Wonder Woman

images-4Am văzut primele “episoade” din Superman și Spiderman la cinematograful “Patria” din Tulcea, pe când eram copil. Mi-au plăcut, fără să fac totuși o pasiune pentru genul ăsta de personaje cu puteri supranaturale. Mult mai mult m-au  impresionat, pe vremea copilăriei și mai apoi, personajele întrupând cavaleri pentru care onoarea, dreptatea și spiritul de sacrificiu sunt mai presus de orice. Așa că m-am identificat, de exemplu, cu super-eroii din “Ultimul samurai” sau “Gladiatorul” (probabil ca orice bărbat stăpân pe canapeaua și telecomanda lui) dar n-am fost atras de filmele cu supermani, batmani, spidermani și alte închipuiri în costume de fițe din licra cu chiloții pe de-asupra. Apariția Wonder Woman era absolut previzibilă, Hollywood-ul egalității de gen trebuia să le facă dreptate și femeilor, după ce în 2017 și-a plătit, la Oscaruri, datoriile față de minoritatea de culoare. Dar filmul nu e, clar, genul meu.

M-am uitat pentru că era bine cotat pentru un film cu eroi(ne) de benzi desenate și asta m-a făcut curios. Prima parte, desprinsă parcă direct din Legendele Olimpului, cu amazoane frumoase antrenându-se asiduu pe o insulă de care nu știe nimeni pentru a fi gata, la un moment dat, să lupte împotriva lui Ares, zeul războiului, a avut un pic de sens. În fine, măcar amazoanele sunt gagici mișto, mă întreb dacă înc-or mai fi pe insula lor uitată de lume. Dacă da, tot concentrându-se pe clasele alea de taebo antic – care-au avut un așa mare succes în crearea unor trupuri zvelte – au scăpat din vedere că omenirea a trecut prin al doilea război mondial, nenumărate altele mai mici și pare că se pregătește deja de-al treilea. Mă gândesc că Hitler, Mussolini sau Stalin nu corespundeau semnalmentelor din statuile antice grecești ale lui Ares.

Cum ziceam, prima parte a fost OK. Dar apoi a apărut chipeșul aviator american și nemții cei răi și povestea a luat-o razna complet. Melanjul de legende ale Olimpului cu istoria primului război mondial a fost prea mult pentru mine. Eroina pleacă de pe insulă să-l înfrunte pe Ares și să oprească războiul. Ajunge cam pe final, când toată lumea era deja sătulă de luptă, vreo câteva milioane bune muriseră deja și în marile capitale se negocia un armistițiu. I se pune pata pe generalul Ludendorff și pleacă de la Londra pe front, alături de o echipă pestriță (deh, diversitatea hollywoodiană, nu?) să rezolve problema războiului. Wonder Woman, cu pletele în vânt, în șort și cu umerii goi, purtând cizme înalte până la genunchi, trebuie să fi fost o apariție reconfortantă pentru combatanții din tranșeele liniei frontului, sătui de pozele lor alb-negru cu țărănci de-acasă. Apariție meteorică, mortală pe alocuri, n-a apucat să bucure întreaga linie a frontului ce se întindea pe sute de kilometri, din Belgia până în granița Elveției. L-a găsit pe Ludendorff și l-a omorât, doar ca să constate că nu el era Ares. Ironia poveștii – și motivul principal pentru care filmul mi se pare un eșec – este că personajul negativ este probabil inspirat din viața adevăratului general Ludendorff, conducător al armatei imperiale germane în WW1 și responsabil pentru unele dintre cele mai mari greșeli militare pe frontul de vest, care au costat viața a milioane de oameni. Ei bine, acest general nu numai că a supraviețuit războiului dar el este cel care a lansat în opinia publică postbelică mitul că armata germană nu a fost învinsă pe câmpul de luptă ci datorită trădării politicienilor de  la Berlin, majoritatea de stânga, care au înfipt un pumnal în spatele efortului patriotic german. A fost nevoie de încă un război mondial pentru ca nemții să înțeleagă că toată propaganda naționalistă ce s-a fondat pe acea teorie și s-a dezvoltat necontrolat în anii de după război a fost complet falsă.

Dar chiar să fi reușit Wonder Woman să-l ucidă pe bune pe Ludendorff, să fi dat chiar și de Hitler, aflat și el prin tranșeele alea din Belgia, tot n-ar fi reușit să oprească tăvălugul războiului, care nu începe, așa cum nici nu se termină, ca dorință sau acțiune a unui singur om. Războiul e o nebunie colectivă și se termină printr-o exorcizare colectivă. Simțiți cum crește presiunea naționalismelor de extremă dreaptă peste tot în lume, în fiecare țară? Cum ura și furia sunt din ce în ce mai prezente peste tot? Așa au început și precedentele războaie mondiale. O fi Ares, care ne intră tuturor în suflet, puțin câte puțin. Și asta nu va putea nicio Wonder Woman să schimbe, din păcate.

La naiba, am vrut să fie un post degajat și funny, cred că nu mi-a ieșit…

Al n-șpelea mass shooting

10704277_614798321964427_2359378062773551267_o17 copii au fost uciși ieri și mulți alții răniți în ultimul masacru dintr-o școală americană, săvârșit de un tânăr de 19 ani înarmat cu o pușcă militară de asalt și nenumărate magazii de cartușe, toate dobândite legal. A fost cel de-al 18-lea masacru într-o școală americană petrecut de la începutul anului și până acum. Adică în ultimele 45 de zile. S-a întămplat, din păcate, înainte ca administrația americană condusă de președintele Donald Trump să fi terminat investigațiile de care vorbea după marele masacru ce a avut loc la Las Vegas în Octombrie 2017. Parlamentarii republicani au promis, ca de obicei, o investigație amănunțită asupra cauzelor ce au dus la această tragedie, au vorbit de oameni bolnavi psihic și au decis, ca acțiune imediată, să țină un moment de reculegere pentru victime.

Sincer, nu m-ar mira foarte tare – date fiind preferințele declarate ale lui Trump, antecedentele republicanilor americani, tradiția locului și constrângerile generate de cel de-al doilea amendament – ca administrația americană să ajungă la concluzia că trebuie interzisă școala, un mediu mult prea periculos pentru copiii americani.

 

“Just because we check the guns at the door
Doesn’t mean our brains will change from hand grenades
You’re lovin’ on the psychopath sitting next to you
You’re lovin’ on the murderer sitting next to you
You’ll think, “How’d I get here, sitting next to you?”

                             Heathens – 21 pilots

 

PS. Este, din păcate, al treilea post despre mass shooting-urile americane, după 2nd Amendment first și Mass shooting. Ceea ce mi se pare de bezna minții este lipsa colectivă de logică și de acțiune a societății americane.

Stronger than love

DSC_2371

Muzeul Rodin, Paris

Mi-a luat ceva să-mi dau seama. Ceva era diferit, am simțit asta de cum am intrat în sală. Inițial am crezut că așa e miercurea, o zi în care nu merg de obicei. Doar că ieri am plecat mai târziu din birou și m-am luptat cu gândul de a renunța la antrenament tot drumul pentru că eram obosit și, când credeam c-am învins, ultimul semafor s-a făcut roșu chiar înaintea mea și, fir-ar al naibii, când s-a făcut verde, în loc să fac stânga spre parcarea sălii, am ținut drept. Și-aia a fost…

Deci ce naiba-i diferit în seara asta? Parcă nu-i așa de aglomerat – dar asta-i normal pentru mijlocul lui Februarie – entuziasmul rezoluțiilor din noaptea de Revelion s-a mai topit, în contrast cu centurile de slăninuță de pe six pack-uri sau poate tocmai de-aia. Parcă lipsește un pic din energia obișnuită. Nici măcar în zona hardcore tensiunea nu e aceeași. Oglinzile ce acoperă pereții reflectă astăzi niște Arnolzi mai mici, niște Vindieseli mai piperniciți.

Și așa realizez, brusc, ce lipsește. Cum naiba nu mi-am dat seama din prima? Sala e plină de bărbați, în fine, băieți, bărbați… masculi. Cu vreo două excepții, nu există femei. Blondina de la recepție e în timpul orelor de program iar tipa super-mușchiuloasă din fundul sălii e posibil să nu fie totuși o excepție. Nu găsesc o altă explicație decât faptul că azi e Valentine’s Day, dar în cazul ăsta ceva e complet în neregulă. De ce ele sunt, probabil, la întâlniri romantice pe când toți tipii ăia care trag de fiare în fiecare seară, Rodini sculptându-și cu migală propriul trup, se admiră singuri în oglinzile sălii? Oare bodybuilding-ul, antrenamentul de fitness, le ajută doar pe fete să-și găsească dragostea? Oare sunt pe cale să descopăr ceva ce ar putea fi cea mai mare dezamăgire a multor generații de ridicători de fiare? Atâția tineri talentați au fost momiți să renunțe la pasiunea vieții lor – fotbalul – au renunțat la hotdogi, cartofi prăjiți și gogoși pentru a-și găsi mai ușor iubirea/iubirile, doar ca să descopere în seara de Valentine că totul a fost în van? Că nu ajută? Sau că nu e de ajuns?!?!?!

Blonda de la recepție schimbă ochiade insistente cu unul dintre tipii care pedalează agale pe o bicicletă staționară de lângă intrare, încearcând să-și conserve energia, căci mai sunt două ore până la ora închiderii și pare decis să n-o lase pe blondă să plece singură acasă. În fund, culturista de competiție mai adaugă două discuri pe bara cu care face genoflexiuni. La aparatul din dreapta mea un tip își zâmbește satisfăcut și senzual în oglindă, cu fața lui de mare cuceritor, pieptul umflat și mâinile depărtate de trup ca niște aripi. Gata de zbor.

Demisolul turnului Babel

zmeeSă fi trăit experiența lucrului într-o echipă multietnică pe când eram mult mai tânăr aș fi știut acum măcar să înjur în peste 20 de limbi diferite, câte se vorbesc prin birou. Cum nu e cazul, nu numai că nu învăț nimic util în germană și nenumăratele ei dialecte elvețiene dar nici măcar cuvintele picante nu s-au atins de mine, cele care se învață de obicei primele în mai toate limbile și care dau atâta culoare discuțiilor imature din pauzele de cafea. Dar asta nu înseamnă că nu aud și nu recunosc în jurul meu când lumea înjură sau folosește cuvinte indecente. Pe câteva le recunosc atunci când le aud iar pe celelalte le ghicesc din ton, din context, din fluența cu care alunecă afară. Și sunt multe diferențe de la țară la țară sau de la limbă la limbă. Poate cel mai laconic mod de a înjura este cel polonez unde kurwa, cuvânt pe care-l avem și noi în română dar doar cu un singur înțeles, ține loc de absolut orice și în absolut orice situație. Câtă lipsă de imaginație! Nu că nemții, cu-al lor Scheiße, sau francezii cu-ale lor putain, bordel și merde ar fi mult mai creativi. Olandezii folosesc o expresie absolut imposibil de reprodus – și nu din pudibonderie. Italienii folosesc clar mai multe cuvinte, cam ca noi, dar nu neapărat porcoase (în afară de celebrul cazzo), ba din contră, madonna e pomenită destul de frecvent, nu neapărat într-un context foarte catolic și întotdeauna împreună cu tradiționala scuturare a mâinii cu trei degete unite, pentru îmbunătățirea elocvenței. Pe scurt, toate aceste cuvinte ar fi traduse în românește de către Irina Margareta Nistor cu “La naiba!”.

Când nu trebuie să înjuri doar pentru tine, când cauți un pic de empatie, când durerea e comună și depășește barierele de limbă, toată lumea folosește tradiționalele cuvinte englezești, ceea ce creează adeseori grimase de neplăcută surpriză pe fețele colegelor britanice sau de-a dreptul stupoare (mai mult sau mai puțin ipocrită, de la caz la caz) în rândul americancelor. Ni s-a atras atenția chiar, în câteva rânduri și cu accentul posh al Elisabetei a II-a, că nu e chiar plăcut să auzi toată ziua f**k în sus și f**k în jos în birou și că în UK nu e chiar uzual să folosești astfel de cuvinte într-un mediu civilizat. Lucru pe care-l știm și-l acceptăm cu toții, că doar de-aia folosim termenii mai neutri (pentru noi) din engleză, în limbile noastre naționale fiind rușinos să vorbești așa în public. Strâns cu ușa la un moment dat după un sh*t inoportun, am dat vina pe filmele americane, cu gangsterii și polițistii lor slobozi la gură, care au reprezentat, cel puțin în Europa de Est, o sursă importantă de învățare a limbii engleze. Așa că pentru copiii și tinerii români să vorbești mai colorat, ca-n filme, poate fi considerat chiar cool. Cine naiba să știe că oamenii nu vorbesc, în general, așa… Nu că englezii n-ar folosi cuvintele alea rușinoase dacă-i musai, dar trebuie să recunosc că întotdeauna o fac adecvat și cu discernământ, de parcă ar fi o resursă epuizabilă. Parc-ar prefera să se ia la bătaie decât să înjure, un mare cusur după cutumele noastre…

Recunosc – și-mi fac tradiționala mea culpa – că în momentele de frustrare, la birou, mai vorbesc urât de unul singur în timp ce scriu email-uri, fac excel-uri sau citesc chestii enervante. Nimeni din jurul meu nu înțelege și nu comentează iar bogăția limbii române nu le va da șansa colegilor mei să învețe prea curând cuvintele noastre deochiate căci rata de repetiție e destul de redusă. Obiceiul acesta prost poate avea și efecte neașteptate – și foarte neplăcute – de exemplu când constați că una dintre femeile de serviciu, care-a intrat neobservată pe ușa din capătul opus al biroului, a încremenit brusc cu sacul de gunoi suspendat în aer, căutând să evite cel mai mic foșnet și eventual să dispară neobservată. Ehhh, măcar așa poți să mai afli cine-i român prin zonă…

 

Cu tesla-n stele

Sper să-mi fie iertată această postare împotriva curentului (sau a vântului, ar zice unii). Am zis să încerc să compensez un pic ‘jde miile de articole entuziast-laudative la adresa unui mare businessman. Un pic de cârcoteală, în română, n-o să-i știrbească din aura de geniu planetar.

Dacă s-ar întâmpla la noi, lumea ar comenta sarcastic că un “băiat deștept” a prins un foarte profitabil contract guvernamental, speculând anchilozarea inevitabilă a unui bătrân colos de stat (să-i zicem, așa, la întâmplare, NASA). Fără îndoială că visând să ajungă cândva pe Marte, plutind deja printre stele, marele investitor a observat stelarul buget pe care statul american îl cheltuiește pe armată și, în general, pe diverse chestii zburătoare. Și cum și la americani se fac bani frumoși din contractele cu statul, și-a dorit și el o felie pe care s-o savureze aici, pe Terra.
Ieri a lansat cea mai puternică rachetă privată care a zburat vreodată. Era nevoie de toată puterea aia pentru a ridica de la sol, pe lângă decapotabila electrică – o nimica toată, până la urmă, cu sau fără baterii – și ego-ul uriaș al marelui antreprenor, adevarata încărcătură care trebuia să ajungă acolo unde îi e locul, printre stele.

Sigur că totul face parte din planul vizionar al unui om de geniu de a cuceri spațiul cosmic. Oameni căzuți în prosternație îi dedică nenumărate ode pe rețelele sociale. O nouă religie intergalactică stă să se nască.

Cine poate fi, în zilele acestor glorioase succese spațiale în care toată lumea e cu ochii pe cer de crapă nord-coreeanul ăla mic de ciudă, atât de mărunt și cinic încât să mai cârcotească pe seama faptului că promisele loturi de Tesle au mari probleme de producție și de calitate sau că nenumărații investitori entuziaști care-au ridicat (și) prețurile acțiunilor Tesla printre stele vor vedea vreun profit de pe urma investiției lor când va începe producția la fabrica de pe Marte (asta dacă n-o să se zdrobească de pământ la prima crizuliță). Sau că suv-ul ăla al lor are ceva din rafinamentul unui Ssangyong sau al unui Hyundai mai vechi.

În fine, vorba românului, ce știe țăranul ce-i șofranul… De mine zic. Nici măcar seria “Războiul stelelor” n-am văzut-o. Nu mă luați în serios. Elon Musk e cel mai tare.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

128932292Multe filme bune anul ăsta, ceea ce înseamnă că va fi o competiție acerbă la Oscar-uri. “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” este de departe cel mai bun film american pe care l-am văzut în ultima vreme. E și primul dintre cele nominalizate, ceea ce înseamnă că nu pot să-mi dau cu părerea despre cine merită să câștige. Dar uitându-mă la filmele care au câștigat în ultimii zece ani pot spune că “3 Billboards” îmi pare mai bun decât oricare dintre ele.

Sincer mă așteptam ca anul ăsta să apară filme despre America profundă, cea departe de aerul cosmopolit al marilor orașe. Hollywood-ul a reacționat întotdeauna la viața cetății, deci aceste filme vin cumva în sensul în care societatea americană încă încearcă să(-și) explice calamitatea politică și morală reprezentată de alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Iar filmul ăsta e o mai bună radiografie a Americii din care s-a ridicat Trump decât multe studii politice cu pretenții. Missouri l-a votat în proporție de vreo 60%. Ebbing, Missouri, dacă ar exista în realitate, ar fi catalogat conform noilor standarde geografice ale trumpismului drept un shithole city. În acest oraș, singurul om întreg la cap, șeriful, se sinucide, bolnav fiind de cancer. Metaforă sau nu, în urma lui rămâne o comunitate complet alienată (americanii ar spune, poate mai exact, completely fucked up). Răzbunarea, ura și furia, violența, stupiditatea și lipsa completă de perspectivă, prezența permanentă a armelor, realitatea văzută permanent prin aburii alcoolului nu iartă pe nimeni. Este povestea unei comunități aflate, fără să realizeze, în implozie. Altfel perfect redată pe marele ecran de un scenariu excepțional, superb regizat și filmat și cu performanțe actoricești de excepție, aproape fiecare personaj fiind memorabil.

Știți ce impresie mi-a făcut acest “Three Billboards outside Ebbing, Missouri”? Ei bine, oricât de ciudat ar părea, mi s-a părut o combinație între dramatismul “Baltagului” lui Sadoveanu (n-am văzut filmul dar încă țin minte cartea) și un “Las Fierbinți” trist în variantă americană, deloc funny dar la fel de absurd. O lume care se duce dracului. Dar o face frumos, cu șanse mari să ia un Oscar.

Mergeți la film, e superb!

Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilității umane

IMG_2580Nu e chiar o carte, mai degrabă ar intra la categoria “cărticele”, câtă vreme ai nevoie doar de vreo două ore ca să o citești. Și nu mi-e nici acum clar dacă autorul, altfel un reputat profesor de istorie a economiei, chiar credea în ideile (legile) pe care le-a prezentat cu o morgă de lucrare științifică sau doar s-a distrat un pic alături de cititorii săi, o farsă de la înălțimea autorității sale academice.

Deci, deși nu sunt de acord nici cu premizele care stau la baza lucrării – cea mai controversată fiind despre caracterul ereditar și inevitabil al imbecilității umane și nici cu concluziile sale simpliste, să trecem totuși în revistă “legile fundamentale”, mai mult de amuzament decât din convingere:

Prima lege fundamentală a imbecilității umane: “Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea.” O lege care ți se va părea mult mai adevărată în zilele în care te trezești cu curu-n sus.

A doua lege fundamentală a imbecilității umane: “Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice însușire a respectivei persoane.”  Cu asta aș tinde să fiu de acord. Imbecilii sunt relativ uniform distribuiți, indiferent de loc, culoare, gen, religie, vârstă sau chiar pregătire. Știu că sunt mulți care sunt ferm convinși că imbecilii sunt întotdeauna în tabăra opusă – poftim dovada că sunt peste tot! Cred totuși, spre deosebire de autor, că educația reduce în mare măsură simptomele (și consecințele) imbecilității.

A treia lege fundamentală a imbecilității umane: “Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.” O definiție corectă, fără să mi se pară totuși că acoperă complet complexitatea imbecilității umane. Se aplică unui mare număr de politicieni, de exemplu, deși mulți dintre ei intră, conform autorului, la capitolul răufăcători (cauzează pierderi altora pentru propriul profit). Se aplică la fel de bine și multora dintre electori. Sau non-electori.

A patra lege fundamentală a imbecilității umane: “Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influența negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face și/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranță o mare greșeală.” O altă lege cu care tind să fiu de acord. De fapt mai degrabă sper să fie adevărată dintr-un spirit justițiar care nu-mi dă pace. Căci dac-ar fi, atunci – dau, așa, un exemplu la întâmplare – zilele lui Dragnea ar fi numărate. E de ajuns să te uiți la miniștrii din noul guvern, deși trendul a fost decis de miniștrii din precedentele guverne.

A cincea lege fundamentală a imbecilității umane: “Imbecilul este cel mai periculos tip de persoană.” Iar corolarul: “Imbecilul este mai periculos decât un răufăcător“. Ca să mă refer din nou la politica noastră, întotdeauna am crezut că paguba pe care ne-o produce imbecilitatea (ca sumă a prostiei, lipsei de educație, profesionalism, etică, etc) e mai mare decât suma totală a furturilor. Dar, ca să fiu sincer, în cele mai multe cazuri e greu să tragi o linie clară între răufăcători și imbecili. Mai important ar fi, cred, să-i identificăm drept nocivi, la grămadă, și să-i evităm. Să nu-i mai alegem, de exemplu… Asta n-ar trebui să fie atât de greu dacă n-am fi, câteodată, de-a dreptul imbecili.

Omul Spectacol (The Greatest Showman)*

greatest

E de ajuns să visezi. E de ajuns să-ți dorești ca visele tale sa devină realitate. Muncește pentru ele și se vor împlini. Îndrăznește doar – și tot Universul va începe să lucreze pentru tine. Drumul îți va părea mult mai ușor decât ți-ai fi închipuit vreodată. Îndrăznește!

Redus la esență, The Greatest Showman este povestea visului american devenit realitate. Este despre un copil sărac care nu are altceva decât vise pe care le vrea împlinite. După care lucrurile se mai complică un pic, doar cât să vorbească despre importanța oamenilor cu care pleci la drum, despre capcanele pe care chiar succesul ți le întinde uneori în cale, despre cât de ușor poate fi să rătăcești drumul și despre ce faci când ți-ai epuizat stocul inițial de vise. Sub pretextul poveștii (adevărate) a circului lui P.T. Barnum, împănat cu personaje “exotice”, filmul pune o oglindă în fața unei Americi trăind parcă mai mult ca oricând în ultimele decenii sub obsesia egalității și a acceptării diversității. Cel mai mare spectacol din lume este de fapt o parabolă a lumii care se lasă atrasă de ineditul aparent vulgar al celor mai ciudați oameni ai Americii pentru a descoperi de fapt un show plin de talent, suflet, energie si imaginație, o “celebrare a umanității”. Căci circul, în sensul peiorativ al cuvântului, nu este dat de femeia cu barbă sau de cel mai scund/înalt/tatuat/puternic om de sub cupola sa ci de spectacolul grotesc al extremismului, al rasismului și al violenței din stradă sau, adesea, din cercurile “înalte” ale societății americane. De care parte a pereților se află, de fapt, circul?

Dar mai mult decât orice, filmul e un musical, împănat cu momente de muzică și dans care spun o bună parte a poveștii și sunt responsabile, în cea mai mare măsură, pentru superba energie pozitivă care înconjoară filmul de la un capăt la celălalt. The Greatest Showman are, după părerea mea, cele mai frumoase momente coregrafice pe care le-am văzut de la Fred Astaire și Gene Kelly încoace, mult peste, de exemplu, Burlesque, Chicago si mai noul La La Land, toate cu pretentii mult mai mari la gloria cinematografică. Muzica e frumoasă, versurile inspirate (și suficient de inspiraționale cât să-mi doresc ca fetele mele să vadă filmul) iar dansurile debordează de imaginație în sensul pur artistic și coregrafic al cuvântului, artificiile tehnice fiind doar un condiment folosit marginal și cu mare grijă. În plus, veți admira actorii (mie mi-au plăcut foarte mult actrițele, chiar și talentata femeie cu barbă, dar sunt convins că Hugh Jackman își va găsi și el vreo câteva admiratoare).

Un film superb, pe care dacă vă grăbiți poate îl mai prindeți în cinematografe. Vă promit că nu veți regreta.

 

* Am trecut de două ori săptămâna trecută pe la Cinema City, multiplexul de la Sun Plaza, și de fiecare dată era coadă la casa de bilete, lucru care m-a bucurat și mi-a dat speranță că vizionarea unui film în sala de cinema va dăinui ca act cultural și experiență dezirabilă. Am văzut mulți tineri (dar nu numai) iar oferta de filme era tentantă și diversă, categoric aveai de unde alege. Un strop de normal.

România la TV

M-am expus pentru cinci zile mediului televizual din România, cu posturile lui pestrițe și pline cu de toate. Câteva zile să mai fi stat și învățam turcește. Chiar mă gândeam că pe vremuri, prin ’90, românii începuseră să rupă un pic pe italienește sub influența posturilor tv ale lui Berlusconi, cele mai urmărite la vremea aia (după TVR-ul fesenist). Încurajați de afinitățile de limbă proaspăt redescoperite, românii au început să viziteze Italia la ea acasă. Înapoi a mai venit doar Răducioiu, și el puternic lovit în accent. Cam prin anii 2000 a venit vremea spaniolei cu ale sale zeci de telenovele sud-americane. Și-așa au ajuns românii în Spania cu un bagaj rezonabil de cuvinte spaniolești. Nici ei nu prea au mai venit înapoi. Eeei, și ca să ajung la ce vreau să zic, pe unde am zapat zilele astea am tot dat de seriale turcești (se numesc și astea în vreun fel anume?). Am înțeles că Suleyman ar fi fost urmărit atent chiar de către sultanul PSD-ului și al Teleormanului, direct din haremul cu cadâne de la școala din Videle. Să urmeze oare un exod al românilor în Turcia? Dac-ar pleca doar fanii lui Suleyman care oftează și după marele voievod născut la Scornicești până la urmă n-ar fi chiar rău, ar avea șansa să experimenteze un pic și modul în care Erdogan se luptă cu Soros, statul paralel turc și multinaționalele hrăpărețe. Dar tare mi-e mie că or să dea repede fuguța înapoi, oricâtă turcă ar deprinde pe malul Bosforului.

În rest, ce am mai constatat e că au dispărut Maria Ciobanu și Irina Loghin dar muzica populară e totuși în mare ofensivă, mai ales într-un an aniversar, în care întoarcerea obsesivă la tradiții și înaintarea cu ochii în oglinda retrovizoare se impun ca dovezi de patriotism. O nouă generație de etnologi pare să fi îmbrăcat ia și ițarii pentru a umple un pic din pauzele dintre două episoade de Coban Yildizi (alias Steaua sufletului). Ba chiar i-am vazut și pe doi dintre cei mai importanți oameni ai statului român purtându-și cu mândrie straiul tradițional (deși n-au cântat nimic, că n-aveau partitura în programul de guvernare și după ureche nu se face). Apropos de cei doi, bancurile românești se pare că au urcat la un alt nivel de rafinament, inaccesibil mie. Speram să plec și eu cu ceva noutăți, că elvețienii sunt varză la capitolul ăsta. Când colo, am auzit un singur banc pe care nu prea l-am înțeles. Prea criptat, prea sofisticat…. Cineva zice Vasilica și toată lumea se prăpădește de râs.

Despre multele posturi propagandistice de știri nimic funny de zis. Trec mai departe ca să nu vă pierd și pe cei câțiva care-ați ajuns până aici cu articolul.

Am văzut și că încă mai există vraci, vindecători, naturiști și descântători care fac inutilă întreaga tagmă a lui Hipocrate, cu miile ei de ani de chipurile evoluție. Și acolo unde vracii nu pot rezolva problema cu descântece, vrăji, meditație, rugăciune, abstinență și/sau extract de traista ciobanului atunci oricine știe, din reclame, că se poate baza pe Hemorzomul de hemoroizi, Baneocinul pentru răni, Fortifikatul forte, Slaboficatul slim, Inocellul și Essentialul forte pentru ficat, Gerovitalul pentru tinerețe fără bătrânețe, Quixx protectul  si Celadrinul bune probabil și ele la ceva, Sennalaxul de constipație, Aspacardinul, Q10 dualul și Aspenterul pentru inimă, Proxelanul de prostată, Dygenzimul și Eubioticul de digestie, Korillul de colesterol, Tantumul verde, Gripovitul, Panadolul, Ibusinusul, Padudenul, Fervexul, Salviaseptul spay și Septoleteul forte de răceală și gripă, Maxi magul și Biolectra magnesiumul evident pentru magneziu, Intimo helpul n-am vrut să știu exact pentru ce, Anaftinul baby probabil pentru copii, Vedixin maxul ca să-l vezi mai bine pe Suleyman, Neumarktul, Ciucul, Ursusul și Timișoreana ca panacee, Supramaxul de articulații, Voltarenul forte, Nalgesinul, Antinevralgicul și Helixul original cu pulbere de melc (!!!) si boswellia serrata pentru dureri de tot soiul**. Pe toate (mai puțin pe Arșinel, o mare pierdere pentru cultura farmaceutică românească) le gasești la Farmacia inimii, Catenaaa….

Ufff… unde-i stewardesa aia, am nevoie de-un pahar de vin după maratonul ăsta prin lumea big pharma, așa cum e ea reflectată la posturile tv românești. Și de o perioadă de timp departe de televizor. Aaaa, chiar, n-am văzut reclame la medicamente, de fapt suplimente alimentare, pardon, pentru oameni cu probleme psihice. Probabil că ori nu suferă nimeni de așa ceva ori bariera de intrare pe segmentul ăsta de piață e prea mare datorită, evident, vinului din bolta de la țară.

Multă sănătate la toată lumea! Și noroc!

 

**Chimicalele de mai sus au fost culese cam în 3 ore de plimbat de pe un post pe altul, din reclamă în reclamă.