The Great America

Primul șoc a fost vârsta stewarzilor (de ambe sexe) din avionul American Airlines, probabil toți peste 65 de ani. Pe coridorul nostru, doamna care ne-a servit se apleca de șale la fiecare scaun ca să audă ce i se spune. De fiecare dată când trecea, reușea să șteargă cu șoldurile umerii călătorilor de pe ambele părți. Zborul, a doua zi după ce toate cursele din SUA fuseseră anulate pentru mai multe ore și a treia zi după ce Microsoft 365 s-a dovedit a fi doar 364, a decurs fără peripeții. Fiind duminică, nu a mai schimbat nimeni niciun cablu de cupru de importanță națională. Acarul Păun al Americii a fost liber. Abia pe seară s-a aflat că la mai multe bănci importante nu merg bancomatele.

”Nu-ți recomand să iei trenul” îmi spusese o colegă, fără să detalieze de ce. Nu am întrebat, deși o oarecare bănuială aveam. ”Ia un Uber”. Aplicația Uber îți oferă și aici ocazia să îi lași ciubuc șoferului: ai de ales între 15, 20 și 25 la sută. În total, o sută de coco pentru un drum de trei sferturi de oră. Scumpuț, mi-am zis.

Orașul este undeva în mijlocul celei mai bogate zone a Statelor Unite, marele megalopolis care se întinde de-a lungul coastei de Est între Boston și Washington DC. Dacă incluzi suburbiile, trebuie să fie un pic mai mare, să zicem, decât Clujul nostru. Dată fiind mărimea celor câteva corporații care își au sediul aici, probabil că produce bani cât toată Transilvania.

Hotelul este impresionant. Construit în 1913 ca parte din clădirea sediului central al unei (foste) mari corporații, te întâmpină cu un lux afișat cu ostentație. Pereți acoperiți în lemn de cireș, tablouri originale care par valoroase, pe holuri poze de președinți, prinți și mari actori care au stat aici de-a lungul celor peste 100 de ani. Înainte să mă simt ca Richard Gere în Pretty Woman, un eveniment care se întâmpla în hol m-a transportat brusc în saloanele luxoase ale Titanicului. Niște nonagenari scrobiți, cu aere de old money, se adunaseră în jurul unui pastor în ceea ce părea a fi un parastas. Brusc, tot tabloul căpăta alt sens, într-un mod surprinzător. Camera avea pe alocuri tapetul dezlipit, ușile se închideau aproximativ, instalațiile din baie erau din alte timpuri iar sistemul de încălzire, în ciuda zgomotului, nu a reușit să ridice temperatura peste 16 grade. După o primă noapte glaciară, a fost nevoie să schimb camera. Aveam să observ, în cele patru zile, intervenții grosolane asupra unei clădiri evident istorice: geamuri termopan cu aluminiu, tavane false de cea mai proastă calitate și compartimentări grosolane care ar fi fost considerate barbare oriunde în Europa.

Duminică după-amiaza, abia sosit, am zis să fac o plimbare, în ciuda recomandării colegei mele de a nu mă aventura aiurea. Iar n-a zis de ce – și n-am întrebat. În plin soare și în plin centru, am fost convins că-i OK. Orașul era absolut pustiu, de fapt părea mai degrabă mort decât pustiu. În Europa ar fi trecut măcar autobuze, dar se pare că aici nu există transport public. Am coborât spre râu, pe bulevardul central, admirând clădirile tipic americane, cu mici afaceri la parter, toate închise. Și-au început să apară oameni, deși majoritatea arătau și mergeau ca niște zombi. Majoritatea m-au ignorat, doar doi dintre ei mi s-au adresat fără să înțeleg ce încearcă să-mi spună. Un altul a venit glonț spre mine de pe partea opusă a străzii, schimbându-și brusc traiectoria când a realizat că n-am chef de orice-ar avea el de spus. Pe marginea străzii, tipi stăteau fără sens în mașinile lor parcate, deși locul era pustiu și toate magazinele închise.

Prima știre, duminică seara, a fost despre un rapper local, ucis în trafic de un glonț rătăcit. Luni, un mecanic auto a deschis focul aiurea pe stradă. Un om a murit și doi au fost răniți. Orașul nu mai are nici pe departe industria de altă dată, dar își păstrează locul în top ten-ul criminalității americane. Colega m-a întrebat ”te-ai uitat la știri de când ai venit?”. Am zis, ”despre rapper?”. A răspuns, zâmbind obosit, ”aaa, nu, asta se întâmplă în fiecare zi!”. Se referea la blackout-urile din aeroporturi și bănci.

Întotdeauna am crezut că the cost of living e o temă falsă sau măcar ipocrită a politicii americane. Cât de rău poate fi într-o țară atât de bogată? Prima cină, în restaurantul hotelului, nu mi-a schimbat convingerea. Era un restaurant de fițe, deși mâncarea nu a fost. Dar la micul dejun a trebuit să comand din meniu, nu era nimic pregătit dinainte. O banală omletă, fără pâine sau orice altceva, a fost 24 de dolari. Plus 15, 20 sau 25 la sută, inevitabilul ciubuc obligatoriu. Orice seamănă a mâncare adevărată costă enorm. Orice e fast food e doar scump, de exemplu un croasant și o cafea de 15 dolari, plus, evident, ciubucul. Cel mai ieftin pahar de vin a fost 18 dolari, cel mai scump 32. În aeroport, un coleg a comandat o bere care a costat 28 de coco. Peste tot observi numărul mare de bătrâni care muncesc, probabil pentru că nu au pensii. Și pe cei care par cu-adevărat săraci, într-un mod pe care noi, europenii, nu-l putem înțelege.

Venind înapoi, am auzit din nou comentariile marilor leaderi Trump și Putin despre dezastrul european. Despre cum decade economia, despre costul vieții, despre imigrația care ne distruge. M-a bufnit râsul. M-am întors, vineri dimineața, în Elveția cea cosmopolită, la străzile pline de viață ale Bienne-ului, la restaurantele din centru în care bătrâni pensionari sorb liniștiți din paharele lor de Chasselas de 8 franci. Aș fi simțit la fel dacă m-aș fi întors la București.

Quantum of Solace de la Predoiu. Silviu Predoiu

Foarte bun interviul făcut de Dana Chera la TVR cu Silviu Predoiu, fostul șef al SIE. Poate singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit mai mult ar fi fost să-l ascult mai puțin pe politicianul Predoiu și mai mult pe fostul șef SIE. O să vă povestesc un pic ce-am înțeles eu. Dați play in cap la Skyfall-ul lui Adele și să-i dăm drumul:

A fost prima dată când l-am văzut pe acest domn. Evident că nu mă așteptam la vreun Daniel Craig, ba chiar prima impresie, de funcționar șters, limitat și plictisitor, s-ar fi putut potrivi mai bine cu imaginea reală a unui mare spion. Mai târziu am descoperit un tip inteligent și abil, în sensul mai degrabă de viclean decât de plin de resurse, care pune pe masă o poveste bine pregătită, suficient de simplă cât să poată fi înțeleasă de oricine, atent ancorată în realitate prin câteva exemple clare și binecunoscute și destul de vagă cât să nu se lase atacată de realitatea concretă. Dar, în mare, o poveste.

Ceea ce nu mi-a plăcut, o chestie care a crescut de-a lungul discuției probabil involuntar, a fost aroganța bățoasă cu care i-a tratat, practic, pe toți cei la care s-a referit. Genul atât de sigur pe ideile, experiența și capacitatea lui de sinteză încât n-ar avea sens să-și bată capul cu alte tâmpenii.

Dar ce am reținut din ideile domnului Predoiu? Să le luăm pe rând, să vedem ce iese.

În opinia domnului Predoiu, acuzațiile aduse lui Călin Georgescu sunt mai degrabă neadevărate. De asemenea, este convins că CG nu avea cum să fie agent SIE câtă vreme nu îndeplinește standardele înalte de selecție ale serviciilor secrete românești (următoarea frază n-am auzit-o din cauza râsetelor din cameră). Alegerile au fost anulate de CCR mai degrabă datorită neregulilor financiare de finanțare a campaniei electorale. A încercat să minimizeze influența manipulărilor de pe rețelele de socializare, sugerând că nimic nu duce spre ruși. Apoi, a zis practic că domnul Nicușor Dan e un idiot care nu pricepe ce se întâmplă în jurul lui (tonul la adresa președintelui a fost de-a dreptul grobian, deși domnul general a tot repetat că respectă funcția prezidențială). Am mai înțeles și că politicienii români, la grămadă, sunt niște idioți corupți care nu pricep pe ce lume trăiesc. Că politicienii europeni cu care suntem contemporani sunt cei mai slabi din istorie, incompetenți și crizați. Că UE, în general, nu e la nivelul necesar vremurilor pe care le trăim. Că șeful variantei germane a SIE, arestat de curând pentru trădare și spionaj în favoarea Azerbaijanului, nu spiona de fapt pentru ruși ci pentru cineva de la vest de Germania (?). Atât în România cât și în UE, influența de orice fel a rușilor este supraevaluată sau chiar pură isterie. Ucraina e un stat agresat, dar în opinia domnului general de asta ar cam fi vinovați Merkel și Macron care au finanțat înarmarea țării cu bani din petrolul rusesc ieftin (tradiționala explicație ”a bătut-o, dar și ea și-o cerea”). În fine, domnul Predoiu crede că problema României e internă, nu externă, și, deși nu a menționat nici cea mai mică idee de soluție la vreuna dintre problemele pe care le-a comentat, se simte motivat de datoria de a salva țara de la pieire, pentru că românii merită mai mult.

O oră de interviu, cu tot cu reclame. Dacă m-aș fi urcat în primul taxi, la Piața Sudului, aflam toate chestiile astea până la Romană, în jumătate din timp.

Costurile populismului

Săptămâna trecută a fost aproape imposibil să urmăresc dezbaterile de seară ale posturilor franțuzești, dealtfel singurele disponibile pe cablul din camera de hotel (există și BBC, ca singură excepție). Peste tot oameni întărâtați care-și mitraliau interlocutorii cu opiniile lor, asta când nu vorbeau unii peste alții și când nu țipau unii la alții. Motivul luptelor de studio a fost dat de protestele fără precendent ale elevilor și studenților, care se prelungesc de două săptămâni.

Dar nu pentru că se certau nu i-am putut urmări, cu asta sunt oarecum obișnuit, ci pentru obtuzitatea radicală a multor opinii, majoritatea venite din extremele politicii franceze, fie ele de stânga sau de dreapta. Oamenii lui Melanchon acuză guvernul că represiunile polițienești sunt vinovate de violențe și că nu-i protejează pe elevi. Oamenii lui Le Pen vorbesc de insuficientă fermitate în fața hoardelor de incendiatori, în timp ce le plâng de milă bieților jandarmi. Nimeni nu-și revendică provocatorii în haronace negre și cu fețele acoperite care distrug și pun foc. Dealtfel, nimeni nu știe dacă sunt de stânga, de dreapta sau au o politică a lor, vreo ideologie nouă de tictoc, în care școala nerenovată trebuie arsă și profesorii, ăia câți mai sunt, bătuți bine.

Am scris des despre blocajul politic perfect în care e Franța, cu extrema dreaptă între 30 și 35%, extrema stângă în jur de 30% și moderații, suficient de pestriți și ei, undeva la mai puțin de o treime din intențiile de vot. Criza actuală ar putea să rupă acest blocaj. Doar că, din păcate, nu rațiunea va învinge ci, cel mai probabil, extrema dreaptă a doamnei Le Pen, împinsă de la spate de un pesimism maladiv și de îngrijorarea francezilor în fața valului de violență extremă, la care extrema dreaptă a răspuns cu o manipulare media mai eficientă și cu promisiuni populiste pentru probleme complicate.

Protestele elevilor au pornit din cartierele sărace ale suburbiei pariziene, St. Denis și Pantin, locuri pe care le-am văzut cu ochii mei. Din mașină, că n-am avut curaj să mă dau jos. Oricum nu era cine știe ce de văzut, doar sărăcie și mizerie cum la București (aproape că) nu vezi. Este greu să vorbești despre școala franceză ca de un tot unitar. E ca în România. Există o zonă elitistă unde se face școală de cel mai înalt nivel și sunt zone sărace în care cad școlile pe ei. Este aglomerație în cartierele sărace și suprapopulate, dar acolo stau mulți copii de emigranți, pe care școala franceză îi tratează diferit, deși majoritatea dintre ei s-au născut în Franța. Un guvern al extremei drepte nu-i va trata mai bine, ba din contră, de acolo plănuiesc să facă economii bugetare.

A doua mare problemă a școlii franceze nu este procentul alocat din PIB (peste 6%) ci, paradoxal, depopularea masivă. Numărul elevilor din Franța scade cu 1.5% pe an, în medie. În plus, migrația dinspre zonele rurale către marile orașe face ca multe școli să se închidă, ceea ce alimentează spirala decăderii. Ca în România. Despre asta, extremiștii nu discută, probabil ca să nu spună cineva că un anume procent de emigranți va fi necesar dacă vor să țină lumina aprinsă.

A treia problemă aproape tabu pentru politicieni este aparatul bugetar al țării, nu neapărat mare cât leneș, îmbuibat și rasist, care s-a transformat într-o castă aproape asimilabilă Sistemului de la noi.

Rassemblement National, partidul lui Le Pen, promite acum responsabilitate fiscală, dar își propune să finanțeze educația și infrastructura, să reducă taxele, deficitul bugetar și datoria publică și să dea înapoi vârsta de pensionare la 62 sau chiar 60 de ani. Numai pensiile reprezintă azi cam 25% din bugetul anual, în timp ce deficitul e binișor peste 5% și datoria publică e dublă față de România. Franța plătește anual 7% din buget pe dobânzi, iar dobânzile cresc. De unde o să producă madame Le Pen tot purcoiul ăla de bani? Din plățile către UE, din cheltuielile cu emigranții și din ”eficientizare”. Sună ca planul bețivului tulcean din cartierul cpolilăriei mele, care-și propunea să finanțeze bugetul de alcoolic din vânzarea sticlelor de bere pe care le consumă. O să meargă? Evident că nu, dar lumea speră. Pardon, crede…

Când Macron a venit cu reforma pensiilor, toată lumea i-a sărit în cap. Cum să lucreze francezul până la 64? Nemții muncesc până la 67, dar nemții sunt proști, n-au descoperit miracolul bugetar la care au acces numai populiștii francezi, plus Dragnea, Ciolacu și Grindeanu. Măriri de taxe nu se pot face, reduceri de cheltuieli nici atât, pensiile trebuie să fie mai mari decât ne permitem, toți merităm să ni se deie și, cândva, să plătească ăștia micii de stau azi în stradă, când vor fi mari. Evident, oricine spune că asta nu se poate este soroșist, haștagist, trotinetist, ueist și trădător de neam.

Doar că funia se va strânge pe par mult înainte să ajungă juniorii să ne plătească pensiile.

Schimbarea care vine (sau e pe vine?)

Domnul Mureșan a picat. Nicio surpriză, și probabil mai bine așa decât cu un guvern atârnat de un fir de păr la cheremul oricui se scoală dimineața cu cheful de a scrie o moțiune de cenzură.

Să sperăm că exercițiul își va împlini menirea pedagocică: PNL+USR+UDMR+? < 45%, iar oamenii politici și marea masă a dezamăgiților de orice fel vor ateriza, într-un final, în lumea reală, în care există doar două opțiuni: 1. fosta coaliție – mai exact PSD cu PNL având o înțelegere în privința guvernului – sau 2. PSD cu AUR. Restul sunt vise sau, ca să folosesc ultimul termen la modă în lumea AI, halucinații.

Vorbind în seara asta cu un prieten, la o bere (generic vorbind, altfel sunt întotdeauna trei, dar să nu divagăm), am primit argumentul că AUR nu are niciun interes să intre la guvernare cu PSD. Până la urmă alegerile anticipate i-ar putea aduce cele mai multe scaune în parlament și postul de prim ministru. Aș fi de acord cu asta, doar că ultimele două săptămâni au arătat câteva evoluții interesante care nu trebuie ignorate. Să nu uităm că PSD controlează justiția și CCR, sau dacă vreți nu exact PSD dar comunitatea de interese din jurul PSD, fie ele din mediul serviciilor secrete, cel militar, economic sau juridic. Unii ar numi asta Sistemul, dar definiția e fluidă. În ultimele luni justiția a demonstrat că poate fi eficientă și letală împotriva adversarilor politici ai PSD. Fritz, Clotilde și Ciucu au fost ”executați” cinic în public, plus alte și alte măgării nerușinate.

Ce vreau să spun este că tot show-ul sau circul mai pe românește din jurul arestării domnului Georgescu, pus la cale de DIICOT cu larga și jenanta colaborare a unor instituții de presă aparent respectabile, ar putea fi un semnal din partea PSD (sau a Sistemului) că o colaborare din partea AUR e necesară și, cumva, inevitabilă. AUR insistă pe alegeri anticipate, convins că va hali o bună parte din market share-ul PSD. PSD vrea înapoi la guvernare dar nu după alegeri, căci sondajele nu arată bine de loc, ci mâine. Domnul Georgescu vrea ori președinte, ori la el în Toscana (cic-ar fi un tunel dacic până acolo, cineva trebuie doar să curețe rahatul de șobolani din el).

Ca domnul Georgescu să-și merite vila din Toscana va fi probabil nevoie ca tot potențialul pe care dânsul îl mai are ca vehicul politic, Lada să zicem, să fie consumat în otrăvirea democrației din România. Deci va încerca, că vrea sau nu, să candideze din nou la prezidențiale. Ca domnul Georgescu să ajungă președinte e nevoie ca ND să fie demis prin referendum (foarte probabil, dar nu 100% sigur încă) și PSD, pardon, justiția să nu-i taie calea spre candidatură. Ce poate oferi domnul Georgescu? O presiune crescândă pe AUR ca să accepte guvernarea acum. Și uite cum se leagă lucrurile! Turul doi ânapoi se negociază în trei părți. PSD primește înapoi guvernarea, Georgescu șansa să-și încerce din nou norocul, iar AUR șansa de a-i toca în continuare pe pesediști din interiorul guvernului, știind că inevitabilul colaps va fi decontat mai mult de PSD decât de ei. O să trântească guvernul imediat ce pot avea alegeri anticipate, de data asta parlamentare.

Ca să nu-i las complet pe dinafară pe ceilalți jucători, să zic câteva cuvinte și despre ei. PNL-ul vrea, pentru domnul Bolojan, ce vrea și CG – postul de la Cotroceni. Dar poate? Posibil, dar nu 100% sigur. Ceea ce poate este să pună umărul la dărâmarea lui ND, ceea ce văd că se întâmplă pe toate canalele controlate de ei, în timp ce domnul Bolojan se ține aristocratic departe. Programul de guvernare Mureșan a tăiat semnificativ din pretinsele reforme, ceea ce ne aduce aminte de permanenta capacitate a partidului de a face compromis cu ”Sistemul”. Iar USR, singurul partid care chiar vrea și a dovedit că poate să facă reforme și să se lupte deschis cu establișmentu PSD/PNL/UDMR, stă pe bară ignorat de toți, politicieni și votanți deopotrivă. Bine că vrem schimbare, măcar aici nimic nu s-a schimbat, Doamne-ajută să ne iasă.

Catedrala, vizibilă de oriunde

Catedrala Mântuirii Neamului a fost prima clădire pe care am recunoscut-o prin hubloul avionului care cobora spre Otopeni. De fapt, singura. M-am chinuit să văd Casa Poporului, prin comparație mai degrabă lată decât lungă, dar nu i-am deslușit conturul. Apoi am irosit timp prețios ca să decid că turnurile diverselor CET-uri nu se pun la capitolul landmarks. Și așa am ajuns să recunosc doar babilonia din Otopeni, mai degrabă spectaculoasă din autobuzul 100 decât din avion.

În seara asta am văzut din nou Catedrala, de data asta de jos, de undeva din spațiul fostei Mănăstiri Văcărești. Părea să atingă literalmente cerul. Dumnezeu i-ar fi putut vedea crucea, înfiptă în stratul de nori. O lumină albă pulsa din vârful turlei, ceea ce, pentru o clipă, m-a făcut să cred că poate Dumnezeu chiar e acolo și-mi transmite un mesaj.

Păcat că nu știu alfabetul Morse, dacă asta o fi fost limba mesajului. Deci nu l-am înțeles. N-am de ales, va trebui să mă ghidez după ideile din capul meu.

ND predă aritmetică simplă

Și avem o propunere de prim-ministru! Sunt curios cum vor explica marii noștri influențări această numire, după luni de zile în care am auzit cum e ND vândut pesedeului și admirator ascuns al legionarismului. La momentul ăsta, la DIGI24, unde mă uit eu din lipsă de alternativă, se trece de la uluire la furie. Împotriva președintelui, evident.

Mai mult ca sigur, domnul Mureșan nu va deveni prim-ministru. În schimb, ce se întâmplă probabil este o lecție de aritmetică pe care primul matematician al țării le-o predă domnilor Bolojan și Fritz.

Întreg spectrul politic a profitat și a abuzat de muțenia președintelui, bazată probabil pe inabilitate, principii rigide și o idee cam prăfuită despre ce ar trebui să fie imparțialitatea prezidențială. Și probabil dezamăgire, ceea ce i se citește pe față. Dar corul acesta al detractorilor a avut, în principiu, același scop: funcția de președinte și cine îi va succeda lui ND după inevitabila lui suspendare. AUR a pus deja umărul la ”turul doi ânapoi” iar, din direcția cealaltă, PNL-ul conduce tirul propagandei în speranța că la următoarele alegeri va câștiga domnul Bolojan. Cum bine zicea președintele, ambele tabere se îngrijesc de calcule electorale.

Probabil că ND speră să-i mai frăgezească domnului Bolojan încăpățânarea, iar la următoarea nominalizare să accepte varianta tehnocrată care a fost, practic, propusă de la început. Altfel, singura opțiune rămasă pe masă va fi un premier PSD care, probabil, va trece cu sprijinul suveraniștilor. Ceea ce va însemna, firește, că domnul Georgescu se va putea aduna de pe drumuri pentru a se muta la Cotroceni, căci:

100% – 65% = 35%

și, mai ales

35% < 65%

Nu cumva iar ne-am dus după fentă?

S-ar putea să fiu iar în contra-curent, dar chiar nu înțeleg valul ăsta de ”progresiști” care aparent au votat cu Nicușor Dan și se simt actualmente dezgustați, scârbiți și-ar vrea, nici mai mult nici mai puțin decât să-l scuipe în față pe președinte. Asta ca să citez doar un pic din ce-am văzut azi pe FB, de la mari influențări. Le-o fi căzut greu excesul de merdenele din săptămâna trecută?

Nu îl cunosc pe Lucian Pahonțu iar despre tagma generalilor români din armată, interne și servicii am, în general, o părere proastă, formată din nenumărate exemple adunate, direct și indirect, în anii de după revoluție. Am văzut prea mulți idioți, prea mulți oameni lipsiți de caracter și de onoare, cu evoluții profesionale absolut dubioase și compromisuri grele la activ. Am privit, deci, ”scandalul” din ultimele zile cu rezervă, ceea ce ar trebui să fie reacția oricui cât de cât informat. Același lucru l-ar impune educația și minima politețe – dar astea, în fine, sunt deja imposibile în țara fitilelor scurte.

Am citit ce-a scris Recorder, ceea ce sunt convins că prea puțini dintre comentatori au făcut. Reportajul este, sincer, o rușine și o gaură în prestigiul Recorder. Autorii pun laolaltă bucăți de informații din surse diverse, majoritatea deja publice, și le amestecă malițios pentru a crea această ”bombă” jurnalistică, în fapt o încercare de execuție publică a șefului SPP.

Domnul Pahonțu a fost acolo în noaptea de 21 Decembrie, dar declară că nu a participat la represiune. Absolut nimic din ceea ce se scrie în articol nu demonstrează contrariul. Dar ceea ce mi se pare tendențioasă și de prost gust este asocierea forțată a unui tânăr ofițer de 25 de ani, absolvent de școală militară (la Sibiu, deci la MApN nu la securitate) și comandant al unui amărât de pluton de transmisiuni cu represiunea împotriva revoluționarilor din Decembrie 1989. Asta în condițiile în care trădători și criminali ca Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus, responsabili pentru mii de morți și răniți la revoluție, se bucură nederanjați de pensiile lor speciale. Orice a devenit ulterior acel tânăr locotenent, oricât de bun sau rău sau influent a devenit, rolul lui în 1989 rămâne insignifiant. Doar dacă domnii ziariști nu devedesc, negru pe alb și nu prin insinuări, că lucrurile stau altfel.

Nu Pahonțu e miza. Nici Revoluția. Miza e rahatul politic în care ne aflăm astăzi.

Am să închei prin a spune că cei ce se simt atât de revoltați ar trebui să-și înghită puțin sila cu care se sufocă și să se uite în jur la cine sunt cei ce ațâță, de pe margine, focul ăsta care ne consumă. Cine jubilează la noua revoltă a taberei progresiste. Cine tace strategic. N-am să-i numesc eu aici. Să și-i caute singuri când le mai trece greața.

Merdeneaua 2.0

Văzând pe FB coada literalmente kilometrică la merdenelele din Piața Amzei m-am gândit imediat că Domnul Niculușcă, după ce a intrat un pic cu bicicleta Miței în gard, are șansa unică să se revanșeze față de românul de rând. Dac-ar putea să facă el așa un filmuleț și despre starea de tot rahatul a învățământului românesc față de, să zicem, cel din Franța, poate că brusc țara asta ar avea o șansă. Hai, domnu´ Niculușcă, hai că poți!

Franța, după ziua națională

Despre ce vorbește presa franceză, a doua zi după ziua națională?

“Les favoris ridiculisés”, la presse mondiale allume les Bleus après la “correction” reçue face à l’Espagne. Bineînțeles, înfrângerea este a fotbaliștilor. Victoria ar fi fost a întregii Franțe.

La Geneva va fi răcoare astăzi, doar 32 de grade Celsius. Franța scapă de vigilance rouge de caniculă dar se mută în vigilance orange de furtuni violente.

Incendiul masiv din pădurea Fontainebleau, lângă Paris, nu e încă sub control. Au ars mai mult de două mii de hectare, ducând la închiderea autostrăzii A6 și a traficului feroviar TGV de pe axa Paris-Lyon. Trei persoane au fost arestate.

După meci, la Paris și Lyon au avut loc ciocniri violente între grupuri de protestatari  și poliție. Au fost efectuate o sută de arestari, majoritatea  puști între 15 si 25 de ani.

Incendiu la Mans, circulatia trenurilor TGV între Paris și Bordeaux a fost suspendată. Pompierii se plâng că nu au echipamente suficiente pentru controlul focului.

Macron și-a schimbat din nou mașina oficială, de data asta cu o electrică DS7.

Incendiul de la Cap Fréhel, lângă Saint-Malo, a distrus o zonă iconică a coastei atlantice.

Preturile la combustibili au crescut din nou, iar prețul barilului de petrol este din nou peste 85 de dolari. Încercarea guvernului de a controla creșterea prețurilor la pompă a arrosé du sable. Frecție la picior de lemn, expresia noastră echivalentă, mi se pare mai inspirată.

Spaniolii încă se luptă cu consecințele incendiului de săptămâna trecută, dar după meciul de aseară empatia comentatorilor francezi s-a diminuat semnificativ. În schimb, incendiul din Canada, care afectează 50 de mii de hectare, e mai mare decât toate incendiile Franței la un loc.

Donald Trump amenință că va distruge centralele electrice și pe cele de desalinizare a apei din Iran. Ar fi probabil mai uman să le dea direct o nucleară, ca să nu-i lase să se chinuie. Totuși, crede că un acord e încă posibil, doar că n-are cu cine, iranienii nu sunt sănătoși la cap. Două vapoare au fost lovite ieri, dar președintele american ne asigură că  iranienii nu controlează Hurmuz-ul și traficul e deschis.

Incendiile afectează grav plecarea francezilor în vacanță.