Între Cucuteni şi Dăbuleni, via Bienne

Cultura Cucuteni, descoperită prima dată în satul cu acelaşi nume din judeţul Iaşi, este cea mai veche civilizație atestată din Europa (5500-3500 î. Hr.) şi una dintre cele mai vechi din lume.

Şi pentru că oltenii nu puteau să rămână mai prejos au inventat-o pe cea mai nouă, Cultura Dăbuleni, descoperită în 2022 (după Hr.) în magazinul Alabama din Bienne.

Serhii Plokhy – The Gates of Europe. A history of Ukraine

Asta e a doua carte a lui Serhii Plokhy pe care o citesc, după extraordinara Nuclear Folly, o carte de istorie despre criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba care se citeşte cu sufletul la gură, aproape ca un roman de aventuri. Domnul Plokhy, născut în Rusia, este ucrainean din estul Ucrainei, zonă aflată acum, parţial şi să sperăm temporar, sub ocupaţie rusească. Este profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de Est şi a fostei URSS.

Bănuiesc că întrebarea, curiozitatea generală – dealtfel motivul care m-a făcut şi pe mine să citesc cartea – este dacă există vreun sâmbure de adevăr în pretenţiile ruşilor că Ucraina nu e cu nimic diferită de Rusia, că este doar “Rusia mică”, în fapt acelaşi popor care s-a îndepărtat un pic de matcă după colapsul URSS şi şi-a pierdut busola sub presiunea “occidentalilor” şi a trădătorilor de neam. O să încep prin a spune că în lumea de astăzi, bazată teoretic pe legi, tratate şi drept internaţional, consideraţiile istorice şi controlul efemer al unui stat asupra unui teritoriu ar trebui să conteze foarte puţin şi în situaţii cu totul excepţionale. Ucraina nu este una dintre aceste situaţii. Istoria ei, dealtfel, nu e foarte diferită de cea a României, Bulgariei, Poloniei, Moldovei sau statelor baltice, aflate mereu în calea marilor imperii, fiind temporar cucerite de acestea, absorbind influenţe care le-au marcat evoluţia dar nu le-au schimbat fundamental structura şi nici nu le-au înfrânt dorinţa de a deveni naţiuni independente. Ucraina a fost, ca şi România, în mijlocul furtunii pentru multe secole. Încă mai e. Au trecut peste ei perşii, romanii, multiple neamuri migratoare, vikingii, lituanienii, polonezii, tătarii, otomanii, austro-ungarii, ruşii, nemţii, sovieticii şi, din nou, ruşii. Au fost perioade când cazacii lor au reuşit să le ţină piept agresorilor ori să se alieze, vremelnic, cu unii sau cu alţii. Dar şi-au păstrat limba şi şi-au consolidat identitatea, cu toate diferenţele care încă persistă. În ciuda agesiunii ruse de după 2014 – sau poate tocmai de aceea – dorinţa de a rămâne în graniţele actuale ca un stat independent este mai puternică decât oricând.

Limba ucraineană este o limbă diferită de rusă. Este o limbă slavă, la fel ca poloneza şi bielorusa (cu care se aseamănă cel mai mult). E adevărat că în Ucraina se vobeşte mult limba rusă, mai ales în zonele industriale din est, care au atras după 1800 mulţi muncitori din Rusia, motivul principal fiind că ţăranii ucraineni o duceau mult mai bine decât cei ruşi şi nu erau atraşi de locurile de muncă ale marilor oraşe. Perioadele îndelungate în care limba ucraineană nu a fost acceptată oficial sau învăţată la şcoală şi-au spus şi ele cuvântul. Dar folosirea limbii ruse sau chiar originea rusă nu înseamnă automat o atitudine pro-rusă. Imensa majoritate a cetăţenilor ucraineni nu-şi doreşte republici separatiste sau alipirea la Rusia, nici măcar în zonele cu minorităţi ruse puternice (cum e Harkov, de exemplu).

Ruşii au, adesea, un mod deosebit de a-şi arăta dragostea pentru fratele “mai mic”. Cele mai evidente cazuri au fost în 1932-1933, când ţăranii ucraineni au fost lăsaţi să moară de foame pentru că se împotriveau colhozurilor. Aproape 4 milioane de oameni au pierit. Încă un milion avea să moară de foame după ’45, din aceeaşi politică înţeleaptă şi iubitoare a tătucului Stalin. Mai sunt, apoi, sutele de mii de exilaţi în Siberia, cei ucişi pur şi simplu sau deportarea aproape completă a minorităţii tătare, până atunci majoritară în Crimeea. Un alt exemplu prezentat pe larg este felul în care URSS i-a tratat pe ucraineni când a explodat reactorul nuclear de la Cernobîl. Ultima dovadă de sadism imperial, dar fără îndoială nu cea din urmă, este “denazificarea” cu tunul a blocurilor de locuinţe din cartierele marilor oraşe ucrainene, însoţită de mutarea maşinilor de spălat în Rusia, probabil pentru exorcizarea influenţei UE. Cum să nu-i iubeşti!

Cartea domnului Plokhy nu ocoleşte subiectele sensibile ale istoriei naţionale. Sunt expuse pe larg abuzurile comise asupra minorităţii evreieşti în diverse epoci istorice, indiferent cine au fost agresorii. Într-o zonă extrem de complicată şi de sensibilă, autorul încearcă să facă deosebirea dintre naţionaliştii ucraineni care doar şi-au apărat ţara şi extremiştii de sorginte nazistă, responsabili pentru crime abominabile împotriva, în special, a minorităţii evreieşti. Chiar şi România este menţionată în acest context. Am tradus fragmentul, deoarece este un subiect foarte rar menţionat în istoriografia românească : “Dictatorul român Ion Antonescu – care a recucerit nordul Bucovinei şi Basarabia, pe care Stalin îl forţase să le cedeze în 1940 şi a preluat deasemenea controlul Odesei şi a unei părţi a Podoliei – i-a tratat pe evrei cu aceeaşi brutalitate ca mentorii săi nazişti. În Octombrie 1941 (…) Antonescu a ordonat execuţia a 18.000 de evrei ca represalii pentru demolarea clădirii care găzduia garnizoana românească din Odesa (…), eveniment în care şi-a pierdut viaţa un comandant militar român de rang înalt. Per total, între 115.000 şi 180.000 de evrei au pierit în timpul ocupaţiei româneşti în Odesa şi împrejurimi”.

Ştiu deja care va fi următoarea carte scrisă de Serhii Plokhy pe care o voi citi: istoria accidentului de la Cernobîl.

Consideraţii medicale şi ceai de muşeţel

Am scris destul de mult despre epidemia de covid şi implicaţiile ei complexe aşa cum le-am trăit, văzut, citit şi înţeles, acasă aici sau acasă în România. Pentru că săptămâna asta am fost testat pozitiv şi încă nu sunt complet refăcut cred că subiectul merită încă o privire, de data asta ceva mai personală.

“Doar o răceală”. Patru zile după ce au început, trebuie să recunosc că toate simptomele sunt de răceală – sau de gripă, ca să fiu un pic mai exact. Nu am făcut gripe decât foarte rar, mai ales că de vreo cinci ani mă şi vaccinez în fiecare toamnă. Covid-ul ăsta a fost, cred, cea mai severă experienţă de până acum. Dar, sigur, dacă eşti în criză de cuvinte poţi să-i spui şi răceală…

“Te-ai vaccinat şi tot ai luat-o!” Prima întrebare din partea doctoriţei elveţience care m-a văzut a fost: Eşti vaccinat? A doua: Cu câte doze? Da, trei doze şi tot am luat virusul, şase luni după booster. Prietenii mei antivaccinişti se vor înghesui să spună că le-am făcut degeaba. Felul în care văd eu lucrurile acum este următorul: dacă toate vaccinurile alea au reuşit să-mi facă “răceala” asta mai uşoară cu un pic, cu o fracţiune de grad Celsius sau cu un minut mai puţin de durere de cap, dacă recluziunea în apartamentul ăsta va fi cu o oră mai scurtă, atunci să mă vaccinez a fost o decizie înţeleaptă.

“Dictatura medicală”. Să mă vaccinez a fost o opţiune personală, convins de argumentele medicale şi de importanţa acestui gest ca solidaritate socială în stoparea propagării epidemiei şi limitarea efectelelor sale economice. Dar şi să nu fi fost convins, vaccinarea mi-a oferit libertatea de a călători şi de a-mi revedea mama după un an şi trei luni în care lucrul ăsta nu a fost posibil. Câteodată ne-afundăm singuri în nişte dezbateri atât de complicate că uităm de unde am plecat. Şi, mai ales, ce înseamnă libertate cu adevărat.

Ca să închei: Sănătate la toată lumea! Mă duc să-mi mai fac un ceai de muşeţel.

Ce cărţi (bune) am mai citit (12)

Mi-am promis să nu mai rămân aşa de mult în urmă cu recomandările de carte, dar se pare că e greu să ţin pasul. Nici măcar faptul că am citit mai puţin lunile astea nu a ajutat. Poate o să scriu despre asta sau poate că nu voi găsi energia necesară. Deci, după multe luni, iată lista cu numărul 12:

Tim Marshall – The Power of Geography. Mi-ar plăcea să existe o analiză similară celor din cartea asta pentru fiecare ţară de pe glob. Dacă ai o curiozitate anume asupra lucrurilor importante care definesc prezentul şi viitorul unei ţări, fie ele evenimente istorice, un anume context geopolitic, atuuri economice sau un potenţial pe care ţara respectivă se poate baza, genul ăsta de abordare ar ajuta enorm. Suficient de generală ca să nu se afunde în detalii interne care-ar blura imaginea corectă. Punând lucrurile în contextul global şi istoric de care trebuie să ţinem cont. Dar, în fine, asta ar însemna de-a dreptul educaţie, o chestie mult mai greu de digerat ca tictoacele.

Cartea conţine analize pentru zece ţări. Dincolo de interesul pentru o ţară sau alta, felul în care se face analiza ne poate inspira şi pregăti pentru viitoarele noastre peregrinări.

Dan Lungu – Pâlpâiri. E doar impresia mea că se scrie din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai bine în limba română? Am descoperit în ultimii ani câţiva scriitori extraordinari despre care am scris şi pe aici. Mă refer, evident, la cei din noua gardă, nu la cei deja consacraţi pe care îi descopăr eu prea târziu. La Dan Lungu am ajuns întâmplător, i-am luat pur şi simplu cartea de pe raftul Cărtureştiului. N-am mai citit de mult un roman despre lumea satului românesc şi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam să descopăr o imagine complet diferită de cea tradiţionalistă, să o numim nostalgic-semănătoristă. Autorul ne propune o imagine a satului de astăzi prin prisma unui intelectual din altă lume, un explorator şi un misionar care vede bine, descrie bine ce vede, dar nu simte şi nu empatizează natural cu acest micro-univers al satului românesc contemporan. Dacă vreţi ceva diferit de Moromeţii, asta-i o variantă foarte interesantă. Cealaltă e Las Fierbinţi, dar, în fine, vorbeam de citit…

Julian Barnes – Sentimentul unui sfarsit. O poveste superb scrisă, care a luat Man Booker Prize în 2011. Un roman despre cât de imprevizibile pot fi incursiunile în propriul trecut, atunci când mintea de acum se confruntă nu numai cu secvenţe care lipsesc sau doar au fost uitate, dar şi cu amintiri croite de o minte adeseori diferită.

Jan Cornelius – Al doilea e Chaplin. Cică la un moment dat unul dintre studiourile americane de film a organizat un concurs de imitatori ai lui Charlot, personajul genialului Charlie Chaplin (actorul meu preferat din toate timpurile). La concurs a participat, incognito, însuşi Chaplin. A ieşit pe locul doi. Am început cu povestioara care dă titlul cărţii, dar sunt nenumărate alte povestiri spumoase despre viaţa de emigrant român în Germania, de la un scriitor pe care îl descopăr cu mare plăcere.

Goncalo Tavares – Ierusalim. O carte greu de citit, pe care nu o poţi lăsa din mână, urmărind traiectoriilor aparent incontrolabile ale unor oameni care par a fi totuşi controlaţi de soarta ce-i aduce împreună într-o noapte nebună.

În centrifuga politicii franceze

Nimic nu explică mai bine situaţia specială a politicii franceze decât exit-poll-ul acestui prim tur de scrutin pentru prezidenţiale. Să sumarizăm rezultatele:

Extrema dreaptă, reprezentată de 3 partide: Marine Le Pen 23.4%, Eric Zemmour 7%, Nicolas Dupont-Aignan 2.1%. Total: 32.5%.

Extrema stângă, reprezentată de 4 partide (şi nici măcar nu i-am inclus aici pe socialişti şi pe verzi): Jean-Luc Mélenchon 21.1%, Fabien Roussel 2.4%, Philippe Poutou 0.8%, Nathalie Arthaud 0.6%. Total: 24.9%.

Deci 57.4% dintre francezi, binişor mai bine de jumătate, au votat pentru reprezentanţi ai unor mişcări extremiste, de stânga sau de dreapta. Din principiu, nu fac niciun fel de distincţie între cele două, la fel de nocive, deşi extrema dreaptă este mai la modă în ultimii ani. Cel mai bun exemplu este că Jean-Luc Mélenchon, candidatul extremei stângi cel mai bine clasat, declara în seara asta că va trebui să se consulte cu alegătorii săi pentru a face o recomandare pentru turul doi. Deci un comunist nu ştie ce să aleagă între un candidat de centru şi unul din extrema dreaptă. Extremele s-au atras întotdeauna…

În afară de preşedintele Macron, aflat pe prima poziţie după primul tur, niciun candidat al partidelor “centriste”, de stânga sau de dreapta, nu a reuşit să atingă pragul de 5%. Fără să am pretenţia că mă pricep la politica franceză, doar ca spectator din exterior, cel puţin trei dintre candidaţii de centru mi s-au părut mult mai buni decât cei trei populişti extremişti din urma lui Macron.

Dar oamenii nu mai ascultă, nu mai caută şi nu mai au răbdare să înţeleagă. Într-o Europă în care războiul a reizbucnit, ungurii şi sârbii au votat deja pentru candidaţi “suveranişti” nu departe de ideologia politică a lui Putin. Deşi Macron va câştiga probabil un al doilea mandat, să vezi atât de mulţi extremişti în a doua cea mai mare ţară a Europei îţi dă fiori pe şira spinării.

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Chiar şi după 30 de ani, dacă urlă unul aiurea “CULCAT!” jur că mă pun pe burtă mai repede decât ar sugera legea atracţiei gravitaţionale. Este, evident, rezultatul unui an şi patru luni de pregătire militară şi, cel mai probabil, speranţa României în caz de război, căci am înţeles că primii vor fi mobilizaţi rezerviştii.

Nu ştiu cum o mai fi acum, cu armata de profesionişti, dar pe vremea mea Culcat! era prima comandă pe care o auzeau recruţii. A doua era Drepţi! A treia era Culcat!… şi tot aşa, zeci de serii cu multe repetări în fiecare zi, cel puţin în primele două-trei luni. Pentru cititorii mei mai tineri combinaţia aduce cu exerciţiul care se cheamă burpee, ăla de care toată lumea se fereşte la sală. Puteai să bagi culcaturi pentru orice motiv pe lumea asta: pentru că erai prea brunet sau, dimpotrivă, prea blond, pentru că “te mişcai în reluare”, pentru că nu reacţionai suficient de repede la comanda “O ţigară la mine fuge!”, pentru că refuzai să munceşti în locul altcuiva. Pentru că aveai coloană vertebrală, lucru absolut inacceptabil în armata noastră. Pentru că vorbeai română cu accentul greşit. În general, pentru că erai la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, în ţara nepotrivită.

Instrucţia militară întinsă pe 16 luni a fost, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, foarte variată: două luni de scos copaci din rădăcină, 14 ore pe zi. O lună de plantat livezi şi perdele de protecţie din arbori. Două luni de irigaţii. O lună de cules porumb şi alte chestii. Sesiuni prelungite de rânit, vopsit şi măturat. Veceuri turceşti desfundate cu şomoioage de cîrpă înfipte în vechi cozi de mătură. Roabe de cartofi curăţaţi la mână, urmate de sute de farfurii spălate. Zeci de caiete de educaţie politică, completate pentru diverşi apevişti cu prostii comunistoide de prin discursurile lui ceaşcă, asta pentru că citeam şi-aveam caligrafie bună. Probabil o pneumonie dusă pe picioare, pentru că infirmeria era mereu plină. Cinci kilograme pierdute, deşi n-ai fi zis că am de unde. Plantoane de câte 3 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe săptămână. Săptămâni întregi petrecute afară, în ger, la capătul vreunui drumeag ce dădea în poligonul Mălina, ca să nu intre cineva peste proiectilele reactive pe care le vedeţi acum găurind oraşele Ucrainei. O trecere în viteză pe lângă moarte când precisele rachete fabricate la Bacău au ratat dealul aflat la mai mult de un kilometru distanţă, căzând în jurul punctului nostru de observaţie. O săptămână de pas de defilare înainte de jurământ. Alergări fără sens prin poligon, adesea cu masca pe faţă, doar pentru plăcerea sadică a vreunui idiot curios să vadă cine vomită primul. O lună şi jumătate în ritmul de trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Vacile care păşteau lângă gardul de sîrmă ghimpată al depozitului de muniţie şi mai ales păstoriţa din sat, care părea să ştie cine e de gardă, când şi unde. Două sesiuni de trageri a câte 10 cartuşe cu pistolul mitralieră AKM. O sesiune de 10 cartuşe cu puşca mitralieră. În total treizeci de gloanţe în 16 luni de armată, deci o medie de nici două pe lună.

Dar dacă e nevoie, sigur, Servim Patria!, mai ales că am văzut de curând filmul american Black Hawk Down şi mi-am făcut o vagă idee despre cum e războiul.

Tu pe cine ajuţi?

De ce acum ne-am repezit toţi să ajutăm, ne dăm peste cap pentru ucraineni, dar n-am făcut mai nimic pentru afgani, sirieni, libieni sau eritreeni? Ăia nu sunt tot oameni, nu aveau şi ei nevoie de ajutor? Am fost orbi pentru nenorocirile altora şi brusc ne-am trezit. De ce?

Înainte să ne simţim vinovaţi pentru excesul subit de omenie eu zic să punem, la rândul nostru, o întrebare: dar de ce vă chinuie grija? Oare pentru că nu am făcut destul pentru amărâţii de dinainte? Sau, mai degrabă, pentru că facem prea mult pentru ăştia de-acum? Dacă nu ajutăm, pe cine ajutăm de fapt?

Cei care vin cu poveştile si îngrijorările astea ipocrite sunt adesea motivul pentru care nu ajutăm suficient. Căci există trei feluri de oameni pe lumea asta. Cei care decid să-şi ajute semenii când aceştia sunt la ananghie. Apoi, sunt cei care, din diverse motive, nu o fac. Şi mai sunt şi cei din a treia categorie, una absolut specială, ca să zic doar atât, a celor care încearcă să-i împiedice pe cei dintâi. Războaiele, chiar şi operaţiunile militare speciale, reuşesc mereu să scoată din oameni, în funcţie de materialul clientului, tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Şi încă ceva ce, la război, se aplică deopotrivă ţărilor şi oamenilor: dacă nu eşti Elveţia probabil că nu eşti neutru, deci de care parte eşti?