450 de miliarde de dolari

450 de miliarde de dolari. Trump a ieșit ieri în prime time ca să le aducă aminte americanilor câți bani s-au angajat saudiții să cheltuiască pe marfă americană. 450 de miliarde din care vreun sfert pe echipamente militare.

Oricum ai încerca să raportezi suma asta n-o să-i convingi pe Trump și pe suporterii lui că n-a fost un deal de succes. 450 de miliarde pe cap de jurnalist incomod ucis? Merită! Chiar și dacă împarți suma la numărul bucăților în care a fost secționat trupul lui Jamal Khashoggi, ziaristul “dispărut” din consulatul saudit de la Istanbul, și tot nu-i un cost prea mare. 11 miliarde vânzări pentru fiecare dintre cei 40 de copii uciși în autobuzul de școală distrus în Yemen de o rachetă de fabricație americană lansată de pe un avion made in USA? Regretabil, fără îndoială, așa e în război, nu se văd din carlinga lui F-țâșpe copiii din autobuz, mai ales dacă pilotul e suficient de laș și incompetent cât să arunce la întâmplare bombe de la o altitudine la care se simte el în siguranță. Și totuși racheta americană – marfă de calitate, ză best, că de-aia-i scumpă – reușește să-și găsească drumul și împrăștie ghiozdane la două străzi distanță. Regretabil, le repetă Trump americanilor de fiecare dată, dar foarte profitabil – nu uitați, nu?, așa se face America mare again – ar fi păcat să-i lase pe ruși sau pe chinezi să vândă de aceiași bani rachetele lor primitive care sunt atât de departe de eficiența americană. Din martie 2015, de când coaliția condusă de Arabia Saudită a început războiul în Yemen, avioanele lor made in America au ucis, în medie, 5 copii în fiecare zi. Faceți voi singuri socoteala, the body count cum ar zice consultantul american care vine la pachet cu bomba, și luați în considerare la calculul de eficiență faptul că-i mai greu să-i nimerești din avion pe-ăia micii, încă un motiv de mândrie pentru industria americană a morții.

Conform estimărilor ONU în jur de 5 milioane de copii din Yemen sunt amenințați de spectrul foametei datorită blocadei saudite susținută tacit de responsabila politică americană. Imagini înfiorătoare cu copii care abia mai respiră, numai piele și os, sunt prezentate pe CNN, motiv de ușor disconfort pentru americanul republican care e nevoit să schimbe postul pe Fox, la timp ca să-l prindă pe Trump spunând de Stormy Daniels, pornografista cu care a avut o relație, că are față de cal. Ce i-a zis-o, curva dracului, e dat dracului Trump ăsta!

Victime colaterale au existat întotdeauna, e plină lumea de ele, dar o comandă de 450 de miliarde de dolari nu s-a mai văzut până acum în istorie.

“The danger is that if we invest too much in developing AI and too little in developing human consciousness, the very sophisticated artificial inteligence of computers might only serve to empower the natural stupidity of humans.”

Yuval Noah Harari – 21 Lessons for the 21st Century

Nostalgicii Daciei de ieri

ford

Motorul EcoBoost de 1 litru, fabricat la Craiova, una dintre atracțiile standului Ford la Geneva MotorShow 2016

“Să nu uiți !”
“Să nu uiți să spui copiilor și nepoților tăi că am avut o țară mândră și bogată și că nu aveam nevoie de nimic din afara României!”

Așa începe un lung articol semnat de un anume Cristi Andrei și îndelung share-uit pe Facebook, o lamentație despre trecutul glorios al economiei din epoca socialistă, evident prin comparație cu starea deplorabilă de astăzi căci, așa cum încheie autorul, “de atunci nu mai avem nimic,totul s-a furat,totul s-a demolat,de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!”.

Din fericire (?!?!), articolul nu este dedicat educației copiilor și nepoților ci propagandei anti-occidentale și în principal anti-UE, locul comun în care se întâlnesc nostalgicii comuniști ai epocii Ceaușescu, ultra naționaliștii și bigoții care plâng după daci, legionari și Antonescu, suporterii manipulați ai politicienilor penali în frunte cu Dragnea și propaganda rusească ce visează la dezintegrarea Uniunii Europene. Interesant totuși cum poți fi, în același timp, mare patriot și idiot util în armata de propagandiști a lui Putin.

În sute de articole și pe nenumărate voci sunt plânse fabricile distruse, furate sau vândute pe nimic. Nu se pune în discuție dacă fabricile respective mai reprezentau, în realitate, ceva odată căzut comunismul cu piețele lui controlate de activiștii țărilor CAER. Ne e dat de exemplu pozitiv Ceaușescu (!!!), care și-a plătit datoriile în timp ce România se adâncea în criză, adică exact contrariul a ceea ce spune macroeconomia că ar fi trebuit să facă – distrugând consumul intern și lăsând fabricile fără investiții în retehnologizare, materii prime și piese de schimb. Nimeni nu-și mai aduce aminte nici de politica lui “nu ne vindem țara”, din anii 90, prin care fabrici ce ar fi avut poate o șansă să supraviețuiască și să-și găsească investitori au fost lăsate în ghearele șacalilor incompetenți și corupți, toți români de-ai noștri, care se luptă și astăzi cu justiția și statul paralel.

Economia românească e departe de a-și fi atins vreodată potențialul și nici nu e de mirare, cu politicienii pe care i-am avut și pe care noi i-am votat. Am fi putut fi, teoretic, mult mai departe decât suntem azi. E adevărat că sunt multe fabrici care au dispărut, că s-a furat sălbatic, că prostia a distrus chiar mai mult decât jaful. Dar dincolo de toate astea, tânguiala propagandiștilor ratează un adevăr evident: cu toate păcatele ei, România stă astăzi incomparabil mai bine în comparație cu economia statului comunist.

Screen Shot 2018-10-14 at 10.07.04

Sursa: worldbank.com

Cifrele, în primul rând, vorbesc de la sine: PIB-ul țării aproape s-a dublat din 89 până astăzi. Dacă ne uităm la evoluția PIB-ului pe cap de locuitor în comparație cu țările din jur putem constata imediat că României i-a priit democrația și integrarea europeană. În 89 stăteam mai prost ca Serbia sau Ucraina. Astăzi România ajunge din urmă Ungaria (fără îndoială și rezultatul politicii greșite a lui Viktor Orban) și produce mult mai mult pe cap de locuitor decât statele vecine. Că acest adevăr economic nu se simte neapărat în viața cetățenilor ține, din nou, de competența cu care este guvernată țara.

Screen Shot 2018-10-14 at 10.00.51

Sursa: worldbank.com

Și pentru că articolul de care vorbeam la început își începea lunga enumerare a glorioaselor fabrici comuniste cu cele de automobile am găsit câteva date care spun totul despre diferențele dintre fabricile lui Ceaușescu și cele de astăzi, dintre eficiența economiei centralizate și cea a economiei de piață. În 1989 la Dacia lucrau 30 de mii de oameni. În toată perioada comunistă, în total  21 de ani, fabrica a produs aproximativ un milion de mașini. In 89 au facut vreo 70 de mii. Anul ăsta, cu jumătate din numărul de angajați, Dacia va produce 350 de mii de mașini plus motoare pentru încă alte 100 de mii, de vreo zece ori mai eficient decât în 1989. Situația e similară la Craiova, unde Ford produce în doi ani cât a produs Oltcit în toată perioada comunistă. Despre Lăstunurile de la Timișoara cred că n-are sens să vorbim câtă vreme nimeni nu-și mai aduce aminte de ele (oricum nu cred că se puteau numi mașini) iar ARO, automobilul nostru de teren, ajunsese la un asemenea nivel de calitate înainte de falimentul fabricii, după 90, încât multe dintre mașinile ieșite de pe poarta fabricii rămâneau în pană între Cămpulung Muscel și București… Chiar și așa, cei ce-au îngropat de fapt uzina ar mai putea fi găsiți încă prin preajma actualului partid de guvernământ. Fabricile noastre de astăzi  – și spun ale noastre pentru că nu contează cine le deține câtă vreme plătesc impozitele, salariile și respectă legile statului român – nu mai seamănă cu mastodonții industriali ai comunismului. Dar ăsta nu e un dezavantaj ci mai degrabă garanția că au o șansă să supraviețuiească în mediul economic actual. Asta se poate schimba, totuși, catastrofal dacă vom merge către societatea la care visează nostalgicii după “gloria” de ieri.

A Star is Born

Astar.jpg

Duminica asta sala de cinema n-a mai fost chiar goală, deși tot am fi încăput toți pe un singur rând. Am fost la A Star is Born, despre care nu știam nimic altceva decât că e primul film regizat de Bradley Cooper și că acesta a convins-o pe Stefani Joanne Angelina Germanotta, actrița principală, să filmeze nemachiată. Dar după ce-am văzut The Nun acum o săptămână, un film împănat cu călugărițe machiate îngrozitor de strident, m-am simțit pregătit să înfrunt orice, chiar și fața reală a celei mult mai cunoscute sub numele de Lady Gaga.

A fost, probabil, cea mai bună idee regizorală a lui Bradley Cooper. Căci Lady Gaga cea adevărată e autentică, empatică, cuminte, are suflet, are energie, are sex appeal, are o voce excepțională și un talent actoricesc pe care nu îl bănuiam. E frumoasă, o frumusețe ce răsare din interior, deși în film – la fel ca în viața reală, poate – ea crede că nu e. Are ceva de spus – laitmotivul întregului film și ingredientul minune al succesului tinerei Ally, dincolo de talent, muncă și curaj. Și poate un pic de noroc. Un melanj de calități pe care nu-l întâlnești la tot pasul. Personalitatea ei salvează filmul, deși nici Bradley Cooper actorul nu se descurcă rău în rolul star-ului secătuit de suflet care mai funcționează, din inerție, doar pe bază de votcă, pastile și cocaină. Impresionează și el prin talentul muzical, cântă cot la cot cu Lady Gaga în momente ce te transpun în publicul unui concert live de-adevăratelea, fără perfecțiunea artificială a post-procesării de studio și fără impresia aceea de pește-pe-uscat-care-încearcă-să-respire pe care numai playback-ul ți-o poate da. Muzica e superbă și sunt convins că Shallow va deveni mare hit în următoarele săptămâni. Am simțit influența liniei melodice din Million Reasons, ultimul mare succes muzical al cântăreței.

La La Land a fost un film mai de Oscar, din toate punctele de vedere. Și nu l-a luat, din păcate, deși îl merita. A Star is Born e un film mai modest, mai uman, dar care ar putea avea totuși o șansă tocmai pentru că nu pare să țintească atât de sus. Cine poate ști? Încurcate sunt căile Academiei Americane de Film.

Încotro mergem?

O femeie de 22 de ani a fost impușcată mortal în plină stradă, în propria mașină, de către doi bărbați care ulterior s-au făcut nevăzuți demarând nestingheriți pe un scuter. Evenimentul a avut loc în plină zi, în capitala irakiană. Victima, fostă Miss Bagdad, model și vedetă social media, a deranjat probabil mediile habotnicilor islamiști care nu pot accepta blasfemia unei femei frumoase care râde, vorbește și se îmbracă modern. E împotriva tradiției musulmane. Alte trei femei, activiste pentru drepturile omului, au avut aceeași soartă în doar ultimele săptămâni.

Azi dimineață radioul național elvețian a difuzat interviul pe care unul dintre jurnaliștii lor l-a făcut cu doi tineri egipteni care agresau femei în plină stradă, în Cairo. Le pipăiau, le vorbeau murdar, le pălmuiau chiar, dacă vreuna încerca să protesteze. Continue reading

Idiocracy

Idiocracy_PosterBÎn 2006, când a fost lansat, realizatorii Idiocracy și-au imaginat că va fi nevoie de 500 de ani pentru o societate complet cretinizată, în care IQ-ul mediu se va fi prăbușit dincolo de cota de avarie. 12 ani mai târziu și într-o lume deja înscrisă serios pe traiectoria sugerată de film, ar merita o relansare, căci la vremea lui a fost în primul rând un mare eșec financiar. Nu c-ar fi cine știe ce capodoperă cinematografică, nici pe departe, totuși cred că filmului i s-a făcut o mare nedreptate. A fost nevoie de apariția lui Donald Trump la Casa Albă pentru ca americanii să-i înțeleagă mesajul (în fine, nu chiar toți americanii, fiecare dupa putirință, cum ar fi zis Caragiale…). Succesul său  târziu e probabil încă una dintre surprinzătoarele realizări involuntare ale președintelui american, a cărui prestație prezidențială nu se diferențiază semnificativ de performanța președintelui Camacho din film, fost mare campion de smackdown (wtf is smackdown?!?!) și fost star porno (normaaal!!!). Continue reading

Eric Vuillard – Ordinea de zi

ordineaOrdinea de zi nu este o carte despre actualitatea zilelor noastre, deși dacă ai schimba câteva nume din poveștile ei ai constata că aceleași lucruri se întâmplă, astăzi, în aceleași locuri. Nu este o carte de ficțiune dar nici carte de istorie nu este. Ar fi prea mult, poate, să o tratăm drept tratat de psihologie socială. Sincer, e foarte greu de spus ce este, deși e o lucrare remarcabilă. O istorie nuanțată și dramatizată a unor evenimente care au contribuit la poate cea mai mare catastrofă a umanității, deși ar fi putut să o prevină. Autorul ne prezintă câteva dintre momentele cheie care au marcat drumul lui Hitler de la ceea ce a început ca o greșeală electorală a poporului german la coșmarul global ce avea să devină. Realizezi, parcurgând paginile cărții, cât de ușor ar fi putut să schimbe istoria mici gesturi absolut normale, neînsemnate chiar. Cât de ușor – și în egală măsură cât de important – este să lupți împotriva unei infecții încă din fazele ei incipiente, fără a o lăsa să se dezvolte necontrolat, rezistentă la orice tratament. Continue reading

The Nun

Nun.jpgA fost seara premierei elvețiene a filmului “The Nun”, care a avut cele mai mari încasări în cinematografele din Statele Unite în primul său weekend de după apariție. Și cum au vorbit despre el dimineață, la RTS Première, am zis să facem o nebunie și să mergem la cinematograf în mijlocul săptămânii. Trebuie să recunosc că a atârnat greu în balanță faptul că acțiunea filmului se petrece în România. Urăsc filmele de groază, cred c-am mai scris pe-aici despre asta. Dar până la urmă, la naiba, ne-am creat un brand: Dracula, hotelurile din Transilvania, moroii pe care-i mai dezgroapă din când în când oltenii din zona Dăbuleniului, fantoma statului paralel (ăsta cred că-i reality show, nu film), exorciștii amatori de la mănăstirea Tanacu sau minunile latente ale zecilor de moaște ce strălucesc în lumina lumânărilor – ei bine, avem o reputație de apărat aici. Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am intrat la Apollo, o sală de cinema rămasă neschimbată din vremurile bune de dinainte de internet, torente, HBO și Netflix.

V-ați prins deja, “The Nun” e un film de groază. Dacă-i cu călugărițe nu putea fi decât horror sau porno. Ia uitați-vă câți elvețieni au participat la premiera din Bienne: Continue reading

Lidl cu înlocuitori

Dacă vreau în vreo zi să mă simt un pic ca acasă, în România, cea mai ușoară cale e să merg la cumpărături într-un magazin Lidl. Și asta pentru că majoritatea covârșitoare a clienților sunt emigranți sau arată ca niște emigranți. Vin la Lidl atrași de prețurile (semnificativ) mai mici. Elvețienii nativi, atât de dedicați noțiunii de swiss made, swissness sau cum vor ei să mai numească admirabilul obicei de a cumpăra lapte numai de la capra vecinului, refuză cu încăpățânare să intre într-un supermarket care nu e swiss, iar faptul că Lidl e nemțesc nu ajută absolut deloc, ba din contră. Deh, mici sensibilități și rivalități regionale.

Continue reading

Cum să ai grijă de familia altuia

S-au făcut de curând 25 de ani de când am purces la întemeierea unei familii formate dintr-un bărbat și o femeie. Din câte mi-aduc aminte n-a trebuit să votăm pentru asta, doar ne-am plăcut unul pe celălalt și ne-am luat, cu tot tămbălăul de nuntă tradițională care a urmat.

Azi dimineață am văzut un clipuleț electoral (mi-a adus aminte, nu știu de ce, de Cântarea României de pe vremea lui nea Nicu) în care niște tineri își exprimau, foarte  dramatic, dorința de a avea familii formate dintr-un bărbat și o femeie. Experiența îmi spune că nici lor nu le trebuie un vot, e suficient să-și găsească jumătatea potrivită și, poate, să se mai maturizeze un pic.

Dar, între noi fie vorba, nu de familiile lor îi freacă pe ei grija ci de cele ale altora, care-or fi ăia, că de văzut nu i-a văzut nimeni. Nu mi-e clar cât de tradițional românească e chestia asta.