Blonde

De vreo săptămână îmi tot împingea Netflix filmul ăsta în faţă. Trending now, Number 1 in Switzerland, printre primele filme listate la multe categorii plus emailuri zilnice care să-mi spună că a apărut şi că e apreciat de telespectatori. Aşa că m-am uitat. Şi nu mi-a plăcut, din mai multe motive. Filmul este adaptat şi regizat de Andrew Dominik după romanul cu acelaşi nume al scriitoarei Joyce Carol Oates. Nu am citit cartea, o “biografie ficţională”, deci voi comenta doar ce am văzut în film. Sunt trei lucruri pe care filmul încearcă să le scoată în evidenţă şi, după părerea mea, ratează magistral la fiecare dintre ele.

Tot filmul e construit pe imaginea unei Marilyn Monroe complet instabilă psihic încă din tinereţe, o femeie copleşită de dramele reale ale copilăriei, de schizofrenia propriei mame, de abuzurile pe care le-a îndurat de-a lungul vieţii. Se insistă atât de mult pe tema asta încât m-am întrebat de-a lungul filmului dacă oamenii din spatele camerei de filmat chiar şi-au înţeles personajul. Ceea ce a făcut-o celebră pe Marilyn Monroe, dincolo de frumuseţea fizică şi de un talent actoricesc nu chiar ieşit din comun, a fost o senzualitate irezistibilă, dincolo de standarde şi de clişee. Femeia asta respira sex appeal prin toţi porii, un fel de chimie complicată pe care mi-ar fi imposibil s-o explic. Dar de un lucru sunt sigur. Atracţia asta merge dincolo de aspectul fizic, ne e programată adânc în gene şi sunt convins că percepţia de sănătate face parte din ea. Boala mentală devine adesea clişeul de care abuzează mai cu seamă cei care nu pricep prea mult, atunci când nu e doar eschivă sau scuză ieftină.

Nu mi-a plăcut nici felul în care este prezentat abuzul, fie el de putere sau sexual. Da, Marilyn Monroe a avut ghinionul de a fi o femeie frumoasă care şi-a dorit o carieră într-o lume şi într-o vreme a “bărbaţilor puternici”. A fost, sunt convins, abuzată adesea. Dar în film abuzurile astea sunt prezentate brutal şi aproape propagandistic. Abuzul nu trebuie să fie neapărat un viol grotesc pentru a fi inacceptabil. E mult mai mult decât atât, dar pentru asta e nevoie de un nivel mai subtil de empatie, de înţelegere chiar, care, din păcate, lipseşte.

Şi-apoi, filmul abuzează, uneori insuportabil, de imaginea fizică a lui Marilyn. Ana de Armas este o actriţă talentată şi frumoasă, dar sunt rare momentele din film în care ai impresia că o vezi pe Marilyn prin ea. Nu e numai vina ei, are probabil mai multă legătură cu acea înţelegere profundă a subiectului de care vorbeam mai sus. Din păcate, atât poate să iasă dintr-un personaj construit între problemele ei psihice şi atuurile ei fizice. Sigur, cum ziceam, atracţia fizică pe care o exercita a făcut-o celebră. Dar, fără să mă fi interesat foarte tare, Marilyn Monroe a fost mult mai mult decât atât. Mult mai mult decât o “Blondă”.

Alegerile din Italia, explicate

Conduci un Maserati în leasing care te costă o treime din toţi banii pe care îi câştigi. Restul salariului nu-ţi ajunge să ieşi cu băieţii de câteva ori pe săptămână aşa că în fiecare lună te împrumuţi din pensia bunică-tii. Te culci prea târziu şi a doua zi n-ai niciun chef de muncă. Mănânci prea multă pizza, bei prea mult primitivo, când te laşi de primitivo te apuci de limoncello. Ai început , în schimb, să te îngraşi şi nu te mai încape garderoba de fiţe pe care ai dat o grămadă de bani.

Ma vaf*anculo!!! Aşa nu se mai poate! Sunt necesare măsuri URGENTE! Trebuie să schimbi ceva în viaţa asta care te face nefericit. Meriţi mai mult de atât. Scoţi toţi banii care ţi-au mai rămas pe card şi îţi cumperi cocaină de la dealerul din colţ.

La vita è bella, frate!

Bullet Train. Sună mai bine ca Trenul Asasinilor.

Bullet Train-ul ăsta nipon există în realitate şi acoperă cei aproximativ 500 de km dintre Tokyo şi Kyoto în vreo 2 ore. Ca să vă faceţi o idee, e ca şi când ai ajunge de la Bucureşti la Constanţa într-o oră. Ar putea să fie film science fiction dar nu e deşi noi, prin comparaţie, ajungem la mare cam la fel de repede ca pe vremea lui Anghel Saligny. Asta a fost ultima comparaţie cu CFR-ul nostru, altfel o dăm în plâns. Şi-ar fi păcat, pentru că este vorba despre una dintre cele mai bune comedii pe care le-am văzut în ultima vreme. Se dovedeşte, încă o dată, că Brad Pitt e un excelent actor de comedie. O să zică lumea, mai ales nenumăratele sale admiratoare, că sunt răutăcios şi-mi place mie, din invidie, să-l văd în roluri de tâmpiţel. Dar vă dau trei exemple, le vedeţi, şi dup-aia mai vorbim: The Mexican, 12 Monkeys şi Burn after reading. Că joacă în comedii nu-l face, Doamne fereşte, vreun Arşinel! Omul a jucat în filme de foarte mare calitate, a luat un Oscar pe merit şi, deşi puţini ştiu, e un producător extrem de inspirat.

Ce e cel mai reconfortant în Bullet train este să realizezi că şi criminalii sunt oameni normali, ca noi toţi, au mici plăceri vinovate, iubesc, sunt preocupaţi de sănătatea lor fizică, merg la psiholog ca toată lumea, unii sunt chiar foarte educaţi. Crimele, oricât de brutale, nu sunt lipsite de o normală doză de curtoazie, stil şi eleganţă. Oamenii ăştia îşi fac meseria cu pasiune dar ucid chirurgical, în principal ca să ne facă pe noi să râdem. Complet diferit faţă de stilul sadic junkie Tarantino, de exemplu, în care toată lumea încearcă să omoare pe toată lumea şi la final ăia cocainizaţi îşi dau duhul în chinuri groaznice iar ăia doar fumaţi cumva o scot, greu, la capăt. Nimic din toate astea în Bullet Train, e film de văzut cu copiii. Şi durează fix cât drumul de la Tokyo la Kyoto. Dacă vă duceţi la cinematograf să faceţi drumul ăsta probabil că e şi mult mai ieftin. Merită!

Top Gun: Maverick

Ca să zic din start, înainte să mă pierd în detalii şi să las altă impresie, Top Gun-ul ăsta nou e un film mişto. Deşi au trecut 36 de ani de la primul film te simţi imediat transpus în aceeaşi atmosferă. Avioanele şi bazele militare par aceleaşi, barul din sat e la fel, nici măcar duşmanii nu s-au schimbat semnificativ, deşi între timp cred că şi-au achiziţionat nişte suhoiuri ruseşti mai de fiţe în locul vechilor miguri. Tot ca în primul film, binele învinge până la urmă, dar probabil că nu vă aşteptaţi la altceva. Parcă nici Tom Cruise nu a îmbătrânit prea tare, arată fit şi refuză să leşine la acceleraţii de 10G, cam dublul limitei unui muritor de rând. Rămâne, totuşi, Tom Cruise, deci nu e o surpriză foarte mare, deşi dacă mă gândesc că omologii lui din armata română sunt, probabil, pensionaţi deja de cinşpe ani nu-mi pot opri un oftat.

Se pare că grosul filmărilor pentru Top Gun 2 au avut loc în 2018, mult înainte de invazia rusească în Ucraina. Uitându-mă la succesul de casă de care se bucură filmul, mai ales în SUA, nu mă pot opri să nu constat că oamenii nu au înţeles, de fapt, cum stă treaba. Uitaţi-vă pe cerul Ucrainei! Aproape că nu sunt avioane de vânătoare ruseşti, dar nu de frica aviaţiei ucrainene, aproape inexistentă, ci de frica rachetelor antiaeriene de tot felul, vedetele tehnologice incontestabile ale noului război. Dacă îl dăm un pic la o parte pe Tom Cruise, un caz cu totul şi cu totul special, capabil să se ferească de orice şi oricând, ar trebui să recunoaştem că în războiul modern avioanele de peste 100 de milioane de dolari bucata pot fi doborâte foarte uşor de rachete de sute de ori mai ieftine şi care se bazează pe tehnologii performante, greu de contracarat. Discuţia se poate extinde la tancuri, baze militare, vapoare sau chiar portavioane. E sfărşitul unei ere, iar războiul modern va fi probabil regândit din temelii. Rusia plăteşte deja preţul inadecvării. Americanii nu, pentru că Tom Cruise e încă tânăr.

Bio verzii

Castelul şi domeniul aferent au fost cumpărate de primărie acum mulţi ani. Când domnul L, care a avut via în arendă pentru mai bine de 20 de ani, şi-a anunţat intenţia de a se retrage după recolta din 2023 consiliul local a decis să organizeze o licitaţie pentru a stabili cine va prelua în arendă domeniul.

Doamna M, o şatenă elegantă între două vârste, cu un aer un pic pedant şi care vorbeşte o franceză elevată, locuieşte în ultima casă pe stânga cum urci spre castel. O casă mare şi frumoasă, cu vedere spre lac. De fapt, toate casele din zonă sunt frumoase şi au vedere spre lac. Doamna M a scris o petiţie prin care solicită ca via să devină bio prin caietul de sarcini al licitaţiei. Toată vecinătatea i se pare atât de frumoasă şi de nobilă încât transformarea i s-ar părea firească, progresul de care comunitatea are nevoie. Fire energică, a umblat din poartă în poartă pe la vecini şi aproape că i-a convins pe toţi să semneze. Pentru că doamnei P îi pasă de natură, de mediu, de locul pe care-l va lăsa nepoţilor. Doamna P se consideră, în esenţă, o ecologistă, deşi nu a votat niciodată cu cele două partide “verzi”.

Singurul care se opune vehement este chiar domnul L, arendaşul, care declară, încruntat şi abrupt, că iniţiativa e o prostie. Via este aproape bio, lucru pe care doamna M, de exemplu, îl ştie foarte bine pentru că de două ori pe an strâmbă discret şi aristocratic din nas la mirosul gunoiului de grajd care învăluie tot satul. Dar e adevărat că peste vară, cu precizie elveţiană în ceea ce priveşte temporizarea, cantităţile şi tehnica, via este stropită împotriva dăunătorilor. Cei care cer să fie complet bio nu ştiu despre ce vorbesc, spune domnul L. Să o faci complet bio ar însemna să schimbi soiurile de struguri, să ai ani în care să nu produci nimic, să investeşti în tehnologii agricole complicate şi să rămâi, totuşi, la cheremul capriciilor naturii. Toate astea ar falimenta, în mod cert, micul domeniu. Profitul este, chiar şi aşa, destul de mic. Multe lucrări sunt făcute cu voluntari. La cules, lista lor este închisă pentru următorii doi ani. Domnul L nu este un om bogat, deşi duce un trai lesnicios, se consideră un fermier pasionat şi bine organizat. Ca mai toţi fermierii, este conservator şi îngrijorat de toate ideile astea care i se par radicale când nu sunt de-a dreptul tâmpite. Ar prefera, mai degrabă, să fie lăsat în pace să-şi găsească singur calea, să se adapteze la ce vine ca şi până acum. Dar, în fine, peste un an nu va mai fi problema lui.

Rămâne de văzut care va fi, în final, decizia micii comunităţi de pe malul lacului Bienne. Bio sau nu, micul domeniu viticol nu va schimba soarta planetei. Sincer, e posibil să nu mai aud vreodată despre doamna M şi iniţiativa ei. Dar într-o lume din ce în ce mai îngrijorată de schimbările evidente ale climei această preocupare rămâne. Din păcate, la fel şi polarizarea din jurul ideii de a proteja mediul, o polarizare care nici măcar nu e creată de dispute ştiinţifice în ce priveşte calea de urmat ci de ideologiile diferitelor secte politice. Pe când unii “nu cred” pur şi simplu în existenţa unei urgenţe climatice, negând senin orice argumente şi dovezi, ceilalţi, la capătul celălalt al activismului, adoptă o rigidă abordare stângistă, la fel de ideologică precum extrema dreaptă. Anul trecut în iunie, o iniţiativă de referendum a cerut interzicerea completă a pesticidelor în agricultura elveţiană precum şi interzicerea importurilor de alimente pentru care au fost folosite pesticide. Practic, trecerea întregii Elveţii la alimentaţia bio. Activiştii de mediu s-au raliat aproape complet în spatele ideii, crezând că asta va proteja mediul şi va îmbunătăţi viaţa cetăţenilor. De partea cealaltă, fermierii şi aproape întreg spectrul politic de dreapta au respins categoric iniţiativa, vorbind despre costuri, riscuri şi insecuritate alimentară în timp ce au ignorat aproape complet discuţia despre mediu. Până la urmă iniţiativa a fost respinsă la vot. O a doua rundă va avea loc mâine, când o nouă iniţiativă doreşte interzicerea, de data asta, a zootehniei intensive, a fermelor cu număr crescut de animale precum şi a importurilor de produse provenind din astfel de ferme. Guvernul consideră lucrurile astea bine reglementate în Elveţia şi, ca şi la precedentul referendum, recomandă respingerea iniţiativei. Dar ecologiştii vorbesc, din nou, despre animale crescute în aer liber şi hrănite cu iarba pajiştilor elveţiene. Cuvântul bio este, evident, foarte prezent în discursul activiştilor. Aş putea să pun pariu că mâine şi iniţiativa asta va fi respinsă prin vot.

Sincer, un pic de ştiinţă n-ar strica, de-o parte şi de cealaltă. Ecologiştii îi acuză pe negaţionişti că ignoră argumentele aduse de cercetători, ceea ce este, cel mai adesea, adevărat. Dar se lasă seduşi, la rândul lor, de ideile “semănătoriste” ale unei lumi în care totul e bio, natural şi în echilibru complet cu natura. Dacă vedetele de la Hollywood îşi permit asta nu înseamnă că e o variantă pentru toată planeta. Vom putea noi supravieţui împărţindu-ne raţia zilnică de cartofi cu gândacii de Colorado? Poate întoarcerea la sapă şi la mai ştiu eu ce insecticide din extracte naturale din urzici să hrănească o populaţie de opt miliarde de oameni? O scădere a productivităţii din agricultură nu va însemna, oare, nevoia de mai mult teren agricol şi, în consecinţă, de mai puţină pădure, biodiversitate, oxigen şi apă?

Agricultura bio va rămâne, probabil, apanajul unor clienţi bogaţi, care-şi permit costurile ridicate generate de productivitatea limitată. Pentru marea majoritate a oamenilor şi pentru mediu avem nevoie – aş zice deloc surprinzător – de mai multă ştiinţă care să crească productivitatea şi să reducă impactul agriculturii asupra planetei: seminţe mai bune, culturi adaptate la condiţiile locale, mai puţină apă, chimicale folosite controlat, minimal şi inteligent, într-un cuvânt optimizare. Dacă vreţi să protejaţi mediul, cumpăraţi mai puţină mâncare bio, nu mai multă. Sigur, problema rămâne complicată, nu vreau să spun că ce nu e bio e obligatoriu bun pentru mediu…

Nebunul mută la Z1

Un robot care participa la un turneu de şah din Moscova se pare că şi-a pierdut “cumpătul” după ce oponentul său, un jucător rus de şapte ani pe nume Christopher, a mutat neaşteptat de repede pe tablă. Robotul i-a prins copilului un deget pe care l-a strâns suficient de tare cât să-i provoace o fractură, în ciuda intervenţiei prompte a mai multor spectatori. Deşi nimeni nu a avut curajul să recunoască, toţi au răsuflat uşuraţi că robotul nu avea instalate modulul de noviciok, setul de katiuşe şi perechea de rachete Satan. Şi că turneul de şah a fost organizat la parterul unei clădiri fără ferestre. Căci ce naşte din pisică joacă şah doar aşa, de plictiseală.

Splash

Mare amator de sporturi de apă fiind, mai ales de înot, am fost dezamăgit să constat că David Popovici este în pauză competiţională aşa că m-am uitat la emisiunea “Splash”. Sunt într-o scurtă vizită în România, deci prind Antena1. Bine, emisiunea asta are mai multe poveşti şi costume de baie decât sărituri în apă dar, în fine, oricum mai bine decât cealaltă ofertă, festivalul măciuca de aur.

Dar ca să revin, ce revelaţie am avut eu după emisiune? Deci Codruţa, fata asta pe care mă bucur să o văd acum prima dată, se aruncă de la 10m cu spatele spre bazin, poziţie din care dacă te concentrezi un pic poţi să vezi centura de flotoare care-i stă un pic mai sus, pe şolduri. Codruţa nu ştie să înoate, deci centura de siguranţă mi se pare o decizie de bun simţ (spre deosebire de curajul de a sări de la echivalentul etajului 3). Dar ea nu e singura din concurs care nu ştie să înoate. De unde mi se pare evidentă concluzia că la Splash ai trei opţiuni: ori ştii să înoţi, ori ai centură de salvare, ori ai silicoane şi, mai ales, buzele gonflate corespunzător cu botox, ceea ce te va ţine, până la urmă, pe linia de plutire. O concluzie jumătate arhimedică, jumătate filozofică.

Ce cărţi (bune) am mai citit (13)

Jeff Hawkins – A thousand brains. Neocortexul, partea mai nouă a creierului care este, practic, organul inteligenţei umane, crează o imagine a lumii în care trăim prin intermediul a mii de cadre de referinţă stocate în coloane de neuroni. O imagine a lumii în continuă schimbare, pe măsură ce învăţăm lucruri noi. Realizez acum, la ceva vreme după ce am citit cartea asta, că mi-ar fi al naibii de greu să explic cum funcţionează creierul, probabil pentru că n-am creat destule cadre de referinţă pe acest subiect sau pentru că multe or fi fost poate temporare. Oricum, exact, exact nu ştie nimeni cum funcţionează, deşi ştiinţa a progresat impresionant în ultimele decenii. Dar teoriile propuse de Jeff Hawkins şi echipa din spatele lui sunt fascinante şi nu se opresc la explicarea funcţionării neocortexului. Se extind, de exemplu, la încercarea de a crea inteligenţă artificială funcţionând după aceleaşi principii, mult superioară tehnologiei pe care o numim astăzi “inteligentă”. Ultima parte a cărţii cuprinde câteva eseuri despre inteligenţa umană, credinţele false şi cât de uşor ne lăsăm păcăliţi de manipulare, riscurile conflictului dintre neocortex şi creierul vechi (supranumit şi reptilian, dar nu sunt convins că e termenul medical consacrat) sau tehnologiile care ar putea să combine creierul uman cu inteligenţa artificială. Super interesant.

Raluca Nagy – Un cal într-o lume de lebede. Iniţial am scris “o superbă carte românească”, după care am realizat că ar fi putut fi scrisă la fel de bine în orice limbă şi chiar am verificat că nu a fost tradusă, căci autoarea, deşi româncă, cred că trăieşte la Bruxelles. Povestea este despre experienţa unei tinere femei care se mută pentru o vreme în Japonia, lumea de lebede, atât de diferită de Europa noastră cabalină. În fine, până la urmă înţelegi că şi lebedele astea sunt de mai multe feluri, mai ales dacă te uiţi la ele mai de aproape sau ţi le descrie un scriitor talentat.

Mirel Bănică – Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre cultura şi religia romilor. Eram de mult curios să aflu mai multe despre romi, cultura şi obiceiurile lor. Cartea asta, deşi a fost interesantă şi plină de informaţii utile, a fost mult prea “academică” pentru mine, mai degrabă ţintind un public extrem de specializat în etnologie, antropologie sau religie. După părerea mea, pe care am mai prezentat-o şi înainte, când studii academice sunt publicate în cărţi destinate publicului larg e nevoie de un efort rezonabil de adaptare atât a mesajului cât şi a fluidităţii “poveştii”. Altfel, cititorul profan se pierde în supermarketul de studii ştiinţifice şi mesajul prea savant, care nu înseamnă neapărat valoros în orice context, nu-l atinge, sau nu destul.

Saul Bellow – Trăieşte-ţi clipa. O mai citisem o dată, acum mulţi ani, lucru pe care l-am realizat după primele pagini. Dar cum capacitatea memoriei mele şi-a atins deja limitele şi deci creierul a început să scrie chestii noi peste date mai vechi m-am bucurat de carte aproape ca prima oară. Până la urmă, e o capodoperă americană de la un scriitor de Nobel. Să nu uit, v-o recomand!

J.D. Salinger – De veghe în lanul de secară. Cartea asta, spre deosebire de romanul lui Bellow, are o poveste diferită. Am cumpărat-o de trei ori – prima dată, cred, prin anii 90 – dar abia acum am reuşit s-o citesc. Dincolo de faptul că e o altă capodoperă americană pe care oricine ar trebui să o citească, am fost uimit de cât de contemporană o simţi. Eroul principal nu e din generaţia “millennials”, cel puţin nu din mileniul ăsta, dar ar fi făcut minuni cu un cont de instagram.

Susan Choi Exerciţiu de încredere. O carte superbă, care a luat National Book Award în 2019. O poveste care te ajută să înţelegi de căt de mult efort dar şi de cât de mult noroc, până la urmă, e nevoie pentru a clădi o fiinţă umană completă, matură şi echilibrată. Cât de greu este să convingi, să îndrumi şi să educi şi cât de uşor e să-l faci pe un adolescent să-şi piardă calea, adesea pentru totdeauna.

A-BACk-up

Marii strategi ai corporatismului global s-au gândit că e o idee bună să pui mai bine de 50% din producţia mondială de semiconductori – şi un procent mult mai mare din semiconductorii cu adevărat inteligenţi – în doar câteva fabrici. Toate în Taiwan.

Aşa că la vremea la care armata chineză încheia cu succes exerciţiile militare în jurul insulei, menite a pregăti invazia şi, apoi, unificarea paşnică, mica Elveţie era deja pregătită. O soluţie de back-up la invetabila agravare a deja existentei crize a semiconductorilor fusese găsită şi deja lansată în magazine. Materie primă din belşug la marginea oricărei aşezări, soluţie stabilă şi un savoir faire probabil milenar, mână de lucru excedentară, asigurată de albanezi şi români, evident.

Adică ruşii pot să fabrice Lade fără airbaguri, ABS-uri şi navigatoare şi noi nu o să ne descurcăm, dac-o mai fi nevoie, să calculăm TVA-ul la abace?

Un magazin de vechituri din Centrul Vechi al Bienne-ului.

Între Cucuteni şi Dăbuleni, via Bienne

Cultura Cucuteni, descoperită prima dată în satul cu acelaşi nume din judeţul Iaşi, este cea mai veche civilizație atestată din Europa (5500-3500 î. Hr.) şi una dintre cele mai vechi din lume.

Şi pentru că oltenii nu puteau să rămână mai prejos au inventat-o pe cea mai nouă, Cultura Dăbuleni, descoperită în 2022 (după Hr.) în magazinul Alabama din Bienne.