Ils sont partout!

Fetele erau prea prinse în discuţie ca să le observe pe bătrânele pe lângă care trecuseră. Au fost, în schimb, atent studiate – cât de atent se poate la cei peste 80 de ani ai celor două doamne. Apoi am trecut noi pe lângă ele şi probabil că cele câteva cuvinte în română au fost auzite pentru că, imediat ce le-am depăşit, am auzit, cu voce acută, jumătate consternată şi jumătate îngrijorată, “Ils sont partout!!!”. Despre noi, românii, era vorba, căci noi eram cei ce invadaseră spaţiul vital al celor două bătrâne şi, probabil, al întregii Elveţii.

Mi-am adus aminte de povestea asta veche astăzi, când am avut, la rându-mi, impresia că oraşul s-a umplut brusc de români. La intrarea pe Nidaugasse un acordionist ţigan cânta Lambada, chinuindu-se din răsputeri să n-o dea-n manea. Vreo câţiva gură-cască se opriseră în jurul lui şi două domnişoare se apropiau mişcând lasciv din şolduri. Pentru o zi de sâmbătă asta s-ar fi tradus drept un succes rezonabil, doar că noi ştim bine că nu în asta se măsoară succesul în business-ul cu acordeoane pe stradă. Mai încolo, în faţă la Coop, un alt rapsod interpreta la vioară o şansonetă franţuzească, acompaniat de un alt acordionist. În cutia viorii, împinsă strategic doi metri în faţă, erau expuse vreo trei cd-uri cu înregistrările grupului, înconjurate de modesta recoltă a dimineţii, în monede de un franc. La magazinul românesc, unde m-am dus după cârnaţi olteneşti şi-un salam de Sibiu, unul dintre cerşetorii de curând apăruţi prin oraş m-a rugat să contribui la borcanul lui de tocană de legume, stârnind indignarea cu accent moldovenesc a vânzătoarei. Pe Kontrollstrasse, unde parchează de obicei audi-ul cu număr de Vâlcea, aproape ne-am ciocnit de un grup care vorbea tare în română, un tip ţinând pe după gât două domnişoare ce păreau docile, în ciuda hainelor provocatoare, menite să facă victime. Pe malul râului, sprijiniţi de balustrada de fier forjat, doi tipi fumau cu ochii-n soarele blând. Am auzit, în trecere, “nu frate, ăsta plăteşte, frate, nu-i problemă!”. Vizavi de Manor, zonă aglomerată sâmbătă dimineaţa, o tipă vorbea pe speaker, cu telefonul ţinut ca pe un microfon. “Nu, dragă, stai liniştit, în pat nu m-am făcut mai cuminte”... şi din păcate asta-i tot ce am putut prinde dintr-o discuţie ce părea extrem de interesantă.

În Manor, la etaj, în timp ce mă învărteam printre rafturile cu ţoale, mai mult ca să mă simt printre oameni decât ca să cumpăr ceva, cineva a strănutat, brusc şi din toţi rărunchii. Aproape instantaneu altcineva a strigat “Noroc!”, urare care m-a luat, în mod ciudat, complet pe nepregătite. Până la urmă, nu pentru un dram de noroc suntem toţi aici?

Luni, W14

Am simţit la un moment dat că aş avea nevoie de o “melodie frumoasă pentru inimă şi suflet aleasă”, aşa că m-am uitat prin tolba mea secretă de melodii româneşti şi nimic nu mi s-a potrivit mai bine decât asta. Sper să nu se supere cineva – de-o parte sau de alta a Prutului, de-acasă sau din lumea mare – că zic de Zdob şi Zdub că face muzică românească. Cine se supără a nimerit din greşeală pe la mine prin bătătură.

Aş decupa bucata aia de la sfârşit, cu trompeta, şi-aş lipi-o de imnul naţional, în primul rând pentru că merită şi-apoi pentru că nu ne-ar strica, dacă tot ne deşteptăm, s-o facem dimineaţa pe răcoare.

La Vache Qui Rit

Este absolut emoţionantă bucuria celebrelor văcuţe elveţiene, eliberate din grajd odată cu venirea primăverii. Nimeni n-o să ştie vreodată dacă au apucat să protesteze – ca boii altora – pentru că le-a fost refuzată libertatea de-a paşte în zăpadă sau de-a le îngheţa curul pe munte în plină pandemie. Pardon, voiam să spun, evident, în plină iarnă.

Luni, W13

Poate că mai sunt săptămâni bune până să explodeze în galben câmpurile de rapiţă din drumul spre mare. Poate va mai dura până când vom putea conduce din nou printre dealurile Dobrogei. Plaja şi valurile şi lungile nopţi cu muzică live vor trebui şi ele să ne mai aştepte, probabil.

Dar nimeni nu ne poate opri să visăm.

Brad Pitt îmbătrâneşte

-N-ai vrut să te uiţi la film, a fost “Once upon a time… in Hollywood” pe RTS1.

-Da’ ştiu că s-au împuşcat ăia nu glumă, i-am auzit de dincolo!

-Păi film de Tarantino, ce vrei… îl mai ţii minte, nu? L-am văzut la cinema. Cu Brad Pitt, DiCaprio… ăla lung şi plictisitor. Acum am văzut doar jumătate din el şi mi s-a părut mai bun decît prima dată, probabil pentru că ştiam la ce să mă aştept.

-Parcă-mi aduc aminte ceva… Despre ce a fost?

-O poveste de la Hollywood, de prin 70…

-Cum o să fie din ’70? Brad Pitt nici nu era născut în 70!

-Povestea e din 70, nu filmul! Şi o să te dezamăgesc, dar Brad Pitt era născut în 70, probabil are 60 de ani… După o verificare scurtă pe google… E născut în 63!

-Da… eşti invidios, vrei să spui că-i bătrân.

-Toţi ăştia bunii îmbătrânim, dragă. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci…

-Ha-ha-ha!!!

Luni, W11

A fost greu să aleg între variantele, superbe toate, ale acestei melodii. Am ales, până la urmă, varianta originală. S-ar putea ca vouă să vi se pară o alegere nepotrivită pentru o zi de luni. Dar eu am, întâmplător, o zi liberă astăzi, deci va trebui să o fac cât de frumoasă se poate.

Clădiri extraterestre din Bienne

Când am hotărât să ieşim cu orice preţ pentru că e duminică, mijlocul lui Martie şi e normal să stăm în natură, nu întinşi pe canapelele impregnate de prea multă iarnă şi distanţare socială, afară ploua uşor şi încă se mai simţea vântul turbat care ne-a ondulat toată noaptea, în acorduri horror de joagăr, jaluzelele metalice exterioare. În următoarele două ore de bănănăit pe străzile Bienne-ului intensitatea ploii avea să varieze între burniţă măruntă şi averse torenţiale, avea să se transforme într-o lapoviţă indecisă şi mai apoi în ninsoare de-a dreptul, doar pentru a se întoarce spre după-amiază la sentimente mai bune, la ploaia uşoară de la început. Când atmosfera a devenit mai transparentă am văzut cum creasta Jurei, deasupra oraşului, era complet albă, semn că sus a fost doar zăpadă tot timpul.

Şi când ne resemnasem deja cu hainele murate de pe noi şi eram aproape de casă cerul s-a eliberat ca prin minune şi a ieşit un pic de soare. Eram, întâmplător, în spatele noii clădiri extravagente a Grupului Swatch*, pe care mi-am propus de multe ori să o fotografiez dar n-am fost niciodată pregătit corespunzător.

Nu am fost nici astăzi, căci pozele sunt făcute cu telefonul, doar că mi-a plăcut lumina şi faptul că aproape nu erau oameni prin zonă, din motive de covid şi de vreme rea.

Nou sediul central al Swatch Group, creaţie a arhitectului japonez Shigeru Ban, este o omidă imensă care se întinde peste şosea şi se opreşte deasupra clădirii (tot noi) în care au fost amenajate muzeele Swatch şi Omega (pe care le recomand călduros, dacă ajungeţi aici). Ambele clădiri sunt construite pe structuri din lemn şi nu ştii ce să admiri mai întâi, arhitectura ireală sau tehnica excepţională a prelucrării lemnului.

În spatele muzeului, în spaţiul larg din faţa vechii clădiri a fabricii, a aterizat în siguranţă copia modulului Apollo 11 LM-5 Eagle, cel care în 1969 avea să ducă cu succes primul ceas elveţian Omega Speedmaster pe lună, la mâna lui Edwin Aldrin, căci Neil Armstrong era cât pe ce să rateze naibii întreaga misiune după ce şi-a uitat ceasul în modulul lunar. De atunci şi până astăzi evenimentul este evocat atât în campaniile de marketing ale marelui producător bienez cît şi în preţurile astronomice ale brand-ului.

Poate pentru că ceasurile Omega au ajuns acum 50 de ani pe lună şi l-au ajutat pe Daniel Craig să arate atât de convingător în rolul lui James Bond merită să plăteşti preţul calităţii orologeriei elveţiene. Dar uitându-mă la irealul fagure din lemn de deasupra străzii ce poartă numele fondatorului grupului Swatch, Nicolas G. Hayek, mă întreb dacă nu cumva creativitatea elveţienilor a ajuns chiar dincolo de Lună, la structurile extraterestre ale unor lumi în care toată lumea poartă Omega, Breguet, Blancpain, Longines, Tissot, Rado. Sau Swatch.

*Swatch este, probabil, cel mai mare grup de orologerie din lume, deţinând branduri precum Omega, Breguet, Jaquet Droz, Longines, Tissot, Rado, Certina, Mido, Hamilton, Swatch şi altele.

Luni, W10

Aproape c-am ratat lunea, din diverse motive, nu mi-am dat seama că s-a făcut atât de târziu! Aşa că o să scriu puţin, ca să vă las timp să ascultaţi (sau reascultaţi).

Categoric, cea mai spectaculoasă performanţă muzicală pe care am văzut-o în ultimele săptămâni a fost această înregistrare a Irinei Rimes la Urbanist Sessions, un proiect mişto de promovare a artiştilor tineri. Îmi plăcea Irina şi înainte, dar cu asta m-a cucerit definitiv.

Săptămâna viitoare ne întoarcem un pic la clasici.