La coadă la cămilizare

Rătăcind, ieri, mai mult fără treabă prin centrul vechi al Bienne-ului mi-am adus aminte, involuntar, “La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab.”, primele versuri din El zorab-ul lui Coşbuc. Am trecut mai sus şi al doilea vers tocmai pentru a sublinia că mi-am adus aminte varianta literară şi nu pe cea populară, pe care toată lumea a învăţat-o în spatele blocului, în vremea copilăriei. Acum, că am clarificat acest detaliu lipsit de importanţă, trebuie să spun că motivul pentru care mi-a venit în cap El zorab este că la Bienne nu a venit un singur arab, ci mai mulţi. N-avea nici unul ochii stinşi şi toţi vorbeau nemţeşte cu accent elveţian şi glas normal. N-am să mă lansez aici într-un discurs politic despre islamizarea Europei, căci sunt destui care s-o facă (şi sunt şi vreo câţiva care o cred). Dar nu pot să nu constat cum, în centrul Bienne-ului, părinţii stăteau la coadă pentru a-şi supune copiii unui proces de cămilizare (sau camelizare, pentru cei mai simandicoşi).

Nu ştiu unde-o să ajungem… Probabil departe, că asta-i şi ideea cu cămilele astea.

IMG_1170 (2)

Tatiana Niculescu – Regele şi Duduia

regele si duduiaEste a treia carte a Tatianei Niculescu pe care o citesc şi despre care scriu, după biografiile lui Corneliu Zelea Codreanu şi Arsenie Boca. Dacă despre şeful legionar mai citisem şi aveam o imagine corectă, pe care cartea doar a îmbogăţit-o cu detalii interesante despre personaj şi vremurile în care a  trăit, despre Boca nu ştiam mai nimic în afara fascinaţiei mistice cu care îl înconjoară nenumăraţii lui follower-i, în aşteptarea minunilor binefăcătoare. Aveam mai degrabă bănuieli pe care biografia le-a confirmat drept posibile, poate probabile, însă fără să le fi dovedit sau respins irefutabil. Cumva la fel stau lucrurile şi cu acest nou volum despre povestea relaţiei dintre regele Carol II şi Elena Lupescu. Un subiect extrem de interesant şi controversat totodată, cu atât mai mult cu cât cred că majoritatea cititorilor deschid cartea cu o imagine foarte clară despre cele două personaje. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, e posibil ca cei care au o părere fermă – şi în majoritatea cazurilor foarte negativă – să nu-şi bată capul să deschidă cartea asta. Sau doar să caute (încă) un cancan despre viaţa cuplului. Vor fi dezamăgiţi, nu numai pentru că autoarea evită elegant subiectele bulevardiere ce au făcut deliciul presei tabloide de ieri sau de azi ci şi pentru că, poate pentru prima dată, povestea se scutură de propagandă şi îşi propune să vadă oamenii, cu faptele lor bune sau rele, cu calităţile, slăbiciunile, vanităţile şi sentimentele ce i-au mânat. Şi mai ales, cel mai important poate, fără să uite contextul lumii nebune în care au trăit.

Probabil că nu a fost uşor, căci valuri succesive de propagandă s-au aşezat peste istoria acestei perechi ce a sfidat canoanele vremii alegând să lupte, împreună, împotriva tuturor. Au fost, pe rând, denigraţi de liberali, de propria familie regală, de ţărănişti, de extremiştii naţionalişti de toate soiurile, de presă, de propaganda hitleristă a lui Goebbels, de dictatura lui Antonescu, de ruşi, de propaganda comunistă de dinainte de ’89 sau de propaganda de după Revoluţie. Toţi au amestecat bucăţi de adevăr cu ideologie, mizerii şi minciuni, totul în numele unei moralităţi ce se aplică doar atunci când alţii sunt cei judecaţi.

Revenind la cei ce deschid cartea deja convinşi că ştiu istoria, sper ca această lucrare să-i convingă să-şi scoată, măcar pentru puţin timp, ochelarii ideologiei prin care privesc pentru a citi povestea unui rege educat şi bine intenţionat, care ar fi putut fi la fel de bun ca înaintaşii săi dacă nu ar fi fost vulnerabilizat de propriile slăbiciuni şi mai ales de vremurile ce nu i-au dat nicio şansă, lui ca monarh şi nouă ca ţară. Iar în ceea ce-o priveşte pe Elena Lupescu, relaţia lor, care a rezistat 30 de ani, în ciuda presiunilor enorme la care a fost supusă, vorbeşte mai mult decât corul detractorilor, majoritatea adversari politici ai regelui sau pur şi simplu antisemiţi de cea mai joasă speţă.

Închid cartea asta cu o imagine mai bună despre Carol şi Elena decât aveam când m-am apucat s-o citesc, lucru pentru care îi sunt recunoscător autoarei. 

Vineri seara la Bienne

PoledanceEra ceva lume adunată. Trecuse de 8 – cînd ar fi trebuit normal să înceapă – şi doamnele din dreapta noastră se foiau deja nerăbdătoare. Cînd am văzut-o că vine am zis că e un pic trupeşă pentru sportul pe care şi l-a ales. Dar, deşi un pic acoperiţi, muşchii de pe braţe şi umeri erau impresionanţi pentru cineva de vârsta ei, se vedea că munceşte din greu. S-a descurcat mult mai bine decât aş fi crezut, cu mişcări cursive, cu încremeniri în poziţii spectaculoase, îmbinând ingenios flexiblitatea, forţa brută şi ceva din fluenţa melodioasă a dansului. Coregrafia a fost, şi ea, foarte inspirată, reuşind să imprime un aer artistic unei performanţe eminamente atletice dar eliminând complet erotismul asociat inevitabil dansului la bară.  Când a coborât, în acordurile finale ale melodiei “Never enough”, spectatorii care se adunaseră în jurul ei, dar şi cei răspândiţi pe la tarabele cu mâncare din piaţă, au aplaudat-o generos, iar ecoul acelor aplauze s-a reflectat în zidurile groase ale bătrânelor clădiri din Place du Ring, făcându-mă să constat, oarecum surprins, că cele două bare de pole dance (parcă sună mai decent aşa, nu?) erau instalate la doar câţiva metri distanţă de turnul vechi de 800 de ani al bisericii reformate, care a rezistat suficient cât s-o vadă şi pe-asta. Continue reading

English Breakfast with Boris

_MG_1615Britanicii iubesc english breakfast-ul lor cu cârnaţi, bacon, ouă, fasole şi pâine prăjită si vor să se bucure, netulburaţi, de micul lor dejun traditional. Cam asta ar fi, un pic figurativ, ideea Brexit-ului. Take back control! Deci fără croissant-e, frittata, biscotti, falafel sau hummus (for God’s sake!). Sau telemea de Sibiu. Dar, pe de altă parte, britanicii au aflat de curând că pentru prima dată în mai bine de 200 de ani speranţa de viaţă a locuitorilor insulei a început să scadă. Cine o fi de vină pentru asta? Nu poate fi english beakfast-ul! Cel mai probabil că de la hummus li se trage!

Deci, cum poţi să mănânci English Breakfast în fiecare dimineaţă, ca pe vremea bunicului care lucra 12 ore pe zi în minele de cărbune din Durham, fără să te îngraşi, fără să-ţi faci griji pentru sănătatea ta cardiovasculară şi, eventual, fără să plăteşti preţul piperat al  cârnaţilor de la Tesco? Păi, nu e simplu de răspuns la această dilemă… Dar se rezolvă, e democraţie, votezi ce-ţi doreşti şi pasezi problema specialiştilor. De fapt, politicienilor… Continue reading

The dogs of war

Best Digital 164Elveţia a fost neutră în timpul celui de-al doilea război mondial. Asta explică, în mare măsură, de ce este, astăzi, una dintre cele mai prospere ţări de pe glob. Dar nu despre asta este vorba în acest articol. Ne întoarcem la al doilea război mondial pentru a afla că ţara asta a fost bombardată din greşeală de 70 de ori de către avioanele aliate americane şi britanice care credeau că bombardează oraşe germane. Vremea nefavorabilă, erorile umane, funcţionarea defectuosă a echipamentelor de bord au fost toate invocate pentru a justifica erorile militare.

Asta a fost în timpul celui de-al doilea război mondial, vremuri de mult apuse. Nu se mai poate întâmpla în zilele noastre, când echipamentele de bord ale avioanelor moderne au devenit atât de sofisticate, nu-i aşa? La urma urmei azi avem GPS-ul, ce naiba… Continue reading

J. M. Coetzee – Viaţa şi vremurile lui Michael K

res_8460416ff43bad7859238b7896d4e226_450x450_5iacÎntotdeauna am crezut că există oameni sălbatici. Nu în vreun sens psihologic sau care ţine de comportament ci mai mult ca o specie diferită, mai degrabă sălbăticiuni care seamănă în aparenţă cu oamenii obişnuiţi. Sunt cei ce nu suportă niciuna dintre constrângerile societăţii umane din mijlocul căreia provin, care fug de lume aşa cum am construit-o şi care-şi construiesc cu migală propria lor libertate pentru care niciun cost nu e prea mare.  Probabil că este ceva în gena lor ce-i face să caute instinctiv drumul acesta, care poate fi extrem de greu, poate fi foarte lung dar este întotdeauna fără întoarcere. Căci odată ce-au gustat din acea independenţă absolută, odată ce au reuşit să traiască precum animalele pădurii sau să se transforme aproape într-o plantă, nu mai există pentru ei o altfel de viaţă posibilă. Asemenea plantelor ce nu pot fi strămutate din pământul primordial în care şi-au înfipt rădăcinile sau asemenea animalelor care refuză mâncarea în captivitate. Continue reading

Când îţi filează o lampă

Best Digital 076Nu întâmplător, cam în acelaşi timp în care lumea sărbătoreşte 50 de ani de la extraordinara expediţie pe Lună a lui Apollo 11, Elon Musk iese în media cu povestea star trek a implanturilor electronice pe creier care vor marca, probabil, sfârşitul telecomenzilor amestecate pe măsuţa din sufragerie, în care fiecare dintre noi se încurcă în fiecare seară.  Puţini ştiu să se bage în seamă cu atâta talent ca acest domn care învârte cu succes idei revoluţionare în spaţiul public în timp ce îşi cultivă cu mare atenţie aura de mare vizionar, o imagine altfel foarte lucrativă. Asta în timp ce, de exemplu, îşi forţează foarte tradiţionalist angajaţii de la Tesla să lucreze şi 80 de ore pe săptămână ca să ducă la îndeplinire promisiuni făcute aiurea pe twitter sau le vinde credulilor acţiuni supraevaluate Tesla pentru banii lor de pensie. Când Trump le vorbeşte americanilor despre oameni pe Marte probabil că Musk îşi freacă mâinile mirosind profitul, căci NASA de astăzi nu mai are nici măcar cu ce să-şi plaseze sateliţii pe orbita pământului, aşa că apelează la SpaceX, probabil singura lui afacere profitabilă, mai ales că în mare parte e cu statul (american). Păi a inventat cineva vreodată o afacere mai vizionară decât aia cu statul ? Continue reading

Mallorca

Solopol mareÎncă nu e 8 şi soarele mi se topeşte deja în creştetul capului. Văd cum, la câteva zeci de metri mai în faţă, aleea largă care urmăreşte linia plajei se înfundă într-un imens hotel construit direct pe o stîncă de pe malul mării. N-am de-ales, ies în dreapta, pe şosea, şi văd un deal impresionant în faţa mea, tot ce-ţi poţi dori când alergi la aproape 30 de grade. Traversez şoseaua, crezând că trotuarul celălalt e mai ferit, dar terasele au umbrelele strânse. Soarele mă urmăreşte nemilos încercând, de data asta, să-mi lipească adidaşii în asfalt. Aaa… Shit! Nu e numai soarele! Un miros neplăcut pe care îl cunosc foarte bine (din alte vremuri) îmi inundă creierul cu viteza cu care plămânii mei cer tot mai mult oxigen ca să facă faţă dealului.  Mâzga lipicioasă de pe jos e de la  berea vărsată pe trotuare peste noapte. Câteva sute de metri mai încolo trei perechi de tineri până-n 20 de ani zac pe teresa de la McDonalds. Două dintre fete încă dorm cu capul prăbuşit pe spate, chircite între spătarele scaunelor metalice. Ceilalţi par să fi iniţializat deja procesul dureros de trezire care probabil se va termina undeva spre prânz, după multă cafea, ibuprofene şi, eventual, încă o bere. Continue reading

Svetlana Aleksievici – Dezastrul de la Cernobîl

res_c19b42d45f0001d5e6eb796b8a7a131a_fullAcum câţiva ani am văzut un documentar care încerca să explice cauzele dezastrului de la Cernobîl urmărind pas cu pas succesiunea evenimentelor care au dus la explozia reactorului 4 al centralei. A fost interesant, deşi tot timpul am trăit cu senzaţia că, pornind de la câteva informaţii şi secvenţe reale, documentarul încerca să recompună piesele lipsă bazându-se pe ştiinţă, logică şi bun simţ. Cartea Svetlanei Aleksievici este rezultatul a zece ani de muncă în care a cules mărturii despre dezastrul de după Cernobîl. Cred că nimic nu poate fi mai relevant, mai viu şi mai tulburător decât poveştile martorilor acelor evenimente, cei mai mulţi deasemenea victime, prea mulţi, între timp, istorie… Toate montate într-un sfâşietor caleidoscop care face această carte superbă greu de citit doar pentru că e în ea prea multă jale, durere şi moarte. Şi resemnarea aceea blândă a sufletului slav, întărită de teama omului sovietic. Este surprinzător cât de puţină revoltă este în mărturiile acelor oameni. Continue reading

Uşile Casei Poporului

Este necesar sa actionam pentru perfectionarea cadrului democratiei noastre muncitoresti revolutionare. (…….) Pornim la un nou drum de munca si lupta revolutionara. Trebuie sa facem in asa fel incit activitatea tuturor organelor de partid si de stat, a tuturor organismelor democratiei muncitoresti revolutionare sa fie patrunsa ca un fir rosu de spiritul intransigentei revolutionare!

(…….) Am deplina convingere ca toate organele de partid si de stat, organismele democratiei muncitoresti revolutionare, Marea Adunare Nationala, toti oamenii muncii, fara deosebire de nationalitate, intregul nostru popor vor actiona, intr-o deplina unitate, pentru infaptuirea acestor marete programe, care asigura progresul continuu al patriei noastre, mersul ei ferm inainte spre infaptuirea visului de aur al omenirii, spre cea mai dreapta si mai umana societate din lume – societatea comunista!”*

Privind acum cîteva zile la cele două uşi din Casa Poporului, marea ctitorie a lui Ceauşescu, m-am întrebat – ca fost şoim, pionier şi utecist – pe care dintre ele ar fi trebuit să ieşi ca să nu te abaţi de la firul roşu al  intransigenţei revoluţionare? Şi, odată găsită calea cea corectă, oricare ar fi fost ea, tot stăruie întrebarea: unde ducea cealaltă?

IMG_0975 (2)

*Fragment dintr-un discurs al lui Nicolae Ceauşescu din 1985, după realegerea sa ca preşedinte al RSR.