Lamborghini versus Berna

turnUn Lamborghini e parcat aproape în mijlocul drumului pe Kramgasse, în centrul Bernei, la doi pași de celebrul turn cu ceas al orașului. O să fie greu pentru troleibuze să-și facă loc pe lângă bolid. Nu numai că nu are voie să parcheze acolo, n-are voie nici măcar să intre pe stradă. Îmi imaginez dilema agentului de parcare, altfel unul dintre cei mai eficienți și lipsiți de empatie funcționari elvețieni. Ce să facă el în această situație? Să scrie procesul verbal de contravenție lăsându-se imortalizat – în rol de personaj negativ – în fotografiile de vacanță ale celor aproximativ 100 de chinezi aliniați la marginea drumului? Singura șansă a turnului cu ceas de a mai capta ceva din atenția străzii e să vină mai repede ora fixă cu defilarea complicatelor mecanisme atât de previzibile la un ceas elvețian dintr-un turn medieval elvețian din bătrâna capitală a Elveției. Boring… În schimb Lamborghini-ul… Uau! Este personificarea emoției latine și visul semi-erotic al oricărui muritor. Felul în care arată, felul în care captează în mod natural întreaga atenție, neglijența studiată și lipsită de griji a parcării, capacitatea excepțională de a transforma orice ghiolban cu față de interlop într-un aristocrat rafinat, proprietar de podgorie în Toscana… Ce mai, un vis…

Deci, ca să revin la dilema agentului de parcare, ce-ar trebui să facă omul ăla? Să accepte că automobilul a devenit instant una dintre atracțiile orașului și să treacă mai departe, uitându-se, măcar el, în sus spre ceasul din turn? Până la urmă poate oricând să meargă vreo câteva străzi mai încolo, pe lângă șaormeria turcească, unde opresc mereu Opelurile alea antice. Și ăia chiar se învață minte când trebuie să scoată 40 de franci în plus. Până la urmă, serios, pot 40 de franci să facă vreo diferență în viața unui posesor de Lamborghini?

N-a luat amendă, l-am fotografiat în timp ce părăsea nestingherit și gălăgios locul infracțiunii, scăldat în sute de flash-uri chinezești. Părea să-l doară-n cur, sper să fi fost un pic și de la suspensia rigidă a mașinii sport pe bătrâna piatră cubică a străzii. N-avea ce să caute acolo.

lambo.jpg

The Florida Project

images-4.jpegThree Billboards outside Ebbing, Missouri a fost filmul meu favorit pentru Oscarul de anul ăsta, o incursiune în lumea distopică a Americii left behind – lăsată în urmă sau rămasă în urmă, nu mi-e clar care variantă este mai corectă. The Florida Project e un film care vine din aceeași lume. Dacă l-aș fi văzut înainte de Oscar-uri n-aș fi știut pe care să-l prefer.  De câștigat a câștigat până la urmă The Shape of Water, un basm frumos din altă lume și din alte vremuri.

Ce faci când ai șase ani și mama ta singură nu-și permite să te ducă la Disneyland-ul aflat pe partea cealaltă a autostrăzii? La șase ani e simplu. Te joci cu copiii vecinilor. Faci tâmpenii. Te scălămbăiești la oamenii mari, scuipi de la etaj pe mașina ăleia de la parter, te uiți pe furiș la baba nebună care face plajă topless, explorezi împrejurimile sau pătrunzi ilegal în camera tehnică pentru a întrerupe curentul, ducându-l adesea la disperare pe managerul motelului ieftin în care locuiești. La șase ani nu-ți tace gurița niciodată, de dimineață până seara. Sau dacă-ți tace înseamnă că ai reușit să convingi pe cineva să-ți ia o înghețată pe care s-o împarți frățește cu ceilalți copii. La șase ani totul e simplu și nu înțelegi de ce adulții fac atâta caz de una sau de alta. Copilăria are nevoie de foarte puțin pentru a fi frumoasă.

O mamă singură iese probabil din definiția intransigentă a familiei tradiționale dar asta nu înseamnă că ea nu este familie pentru fetița ei de șase ani. Și acolo unde dă greș, acolo unde lucrurile îi scapă de sub control, micul univers în care crește copilul o poate completa sau, la nevoie, poate ține chiar loc de familie. Pot fi vecinii sau managerul grijuliu care-și pitește sufletul său mare în spatele bățoșeniei impuse de autoritatea postului. Această rețea invizibilă funcționează ca un scut care protejează un copil și inocența lui. Îl ajută să crească.

Ce faci când te-ai născut pe partea greșită a autostrăzii sau dincolo de autostradă, ca să parafrazez titlul unui alt film bun,  Dincolo de calea ferată, varianta dintr-o țară în care nu prea sunt autostrăzi? Ce face o mamă pentru a răzbi din sărăcia lucie în care se zbate? Câteodată face lucruri pe care arhanghelii moralității le-ar considera intolerabile. De neiertat. Sigur, predicile nu țin loc de foame și nici de bani de chirie. Dar arhanghelii moralității și ai tradiționalismului cred că rolul lor e doar să arate calea, să judece și să-i țină pe cei de neiertat pe partea cealaltă de autostradă. Și totuși, întrebarea fundamentală pe care adesea o scăpăm din vedere este cum facem ca un copil – orice copil – să aibă șansa de a vedea castelul din poveste?

Trebuie să vedeți filmul ăsta, o să vă frângă inima dar o să-l iubiți.

Yuval Noah Harari – Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

IMG_3272Am citit despre cartea asta mult înainte să apară versiunea în limba română, recomandată fiind de personalități diverse ale căror opinii le prețuiesc și le urmăresc – un mod facil de orientare într-o lume cu mult  mai multe cărți bune decât timp de citit. Inițial am vrut  să cumpăr varianta originală, în engleză, dar până la urmă am așteptat, căci e mult mai ușor și mai plăcut să citești în limba ta maternă.

Yuval Noah Harari, profesor de istorie la Hebrew University din Ierusalim, este considerat unul dintre cei mai influenți intelectuali ai ultimilor ani. Puteți găsi pe youtube conferințele sale TED, interviurile sau cursurile de istorie, toate extrem de interesante. Sapiens este prima sa carte și a cunoscut un succes imens în întreaga lume.

Cum să incluzi 70.000 de ani de istorie a speciei umane în 350 de pagini? Despre cine și mai ales despre ce să scrii mai întâi? Vă dați probabil seama că nu o să găsiți nimic despre Decebal, Mihai Viteazul sau, să zicem, Nicolae Ceaușescu. Cred că nici măcar Napoleon nu e amintit decât, poate, tangențial. Cartea se concentrează pe fenomenele majore care au marcat evoluția speciei umane de la un animal modest și relativ neadaptat pentru supraviețuire, până la stadiul de astăzi când, deplin stăpân al planetei, se pregătește să devină nemuritor și zeu. Ceea ce-l diferenția de restul animalelor era creierul foarte mare, la vremea respectivă nu neapărat un mare avantaj. Homo Sapiens nu era nici măcar singurul humanoid de pe planetă. Dar creierul cel mare, lipsa altor alternative sau doar o mutație genetică norocoasă l-au învățat să folosească unelte din piatră, să îmblânzească focul și, în jurul lui, să învețe să vorbească. De aici a început revoluția cognitivă în cetele de vânători-culegători. Asta a făcut ca Homo Sapiens să se răspândească rapid dintr-un colț al Africii pe tot globul.

Harari pretinde că ceea ce a dus cu adevărat la dezvoltarea societății umane până la stadiul de astăzi îl reprezintă capacitatea lui Homo Sapiens de a crea și a crede în realități imaginate, fie că e vorba de zei, națiuni, bani, coduri de legi sau capitalism. Toate aceste realități imaginate i-au făcut pe oameni să creadă și să coopereze – sau să fie obligați să coopereze. Iar cooperarea, interacțiunea dintre grupurile umane, a dus la progres și dezvoltare.

Părți importante ale cărții se concentrează pe revoluția agricolă, unificarea umanității prin dezvoltarea comerțului, crearea națiunilor, extinderea imperiilor și răspândirea religiilor și, în final, revoluția științifică ce a dus la dezvoltarea exponențială a ultimelor sute de ani.

Foarte interesantă mi s-a părut partea finală a cărții, un mod complet nou pentru mine de a privi istoria. Harari pune în discuție evoluția “fericirii” de-a lungul istoriei și ceea ce o influențează, pornind chiar de la instinctele vânătorului-culegător din vechime, adânc încrustate în subconștientul nostru, și de la amprenta noastră bio-chimică. Suntem mai fericiți astăzi decât a fost un vânător de acum 10.000 de ani sau un agricultor al evului mediu? Ce am pierdut și ce am câștigat odată cu trecerea vremii? Dincolo de progresele medicinei, de îmbunătățirea condițiilor de igienă și de eradicarea foametei aproape oriunde pe glob, simțim noi astăzi o fericire seminificativ mai mare? Părerea autorului este mai degrabă negativă, explicându-se prin dezintegrarea noțiunii de comunitate odată cu revoluția industrială și dezvoltarea statelor, regresul familiei și dificultatea tot mai mare de a da un sens vieții. Sper ca autorul să preia pe larg această temă într-o carte viitoare.

Sapiens are marele merit de a te desprinde din capcana unei imagini mărginite, locale și adeseori ideologice asupra istoriei pentru a-ți arăta mecanismele globale care ne-au marcat evoluția și care sunt independente de rasă, nație sau viziune politică. Mi-au plăcut extrem de mult scriitura degajată și inteligentă și modul briliant și adesea suprinzător al demonstrației logice, lucruri care fac dintr-o carte de istorie o lectură plăcută și stimulatoare. O carte care-ți deschide orizontul și te invită la reflecție.

Windsurfing

SoimUn rival a intrat în spațiul lui aerian. Cred că venea de pe versantul celălalt al muntelui și probabil că l-a interceptat deasupra Boujean-ului, în marginea Bienne-ului. A zburat direct spre el, într-un picaj agresiv și determinat. S-ar fi ciocnit probabil dacă celălat n-ar fi virat brusc spre dreapta, mișcare urmată de un picaj scurt care i-a dat un pic de timp să-și pregătească contraatacul. Au zburat în paralel pentru câteva zeci de secunde. De la distanța de la care priveam scena nu-mi puteam da seama cât de aproape sunt unul de celălat. Păreau zeci de centimetri dar e posibil să fi fost mai mult. Au continuat ceea ce piloții avioanelor de vânătore numesc dogfight pe deasupra Bienne-ului câteva minute bune, până când rivalul s-a dat bătut, a coborât în picaj din înaltul cerului și a fugit peste Jura, pe deasupra caselor din Macolin. L-a urmărit o perioadă, să fie sigur că a înțeles că nu are ce căuta în cerul lui, dar a preferat să urmeze marginea lacului și să se întoarcă în zona lui preferată de zbor, de-a lungul râului Aare, peste Brugg și pădurile de lângă Bellmund.

Suntem vecini, îl văd aproape în fiecare zi ridicându-se din pădurea de la marginea satului peste câmpurile fermei. Câteodată o cioară încearcă să-l provoace zburând în jurul lui și făcând tot felul de giumbușlucuri ca să-i atragă atenția și să-l provoace. De obicei o ignoră, rareori face o acrobație bruscă și agresivă care-o convinge pe cioară că jocul s-a terminat și că trebuie să plece. De cele mai multe ori doar zboară calm și ușor tot mai sus, până când altitudinea impune respectul cuvenit. Adeseori privește puținii trecători din vârful unui par înalt care separă pășunea de câmpurile cultivate de lângă râu. E mare, are aproape mărimea unei găini, deși când plutește maiestuos pe deasupra tuturor, departe, foarte departe de tot și de toate, nu pare atât de mare.

Ca și mine, iubește vântul și vremea ploioasă. Pe furtună știu că e întotdeauna acolo deasupra, făcând wind surfing, și tot acolo sunt și eu, cu sufletul plutind alături de el printre nori, deși altfel urăsc să zbor. Se ridică până aproape de norii grei și de acolo face cercuri largi sau plonjează brusc în hău, doar pentru a lăsa vântul, câteva secunde mai târziu, să-l ducă înapoi în înaltul cerului.

Am alergat acum câteva săptămâni de-a lungul râului pe o astfel de vreme. Ploua mărunt și bătea un vânt care–ți intra adânc în oase. La dus, trei kilometri până la primul pod, a fost ușor, aproape am zburat. Dar apoi a trebuit să vin, pe malul celălalt al râului Aare, cu vântul acela turbat făcând orice să mă oprească. Am plutit, am simțit stropii de ploaie biciuindu-mi fața și m-am bucurat de fiecare pas pe care l-am făcut înfruntând natura. Mi-am adus aminte de vânturile Dobrogei mele de care îmi e atât de dor. Și șoimul a venit deasupra mea, plutind în paralel cu mine pentru câteva minute bune, coborând la doar câtiva metri de capul meu și apoi ridicându-se înapoi, jucându-se cu palele de vânt. Nu era o întâmplare, chiar se juca cu mine și încerca să mă impresioneze.

Cănd am ajuns la pod am ridicat mâinile de-asupra capului, în semn de salut, iar vântul mi-a împins brațele înapoi în ceva ce-a semănat a bătaie de aripi. A făcut și el la fel, virând dreapta în direcția opusă și s-a înălțat înapoi printre norii de deasupra Bienne-ului. Îmi place să cred că și lui i-a plăcut windsurfing-ul  alături de mine.

Un elefant în magazinul de porțelanuri

Trump a retras SUA din tratatul cu Iranul. Aliații europeni aproape că l-au implorat să nu o facă, perindându-se pe rând pe la Casa Albă într-un efort diplomatic disperat de a-l convinge că face o prostie care se poate transforma ușor într-un coșmar.

Dar Trump a promis, iar el e genul de președinte care se ține de promisiuni, mai ales dacă e să distrugă ceva făcut de Obama. Invectivele la adresa tratatului n-au ținut loc de argumente, deci nimeni nu știe ce a avut mai exact de reproșat documentului. Posibil nici să nu-l fi citit măcar. Asigurările lipsite de orice temei că e gata oricând să negocieze un alt acord n-au ținut nici ele loc de strategie, deci nimeni nu știe ce are de gând să facă Trump pe viitor și de ce crede că fără un tratat și cu zero control e mai bine decât cu unul (chiar imperfect fiind).

La Teheran aripa dură a conservatorilor islamiști exultă la aflarea veștii. Începuseră să piardă teren în fața reformiștilor moderați și a părții tinere și educate a societății iraniene care cer împreună o tranziție către un stat mai liber, mai deschis și o limitare a puterii discreționare a autorității religioase. Capetele înfierbântate au acum motiv să ardă steaguri și să îndemne la jihad împotriva americanilor, a evreilor sau a musulmanilor suniți, într-o zonă care nu ducea oricum lipsă de radicalism. Anunțatele sancțiuni economice vor îngroșa și mai mult rândurile extremismului. Procesul lent de autovindecare este întrerupt din nou de decizia aberantă a lui Trump, un președinte inapt, populist și toxic, care transformă SUA din ce în ce mai mult într-o putere egoistă, oarbă și nedreaptă. Subminarea normalizării relațiilor cu Iranul și susținerea necondiționată a Arabiei Saudite pe de o parte și a Israelului pe de alta nu pot duce decât la creșterea exponențială a riscului unui nou război în zonă. Bun motiv pentru ca SUA să găsească noi clienți pentru bombele made in America. Cel mai probabil însă ca viitorii refugiați proveniți din încă un război tot în Europa își vor căuta scăparea, alimentând suplimentar radicalismul tot mai răspândit din statele UE.

Comportamentul lui iresponsabil i-a făcut pe coreeni să-l dea un pic la o parte și să vorbească între ei, de teamă să nu pornească nebunul un război devastator pentru întreaga zonă. A ajuns astăzi Kim Jong-un să aibă o imagine de lider responsabil (cel puțin în comparație cu președintele Americii). Decizia sinistră de a retrage SUA din Acordul de la Paris a dat un nou suflu mișcării globale în favoarea protejării mediului. Anunțul mutării ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim l-a convins pe lingăul de Dragnea să încerce să facă la fel, ceea ce ar putea duce până la urmă la căderea guvernului Viorica Vasilica D. Dacă și această nouă aberație politică va duce, într-un mod straniu și complet imprevizibil, la o normalizare a situației din Orientul Mijlociu atunci Trump chiar va merita un premiu, așa cum cer pensionarii exaltați de pe la mitingurile lui electorale. Poate nu chiar Nobelul pentru pace dar măcar un premiu Darwin special, care să celebreze contribuțiile sale involuntare la progresul omenirii.

I see you!

“Ce față de român are tipul ăsta!”. Nu știu de unde mi-a venit în minte chestia asta uitându-mă la tânărul care așteaptă în fața cinematografului Rex, la Bienne. Se uită cu privirea pierdută la parcometrul înfipt la marginea trotuarului. Trebuie să mă abțin să mai pretind că pot recunoaște români pe stradă, e o tâmpenie, ar putea fi la fel de bine elvețian sau orice altceva – mai ales la Bienne, unde trăiesc atât de mulți oameni veniți de peste tot.

Întorc capul spre stânga, o tipă se apropie de noi scormonind într-un portmoneu negru din piele. Își ridică privirea, uitându-se parcă prin mine: “Am numai de-ăstea de 5 bani, nu sunt bune pentru aparatul ăsta”.

Și mâine e o zi

1016119_383829615061300_289615212_nCe dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge.  Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…

Încearcă să te concentrezi un pic, ce naiba, ai greșit pin-ul! Cum naiba să greșesc pin-ul? A doua oară? Da, încă o dată. Focus! Bip, bip, bip… stop, ăsta nu e pin-ul de la card, e de la ușa de la intrare. Chiar sunt varză…  Vânzătoarea e un monument de răbdare deși mai sunt vreo trei persoane care așteaptă în spatele meu și doar vreo 10 minute până se închide. Zâmbește înțelegător, poate mă știe de client fidel sau poate doar a mai văzut de-ăștia cu mintea vraiște care-și amestecă pin-urile, mai ales la ora asta.

Era ziua de sală. Ce sală, frate, mi-e somn rău și mor de foame. În loc să plec la șase jumate, ora limită până la care sala aflată la 50 de kilometri distanță e încă o opțiune, am stat să termin o chestie urgentă (de parcă ar fi ceva care n-are legătură cu viața ta ne-urgent pe lumea asta) și m-am trezit că ies din parcare la șapte și. Adio, sală! Poate mâine. În seara asta vreau doar un pahar de vin, poate două, OK… maxim trei. Vreau să nu se ciocnească nimeni cu nimeni pe autostradă că altfel nu mai ajung, să nu mă provoace nimeni pe șosea până-n Bienne pentru că oricât de obosit aș fi nu pot să rezist, să nu mă întâlnesc cu vecinii în lift, să nu vrea cineva ceva de la mine, să nu trebuiască să-mi fac de mâncare sau să adun, aranjez, curăț,  pregătesc chestii. Aș vrea, în schimb, să scriu ceva ce e deja acolo, undeva, în mintea care amestecă pin-uri, mereu vreau asta dar știu că nu o să se întâmple în seara asta, sper doar că ceva-ul va rezista până mâine sau până-n weekend. Tot ce pot e să deschid un post nou cu două rânduri aiurea care sper să-mi spună mâine ce-aș fi spus dac-aș fi fost în stare să spun ceva astăzi. E ciorna numărul 32.

32-ul a avut noroc, presupunând c-ați ajuns până aici.

 

Centrul Vechi

cv3Am început să descopăr cu adevărat Bucureștiul prin ’87 și m-am mutat definitiv în oraș în ’89, trei luni înainte de Revoluție. La vremea aia și în lumea mea mică nimic nu putea fi mai diferit și mai opus Tulcei mele natale așa că la început nu mi-a plăcut. Ca (aproape) orice oraș mare, Bucureștiul te întâmpină brutal și-și exibă indiferent toate bubele și toate tarele de caracter. Curiozitatea, vremurile în schimbare și efervescența pestriță și veselă a Regiei m-au ajutat să trec repede peste prejudecăți și stereotipuri și să încep să explorez orașul străbătându-l la picior, în lung și-n lat, câteodată în “excursii” de câte o zi întreagă. Nu-mi găsesc nici un merit deosebit pentru faptul că am fost atras de tot ce mai rămăsese vechi din oraș. Nu știu pe nimeni care să fi făcut o pasiune pentru blocurile ceaușiste. Or fi destui acum, când a devenit trendy să plângi nostalgic după marile ctitorii ale cârmaciului, care au rămas nevăruite de netrebnicii urmași, dar atunci nu era.

Îmi plăcea să mă plimb mai ales pe străduțele Lipscaniului, căci așa era cunoscută zona pe vremea când acolo erau doar vreo două cafenele prăfuite, câteva patiserii și bodegile mizere în care intrau doar riveranii, oameni săraci care nu aveau unde altundeva să se ducă. Duminică dimineața toate străzile alea erau pustii iar liniștea locului ți se cuibărea imediat în suflet. Câteodată puteai auzi slujba de la Stavropoleos și nimic nu putea suna mai firesc și mai cald. Lipscaniul arăta ca o bătrână doamnă care își purta ridurile cu demnitate. Îmbătrânea senin, nebăgată în seamă, acceptându-și soarta. Probabil că așa a supraviețuit buldozerelor lui Ceaușescu. Probabil că a avut și noroc cu Revoluția, căci ar fi fost doar o chestiune de luni sau cel mult ani până când o nouă ctitorie de beton și prost gust s-ar fi cerut fix acolo.

Încă vreo 20 de ani au trecut fără ca ceva semnificativ să se întâmple. Și-apoi au început să răsară restaurant după restaurant și terasă după terasă. Fațadele vechilor clădiri au început să capete un pic de culoare iar străzile s-au umplut de oameni, de muzică, de viață. O efervescență tinerească a inundat centrul vechi și m-am obișnuit să iubesc și noua față a locului. De fiecare dată cînd revin acasă mă duc să mă plimb pe străzile alea. Dar între timp ceva s-a schimbat. După Colectiv avântul acela s-a împiedicat. Cluburi și restaurante s-au închis iar mizeria și crăpăturile sunt tot mai la vedere. Mica lume veche agonizează și te privește de peste tot prin ferestrele ei știrbe.

Multe dintre renovări s-au făcut de mântuială, doar pentru a stoarce cu cost minim și pe termen scurt potențialul comercial al zonei și al bătrânelor clădiri. Și oricum, vinaromul și culoarea ajung doar pentru parteruri. Oriunde ridici privirea vezi geamuri lipsă, balcoane care cad și acoperișuri găurite.

cv23Clădiri ce par de patrimoniu sunt lăsate în voia sorții și condamnate la distrugere sau sluțite de meșteri nepricepuți și de prostul gust al investitorilor, deși ar trebui protejate de legi, de arhitecți și de instituții. Probabil că mai bine lași o clădire să cadă complet decât să o tranformi în oribilitatea pe care am văzut-o pe una dintre străzi. A fost cineva condamnat pentru abuzul ăsta? A fost cineva dat afară?

Există și clădiri care au fost renovate cu atenție, cu pricepere și cu bani mulți. Puține. Și mai sunt bisericile, toate frumoase, strălucind aproape indecent în vecinătatea dărăpănăturilor din jur.

La biserica Sfântul Antonie, de lîngă Hanul lui Manuc, au acoperit un perete al clădirii din spate cu o prelată uriașă, probabil pentru că starea clădirii strica tihna credincioșilor și fengșuiul bisericii. Un pic mai încolo, pe Franceză, vizavi de Muzeul de Istorie, biserica Sfântul Dumitru își etalează noul set modernist de clopote. Dacă se-apucă popa să le bată pe toate trei odată probabil că există riscul să dărâme clădirea de vizavi, în care a plouat și a nins toată iarna.

Nu am absolut nimic împotriva renovării bisericilor din Centrul Vechi, toate la fel de monumente istorice ca și clădirile din jur. Am mai degrabă o problemă cu faptul că, în timp ce nenumărate clădiri de patrimoniu mor în tot orașul primăria face cadou tone de bani pentru ca patriarhia să construiască o nouă casă a Domnului, cur în cur cu casa poporului și de același ordin de mărime. Ambele într-o zonă care simbolizează deja disprețul față de istorie, decență și tradiție.

Dar nu numai bisericile par să prospere în zonă. Cumva pentru a echilibra un pic balanța, saloane de masaj au fost deschise peste tot. În Centrul Vechi, credincioși și păcătoși se roagă, deopotrivă și totuși atât de diferit, pentru un happy end.

Lipscaniul e o năucitoare colecție de contraste, la fel ca dealtfel toată societatea românească de ieri sau de azi. M-a izbit, de exemplu, imaginea superbei clădiri a librăriei Cărturești, a cărei frumusețe probabil că rivalizează cu celebrele Galerii Lafayette din Paris, peste drum de o imundă groapă de gunoi nici măcar bine mascată de panourile primăriei sau de imensul afiș cu nurii doamnei Jennifer Lopez. Sau statuia încruntată a lui Vlad Țepeș, străjuită de frumoasele arcade ale Curții Vechi și de o casă care stă să cadă.

 

Și totuși, când se lasă seara, Centrul Vechi se transformă miraculos în Cenușăreasa orașului. Urâtul parcă se estompează, mizeria dispare și câteva pahare la una dintre terase te fac să te simți ca-n micul Paris. Ultima dată când am fost acolo era trecut bine de miezul nopții când am plecat spre casă. Cenușăreasa era încă în rochia ei cea frumoasă și sute de perechi de conduri fermecați încă tropăiau pe străzile pietruite și pline de viață. Doar caleașca din poveste era de negăsit, probabil sufocată de zecile de taxiuri mizere care așteptau o minune. Sau o făceau să dispară.

cv99.jpg

 

Pastorală

DSC_1736Gigel a furat un ou. Cineva l-a dat în gât. La început a crezut că-i Costel, care stătea și el cu ochii pe oul ăla. De fapt Costel fusese mai degrabă interesat de bou. Nu de boul de Gigel, ci de ultimul bou comunal, furat mai demult. Tot satul știa că Gigel a ciordit boul și mulți îl înjurau în stânga și-n dreapta c-a lăsat grajdul satului gol. CAP-ul a scos animalul (din nou, nu e vorba de Gigel ci de bou) de mult din bilanțul contabil, între timp s-a și desființat cu totul și, între noi fie vorba, Gigel nici nu se ferea cine știe ce câtă vreme se plimba din când în când cu boul pe uliță, afișând un zâmbet arogant în colțul gurii. Până și boul părea să-i sfideze pe amărășteni, oprindu-se din când în când la câte-un gard ca să smulgă, la mișto, vreo floare sau să jumoale vreun pom fructifer.

Gigel zice că boul era oricum a lu’ tac-su, de dinainte de colectiv (nimeni n-ar fi crezut că un bou poate să trăiască atât de mult) și se jură că l-a cumpărat de bună credință, de la un țigan care i-a bătut în poartă la ceas de seară. L-a luat, c-ar fi murit oricum dacă mai stătea nemâncat o noapte, poate nici nu-i același bou, cel de la CAP. O grămadă de bani i-a plătit țiganului, mai mult decât făcea, dar – ce să faci, n-ai ce să faci! – s-a gandit că-i pentru viața de rahat a lu’ ăla bătrânu (tac-su, nu boul). Mai bine nu se băga ca boul în chestia asta, se tânguie Gigel cui vrea să-l asculte. Și se găsesc să-l asculte, mai ales dacă-i cinstește…

Babele din sat zic că tac-su lu’ Gigel era un bețiv și s-a înscris printre primii în CAP, de frică să nu bea și ultimul pogon de pământ rămas din averea lu’ tac-su mare. N-ar fi văzut, cică, în viața lui un bou la el în curte, cu excepția zilelor în care se bărbierea sub dud cu ochii într-un ciob de oglindă… Dar dintre ăia tineri până-n 60 de ani mulți au fost impresionați de povestea asta cu boul salvat de la moarte de un suflet generos. Au început să-l simtă pe Gigel de-al lor, iubitor de animale și băiat bun. Și cinstit, până la urmă, că de-aia îi cinstea și pe ei. Așa că au fost revoltați și furioși pe ce-avea să i se întâmple bietului om de la un ou de rahat… Păi cine dracu n-a furat măcar un ou la viața lui, așa am ajuns, să mergem toți la pușcărie?

Într-o dimineață au venit gaborii să-l salte pe Gigel pentru oul de-l furase. L-au băgat încătușat în bătrânul logan al șefului de post iar ăia de la TurnuTV au dat toată scena în direct, întrerupând emisiunea matinală de dedicații muzicale pe manele. În mai puțin de-o oră familia și o gramadă de alți oameni și-au lăsat grădinile de izbeliște și s-au adunat în fața postului de poliție. Nevastă-sa Dana și-a pus poalele-n cap și a început să urle-n gura mare că Gigel a avut întotdeauna trei ouă, deci n-a furat nimic. Că jumate de sat poate să depună mărturie, inclusiv nevasta polițistului. Bețivul de frate-său, ieșit din crâșma de peste drum, a povestit lumii cum șeful de post e pe șmen cu Costel, ăla de-a cumpărat pe doi lei magazinul sătesc și acum vinde rahaturile lui turcești de două ori mai scump ca-n piață la Turnu. Vecinul din fundul curții a sunat la prefectură și a vorbit cu văru-su care-i portar acolo, să vorbească ăla cu prefectul să-i scape vecinul, că-i om de treabă și nu se face să intre la pușcărie pentru un ou. Gigel urla din arest de se auzea până la vărărie că să vină ăia să-l caute la ouă. Ăia de-i țineau partea  lui Gigel mai aveau puțin să se ia la bătaie cu țăranii aduși de Costel. Mare noroc că nu era sezonul de cosit, deși nimeni nu mai văzuse pe cineva cărând o coasă sau o furcă prin sat de când murise badea Gheorghe ale Țărănoaia, ăla de stătea lângă fostul IAS. Așa că doar s-au înjurat de mamă.

Ce zi!  Spre magazinul lui Costel, sub teiul ăla mare și bătrân  unde se adunau babele să stea la sfadă în după-amiezele prea fierbinți, era zarvă mare. N-aveau babele stare să mai stea în fund, gesticulau roșii la față și-și aranjau des broboadele din cap. Mai tăceau doar când trecea câte-un taxiu de-al țiganilor din capul satului de-au cumpărat fostul conac, că nu se puteau auzi între ele de manelele ălora. Au făcut și-au desfăcut babele soarta satului până târziu în noapte, aproape se-nserase când s-au dus toate să-și închidă găinile.

În fața postului taberele se mai calmaseră și oamenii stăteau în cur pe lângă garduri, cu câte-o bere luată de la crâșma de vizavi. Începuseră mai toți să creadă că până la urmă scârba aia de Vasilică ale Deocheatu, ăla de fusese ultimul secretar de partid la IAS, avea dreptate. Babele de stau toată ziua sub tei îl dăduseră în gât pe Gigel, că doar ele spionează tot satul ca securiștii ăia din statul paralel și vin cu idei tâmpite de le-aud pe la nepoții lor de la oraș. Și tot ele o să-l înfunde și pe Costel, că le dă pâinea scump, și o să le închidă și crâșma, ca n-are autorizație de la pompierii din Turnu, că n-a mai dat șpagă de 2 ani. Avea dreptate boul ăla (de Vasilică). Dar cine să se ia în gură cu babele și ce să le facă, știau ale naibii tot ce mișcă și nu s-ar fi băgat cineva în gura lor de bunăvoie. Unul a venit cu ideea să-și țină fiecare baba în casă și să n-o mai lase să iasă din curte. Dar ce te faci că majoritatea babelor sunt văduve și stau singure, n-ai cum să le ții contul!

Până la urmă au făcut cum a zis Costel. Au tăiat, a doua zi de dimineață, teiul ăla mare, de urlau babele că-i pus de nu-ș ce boier Buzescu acum o sută și ceva de ani, mare rahat. Lemnul a dispărut peste noapte și nimeni n-a aflat vreodată ce s-a ales de el. Zice țața Floarea, aia de stă la două casă de magazin, că în săptămâna ce-a urmat Costel a vorbit cu un țigan să nu-i mai aducă ălea două căruțe de lemne de se înțeleseseră, c-a fost iarna blândă și mai are. Babele au fost nevoite să-și mute tabăra în poarta bisericii, sub dudul de la intrarea în cimitir, dar sunt puține de mai vin acolo, că-i departe cică de casele lor și-s bătrâne, și-i prea aproape de crucile cimitirului și de gura popii, care le afurisește cum le vede adunate. Și le ia, așa, cu fiori pe șira spinării cînd văd crucile alea…   

Era cât pe ce să termin povestea fără să zic ce s-a ales de săracul Gigel. Un an jumate a luat pentru ou, cu executare. În fine, cât să-i dea, pentru un ou! Tot satul a ajuns la concluzia că nu e dreptate pe lumea asta. De la coana Elena, de-a făcut cinci ani la Jilava pentru o găină pe vremea țărăniștilor, nu s-a mai văzut așa abuz, mai avea un pic și lua cât cocoșul udrei. Noroc cu legea asta nouă de-au dat-o ăștia de la psdeu, că face pârnaie acasă, în odaia aia dinspre stradă. Doar că n-are voie să se mai plimbe pe uliță, așa că acum le zâmbește arogant de la fereastră babelor de-i patrulează prin fața curții. Ar mai ieși, da-i e că-l dau hoaștele alea securiste în gât la șeful de post și trebuie să-i dea ăluia șpagă. Așa că mai bine nu iese. Mai vine Costel să joace table. S-a apucat să scrie-o carte de zootehnie, că oricum trebuie să aibă grijă de bou.