Sapiens?

Primul magazin neesenţial în care am intrat după marea redeschidere de luni a fost, previzibil, Lüthy, marea librărie din centru. Mi-a atras imediat atenţia o nouă ediţie a cărţii lui Yuval Noah Harari, Sapiens. De data asta istoria umanităţii de la primul Sapiens şi până azi – de fapt până în 2011, când a apărut prima ediţie în ebraică – a fost “tradusă” în benzi desenate. Am răsfoit-o un pic: desene mişto, culori vii, m-aşteptam să-l văd şi pe Rahan dar n-a apărut până în anul 2000 înainte de Cristos…

Serios acum, cine-ar fi crezut? Cartea a fost tradusă în engleză şi apoi în nenumărate alte limbi, a fost transformată în e-book, ulterior a fost nevoie de varianta audio-book şi, în final, varianta asta desenată. Sincer, mă îndoiesc că lucrurile se vor opri aici. Aştept traducerea în emoticoane, întâi în varianta tipărită şi, când toţi copacii vor fi dispărut, pictată pe pereţii peşterilor din toată lumea, ultimul boom imobiliar şi spectaculoasă reîntoarcere la origini la care nici măcar Harari nu s-a gândit în Homo Deus, istoria sa despre viitorului omenirii.

Şcoala românească de copy-paste

Prima dată când am copiat a fost în anul întâi, la un test neprogramat, fără miză, după un laborator de nu-mai-ştiu-ce. Asistentul ne-a dat subiectul şi a ieşit din sală pe uşa din faţă. Când a revenit, pe uşa din spate, a surprins un singur student uitându-se într-un curs deschis pe bancă: eu eram ăla. Am fost dat afară, evident, dar nu înainte de a fi ironizat pentru cât de papagal fusesem, căci evident asistentului nu-i scăpase vânzoleala generalizată care a urmat revenirii sale în laborator. Cum ziceam, a fost prima dată – şi ultima.

În lumea de atunci a politehnicii, la începutul anilor 90, aş spune că cei care nu copiau la examene erau mai degrabă excepţii. Dac-ar fi să risc un procent aş spune că aproximativ 70-80% dintre colegii mei copiau, mulţi dintre ei la absolut toate examenele. Existau şi excepţii, evident. Câţiva chiar învăţau consistent (eu nu eram printre ei, în general îngrăşam porcul în ajun). Existau, deasemenea, câteva examene la care chiar nu se putea copia pentru că subiectele erau astfel făcute încât descurajau frauda. Şi existau şi câteva cazuri, vreo două-trei dar foarte celebre, în care profesorii erau nişte psihopaţi periculoşi care ţi-ar fi distrus cu plăcere viaţa chiar fără să aibă un motiv atât de întemeiat.

Situaţia s-a repetat oarecum 15 ani mai târziu, în timpul unui masterat în business, diferenţa fiind că numărul examenelor cu subiecte de sinteză, adeseori cu acces la materialele de curs, era mult mai mare iar “studenţii” erau deja manageri de succes, ceea ce impunea o atmosferă de încredere, nu întotdeauna meritată. Din jenă, lehamite sau indiferenţă trişorii au scăpat şi de aici nepedepsiţi.

Astea sunt experienţele mele directe. Aş putea să mai zic despre legendele bacalaureatului în liceele industriale ale oraşului meu dobrogean, despre lucrările de diplomă pasate din generaţie în generaţie, îmbunătăţite doar cu mici atenţii, despre absolvenţii de Bioterra care n-au trecut pe la facultate nici măcar ca să-şi ridice diplomele sau despre lucrările de doctorat rezolvate prin telefon cu universităţi de prin alte colţuri ale ţării. Aşa că văzând reacţiile de astăzi ale unor oameni din mediul universitar – şi nu numai – faţă de cele două cazuri discutate pe larg în ultimele zile, primul despre studenţii la drept care s-au aliat pentru a copia la un examen online iar al doilea despre experienţa unui profesor (suplinitor) de latină la o facultate de limbi străine, mai că mă umflă râsul, deşi situaţia ar fi mai degrabă de plâns decât de râs. Oamenii ăştia ori nu ştiu pe ce lume trăiesc ori ştiu, dar dau dovadă de o incredibilă ipocrizie. Ori, poate, o combinaţie de ambele – lumea noastră machiată cât să arate rezonabil, deşi cam vulgar, în care nimeni nu zgârmă prea tare dincolo de superficial pentru că dincolo de forme este hăul lipsei complete de fond. Ori mai rău.

Luni, W9

“Ne ţinem de mână, fugim în lună, i-atât de uşor
Ne pierdem departe, în miez de noapte, aiurea în zbor”

Uşor pe naiba, poate pe vremuri, când a lansat Viţa de Vie piesa, astăzi aţi avea probabil nevoie de teste pcr negative valabile, declaraţii că ce treabă aveţi voi în Lună, cu ce vă deplasaţi până acolo (cu satelitul?) şi oricum asta cu ţinutul de mână este o chestie din capul locului dubioasă. Ştie cineva dacă pe Lună trebuie să stai în carantină? Nu împreună, evident – aţi vrea voi!

Enisala

Stăteam pe stâncile de sub zidurile bătrânei cetăţi, scăldaţi în soarele molcom al unei după-amieze târzii. Sunt cinsprezece ani de-atunci, cum zboară timpul! Priveam în zare la reţeaua de canale de jos şi mai departe, spre lacul Babadag şi spre dealurile scunde din spatele Zebilului. Probabil că fetele au pornit discuţia – complet teoretică, evident – despre ce nume i-am da căţelului, dacă ne-am decide – prin absurd, evident – să ne luăm un căţel într-o bună zi. Nu mai ştiu cine a fost cu ideea si cu cât mă chinui mai tare să-mi amintesc cu-atât am impresia că a fost o idee care ne-a venit tuturor în acelaşi timp, că a răsărit cumva de sub noi, din pietrele şi din zidurile alea. N-a fost Babadag, nici Zebil şi nici Razelm. Ne-a venit Enisala, numele bătrânei cetăţi, loc magic pe care eu l-am iubit mereu şi pe care copiii noştri îl vedeau prima dată.

Câteva luni mai târziu ne-am trezit privind hipnotizaţi în geamul petshop-ului din Cora Pantelimon la viermuiala celor zece pui de labrador. Chipurile am vorbit între noi şi ne-am dat raţionali şi părinţi responsabili dar nicio clipă n-am pierdut din priviri hârjoneala din cuşcă. Cu mintea de-acum realizez că de fapt n-am decis nimic, minţile ne-au fost posedate de ceva mai tare decât puterea noastră de control. Şi din toată grămada aia aurie a fugit într-un suflet spre noi ea, cu acelaşi entuziasm cu care avea să ne întâmpine de fiecare dată, fără zile proaste, fără să le aibă pe ale ei, fără excepţie. Mereu acelaşi salt spre uşă, când auzea liftul oprindu-se cu noi la 5, inundată brusc de o bucurie care, în ultimii ani, îi cam tăia răsuflarea. Ar fi făcut-o, săraca, mai des, dar noi am plecat şi ea a rămas cu mama. Ca un labrador retriever adevărat, s-a născut pentru a aduce înapoi beţe, mingi, jucării de plastic, zâmbete şi stări de bine. Probabil c-a visat să ne aducă şi pe noi înapoi, într-o bună zi…

Enisala. Eni sau Enica, pentru prieteni. O să ne trezim, cândva, din nou cu ea la picioare, împingându-ne blând în genunchi cu covrigul ei portocaliu din cauciuc, invitaţie la un joc ce nu se va termina niciodată.

Ce cărţi (bune) am mai citit (7)

Colson Whitehead – The Nickel Boys

Poti să citeşti cărţi de istorie, poţi să vezi documentare pe Netflix sau să-i asculţi pe cunoscătorii CNN-ului, nimic nu o să să te facă să înţelegi mai bine ce a însemnat rasismul – ce este rasismul, de fapt, că încă n-a dispărut – decât o carte bună, scrisă cu talent de cineva care trăieşte, ştie, simte, până la urmă, fiecare nuanţă. Căci e uşor să pricepi grozăvia linşajelor KKK din miez de noapte, comise cu cagulele pe cap şi la lumina crucilor în flăcări, e uşor să te revolţi pentru bătăi, arestări, condamnări şi dubla măsură, dar e mai greu să înţelegi mecanica fină a gesturilor mărunte, adeseori venind de la oameni cumsecade care nici nu realizează că rănesc, doar iau de-a gata obiceiuri ce-au dăinuit în subconştientul colectiv până astăzi. În lumea dură a personajelor din The Nickel Boys visul american al reuşitei împotriva sorţii – dincolo de propagandă, demagogie şi legendă urbană – este o rarisimă excepţie. Pentru că puţini îndrăznesc să viseze şi pentru că şi mai puţini reuşesc vreodată să se desprindă din lumea aia dură. Cartea mi-a plăcut foarte mult, a şi luat, deatfel, Pulitzer-ul de anul trecut, deci nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Cred că între timp a fost tradusă, probabil că ar fi trebuit să aştept versiunea în română, întotdeauna o lectură mai plăcută.

Susan Cain – Puterea tăcută

Când eram foarte tânăr credeam despre mine, cu ciudă, că sunt timid. Abia mai târziu am descoperit termenul de introvertit, m-am recunoscut în multe dintre manifestări şi acceptat aşa cum eram. Nu-mi plăceau mulţimile, locurile gălăgioase şi categoric nu eram eu cel care să se ridice să vorbească-n faţa lor. A trebuit să citesc această carte ca să constat că sunt, probabil, o combinaţie de ambele, şi introvertit şi timid, căci da, sunt lucruri diferite. Cartea asta mi-ar fi fost mai utilă acum mulţi ani dar chiar şi-acum m-a ajutat să recunosc ce am făcut bine ca să compensez, în mare parte intuitiv, şi ce am făcut rău de-a lungul vieţii. Oricum, o lectură reconfortantă, care-ţi întăreşte convingerea că nu ideile strigate în mijlocul mulţimii, înaintea tuturor şi-n gura mare sunt cele mai valoroase aşa cum nici direcţia în care ne lăsăm atraşi adesea de lideri “puternici” şi “carismatici” nu este, întotdeauna, cea mai bună pentru noi. Al dracului de frustrant adeseori că oamenii nu au răbdare, nu ascultă şi se lasă conduşi de tot felul de prejudecăţi mioape, dar asta-i viaţa…

Ottessa Moshfegh – Eileen

Superb roman, incredibilă poveste! E ca şi când ai avea ocazia să descoperi, prin microscopul uriaş al talentului scriitoarei, detaliile fascinante, şocante sau de-a dreptul scârboase ale unei lumi microscopice, neimportantă de la distanţă, dar cu atât mai captivantă cu cât te afunzi mai mult în tenebrele ei bolnave. O lume adesea la un pas de noi, pe care altfel am considera-o normală, oraşul nostru gri când n-avem ochelarii pe nas.

Elif Shafak – Cum să rămâi lucid într-o epocă a a dezbinării

Un eseu frumos de la o mare scriitoare a Turciei şi a lumii, un manifest care demască imensul asediu global împotriva adevărului şi democraţiei şi totodată un ghid util, teoretic tot ce ne-ar trebui ca să recunoaştem manipulările politice, mesajul urii, politicile care ne dezbină. Zic teoretic pentru că adevărul este că, în realitate, o bună parte a societăţii nu mai poate auzi, vedea sau înţelege aceste mesaje. Nu există, din păcate, suficiente argumente câte pot ei ignora.

Knut Hamsun – Pan Victoria

Un roman cu o scriitură frumoasă de la un câştigător al Nobelului de literatură, o poveste închisă inteligent, dar în cea mai mare parte a timpului îngrozitor de conformistă, debordând de ipocrizia sfârşitului de secol 19 în probabil una dintre cele mai conservatoare societăţi occidentale ale vremii. Vă recomand cartea asta dacă vreţi să puneţi politically correctness-ul – asimilat astăzi insistent ideilor de stânga – într-o perspectivă a diversităţii “politice”, la fel de enervantă de orice culoare ar fi.

Luni, W7

Ce făceam eu prin 84-85? Intram la mate-fizică cu notă mare la română, mergeam cu clasa la cules de orice nu puteau recolta ţăranii şi militarii, mă apucam de fumat, făceam pe DJ-ul pentru vecina de la unu, de la radioul pirat construit de prietenul meu O, făcând concurenţă discursurilor lui Ceauşescu cu ultimele hit-uri de la Alphaville, Stevie Wander şi Cyndi Lauper. Posibil ca ea să nu fi fost pe recepţie, dar în lumea aia mică tot oameni de radio ne numeam şi ea ne plăcea oricum şi fără să ne asculte la radio.

Practic asta fac şi acum, doar că m-am lăsat de fumat, muzica s-a mai schimbat şi chiar nu ştiu cine locuieşte la unu. Când naiba s-a făcut iar luni?

Luni, W6

Asta e ultima mea obsesie şi m-a ajutat să trec peste ziua asta de luni pentru că am descoperit-o vineri seara şi-am ascultat-o tot weekend-ul. Şi pentru că are unul dintre cele mai stylish video-clipuri pe care le-am văzut în ultima vreme, şi nu includ aici doar muzică românească.

Ce mi-a plăcut pe Netflix

Pretend It’s a City

Aceasta este ultima producție Martin Scorsese, în care teoretic celebrul regizor şi joacă, deşi aproape că nu se vede şi abia dacă deschide gura. De cele mai multe ori o face ca să râdă necontrolat la poveştile fascinante ale scriitoarei Fran Lebowitz, celălalt personaj al seriei de şapte episoade “Pretend it’s a city”. E primul meu serial de pe Netflix şi m-am uitat cap coadă, mai bine de trei ore, aproape fără să respir. Fran Lebowitz, pe care am descoperit-o abia acum, este o incredibilă povestitoare, care combină superb opinii de intelectual rafinat, umor de stand-up comedy şi mărturii ale unor vremuri ce par, cel puţin în cuvintele ei, mai frumoase. Filmul este despre oamenii, străzile şi poveştile unui New York aproape mitic, despre imobiliare, bani, legende ale jazz-ului şi sportului, despre cum să fii şofer de taxi femeie în anii ’70, despre cărţi, fumat şi alte plăceri (ne)vinovate. Slavă Domnului că n-a avut mai multe episoade că făceam pe mine, ştiam eu de ce nu mă uit la seriale.

Pieces of a Woman

Pieces of a Woman este un film regizat de Kornel Mundruczo, un regizor din noul val al vecinilor unguri. Deşi povestea se petrece undeva într-un oraş american filmul mi-a creat, permanent, impresia unei drame est-europene, plimbată în bagaje prin străini, o poveste aşa cum numai regizorii de prin părţile noastre ştiu să imagineze sau doar să culeagă dintr-o realitate plină de exemple la tot pasul. În consecinţă, povestea variază, începând chiar de la prima scenă, între greu de văzut şi, pe alocuri, insuportabil. Şi totuşi, este o frumoasă parabolă despre vulnerabilitate, tentaţia autocompătimirii şi puterea de a te ridica cu adevărat de jos după o oribilă tragedie.

Searching

Un film americano-rusesc (!), cu un regizor americano-indian (Aneesh Chaganty, de urmărit!) şi cu actori americano-asiatici. Searching e un fel de Taken doar că mai bun, în care tatăl nu e fost agent CIA ci inginer. Nu c-aş fi eu de aceeaşi meserie dar credeţi-mă, e mai palpitant să vezi un inginer la lucru decât un Liam Neeson de 60+ de ani bătând toţi albanezii din Paris. Intensitatea şi misterul poveştii sunt perfect controlate până la final iar cinematografia este o mică bijuterie, deşi mare parte a filmului se petrece în screenshot-uri de laptop iar majoritatea celorlalte scene înţeleg că au fost filmate cu un iphone sau cu diverse camere web. Excepţional!

I’m no longer here

O altă dramă, de data asta de la regizorul mexican Fernando Frías de la Parra, despre experienţa emigraţiei şi dificultatea păstrării identităţii printre străini. Încă o dovadă că valoarea unui film nu stă în banii producătorilor sau în super-profesionalismul echipelor din platou, ci, în primul rând, în cât suflet este investit în poveste. Ori sufletul, la vremurile astea, devine marfă din ce în ce mai rară.

The Guilty

OK, filmul ăsta nu e de pe Netflix şi nu ştiu unde l-aţi putea găsi în altă parte. Aveţi încredere în mine, merită căutat! E un film de acţiune danez cu un singur actor, care vorbeşte 90 de minute la telefon dintr-un birou. N-am văzut de mult un film atât de palpitant!

Festina super, super lente

După 38 de zile de la autorizarea primului vaccin anti-covid Elveţia raportează cu mândrie vaccinarea primilor 200 de mii de oameni. Israelul a trecut, între timp, de 4 milioane. Chiar şi România a trecut de 500 de mii, veste care mi-a produs un mic fior de mândrie patriotică. De ce Israelul a procurat mai mult de 4 milioane de doze, plus cele necesare pentru rapel, în timp ce Elveţia a primit doar 500 de mii rămâne o întrebare la care răspunsul nu e, probabil, nici uşor, nici comod. De ce Elveţia are 500 de mii de vaccinuri şi nu a livrat nici măcar jumătate e o altă întrebare interesantă. Cum numărul total al cetăţenilor majori şi nevaccinaţi din ţara cantoanelor este de 6,25 milioane, un calcul simplu ne spune că, dacă o ţin tot aşa, vor termina treaba în aproximativ 4 ani. V-am zis că m-am înscris deja pe platforma online covid19, acum stau şi mă întreb dacă e suficient. Poate ar trebui să verific dacă în Elveţia lucrului super-bine făcut – dar care se pare că dureaaază – nu cumva s-au deschis deja înscrierile pentru vaccinările versiunilor covid21, covid22, covid23 şi, evident, covid24, asta presupunând că n-or fi şi versiuni cu bis între ele.

Doresc şi pe această cale să-i urez multă sănătate mamei mele, că o să mai dureze, se pare, până ne vedem.