unei după-amieze târzii. Sunt cinsprezece ani de-atunci, cum zboară timpul! Priveam în zare la reţeaua de canale de jos şi mai departe, spre lacul Babadag şi spre dealurile scunde din spatele Zebilului. Probabil că fetele au pornit discuţia – complet teoretică, evident – despre ce nume i-am da căţelului, dacă ne-am decide – prin absurd, evident – să ne luăm un căţel într-o bună zi. Nu mai ştiu cine a fost cu ideea si cu cât mă chinui mai tare să-mi amintesc cu-atât am impresia că a fost o idee care ne-a venit tuturor în acelaşi timp, că a răsărit cumva de sub noi, din pietrele şi din zidurile alea. N-a fost Babadag, nici Zebil şi nici Razelm. Ne-a venit Enisala, numele bătrânei cetăţi, loc magic pe care eu l-am iubit mereu şi pe care copiii noştri îl vedeau prima dată.

Câteva luni mai târziu ne-am trezit privind hipnotizaţi în geamul petshop-ului din Cora Pantelimon la viermuiala celor zece pui de labrador. Chipurile am vorbit între noi şi ne-am dat raţionali şi părinţi responsabili dar nicio clipă n-am pierdut din priviri hârjoneala din cuşcă. Cu mintea de-acum realizez că de fapt n-am decis nimic, minţile ne-au fost posedate de ceva mai tare decât puterea noastră de control. Şi din toată grămada aia aurie a fugit într-un suflet spre noi ea, cu acelaşi entuziasm cu care avea să ne întâmpine de fiecare dată, fără zile proaste, fără să le aibă pe ale ei, fără excepţie. Mereu acelaşi salt spre uşă, când auzea liftul oprindu-se cu noi la 5, inundată brusc de o bucurie care, în ultimii ani, îi cam tăia răsuflarea. Ar fi făcut-o, săraca, mai des, dar noi am plecat şi ea a rămas cu mama. Ca un labrador retriever adevărat, s-a născut pentru a aduce înapoi beţe, mingi, jucării de plastic, zâmbete şi stări de bine. Probabil c-a visat să ne aducă şi pe noi înapoi, într-o bună zi…

Enisala. Eni sau Enica, pentru prieteni. O să ne trezim, cândva, din nou cu ea la picioare, împingându-ne blând în genunchi cu covrigul ei portocaliu din cauciuc, invitaţie la un joc ce nu se va termina niciodată.

–Daaa, foaarte bine că v-aţi înscris, dragă… bravo, păi ce, că n-avem de-ales, nu vezi că nu ne putem mişca de niciun fel?!?! Şi noi am vrut să ne vaccinăm că, ştiţi, intrăm mereu în contact cu oamenii, că suntem în firmă amândoi zilnic. De-aia am şi luat covid, în noiembrie. Doamne, ce rău a fost, nu-ţi mai zic… Dar n-a funcţionat platforma aia, cred c-aţi auzit şi voi cum e, varză! Noroc că ştiam pe cineva şi ne-a introdus el. Şi ne-a băgat direct mai în faţă, că ce să faci…

Probabil că n-ar trebui să mă bag în chestia asta, mai ales că nu mă mai uit la fotbal de mai bine de 10 ani. Dar am o dilemă şi mă mănâncă în fund s-o împărtăşesc cu lumea, deşi admit că e o chestie minoră şi relativ lipsită de importanţă. Plus că lumea s-a plictisit, probabil, de subiect. Şi totuşi… Aproape tot netul se întreabă cum altfel să-i fi spus arbitrul Colţescu antrenorului secund al turcilor dacă într-un grup de oameni albi era doar un singur negru. Întrebarea mea, oarecum în contracurent, este: Dar dac-ar fi fost toţi albi sau toţi negri, cum i-ar fi spus?

Păi dac-ar fi fost toţi la fel e foarte posibil ca domnul arbitru să se fi simţit într-o situaţie familiară, ca la noi în campionat, drept pentru care l-ar fi identificat pe respectivul drept “labă ăla” sau, chiar mai simplu, “coae” (greu de înţeles în limbi străine şi nu numai…).

Ce vreau să zic este că nu cred că a fost vorba de rasism pentru că era clar că antrenorul secund, nefiind nici ţigan nici ungur, nu era în targetul rasismului nostru tradiţional. Va trebui să ne chinuim un pic să susţinem asta împotriva curentului de corectitudine politică dar sunt convins că nu va fi foarte greu. Dar şi dacă nu-i rasism, tot e ceva de care nu putem fi mândri şi, în mod clar, n-ar trebui să sărim atât de mult de cur în sus. Pentru simplul fapt că e ceva ce va trebui să schimbăm dacă vrem ca oamenii să-şi aducă, într-o bună zi, nevestele şi copiii la stadion.