Oh Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz? Dar, te rog, nu un A180D…

mert.jpgAu luat butoanele de toate felurile ale tuturor funcțiilor imaginabile, le-au amestecat într-un fes și le-au reașezat aleator prin cabină. De fapt nu chiar complet aleator, căci și-au dat silința să nu le așeze în locurile în care orice posesor de permis de conducere s-ar aștepta să le găsească. Așa a ajuns schimbătorul de viteze al cutiei automate pe maneta din dreapta volanului sau controlul ștergătoarelor pe maneta din stânga sau butoanele care setează poziția scaunelor pe portiere, foarte vizibile de fiecare dată când te uiți în retrovizoare. Are încălzire în scaune dar era deja prea cald în mașină până am găsit eu de unde să-i dau drumul, tot sus, pe portiere. Volanul, rămas în mod miraculos în aceeași poziție, este împănat de butoane – multe pe stânga și nenumărate pe dreapta. Dumnezeu știe la ce e bun fiecare și cum să nimerești din mers ce-ți trebuie. Categoric mașina nu e recomandată celor care au probleme cu dioptriile – nu distingi semnele de pe butoane nici când stai pe loc, din mers încercarea s-ar putea dovedi fatală. Locul din bord cu vizibilitatea cea mai bună este ocupat de cele trei grile fițoase și luminate ale sistemului de ventilație. Dealtfel interiorul mașinii are tot felul de lumini colorate: te deranjează în timp ce conduci dar s-au potrivit perfect cu atmosfera de Crăciun… S-a renunțat la indicatoarele analogice de viteză, turație sau nivel de combustibil. Totul se proiectează pe un fel de tabletă care ocupă jumătate din bord. Evident ecranul este tactil, dar dacă-ți așezi scaunul în poziția corectă față de volan nu mai ajungi cu degetul până la ecran, deci trebuie să te muți mai aproape. Oricum, scaunul te lasă să alegi între a sta într-o poziție joasă dar prea departe de volan sau la distanța corectă dar prea sus. În fine, poate am eu mâinile prea scurte sau picioarele prea lungi…

Să intri într-o parcare cu plată este o adevărată aventură. Senzorii de proximitate urlă isteric de jur împrejur, pereți și stâlpi par să te atace din toate direcțiile. Practic, dacă ești la jumătate de metru de ceva, orice, mașina țiuie încontinuu. Înțeleg acum de ce parchează mulți dintre amatorii brand-ului pe două locuri de parcare. Și lumea credea că li se rupe…

Mașina arată altfel bine, are finisare AMG fără să fie, de fapt, un AMG, ba din contră… Așa că atunci când calci mai tare pe accelerație motorul rage ca o fiară răgușită, zici uauuu!!! dar nu te ține mult căci cei 113 cai ai dieselului se chinuie din greu să miște tona și jumate de oțel german. De ce au făcut un Mercedes cu doar 113 cai nu o să-mi poată nimeni explica… Cutia automată e suficient de lentă cât să-ți dorești una manuală. Sigur, ai senzația că pilotezi un tănculeț, lent, greoi dar de neoprit. Asta nu te scutește de privirile ironice ale posesorilor de audi-uri care trec pe lângă tine crezând că ești încă un papagal care și-a luat un bolid pe care nu știe să-l conducă… Dar, pentru mulți, aspectul exterior e tot ce contează, plus semnul ăla de pe bot…

Ehhh, uite că am făcut și un review al unei mașini, că asta n-avusesem încă pe aport. Este despre un Mercedes A180d pe care l-am primit ca mașină de schimb pe perioada cât mașina mea este în service. De ce a ajuns mașina mea în service la un dealer Mercedes e altă poveste ciudată, dar s-o lăsăm pe altă dată…

PS. Cred c-am mai scris printr-un alt post că sunt fan BMW, deci e posibil să fi fost un pic nedrept cu merțul ăsta. Până la urmă, merge rezonabil (ca mașină de schimb) iar dac-o ții mai mult probabil că – ce să faci, n-ai ce să faci – te obișnuiești cu ea așa cum e…

Să dăm jos kilele!

IMG_0326.JPGÎn prima zi a anului m-am uitat la știrile TVRi, ascunse discret între reprizele de divertisment de la Fuego și clubul lui de pensionari. Eram curios să văd și eu cum a început anul în România. Multe interviuri luate pe stradă unor oameni ieșiți la alergare, la o plimbare cu bicicleta sau doar la o plimbare prin parc. Se pare că toată lumea are un singur obiectiv: “Să dăm jos kilele de le-am pus de sărbători!”. Cred că doar un domn mai glumeț a spus că el vrea să se desarmalizeze, concept relativ ambiguu pe care-l aud pentru prima dată.

Băi, dar ce idee bună, că și eu am pus vreo două kile zilele astea, ia să ies la o alergare să le dau jos!

Deci două kile, da? Ne uităm pe net câte calorii sunt în două kile de grăsime, aaa, lejer, doar 15 mii de calorii! Eu consum vreo 900 pe oră când alerg, deci în 17 ore le-am rezolvat pe amândouă… Hai, ne vedem mai încolo, peste patru maratoane…

Ce v-a plăcut în 2018

howdidit.jpgE sfârșit de 2018, vremea în care e normal să tragem linie și să vedem prin ce-am trecut de-a lungul anului, cu bune și cu rele. A fost al doilea an de aport.blog, un an cu mai puține articole, deși dorința de a scrie a rămas la fel de intensă ca la început. Dar timpul pare să fi fost mai scurt…

Anul trecut am publicat pe final de Decembrie un top al celor mai citite zece articole din 2017. Voi face același lucru anul ăsta și în fiecare an de-acum înainte, câtă vreme voi continua să public cel puțin zece articole pe an. Deci, să vedem ce v-a plăcut anul ăsta:

  1. Baywatch este, de fapt, un post de anul trecut, ajuns cel mai vizualizat în 2018 probabil printr-un capriciu al algoritmilor Google. Nu că n-aș fi mulțumit de ce-a ieșit, dar multele accesări din țări exotice mă fac să cred că majoritatea cititorilor au înțeles din textul meu în română doar poza. Care poză e cu fetele alea din film, deci merită…
  2. Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilității umane. O carte scrisă la mișto de către un cercetător altfel serios. Și o recenzie în același spirit, scrisă într-o perioadă în care subiectul devine din ce în ce mai popular.
  3. Gusturi ca la ele acasă, o nostalgică trecere în revistă a gusturilor după care tânjesc dar pentru care va trebui să mă întorc la mama lor acasă.
  4. Organu’ de control, o întâmplare oarecare din viața palpitantă și plină de pericole a unei echipe de inspectori ai fiscului gata oricând să caute frauda fiscală acolo unde știu sigur că n-or s-o găsească.
  5. Yuval Noah Harari – Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, cartea de istorie în care personajul principal este un homo sapiens care a reușit să schimbe lumea doar prin capacitatea sa nemărginită de a crea și a crede în lumi imaginare.
  6. Cum privim lumea, o experiență personală despre felul în care privim lumea prin ochelari cu dioptriile strâmbe ale propriilor prejudecăți.
  7. Cătălin Dorian Florescu – Bărbatul care aduce fericirea este romanul unui scriitor care scrie în limba germană despre locuri pe care le simte românește. Direct din germană sau tradusă în română, emoția aceea specială pe care numai noi o simțim se păstrează vie între paginile cărții.
  8. Christmas spirit, despre cum te poți sătura de Jingle Bells înainte de vreme.
  9. Acasă la români, poveștile românilor pentru care acasă se scrie în limba țării în care s-au născut iar România este doar țara bunicilor, un loc care nu e acasă.
  10. Wonder Woman, despre un film fantastic care se petrece în timpul primului război mondial dar care ratează, jenant, orice contact cu realitatea istorică.

Și pentru că postul de pe prima poziție este din 2017 voi adăuga și poziția 11, Staniol, o metaforă tristă pe care sper ca 2019 să o facă uitată, măcar și pentru faptul că nu ne-ar trebui atât de mult să descoperim că “Life is sweet” nu e doar un slogan de pe o cutie de bomboane.

Vă mulțumesc tuturor celor ce ați vizitat acest blog și vă doresc un extraordinar 2019!

Să ne revedem și să ne citim sănătoși!

BlacKkKlansman

BKkK_1-Sheet1531331458BlacKkKlansman este ecranizarea unei povești adevărate despre un polițist american de culoare care a reușit, pe la începutul anilor ’70, să se inflitreze în organizația Ku Klux Klan. Am aflat abia după ce am văzut filmul că este bazat pe fapte reale și asta doar mi-a mărit nedumerirea, căci senzația pe care am avut-o până aproape de final este că regizorul Spike Lee n-a știut de fapt ce vrea de la filmul ăsta. Afișul te conduce spre ideea că e comedie. Are pur și simplu prea multe scene comice pentru o dramă. Aproape toate personajele KKK-ului sunt caricaturale, desenate pentru a întrupa diferitele tipologii de rasiști (idiotul standard, bețiv, redus mintal și imprevizibil, criminalul potențial dornic să ucidă, politrucul ambițios și organizat care vrea să parvină și liderul semidoct, narcisist și fără scrupule). Nenumărate scene și expresii din film îl parodiază pe Trump și politica sa. Și toate astea ar fi OK dacă nu ar afecta serios dramatismul poveștii. Căci, în opinia mea, nu poți crea emoție acolo unde există hăhăială și miștouri. Filmul ratează șansa de a-și mobiliza spectatorii în jurul ideilor nobile pe care le promovează. Poate nu înțeleg eu suficient contextul din societatea americană dar chiar și așa, e o dovadă că filmul a fost făcut mai degrabă pentru ochii și urechile celor discriminați, când rasismul e o plagă ce ne interesează în egală măsură pe noi toți.

Și apoi vine finalul acela de film documentar, cu frânturi din discurile lui Trump și David Duke, fost mare șef al KKK, cu secvențe terifiante și în același timp incredibile din timpul demonstrațiilor de la Charlottesville. Steaguri confederate, cagule de Ku Klux Klan, steaguri naziste cu zvastică defilând pe străzile unui oraș american, 72 de ani după terminarea războiului în care au murit sute de mii de soldați americani. Scene de o  violență oribilă, alert montate, provenind nu de acum 40 de ani ci din 2017. Finalul e bun, dar nu salvează restul filmului ci doar contribuie la senzația de prea mult și prea împrăștiat. Deși are și momente cinematic frumoase, foarte bine filmate, tot nu înțeleg de ce a luat marele premiu la Cannes…

Secretul longevității, devoalat pe aport.blog

Biserica.jpgÎn fața mea, la supermarket, trei distinse doamne, elegant îmbrăcate de ieșit în oraș, discută aprins între ele. Nu înțeleg ce zic dar remarc vitalitatea cu care-și susțin argumentele, deși fiecare dintre ele este, probabil, la un pas de centenar. Abia dacă se sprijină, discret și rar, de căruciorul rămas gol între ele. Numai ce-au mutat produsele pe bandă așa că nu mă pot opri să nu trec în revistă ce cumpără ele în ajunul Anului Nou. Cine n-ar fi curios să afle măcar câteva dintre secretele nonagenarilor elvețieni? Deci, să vedem ce ascund cele trei bătrânici: o sticlă de Baileys, două de Pinot Noir de pe dealurile de lângă Neuchatel, o sticlă mică de Vieille Williams,  o țuică de pere foarte aromată și două cutii cu suc de portocale. În plus, ingrediente pentru o cină frugală: trei supe Knorr la plic, o pâine, un borcănel cu muguri de bambus conservați (!?!?) și trei felii de ruladă tradițională cu gem, preambalate la țiplă, trei la preț de două. Se pare că doamnele se pregătesc de o super-petrecere!

Cred că am cam început – toți, nu-i așa? – să întrezărim încă din primul paragraf care este explicația unei vieți active dincolo de borna cu numărul 90. Și, vă rog, nu cumva să se gândească cineva la supele alea Knorr căci, în mod clar, secretul este să te bucuri de  Revelion alături de prieteni de-o viață (în cazul lor, de-o eternitate). Voilà!, puteți să integrați acum această revelație în rezoluțiile voastre din noaptea de Revelion.

PS. Sincer, cred că o să mă uit un pic pe net să văd care-i treaba cu mugurii ăia de pin.

 

Festivalul “Cântarea României”, faza pe centenar

PaiateDecoruri monumentale, reprezentând arbori seculari din alte vremuri, străjuiesc scena Sălii Palatului. O orchestră formată din zeci de instrumentiști acompaniază concertul, pe puțin vreo douăzeci de viori, apoi acordeoane, tobe, saxofoane, un țambal și vreo trei tulnice. Și Andra, arătând ca o Cleopatră în costumul ei  tradițional românesc care aduce mai mult cu ultima colecție Versace decât cu portul țaței Floarea din Flămânzi. Probabil că și-ar fi putut cumpăra un sat întreg din Vaslui, casă cu casă, numai cu banii de i-a dat pe țoale. Concertul* ăsta spectaculos e transmis nu pe TVR Internațional, unde e normal ca folcloriștii să ocupe jumătate din program, ci pe ProTV Internațional, în emisiunea soțului doamnei Andra. Totul în numele tradiției populare și al obiceiurilor noastre strămoșești…

Mi-a venit sângele-n cap și-a trebuit să scriu despre asta. Serios, toate montările astea faraonice n-au nicio legătură cu tradiția sau folclorul autentic! Duse la paroxism de nebunia propagandistică prilejuită de centenar, sunt reeditarea spectacolelor de Cântarea României de pe vremea lui Ceaușescu. Sunt în principal menite să-și distreze publicul țintă, cei ce erau tineri pe vremea aia, astăzi pensionarii stăpâni pe telecomenzile lor ce pot zapa atât de ușor între Etno, TVR și Antena3. Da, cei care merg la vot și sunt pe cale să transforme dictatura proletariatului în dictatura pensionariatului. Se cântă în general un ghiveci propagandistic, “folclorul de viață nouă” promovat zeci de ani de comuniști, lălăieli fără valoare, pigmentate cu hit-urile aristocrației populare a anilor 80, cei ce aveau să ne devină deputați și senatori după revoluție. Păi de unde să-și tragă seva madam Dăncilă dacă nu din tradiția folclorismului politic – sau a politicii folclorice? – instaurate de Irina Loghin, Floarea Calotă și Ion Dolănescu?

Toate orchestrele astea care inundă orice scenă a patriei sunt create de regimul comunist pentru marele festival național al culturii și educației socialiste. De-aici le vine și aici se termină tradiția. Susținute – astăzi ca și atunci – din banii statului, marile ansambluri de muzicanți și dansatori sunt la cheremul baronilor locali și al consiliilor județene și, în consecință, aduse să facă frumos și să distreze oaspeții parangheliilor de partid(e) de prin provincie. Și, evident, să participe la nenumăratele festivaluri, zile ale orașelor și sindrofii publice organizate de primarii de peste tot ca să distreze moca electoratul.  Vorba vine moca, evident că pe banii care mai rămân după ce se plătesc pensiile și salariile mărite, scenele montate de firmele prietenilor politici și celelalte pomeni electorale. Pentru o țară atât de săracă avem prea mulți “artiști” care trăiesc din banii statului. Căci sutele de vedete ale patriei – evident, nu toate populare – care se perindă pe la Mărută, Capatos sau mai știu eu pe unde, trăiesc nu din vănzarea propriilor creații ci din banii primăriilor. Ei sunt adevărații “asistați” ai statului român și-ar fi interesant de știut cam câți bani se încasează astfel, fără jenă, în fiecare an.

Trebuie să ne susținem cultura dar genul ăsta de pomană trebuie să înceteze pentru ca folclorul autentic să aibă o șansă, altfel va continua să se supună gusturilor  marilor protectori ai artelor, fie că se cheamă Nicolae Ceaușescu, Suzana Gâdea sau, mai pe nou, Marian Oprișan sau Gabriela Firea.

* Îmi pare rău c-am cășunat pe Andra, dar concertul ei – altfel poate cel mai bun de genul ăsta și la care spectatorii și-au plătit biletele – e cel ce m-a îndemnat să scriu acest post. Nu neapărat despre ea este vorba aici, sincer îmi place Andra, are talent, are o voce bună și evidente calități pentru folclor. Și, între noi fie vorba, o extraordinară capacitate de a simți de unde vin banii.

Home office

1064710_810855179025406_4343289372954846448_oPentru că ajunul Crăciunului a picat într-o zi de luni și nici statul elvețian nici multinaționala nu s-au îndurat să ne facă și nouă o punte, ca prin alte părți, m-am oferit voluntar să muncesc. Oricum nu plecam nicăieri de sărbători și ziua e mult mai scurtă, probabil ca să nu-l jenăm în trafic pe Moș Crăciun.

Și ca să nu stau patru ore în birou și două pe drum, în mașină, am decis să lucrez de acasă. De obicei mă instalez într-o cameră care funcționează ca birou dar astăzi am decis să rămân în living, trăgând din când în când cu ochiul la pregătirile pe care le face restul familiei. Nu e mare diferență față de o zi obișnuită în open space-ul biroului, un mediu în care poți fi ușor distras de ce se petrece în jurul tău. Dar aud cum crește, constant, forfota din colțul opus al camerei, unde e bucătăria. Ca de fiecare Crăciun fetele s-au apucat de cozonac, activitate care inundă spațiul nostru comun cu mirosuri minunate, voie bună și amintirea altor crăciunuri, din alte vremuri, când cozonacii erau frământați de mama, sub supravegherea atentă a bunicii. Fetele folosesc rețeta maică-mii și, dincolo de ingrediente, proporții și instrucțiuni este clar că spiritul din jurul blatului de bucătărie s-a desprins de asemenea dintre filele îngălbenite ale caietului de rețete tradiționale. Televizorul este mutat pe youtube și colindele își fac și ele loc în atmosfera din ce în ce mai festivă. Kylie Minogue și-a pus pe ea costumul de baie al lui moș Crăciun (surprinzător, îi vine foarte bine!) și ne cântă Santa, Baby. La naiba, asta-i ceva cu care nu mă confrunt la birou. Greu să te mai uiți în laptop-ul propriu… Cred că e vremea să declar terminate cele patru ore de home office.

Afară plouă de trei zile fără încetare și sunt șapte grade. Trebuie să pregătesc bradul, poate o să pun, în ceasul al doisprezecelea, și luminițele alea la ferestre, ca să nu mai fim singura casă neluminată din satul ăsta. Apoi o să trebuiască să mă apuc de curcan. Da, curcan anul ăsta. Nu sunt toate ca-n poeziile lui Coșbuc, dar merge și-așa, nu mă plâng…

Crăciun fericit, tuturor!

Arzând din dragoste de țară

Lemne_edited-1.jpgÎntr-un supermarket din Bienne, o cutie de 15 kg cu lemn de foc elvețian costă aproape dublu față de lemnul adus din import (nu îndrăznesc să mă gândesc din ce țară). Categoric n-aș vrea să fac din tăierea pădurilor o afacere profitabilă. Pe de altă parte, dacă iau de-ăla ieftin, “european”, mi-e teamă să nu ard ultimul copac din ultima pădure a Moldovei. Deci nici așa nu-i bine… Oare elvețienii cum tratează această situație complicată?

Este poate un exemplu contraproductiv al unei impresionante solidarități sociale. Întotdeauna am admirat devotamentul cu care cumpără elvețienii orice produs Swiss made. Este o formă discretă de patriotism, îmi place să-l numesc “patriotismul tăcut”. Nu o să vezi pe-aici declarații patriotice sforăitoare, zeci de ore de yodlere pe postul național sau povești despre glorioșii lor domnitori, îmbunătățite pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale. Continue reading

J.M. Coetzee – Dezonoare

Coitze.jpg.HEICDezonoare este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. Departe de mine gândul de a emite judecăți de valoare privind critica literară, însă dacă mi-ar cere cineva astăzi să numesc o capodoperă probabil că aș numi fără să ezit această carte. J.M. Coetzee a luat Man Booker Prize pentru acest roman și, patru ani mai târziu, premiul Nobel pentru literatură. Dezonoare trebuie să fi cântărit greu în decizia academiei suedeze.

Nu cred că sunt multe asemănări între Africa de Sud în primii ani post-apartheid și România post-comunistă. Dar cartea asta mi-a reamintit cumva acea perioadă sălbatică de după revoluție. Este povestea unei lumi divizate de puternice resentimente rasiale, care a demolat cu furie un trecut inuman și strâmb în aproape orice privință și încearcă să pună ceva în loc, fără să știe exact ce sau cum să o facă, privată fiind de legi și de autoritate. În poveste, lumea unui bătrân mascul alfa se prăbușește sub presiunea vechilor convenții sociale în timp ce, aproape într-o altă dimensiune, un nou (gen de) mascul alfa se impune, o ascensiune neîngrădită de nimic și care pare imposibil de oprit. Continue reading

Rowan Hooper – Superhuman

IMG_0260Am luat cartea de pe raft, am citit textul de prezentare de pe spatele coperții și am decis imediat că vreau s-o citesc. Este despre oameni care excelează într-un anumit domeniu și cum anume au ajuns la aceste performanțe. Ce trebuie să faci ca să fii cel mai bun, de exemplu, în șah sau în alergarea pe distanțe lungi? De ce e nevoie pentru a învăța ușor nenumărate limbi străine, pentru a-ți dezvolta o memorie prodigioasă sau o capacitate de concentrare excepțională?

Talent nativ, credeam eu înainte chiar să citesc vreun rând din cartea asta. Genele corespunzătoare, ar spune un om de știință, practic același lucru doar că în termeni tehnici. Perseverență, crede majoritatea, și e fără îndoială un concept nobil și foarte atrăgător – muncești, strângi din dinți, îți urmărești visul până la sacrificiu și reușești să devii cel mai bun, de multe ori împotriva unui bagaj genetic umil. “Niciodată munca n-o să poată învinge un talent natural înnăscut!” vor spune cârcotașii, văzând cât de ușor le e unora să compenseze ani întregi de perseverență și disciplină doar făcând ceea ce le vine natural, de nu știm unde… Continue reading