The Nun

Nun.jpgA fost seara premierei elvețiene a filmului “The Nun”, care a avut cele mai mari încasări în cinematografele din Statele Unite în primul său weekend de după apariție. Și cum au vorbit despre el dimineață, la RTS Première, am zis să facem o nebunie și să mergem la cinematograf în mijlocul săptămânii. Trebuie să recunosc că a atârnat greu în balanță faptul că acțiunea filmului se petrece în România. Urăsc filmele de groază, cred c-am mai scris pe-aici despre asta. Dar până la urmă, la naiba, ne-am creat un brand: Dracula, hotelurile din Transilvania, moroii pe care-i mai dezgroapă din când în când oltenii din zona Dăbuleniului, fantoma statului paralel (ăsta cred că-i reality show, nu film), exorciștii amatori de la mănăstirea Tanacu sau minunile latente ale zecilor de moaște ce strălucesc în lumina lumânărilor – ei bine, avem o reputație de apărat aici. Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am intrat la Apollo, o sală de cinema rămasă neschimbată din vremurile bune de dinainte de internet, torente, HBO și Netflix.

V-ați prins deja, “The Nun” e un film de groază. Dacă-i cu călugărițe nu putea fi decât horror sau porno. Ia uitați-vă câți elvețieni au participat la premiera din Bienne:

Cinema

Nici măcar unul*, pentru că cel din poză sunt eu, de aceeași nație cu călugărița care a reușit să mă atragă în sala aia goală. Apropo, dacă mergeți să vedeți filmul ăsta la cinema o să vreți să vă asigurați că nu sunteți singuri în sală. Și o să vreți să aflați că o bere abia dacă v-ajunge să treceți cu bine peste primele 10 minute din film. Și lăsați-le dracului de floricele că riscați să vă stea una-n gât și să se termine horror pe bune! Dacă scopul unui film de groază este să te îngrozească atunci “The Nun” este un mare succes. M-am căcat pe mine de frică. În fine, eu fiind român și jumătate oltean (din zona aia cu moroii dezgropați) s-ar putea să fiu ceva mai sensibil. Dealtfel asta se observă și în film, căci nu vezi picior de românaș în zona mănăstirii bântuite. Toți stau la ei în sat, își scuipă-n sân sau pe unde apucă și… se cacă pe ei de frică. Perfect scuzabil, serios… Mănăstirea fiind, de fapt, celebrul castel al Corvinilor. Abia aștept să le spun colegilor mei americani că l-am vizitat și de fapt nu e decor de Hollywood făcut special pentru călugărița lor oribilă ci castel de pe vremea când America nu văzuse încă picior de emigrant.

Acțiunea filmului se petrece, chipurile, în 1952, deși atmosfera pare mai degrabă din  secolul al XVI-lea. Acuma, ce să zic, așa e la noi, pe alocuri ne-am păstrat tradițiile și datinile seculare… Am senzația că nu va fi, de exemplu, mult diferită atmosfera nici în weekend-ul ăla cu 6 și 7 Octombrie, când eterna și fascinanta Românie va ieși să voteze. În film, castelul ăla atât de frumos chiar arată ca un loc bântuit. Și într-o oarecare măsură așa și este în realitate. Căci deși au filmat castelul Corvinilor din toate direcțiile, de la poalele dealului ce-l găzduiește sau din înaltul cerului, n-au reușit să prindă, în niciun cadru, ruinele fostului combinat siderurgic din Hunedoara, în care probabil că și astăzi se mai zgârmă după bucăți de fier iar iarba refuză să crească în zemuri toxice. Singura replică din film pe care am reținut-o e o descriere potrivită a locului. Și chiar a vremurilor noastre:

I told you! What is the opposite of a miracle, father? 

 

 

* Trebuie să recunosc că, deși au stricat un pic din poveste, după începerea filmului au mai apărut vreo 5 spectatori, în afară de mine și de soția mea.

Lidl cu înlocuitori

Dacă vreau în vreo zi să mă simt un pic ca acasă, în România, cea mai ușoară cale e să merg la cumpărături într-un magazin Lidl. Și asta pentru că majoritatea covârșitoare a clienților sunt emigranți sau arată ca niște emigranți. Vin la Lidl atrași de prețurile (semnificativ) mai mici. Elvețienii nativi, atât de dedicați noțiunii de swiss made, swissness sau cum vor ei să mai numească admirabilul obicei de a cumpăra lapte numai de la capra vecinului, refuză cu încăpățânare să intre într-un supermarket care nu e swiss, iar faptul că Lidl e nemțesc nu ajută absolut deloc, ba din contră. Deh, mici sensibilități și rivalități regionale.

Poate că unii dintre cititori vor fi neplăcut surprinși să afle că, deși mă simt la Lidl ca într-un supermarket românesc, majoritatea clienților este formată nu de emigranți români, relativ puțini aici, ci de probabil cea mai mare minoritate din Elveția, cea provenită din statele fostei Iugoslavii, mulți din comunitatea musulmană de origine albaneză, ajunși în Elveția ca refugiați în timpul războiului civil al anilor 90. Adevărul este că semănăm mai mult decât ne-ar plăcea poate să recunoaștem iar decorul Lidl, combinația aia ciudată de bazar și alimentară, întregește acea senzație familiară.

Mă distrez adesea când îmi aduc aminte de mai marile sau mai micile rivalități regionale, etnice sau culturale din vremea când eram acasă. Cu câtă plăcere scoatem în evidență deosebirile ireconciliabile dintre noi si ăilalți, în mii de bancuri cu olteni, ardeleni, moldoveni, bulgari, unguri, turci, evrei sau mai știu eu ce ciudați om mai avea prin preajmă. Dar adevărul este că toate aceste deosebiri tind să se estompeze invers proporțional cu distanța față de casă, până la a realiza că sunt, categoric, mai multe asemănări între noi decât deosebiri. Cine și-ar fi putut imagina că într-o lume plină de occidentali politicoși, zâmbitori, civilizați dar cam distanți, poate chiar reci, cei pe care-i simți apropiați sunt ungurii, polonezii, foștii iugoslavi sau chiar turcii…

Ce dovadă mai bună că simțim la fel decât coșurile pline de “Pufuleți”, un produs nou în portofoliul Lidl, dar care se bucură de un mare succes. Interesantă deasemenea și povestea lor comercială. Fabricați în România, vânduți unui intermediar austriac ce are contract direct cu Lidl, transportați până în Elveția, mai mult aer decât substanță, cam cât profit se poate stoarce oare de pe urma sărmanilor pufuleți?

Ei bine, pufuleții ăștia 100% natürliche Zutaten Party Snack natur sunt mai buni ca ăia de-acasă. Poate pentru că-s făcuți pentru export sau poate doar pentru c-am devenit eu, la rândul meu, produs de export. O dilemă greu de deslușit…

Cum să ai grijă de familia altuia

S-au făcut de curând 25 de ani de când am purces la întemeierea unei familii formate dintr-un bărbat și o femeie. Din câte mi-aduc aminte n-a trebuit să votăm pentru asta, doar ne-am plăcut unul pe celălalt și ne-am luat, cu tot tămbălăul de nuntă tradițională care a urmat.

Azi dimineață am văzut un clipuleț electoral (mi-a adus aminte, nu știu de ce, de Cântarea României de pe vremea lui nea Nicu) în care niște tineri își exprimau, foarte  dramatic, dorința de a avea familii formate dintr-un bărbat și o femeie. Experiența îmi spune că nici lor nu le trebuie un vot, e suficient să-și găsească jumătatea potrivită și, poate, să se mai maturizeze un pic.

Dar, între noi fie vorba, nu de familiile lor îi freacă pe ei grija ci de cele ale altora, care-or fi ăia, că de văzut nu i-a văzut nimeni. Nu mi-e clar cât de tradițional românească e chestia asta.

Nike. Just do it. Right.

nike

Fotografie a campaniei publicitare Nike

Într-un clip probabil viral pe youtube un tip corpolent, între două vârste, aruncă o pereche de pantofi sport în flăcările unui grătar de grădină. Nu e chiar genul care aleargă frecvent – ba din contră aș zice, învăluit în fumul gros pare să fie în elementul lui. Un amestec incert de mândrie, satisfacție și sadism i se citește pe față. Filmulețul se termină înainte să aflăm dacă a fost nevoie de intervenția pompierilor sau a echipelor de decontaminare biologică.

De-a lungul și de-a latul SUA, nenumărate astfel de clipulețe cu adidași arzând au fost postate în ultima săptămână. Să fie o nouă dietă americană anti-obezitate? Sau poate un nou tip de provocare online, cum a fost cea cu gălețile de gheață-n cap sau cascadoriile unduitoare pe ritmurile kikidoyouloveme, filmate prin portiera deschisă a unei mașini care merge la relanti, fără șofer? Nu, nimic din toate astea, de data asta motivul e serios. Americanii – în fine, o anumită parte a lor – protestează împotriva noii campanii publicitare Nike, avându-l în prim-plan pe Colin Kaepernic, un binecunoscut jucător de fotbal american. Dar ce a produs acest val de indignare?

În 2016, Colin a fost primul sportiv american care a avut curajul de a protesta împotriva discriminării rasiale în SUA, îngenunchind în timpul intonării imnului național. Un gest ce avea să fie contestat de foarte mulți americani, în frunte cu președintele Trump care a și fost de părere – printre nenumărate alte invective aruncate pe twitter – că jucătorii care nu respectă imnul național ar trebui concediați. Cei ce n-au vrut să audă ce au de spus sportivii de culoare (dar nu numai)  s-au ascuns în spatele unui gest considerat anti-patriotic, în ciuda tuturor explicațiilor și nuanțărilor ce au urmat. Gestul în sine, venit în urma unei recrudescențe a manifestărilor rasiste în Statele Unite, a avut tocmai scopul de a provoca o discuție care este respinsă a priori de aripa conservatoare a majorității albe. Într-o lume în care din ce în ce mai mulți își văd egoist de interesul lor personal  acest gen de activism a devenit pasăre rară.

Dar tocmai asta i-a atras pe cei de la Nike.  Sub inspiratul slogan “Believe in something. Even if it means sacrificing everything”, clipul vorbește despre curaj, voință, risc, muncă și dorința de a-ți depăși condiția, dincolo de orice prejudecată și de orice presiune. Povestea visului american prin excelență, dar ca să înțelegi asta trebuie să ai mintea și inima deschise și să nu te lași pradă propagandei. Trump a întâmpinat noua campanie Nike cu obișnuitul său sarcasm, scriind pe twitter: “What was Nike thinking?”. Ei bine, se pare că Nike a dovedit că-și cunoaște bine publicul țintă, căci nu americanii supraponderali de vârsta a doua care trăiesc în mediul rural și votează cu Trump sunt cei ce cumpără produsele firmei ci tinerii urbani, activi, deschiși la minte, conectați și implicați social. Unii vor continua să-și ardă pantofii sport pe care oricum nu-i foloseau dar cei ce contează vor cumpăra mai mult. În plus, Nike este o companie globală, ori în epoca lui Donald Trump devine din ce în ce mai greu pentru o firmă americană să se bucure de admirația și loialitatea clienților internaționali. Pe vremuri, orice era american se vindea de la sine, oriunde în lume. Astăzi, brandul în declin al Americii are nevoie de exact genul de nuanțări pe care îl promovează Nike prin noua sa campanie. Iar felul în care au reacționat atât clienții cât și investitorii pe bursă dovedește că strategia a fost cea corectă.

Mai jos, clipul pentru care și-au dat unii foc la adidași. Presupunând că s-au obosit să-l vadă înainte să aprindă grătarul. Când vor merge să-și ia alți pantofi sport vor constata că sunt cu 25% mai scumpi. Deh, Trump a pus taxe vamale pe chestiile făcute-n China…

MAMMA MIA! (1)

MamamMi-au trebuit 10 ani ca să văd ultimul videoclip al trupei ABBA, în care cei patru suedezi au distribuit actori ca Meryl Streep, Pierce Brosnan sau Colin Firth – asta ca să amintesc doar trei nume mari din panoplia largă de vedete ce și-au imaginat, probabil, că joacă într-un film. De fapt nici măcar nu e ultimul videoclip, între timp a apărut Mamma Mia 2, că de-aia am și decis să-l vedem pe primul, ca să-i deblocăm calea celui de-al doilea. Îl aveam înregistrat de ceva vreme dar câteva weekend-uri la rând propunerea a picat la vot, căci fetele mele îl văzuseră deja și pentru ele Enescu sau ABBA sunt la aceeași categorie, muzică clasică.

Și pentru că aseară copiii nu erau acasă m-am lăsat pradă extraordinarei energii pe care o degajă filmul – pardon, muzica vroiam să zic – și am dansat isteric jumătate din timp, trăgând din când în când cu ochiul la acțiune. Oricum n-a fost cine știe ce acțiune, dar cui îi pasă de asta? Când fundalul e marea, cerul albastru, ABBA și un pic de insulă grecească nu ai nevoie de nimic altceva pentru a te simți excelent într-o seară de duminică.

Thank you for the music!

George Saunders – Lincoln între vieți

lincolnOak Hill prinde viață după căderea întunericului. În fine, nu neapărat la propriu, căci cei ce-i dau viață sunt strigoii care, blocați între lumi, se-nvârt aiurea în perimetrul limitat al unei alte dimensiuni a cimitirului. Deși viața aici poate fi plictisitoare – se pare că toți și-au ascultat de nenumărate ori poveștile din vremea când erau vii – e oricum preferabilă trecerii definitive dincolo, în locul acela nenumit de care tuturor le e groază. Doar cei tari reușesc să rămână agățați între viață și moarte pentru mai mult timp. Cei slabi de înger, cei ce-și pierd sensul sau vitalitatea, cei ce lasă garda jos chiar și pentru o clipă sunt absorbiți definitiv în lumea de apoi. Și nimeni nu vrea asta. Un strop de amăgire cum c-ai mai fi de fapt în viață e preferabil oricum certitudinii judecății de apoi.

Așa că apariția unui nou “chiriaș” este un mare eveniment în lumea pestriță a macabrei comunități. Iar când noul venit este un copil, ba chiar se dovedește a fi fiul președintelui american Abraham Lincoln, curiozitatea se transformă, încet, în speranță și mobilizează întreaga comunitate. Poate fi salvat acel copil prin efortul solidar al tuturor? Se pot oare transforma iubirea, devotamentul, tăria spirituală sau chiar vremelnica și atât de lumeasca putere politică a cuiva într-o minune capabilă să răstoarne soarta implacabilă a morții?

Am început cartea asta cu un amestec de curiozitate și nerăbdare. Citisem despre ea, știam că a fost recompensată cu Man Booker Prize pe 2017, o aveam deja pe listă, așa că m-am bucurat văzând-o tradusă atât de repede în română – și încă de către Radu Paraschivescu! Ca scriitură este o operă remarcabilă, un recital de imaginație debordantă, surprinzătoare și adesea încântătoare. M-a impresionat virtuozitatea cu care George Saunders își controlează perfect povestea. O desfășurare aproape dramaturgică oferindu-ți, în fundal, o cronică a societății americane din timpul mandatului lui Lincoln la Casa Albă, în plin război civil.

Trebuie să constat că ceea ce am simțit cel mai pregnant de-a lungul cărții a fost admirația pentru iscusința povestitorului. Nu-i puțin lucru, iar lectura a fost foarte agreabilă, doar că mi-aș fi dorit să simt mai multă emoție. Dar asta n-are neapărat legătură cu cartea ci cu mine însumi. Crescut cu poveștile oltenești ale străbunicii mele din partea mamei, poate că am eu standarde prea înalte în materie de strigoi. Față de poveștile mamei Mia, spuse la ceas de seară când orătăniile bătăturii s-au dus deja la culcare în duzii din țarcul animalelor, Dracula e personaj de desene animate…

Kodachrome

df4199f73ece7fa334d1e1387ce99359e97b9a92.jpgCele mai bune fotografii ale mele au fost făcute pe film, pe vremea când foloseam un Canon AE-1 Program cu un excepțional obiectiv cu focală fixă 50 mm f/1.2. Chiar și fotografiile făcute cu Zenit-ul cumpărat “de la ruși”, în piața Obor, la începutul anilor ’90, sunt mai bune decât miile de poze făcute cu oricare dintre aparatele digitale ale ultimilor ani. Diferența – cel puțin în cazul meu – ține nu neapărat de diferențele tehnice dintre tehnologii cât de felul în care aparatul digital îți schimbă modul în care privești lumea prin acel dreptunghi minuscul al vizorului. Pe film, unde o casetă era limitată la 35 de poziții, te concentrai să captezi momentul oportun cu setările perfecte (pe care le învățai, pentru că pe vremea aia chiar aveai timp să mai înveți câte ceva, din când în când). Pe digital apeși continuu pe buton în speranța că vei prinde momentul perfect, deși rar se mai întâmplă. Tot preambulul ăsta are și n-are legătură cu filmul despre care scriu aici. Dar m-am simțit inspirat să încep așa…

Kodachrome este un road movie, ne prezintă ultimul drum al unui mare fotograf care nu a lucrat vreodată pe alt suport decât filmul și care merge să-și developeze ultimele role în ultima zi de funcționare a ultimului centru Kodak de procesare. Kodachrome este istoria unei lumi care moare, care știe că moare și acceptă că moare convinsă fiind de superioritatea ei dar conștientă că ține pe loc o nouă lume care așteaptă să se nască.

Filmul e împănat cu vorbe de duh și imagini superbe. Pentru imagini va trebui să-l căutați pe Netflix. Dar câteva dintre cuvintele care mi-au plăcut își pot găsi un pic de loc aici:

I see for a living, Matt. It’s what I do.

….

Are you ever happy, Ben? 

Let me tell you something. Happiness is bullshit. It’s the great myth of the late 20th century. You think Picasso was happy? You think Hemingway was? Hendrix? They were all miserable shits. No art worth a damn was ever created out of happiness. I can tell you that. Ambition, narcissism, sex, rage. Those are the engines that drive every great artist, every great man. A hole that can’t be filled. That’s why we’re all such miserable assholes. 

…..

You ever hold a pair of fake tits in your hand? No matter how good something looks, You can’t beat the real thing.

Cătălin Dorian Florescu – Bărbatul care aduce fericirea

Florescu“Bărbatul care aduce fericirea” se numește, în varianta originală, Der Mann, der das Glück bringt, o carte scrisă în limba germană de către un scriitor de origine română care trăiește în Elveția și despre care nu auzisem înainte să mă decid să-i cumpăr cartea din librăria Cărturești. Am luat-o cu mine în concediu – alături de alte 3 cărți de pe lista (prea) lungă de așteptare – și, cumva, cu ea mi-am început vacanța. Și flerul nu m-a înșelat, experiența lecturii a fost minunată. Mi-ar fi plăcut ca această carte să fi fost scrisă în limba română. Am simțit-o cumva ca pe o carte “românească”, poate doar pentru că nu am putut fi altfel decât subiectiv sau poate pentru că jumătate din poveste se întâmplă în România, prin smârcurile deltei, în praful decandent al Sulinei, printre dealurile dobrogene sau pe faleza luminoasă a Tulcei.

Ceea ce m-a cucerit de la bun început este talentul extraordinar de povestitor al lui Cătălin Dorian Florescu. Poveștile romanului te seduc și te țin captiv până la ultima pagină, împletindu-se, îmbrăcându-se ușor în cuvinte care creează imagini, sentimente, empatie. Dincolo de talentul de fin observator al micului univers ce înconjoară personajele, de arta folosirii cuvintelor, se găsește evident și o muncă asiduă de documentare în spatele fiecărei povești și a fiecărui cadru. Dacă povestea nu ar fi fost atât de captivantă mi-ar fi plăcut să las cartea deoparte pentru a folosi o hartă care să mă ajute să-i urmăresc personajele de-a lungul străzilor New York-ului, fie că era vorba de orașul de azi sau de cel de la începutul secolului trecut. A fost mai ușor în partea cealalaltă de lume, căci delta, Sfantu Gheorghe, Sulina și Tulcea sunt locuri pe care le cunosc bine și de care mi-e permanent dor. Așa că m-am lăsat plimbat cu plăcere, de-a lungul cărții, prin locurile atât de dragi mie. Și pot depune mărturie că autorul le-a simțit la fel de adânc ca mine…

“Bărbatul care aduce fericirea” este o carte frumoasă despre destinele întortocheate și neprevăzute ale oamenilor, despre idealuri suficient de puternice cât să transceadă peste generații și despre importanța poveștilor care ne definesc trecutul și ne decid, adesea, viitorul.

Ian Kershaw – Drumul spre iad

iadDupă Sapiens, a lui Yuval Noah Harari, am redescoperit plăcerea de a citi istorie. În plus, am realizat cât de importantă este viziunea de ansamblu asupra diverselor curente și evenimente istorice fără de care, altfel, există riscul de a te poziționa partizan, de a te lăsa influențat de  inevitabila istoriografie cu tentă naționalistă sau pur și simplu de a-ți forma o imagine mărginită, îngustă, care ignoră importanța epocii istorice, cu sofisticatele ei interdependențe globale.

Cu cele de mai sus în minte, mi-am propus să recitesc istoria unor momente cruciale, nemaifiind foarte sigur nici de veridicitatea, nici de obiectivitatea unor informații primite în școală (rescrise în cheia naționalist-comunistă și limitată a regimului) sau asimilate la grămadă, oarecum nestructurat și din surse nu întotdeauna solide în perioada de efervescență a anilor 90.

“Drumul spre iad”, cartea lui Ian Kershaw – un reputat specialist în istoria Germaniei și a ascensiunii lui Hitler la putere – este o radiografie excepțională a Europei începând cu 1914, înainte de izbucnirea primului război mondial, și până în 1949, mult după cel de-al doilea război mondial, când structura Europei postbelice se cristaliza deja în rivalitatea dintre est și vest ce avea să devină războiul rece.

Lucrarea prezintă atât curentele politice comune care au influențat lumea politică și marile mase de oameni din majoritatea statelor europene cât și specificitățile fiecărei țări în parte, în succinte prezentări ale evoluțiilor politice ale fiecărui stat.

Ceea ce m-a frapat, ceea ce bănuiam de mult, ceea ce observ că se întâmplă încă în zilele noastre, este convergența ideilor politice de-a lungul Europei, fie că sunt bune sau rele, progresiste sau reacționare, lăsate să se exprime deschis sau reprimate agresiv. Că e vorba de recrudescența naționalismului reacționar, de conservatorismul gata să accepte derapaje democratice grave pentru păstrarea unor avantaje economice sau de clasă, de amenințarea comunismului de după revoluția bolșevică sau de rezistența aproape fără de speranță a liberalismului moderat și democrat, toate aceste fenomene s-au remarcat în majoritatea statelor europene. Democrația a rezistat mai mult în statele unde ea era bine consolidată, unde economia era mai bine dezvoltată iar decalajele dintre bogați și săraci mai reduse. Deși toate mișcările naționaliste clamau excepționalismul național al țării de baștină, felul în care s-au dezvoltat, agenda publică, modul politic violent de acțiune au fost ca trase la indigo și s-au inspirat una de la cealaltă, fie că vorbim de fasciștii italieni, naziștii nemți, legionarii români, ustașii croați sau horthyștii maghiari.

Citind paginile cărții, în special partea descriind perioada de dinainte de al doilea război mondial, am trăit adesea cu un sentiment neliniștitor de actualitate, de parcă nu lecturam o carte de istorie ci urmăream BBC sau CNN. Este surprinzător cât de puțin am învățat din experiența celor două războaie mondiale și, mai ales, cât de puțin am evoluat, pe alocuri, în gândire. Este absolut îngrijorătoare ușurința cu care merg unii, astăzi, în aceeași direcție care duce la conflict.

Și o altă mare constare care m-a șocat și pe care îmi permit să o scot în evidență aici este despre ușurința cu care o democrație autentică se transformă într-o democrație iliberală și, eventual, în dictatură. Este incredibil cât de puțină putere au cetățenii față de propriile vieți și destine, dincolo de un anumit punct de inflexiune la care se ajunge în pași mici și aproape pe nesimțite. Marile puteri europene nu și-au dorit primul război mondial și totuși au fost târâte, una câte una, în vârtejul devastator al conflictului. Germanii nu și-au dorit al doilea război mondial și totuși s-au trezit târâți implacabil în el doar pentru că s-au lăsat seduși de Hitler și de mașina lui de propagandă. Cum a fost posibil ca atâția oameni să creadă că o victorie împotriva tuturor ar fi posibilă – și mai ales durabilă – încă rămâne un studiu de caz privind efectele manipulării și cum conflictul și “obligativitatea” patriotismului suspendă orice opoziție rezonabilă la ideologia dictaturii.  De partea cealaltă, ororile comunismului, absurditatea criminală dublată de incompetența crasă a regimul lui Stalin sunt deasemenea prezentate pe larg în carte.

Felul în care este prezentată istoria celor două războaie mondiale în “Drumul spre iad” este probabil felul în care școlile de pretutindeni ar trebui să-i învețe pe copii despre aceste conflicte devastatoarea care au schimbat fața Europei și a lumii. Din păcate, asta nu se întâmplă și este probabil principalul motiv pentru care istoria riscă să se repete.

O afacere cu noroc

De la ieșirea din metrou, la Piața Sudului, și până la intersecția cu șoseaua Vitan-Bârzești sunt 1.5 km. Șoseaua Olteniței nu a fost niciodată cine știe ce zonă comercială și lucrurile nu au devenit mai ușoare pentru comercianții din zonă odată cu deschiderea mall-ului Sun Plaza. În plus, ca mai peste tot, sunt nenumărate megaimage-uri, catene și done.

Și totuși, două afaceri proliferează spectaculos, înlocuind implacabil foste frizerii, cofetării, ateliere de reparații sau mici băcănii de cartier care dau faliment sau se mută în alte zone ale orașului. Industria norocului – ca să-i spunem așa – este pe val, noi și noi mini-cazinouri, săli de jocuri de noroc, birouri de pariuri sportive (sau, mai nou, pariuri de orice fel) apărând ca ciupercile după ploaie. Prima dată când am observat fenomenul a fost acum vreo doi ani, când am numărat 7 astfel de locații pe distanța celor 1.5 km. Am refăcut numărătoarea săptâmâna trecută: acum sunt 9 locații pe-o parte și 11 pe cealaltă, deci 20 de locuri (!!!) în care bercenarii își pot încerca norocul și, eventual, schimba soarta…

Și dacă lucrurile nu merg bine chiar de la început, dacă norocul nu se arată din prima, există un număr la fel de impresionant de case de amanet și împrumuturi rapide, de obicei plasate strategic doar la o ușă distanță de casele de pariuri.

Dar în toată plimbarea mea prin cartier în scop de documentare ceva m-a tulburat în mod deosebit. În locul fostului magazin de produse tehnice și sanitare în care am intrat de atâtea ori și care m-a scos, de-a lungul timpului, din atâtea belele tehnice, am găsit reclama kitschoasă a unui superbet. Regulamentarul grăsan cu frunte îngustă și privirea goală, paznic al norocului altora, zăcea revărsat peste bara de la intrare. În ’96, când m-am mutat în cartier, ferometalul era la apogeul succesului comercial, condus fiind de un bătrânel cu părul alb ajutat de întreaga lui familie – doi băieți, nurorile și câțiva angajați de nădejde care au rămas alături de firmă de-a lungul celor mai bine de 20 de ani cât a rezistat asaltului j-de miilor de bricostoare, praktikeruri și hornbachuri. Dar se pare că astăzi nu mai e nevoie, în Berceni, de fitinguri, garnituri, ciocane, topoare sau sape. Astăzi nu ne mai trebuie decât un pic de noroc ca să ne pricopsim. Ciudat – și oarecum în contradicție cu credința populară atât de bine exprimată de versurile lui Arghezi:

“Unde sapă sapa locul
Sare din pământ norocul.”

PS. Sunt curios dacă poți paria, în vreuna dintre casele respective, pe viitorul clienților lor în căutare de noroc.