J. M. Coetzee – Viaţa şi vremurile lui Michael K

res_8460416ff43bad7859238b7896d4e226_450x450_5iacÎntotdeauna am crezut că există oameni sălbatici. Nu în vreun sens psihologic sau care ţine de comportament ci mai mult ca o specie diferită, mai degrabă sălbăticiuni care seamănă în aparenţă cu oamenii obişnuiţi. Sunt cei ce nu suportă niciuna dintre constrângerile societăţii umane din mijlocul căreia provin, care fug de lume aşa cum am construit-o şi care-şi construiesc cu migală propria lor libertate pentru care niciun cost nu e prea mare.  Probabil că este ceva în gena lor ce-i face să caute instinctiv drumul acesta, care poate fi extrem de greu, poate fi foarte lung dar este întotdeauna fără întoarcere. Căci odată ce-au gustat din acea independenţă absolută, odată ce au reuşit să traiască precum animalele pădurii sau să se transforme aproape într-o plantă, nu mai există pentru ei o altfel de viaţă posibilă. Asemenea plantelor ce nu pot fi strămutate din pământul primordial în care şi-au înfipt rădăcinile sau asemenea animalelor care refuză mâncarea în captivitate.

Despre un astfel de om este “Viaţa şi vremurile lui Michael K”, şi despre preţul absolut pe care este gata să-l plătească pentru a-şi dobândi libertatea absolută, evadând din lumea cea mai constrângătoare posibil, o Africă de Sud aflată în plin război civil împotriva apartheid-ului. Romanul acesta nu vorbeşte despre lupta dintre albi şi negri, ba chiar ignoră complet combatanţii şi motivele pentru care luptă – am bănuit doar că eroul principal ar fi negru şi am fost de acord cu autorul, până la urmă asta nu are niciun fel de importanţă. Importante sunt alte contraste: acela dintre libertate şi diversele lagăre în care ea moare, dintre cel constrâns şi cel care constrânge, dintre cel care distruge şi cel care poartă în sân o punguliţă cu seminţele de dovleac ale viitoarei recolte, simbolul unei noi lumi.

O carte atât de frumos scrisă încât m-am surprins adesea recitind câte un paragraf doar pentru frumuseţea vreunei descrieri sau pentru expresivitatea cuvintelor… Coetzee a redevenit scriitorul meu preferat, după ce descoperisem acum un an “Dezonoare”, celălalt roman al său care a câştigat Man Booker Prize.  M-a făcut să cred c-aş avea şi eu un pic din sângele acelei specii de sălbăticiuni.

Când îţi filează o lampă

Best Digital 076Nu întâmplător, cam în acelaşi timp în care lumea sărbătoreşte 50 de ani de la extraordinara expediţie pe Lună a lui Apollo 11, Elon Musk iese în media cu povestea star trek a implanturilor electronice pe creier care vor marca, probabil, sfârşitul telecomenzilor amestecate pe măsuţa din sufragerie, în care fiecare dintre noi se încurcă în fiecare seară.  Puţini ştiu să se bage în seamă cu atâta talent ca acest domn care învârte cu succes idei revoluţionare în spaţiul public în timp ce îşi cultivă cu mare atenţie aura de mare vizionar, o imagine altfel foarte lucrativă. Asta în timp ce, de exemplu, îşi forţează foarte tradiţionalist angajaţii de la Tesla să lucreze şi 80 de ore pe săptămână ca să ducă la îndeplinire promisiuni făcute aiurea pe twitter sau le vinde credulilor acţiuni supraevaluate Tesla pentru banii lor de pensie. Când Trump le vorbeşte americanilor despre oameni pe Marte probabil că Musk îşi freacă mâinile mirosind profitul, căci NASA de astăzi nu mai are nici măcar cu ce să-şi plaseze sateliţii pe orbita pământului, aşa că apelează la SpaceX, probabil singura lui afacere profitabilă, mai ales că în mare parte e cu statul (american). Păi a inventat cineva vreodată o afacere mai vizionară decât aia cu statul ?

În primul rând că ideea asta cu implantul pe creier nu e nouă, aşa cum nici bateria sau maşina electrică n-au fost inventate de Musk. Armata americană, de exemplu, a studiat problema zeci de ani, încercând să-i facă cyborg-i pe piloţii de avioane. Asta nu înseamnă ca Musk n-o poate împacheta într-o hârtie mai de fiţe ca să o vândă ulterior la suprapreţ. Se vor înghesui probabil mulţi să-şi facă implant pentru imensul avantaj de a putea mânca aripioare picante de la KFC fără să-şi umple telecomanda de grăsime.

Dar, în al doilea rând, oricât de convingător o să ni-l vândă Elon Musk, nu o să iau în considerare acest upgrade până când n-o să-l văd pe el primul, la televizor, arătându-ne propriul implant, cu firele atârnându-i pe ceafă. În fine, poate  n-o să aibă fire, pentru că între timp s-a inventat bluetooth-ul, dar tot vreau să văd dovada, locul pe unde i-au băgat placa aia electronică în creier.

Şi în al treilea rând, vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie. Presupunând că ar fi existat implanturile astea acum 50 de ani, să ne închipuim cum ar arăta ele astăzi… Ai vedea bătrâni pe stradă cu lămpi de-alea cu incandescenţă Philips ieşindu-le din chelie, este? Ar trebui să aştepţi cinci minute să i se încălzească moşului lampa, poate ar trebui să-i dai chiar una peste ceafă, din când în când, ca să se activeze şi să schimbe cu creierul de pe Antena 3…

Ei bine, placa lui Musk e probabil incomparabil mai mică. Dar daca în următorii 50 de ani miniaturizarea asta va continua, odată cu progresul tehnologic, mă întreb cu ce-o să umple suporterii de astăzi ai lui Musk gaura aia măricică din cutia lor craniană.

Mallorca

Solopol mareÎncă nu e 8 şi soarele mi se topeşte deja în creştetul capului. Văd cum, la câteva zeci de metri mai în faţă, aleea largă care urmăreşte linia plajei se înfundă într-un imens hotel construit direct pe o stîncă de pe malul mării. N-am de-ales, ies în dreapta, pe şosea, şi văd un deal impresionant în faţa mea, tot ce-ţi poţi dori când alergi la aproape 30 de grade. Traversez şoseaua, crezând că trotuarul celălalt e mai ferit, dar terasele au umbrelele strânse. Soarele mă urmăreşte nemilos încercând, de data asta, să-mi lipească adidaşii în asfalt. Aaa… Shit! Nu e numai soarele! Un miros neplăcut pe care îl cunosc foarte bine (din alte vremuri) îmi inundă creierul cu viteza cu care plămânii mei cer tot mai mult oxigen ca să facă faţă dealului.  Mâzga lipicioasă de pe jos e de la  berea vărsată pe trotuare peste noapte. Câteva sute de metri mai încolo trei perechi de tineri până-n 20 de ani zac pe teresa de la McDonalds. Două dintre fete încă dorm cu capul prăbuşit pe spate, chircite între spătarele scaunelor metalice. Ceilalţi par să fi iniţializat deja procesul dureros de trezire care probabil se va termina undeva spre prânz, după multă cafea, ibuprofene şi, eventual, încă o bere. Continue reading

Svetlana Aleksievici – Dezastrul de la Cernobîl

res_c19b42d45f0001d5e6eb796b8a7a131a_fullAcum câţiva ani am văzut un documentar care încerca să explice cauzele dezastrului de la Cernobîl urmărind pas cu pas succesiunea evenimentelor care au dus la explozia reactorului 4 al centralei. A fost interesant, deşi tot timpul am trăit cu senzaţia că, pornind de la câteva informaţii şi secvenţe reale, documentarul încerca să recompună piesele lipsă bazându-se pe ştiinţă, logică şi bun simţ. Cartea Svetlanei Aleksievici este rezultatul a zece ani de muncă în care a cules mărturii despre dezastrul de după Cernobîl. Cred că nimic nu poate fi mai relevant, mai viu şi mai tulburător decât poveştile martorilor acelor evenimente, cei mai mulţi deasemenea victime, prea mulţi, între timp, istorie… Toate montate într-un sfâşietor caleidoscop care face această carte superbă greu de citit doar pentru că e în ea prea multă jale, durere şi moarte. Şi resemnarea aceea blândă a sufletului slav, întărită de teama omului sovietic. Este surprinzător cât de puţină revoltă este în mărturiile acelor oameni. Continue reading

Uşile Casei Poporului

Este necesar sa actionam pentru perfectionarea cadrului democratiei noastre muncitoresti revolutionare. (…….) Pornim la un nou drum de munca si lupta revolutionara. Trebuie sa facem in asa fel incit activitatea tuturor organelor de partid si de stat, a tuturor organismelor democratiei muncitoresti revolutionare sa fie patrunsa ca un fir rosu de spiritul intransigentei revolutionare!

(…….) Am deplina convingere ca toate organele de partid si de stat, organismele democratiei muncitoresti revolutionare, Marea Adunare Nationala, toti oamenii muncii, fara deosebire de nationalitate, intregul nostru popor vor actiona, intr-o deplina unitate, pentru infaptuirea acestor marete programe, care asigura progresul continuu al patriei noastre, mersul ei ferm inainte spre infaptuirea visului de aur al omenirii, spre cea mai dreapta si mai umana societate din lume – societatea comunista!”*

Privind acum cîteva zile la cele două uşi din Casa Poporului, marea ctitorie a lui Ceauşescu, m-am întrebat – ca fost şoim, pionier şi utecist – pe care dintre ele ar fi trebuit să ieşi ca să nu te abaţi de la firul roşu al  intransigenţei revoluţionare? Şi, odată găsită calea cea corectă, oricare ar fi fost ea, tot stăruie întrebarea: unde ducea cealaltă?

IMG_0975 (2)

*Fragment dintr-un discurs al lui Nicolae Ceauşescu din 1985, după realegerea sa ca preşedinte al RSR.

Ferma

10619996_570614219716171_7033265229638074444_oCâmpul cultivat cu căpşuni al fermei de peste drum de noi a fost invadat, sâmbătă dimineaţa, de un grup pestriţ de culegători. Familii întregi, părinţi şi copii, s-au răsfirat uniform şi calcă stîngaci peste straturile de paie aşezate printre rânduri. De cules, culeg probabil doar ce le face cu ochiul, căci nu zăbovesc prea mult la fiecare plantă. Culeg cât le trebuie şi-o iau uşor spre ieşire, unde li se cântăreşte marfa. Nu mi-e clar dacă vin atraşi de preţul mai mic ca la supermarket, de calitatea fructelor, de experienţa pe care le-o oferă copiilor sau doar ca să stea şi ei un pic la soare. Acum doi ani au lăsat în urma lor o mulţime de căpşuni, iar fermierii au adus pînă la urmă o echipă de români ca să culeagă ce-a rămas şi să le-aşeze frumos în cutiuţe de carton purtând brand-ul unui supermarket din zonă. Anul trecut nu s-au mai obosit, iar fructele neculese au putrezit în câmp, semn că meseria de căpşunar e pe cale de dispariţie. La fel se pare c-o să se întâmple şi anul ăsta. Continue reading

Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti

DSC_1568 (2)Dacă sunteţi în Bucureşti şi doriţi să vizitaţi un muzeu inedit vă recomand Muzeul Naţional de Artă Contemporană, aflat într-unul dintre corpurile Palatului Parlamentului. Dar trebuie să vă doriţi de-adevăratelea – şi vă rog să luaţi acest avertisment extrem de în serios. Noi am răzbit până la urmă şi experienţa a fost… interesantă (cu tot amestecul de rezervă, politeţe şi relativitate pe care englezii îl imprimă de obicei acestui adjectiv).

Cât de greu poate fi să găseşti un muzeu aflat în monstruoasa clădire a Casei Poporului? Apropo, văzută din faţa Catedralei Neamului, nici măcar nu mai pare atât de monstruoasă. După ce-am dat aproape o tură completă complexului am ajuns, întrebând din jandarm în jandarm, la poarta nemarcată a muzeului, comună cu cea de la Senat. Jandarmul de la intrare ne-a anunţat iniţial că “astăzi e grevă” dar a avut amabilitatea să verifice prin telefon: “Muzeul lucrează, puteţi merge!” Continue reading

Un ciob de lume

Un zâmbet stânjenit îi atârnă în colţul gurii în timp ce-l priveşte binevoitor pe bătrânul din faţa sa. Citesc pe chipul lui bonom şi senin că parc-ar zice ceva, dar se abţine.

I-am văzut mâinile uriaşe, cu degete umflate, bătătorite de muncă, cu pielea crăpată, uscată de prea mult soare.  Mâinile alea m-au făcut să mă apropii înainte să văd ce-are de vânzare pe taraba din beton din faţa sa. Pentru mine, asta contează la fel de mult ca marfa însăşi, e un fel de „certificat bio”, dovada de care am nevoie pentru a decide nu numai ce vreau să cumpăr, dar şi de la cine. Căci e uşor să găseşti într-o piaţă bucureşteană oameni cu feţe de ţărani dar mâinile acelea, mâinile de ţăran, nu se mai găsesc aşa uşor. Continue reading

Zece minute ne-au lipsit

Donald Trump, de care n-am mai scris de mult, a fost foarte aproape să pornească un  război pentru că iranienii le-au doborât o dronă de spionaj. De fapt îl pornise deja, dar a dat înapoi zece minute înainte să înceapă prăpădul. Americanii pretind că drona distrusă zbura în spaţiul aerian internaţional, în timp ce iranienii afirmă că le-ar fi violat spaţiul aerian. Este evident că drona militară nu era acolo ca să filmeze un documentar pentru National Geographic iar faptul că iranienii au cules din apă ceva rămăşiţe fără să fi fost împiedicaţi sau măcar filmaţi de către americani sugerează că e posibil să fi căzut totuşi in apele lor. Continue reading