Ivan

Cineva întreba astăzi dacă se va mai naşte vreodată un sportiv ca el. Şi răspunsul este simplu, căci mari sportivi vor continua să se nască, fără îndoială. Întrebarea mai grea este dacă se vor mai construi astfel de caractere, acum că el nu mai e cu noi să ne-ajute.

De ce ne tot pricopsim cu oameni ca Iliescu, Băsescu, Dragnea sau în curând Cîţu

Discuţia de fond, zilele astea, ar trebui să fie despre intenţia domnului Cîţu de a arunca aiurea (încă) 50 de miliarde. Nu cred că-şi imaginează cineva că primarii ţării, majoritatea PSD şi PNL – mulţi traseişti între cele două – nu au mai primit, de câteva ori şi tot degeaba, aceleaşi sume pentru aceleaşi scopuri. Ar trebui ca întreaga opinie publică să pună o presiune uriaşă pe domnul Cîţu, care trebuie să explice de ce pe repede înainte, de ce pe uşa din dos, de ce neapărat înainte de alegerile din partid. De ce a luat-o într-o direcţie în care am zis că nu o să mai mergem, ca să nu mai fie ca pe vremea PSD-ului.

În al doilea rând, discuţia ar trebui să fie despre respectarea regulilor, fie ele de bună guvernare, de coaliţie sau de bun simţ, şi despre respect în general – în egală măsură pentru parteneri, adversari sau publicul larg.

În al treilea rând, discuţia ar trebui să fie despre felul în care comunici şi despre respectarea unui nivel rezonabil de onestitate.

Domnul Cîţu eşuează lamentabil la toate cele trei capitole. Mituirea primarilor cu banii statului, mulţi şi împrăştiaţi fără condiţii, nu diferă cu nimic de practicile domnului Dragnea. Forţarea legilor şi procedurilor guvernului ca să se întâmple lucrurile cum şi când vrea domnia sa îl face chiar mai odios, câtă vreme acum vorbim de o alianţă de partide, nu de obedienţa slugarnică şi tribală a unui singur partid-stat. Iar la capitolul comunicare, primul ministru surprinde prin stridenţa discursului patriotard (“Nu voi permite ca poporul român să fie șantajat!”) şi manipularea grosolană, menite să acopere tare de caracter din ce în ce mai multe şi mai des exibate cu fiecare zi care trece.

Dar nu despre lucrurile astea se discută cel mai mult zilele astea. Se discută intens dacă miniştrii USR-Plus vor demisiona, când vor demisiona, de ce n-ar demisiona sau cum va percepe lumea fiecare dintre situaţiile astea. Se discută despre moţiunea de cenzură “împotriva propriului guvern”, deşi cei de la USR – Plus zic pe toate vocile şi peste tot acelaşi lucru – guvernul şi alianţa pot continua, dar fără Cîţu. Se discută despre “alianţa” cu AUR, deşi cei de la USR – Plus spun că nu există aşa ceva ci doar invitaţia largă către orice parlamentar de a vota moţiunea de cenzură împotriva primului ministru. Barajul mediatic merge într-o singura direcţie. Ignorăm cauza problemei, blocăm mesajul, îl manipulăm în ceva ce nu s-a zis şi nu s-a cerut şi-apoi ne luăm la trântă cu noua realitate creată artificial.

Mă întrebam în titlu cum de tot ajungem la oameni de-ăştia? Păi mergând pe linia pe care mergem astăzi. Nu numai că lipsa de caracter trece bine merci nesancţionată. Ea iese întărită cu fiecare conflict în urma căruia ar fi trebuit să dispară. Căci e foarte posibil ca domnul Cîţu să scape, cu largul concurs al preşedintelui României care pune umărul la aceeaşi manipulare grosolană, cu mobilizarea mioapă şi interesată a membrilor de partid, cu complicitatea pesediştilor pentru care principalul adversar nu e PNL-ul ci, evident, ăia din USR-Plus care nu vor să înţeleagă cum merg treburile pe-aici. Totul în acompaniamentul cacofonic al zecilor de trupe de lăutari mass-media, gata să lălăie orice rahat cîtă vreme le lipeşte cineva o sută pe frunte.

Despre progresiva fluiditate a genurilor

Ideea specialiştilor de la buletine de a înlocui “sex” cu “gen” în noile cărţi de identitate l-a întrerupt din rugăciune pe domnul Bănescu, purtătorul de cuvinte îmbârligate al Patriarhiei. În mod surprinzător, reacţia domniei sale nu a fost, Doamne apără şi păzeşte, faţă de 666-le din cipul electronic. Ceea ce l-a scandalizat pe reprezentatul bisericii a fost vehicularea progresivă & progresistă a ideologiei toxice a (trans)genderismului, însemnând inducerea nefastei idei a genului fluid.

Ca să fiu sincer, înlocuirea cuvântului sex cu gen nu mi s-a părut a avea vreo importanţă anume până când nu li s-a sculat celor din aur şi mai apoi şi domnului Bănescu să protesteze.

În primul rând că nici măcar precedentul din gramatică nu permite o fluiditate foarte mare, nu mai zic că nu vedem pic de progres faţă de vechile-de-când-lumea genuri feminin, masculin şi neutru. Oamenii ca persoane, cum zice Patriarhia, au doar sexul masculin sau pe cel feminin. Între noi fie vorba, n-ar strica să avem câteodată şi un pic de gen neutru, de exemplu pe la mănăstiri, ca să dau doar un exemplu nevinovat şi la întâmplare. 

Dar o să trec mai departe şi o să-l provoc pe domnul Bănescu să meargă la orice serviciu de evidenţa populaţiei ca să verifice singur toxicitatea teoriei cu fluiditatea. Să meargă la o doamnă, care va să zică musai cineva de sex feminin, evident că fără să precizeze că are relaţii cu cea mai preafericită persoană din România, şi să încerce să-şi facă buletin cu genul fluid. Poate să-i ceară doamnei de la preluare de date personale să-i treacă în căsuţa respectivă, în loc de un M sau un F, un T, de exemplu, sau un Q sau orice altceva. Dacă aplicaţia software nu prevede altceva decât M sau F poate încerca, cu discursul său elevat, să o îmbârlige pe femeie să-i dea măcar un cod numeric personal care să înceapă nu cu 1 sau 2 dar cu 3, cu 4 sau, de ce nu, cu 69. Şi-abia atunci domnul Bănescu ar putea vedea în ce sens se fluidizează progresiv genurile în România. C-o fi semn al derivei către un gen camuflat în sex sau invers, al sexului camuflat în gen, e foarte posibil ca replica doamnei să fie un viguros, bărbătesc, “mai du-te bă-n PLM!”

Hacăru’ Dorel

Un hacker dracu ştie de unde s-a gândit el ce s-a gândit şi din toate firmele, organizaţiile, serverele şi laptopurile lumii ăsteia, din tot world wide web-ul care-i la fel de lat pe cât e de lung, s-a decis să atace tocmai calculatoarele unui spital din România. Le-a încărcat ălora un soft pirat, le-a blocat sistemele şi le-a cerut o recompensă ca să pună totul la loc. Ransomware, aşa se cheamă chestia asta în lumea celor care se pricep. Mi-am dat chiar şi eu cu părerea despre acest fenomen foarte la modă în Raţele şi vânătorii, dar acolo vorbeam în principal despre americani.

În mod ciudat, ştirea asta mi-a provocat o stare de bine. Credeam, până mai ieri, că mizerabilii care fac asta şi care-ar trebui să înfunde puşcăria (şi) pentru tentativă de omor, au măcar un nivel relativ ridicat de inteligenţă sau nişte abilităţi semnificativ superioare celor de pe partea cealaltă a baricadei. Dar un hacker care atacă un spital românesc ne trimite mesajul reconfortant că până şi tagma ăstora se duce dracului.

Să o luăm uşor, pe fapte. Ce s-a întâmplat după atac? Spitalul de stat evident că n-a plătit nimic. Încerc să nu mă gândesc acum la posibilitatea că cei de la spital ar fi decis oricum să nu plătească, indiferent de gravitatea blocajului. Dar n-a fost nevoie să se ajungă la chestii atât de complicate. Spitalul n-a plătit pentru că a hotărât să le dea dracului de calculatoare şi să revină la vechile lor registre din hârtie. Dincolo de posibila tragedie personală a câtorva doamne de prin birourile spitalului care au fost nevoite să joace solitaire pe telefoanele mobile, e posibil ca nimeni altcineva să nu fi observat schimbarea, asta presupunând că nu s-a produs o ameliorare reală a eficienţei administrative a spitalului.

În altă lume s-ar fi produs tragedii. S-ar fi oprit ventilatoare, sisteme de menţinere şi monitorizare a vieţii, alte chestii vitale de infrastructură. La noi, marile softuri plătite cu bani grei de statul român erau oricum inactive, ineficiente sau, prea adesea, complet inutile. Chestie care ajută în cazul atacurilor, căci statul român ar putea considera recompensa neplătită ca pe o mică recuperare din banii cheltuiţi aiurea cu firmele abonate la contracte cu statul, sub atenta monitorizare şi oblăduire a STS-ului, gardianul neobosit al naţionalismului clientelar.

De-aia zic, idiotului care a sperat să scoată bani dintr-un spital de stat nici prin cap nu i-a trecut că singura lui şansă era ca angajaţii să facă o chetă ca să le ţină serverele blocate şi să scape temporar de minunatele softuri ale patriei. Cred că toţi am fi curioşi să-l cunoaştem pe acest Dorel, păcat că cel mai probabil nu o să avem niciodată această şansă câtă vreme SRI-ul e prea plin de sub-Dorei.

Back to normal

Piscina acoperită din Bienne s-a închis în martie anul trecut, odată cu toate celelalte locuri publice din Elveţia. Cu excepţia, probabil, a câtorva săptămâni în timpul verii trecute – când puţini au avut oricum curajul să intre în apa care-ar fi putut foarte bine să fie o soluţie periculoasă de covid clorurat – a rămas închisă publicului până pe 26 iunie 2021. În tot timpul ăsta unii au protestat zicând (crezând?) că nu există covid, angajaţii s-au plâns, guvernul a ajutat cât a putut şi apa din lacurile de munte a rămas neprietenos de rece. Vă puteţi imagina cam câţi înotători pasionaţi, triatlonişti maniaci, grupe de copii nescăldaţi, aquagimnaste pensionare sau simpli amatori de bălăceală au visat la ziua în care consiliul federal le va permite din nou accesul la piscină? Un an şi trei luni pe uscat. A fost mult, dar a trecut. Viaţa şi-a reluat cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe 5 iulie, opt zile după liberare, piscina s-a închis pentru revizia anuală. Până pe 15 august, căci nimic nu poate să perturbe disciplina elveţiană a lucrului prea bine făcut.

Oraşul tuturor naţionalelor

Sunt momente când constaţi imediat inconvenientele vieţii de emigrat într-o ţară străină, chiar una civilizată şi calmă cum e Elveţia. N-o să găseşti exemplu mai bun decât situaţia numeroasei comunităţi spaniole din Bienne care, din respect pentru ţara în care trăieşte, a trebuit să-şi înghită aseară strigătele de bucurie pentru încă două ore după sfârşitul meciului în care a fost eliminată inimoasa naţională elveţiană. Au explodat gălăgios abia alături de italieni (învingători în faţa belgienilor), sărbătorind pe străzi când dracu mai ştia dacă petardele, claxoanele şi uralele care au inundat oraşul erau ale italienilor sau ale spaniolilor. Nimic neobişnuit dealtfel, căci Bienne-ul este atât de pestriţ încât se sărbătoreşte după fiecare meci. Locuitorii oraşului îşi descoperă claxoanele doar când naţionala ţării lor de origine câştigă şi nu se sfiesc să le folosească până târziu în noapte. Energia asta ne face pe toţi, un pic, învingători.

Halmyris

– Şi acolo, în bazilică, la prima baracă – v-am explicat cum ajungeţi – au dezgropat doi sfinţi martiri, Epictet şi Astion.

– Ahaaa, de-aia s-a făcut mănăstirea, răspund eu dintr-odată luminat, făcând semn din cap spre impunătoarea biserică, în construcţie şi înconjurată de schele, care se vede mai sus pe deal, la nici un kilometru distanţă. E de maici sau de călugări?

-Dacă era de maici mă făceam eu stareţ acolo, că aici şi-aşa nu se întâmplă nimic. Zâmbeşte cu gura largă, încântat de ce bine i-a venit gluma asta, apoi, brusc îşi reia tonul serios, de om care ar putea fi la fel de bine muzeograf, paznic, profesor sau simplu pescar din Murighiol, satul vecin. E de călugări, continuă omul, erau vreo 12 anul trecut dar au mai rămas doar 3, ăilalţi au plecat, că-i munca prea grea.

Întreb cât costă vizita şi-mi spune că şase lei, uşor stânjenit să ceară atâţia bani pentru o plimbare printre smârcurile deltei şi pietrele vechii cetăţi. Cred că n-ar fi adus vorba de bilet dacă nu l-aş fi întrebat. Zice că taxa include şi vizitarea muzeului, amenajat în camera mică de la intrarea în casa cu pridvor în stil lipovenesc, cu aspect mai degrabă de cherhana. Înăuntru, câteva fragmente de amfore, rămăşiţele unor vechi unelte sau poate arme, vreo două monede romane şi câteva fotografii pe pereţi. Îmi ia vreo cinci minute să “vizitez”, apoi sunt condus spre uşă de ghidul meu binevoitor.

-Vedeţi că mai sunt două fete pe şantier, studente la arhitectură de la Constanţa. Au venit să facă nişte măsurători şi să vadă ce se mai poate restaura.

Vizitez pe rând poarta dinspre nord, cu pereţii ei groşi din piatră, fostele turnuri din care au rămas doar amprentele semicirculare ale zidurilor, bazilica episcopală construită cam prin secolul al IV-lea după Cristos, în care au fost mutaţi cei doi martiri ucişi cu două secole mai devreme, baia comunală în care încă se vede pardoseala acoperită parţial de un frumos mozaic roman. Printre fundaţiile de piatră, parţial reconstruite din pietrele ce încă abundă peste tot, adunate ici-colo în grămezi, ghicesc fostele drumuri ale castrului. În latura sudică, spre dealul dominat de biserica mănăstirii, dau de cele două studente, băgate sub o umbrelă de soare. De jur împrejurul lor fumegă spirale împotriva ţânţarilor. Abia atunci am realizat că mă făcuseră şi pe mine sită în doar câteva minute. Păi de-aia a stat cetatea ascunsă în bălării o mie cinci sute de ani, pentru că era păzită de cea mai redutabilă armată posibilă, ţânţarii deltei, demni urmaşi ai legiunilor romane I Italica şi XI Claudia.

În sfârşit Dusterul îşi dovedeşte utilitatea pe drumul dintre cetate şi şoseaua naţională, deşi încerc să nu o iau chiar prin mijlocul bălţilor uriaşe, rămase de la ploaia de peste noapte. Nici prea tare nu le pot ocoli, căci niciodată nu ştii ce se ascunde în bălăriile înalte care străjuiesc drumul îngust. Ajung la o răspântie, la fix ca să-i fac loc unui tractor antic care venea din sens opus. Nu chiar de pe vremea romanilor dar aproape. Nu s-au omorât prea tare cu drumul de pământ, de altfel chiar indicatorul de pe şosea poate fi uşor trecut cu vederea dacă treci mai cu viteză.

Nu acelaşi lucru se întâmplă mai sus, căci intrarea în mănăstire se face printr-o imensă poartă maramureşeană pe sub care pot trece nestingherite două betoniere odată, câte una pe sens. Eşti întâmpinat ca peste tot în bisericile şi mănăstirile Dobrogei, lucru evident încă de la poartă. E nevoie de milostenia oamenilor ca să se termine interminabilele ctitorii ale slujitorilor bisericii. Aici, la Halmyris, trebuie terminată biserica mănăstirii, începută acum 20 de ani. Probabil că strategii lui Teodosie Ş., arhiepiscopul Tomisului, au supraestimat potenţialul de business al noii francize. Biserica va avea, presupunând că va fi terminată vreodată, cinci turle şi 37 de metri înălţime, suficient, probabil, ca să fie văzută de pe mare, 20 de kilometri mai la est. Dar nimic nu e destul de mare şi de impunător pentru locul de odihnă al primilor martiri creştini ai Dobrogei. Loc de odihnă vorba vine, căci e posibil să se fi odihnit mai bine în mica bazilică uitată de lume. Dar după minunile ce le-au săvârşit de-a lungul vieţilor lor dedicate lui Cristos şi jertfite în numele credinţei, după un mileniu şi jumătate de anonimat, trupurile lor ridicate azi la rang de moaşte sfinte trebuie să producă încă o minune. Imobiliară de data asta, cel puţin pentru început.

+/- 10.000 de metri

Ai zice că dacă eşti la 10 mii de metri ce mai contează o jumătate de metru în sus sau în jos. Dar contează… da, contează… Să luăm exemplul puradelului care stă în braţele maică-sii, trei scaune mai în faţă. Stă mă-sa în cur pe scaun, nope, copilul urlă. Se ridică mă-sa în picioare şi iese pe culoar, bun, copilul se potoleşte. Îl ridică mă-sa în sus, până-n tavan, copilul începe să râdă în hohote. Înapoi la sân, orice urmă de zâmbet s-a dus. Probabil că are un altimetru, sau poate un barometru de mare fineţe băgat pe undeva, în pempărşi, de exemplu, care măsoară perfect diferenţele de nivel. Cum ziceam, între 10.000,5 si 10.001 e diferenţă mare. Ia, stai un pic să exemplificăm, că se aşează femeia în scaun! Evident, previzibil, a ieşit chirăitul înainte să atingă fundul femeii scaunul. Hopa, iar în picioare! Se uită lung la mine peste umărul maică-sii, câteva secunde bune mă priveşte intens, direct în ochi, îmi dă prin cap că rămâne să vedem cine deoache pe cine. Nu mi-am mai exersat de mult şarmul la copii dar încă funcţionează, se pare, chiar şi pe sub mască. Storc un zâmbet la o altitudine la care ar fi fost normală doar o faţă lungă.

Înapoi pe scaun, dar cu altă strategie. Copilul e bâţâit pe genunchi, în loc de o schimbare cât o genoflexiune, câteva zeci de mici zdruncinături înalte de câţiva centimetri. Hmmm, ceva, ceva s-a schimbat, chirăiala vine acum în mici sinusoide sincronizate a căror amplitudine va sfârşi, până la urmă, în urletul suprem. Sper să nu-şi înghită limba…

Mă întrerup un pic pentru că dinspre capătul celălalt al avionului vine un bărbat cu un copil în braţe, cam de aceeaşi vârstă. Celălalt funcţionează, se pare, pe bază de gps, nu de altimetru: keep moving!, statul pe loc dăunează grav liniştii publice. Ciudat, la nici doi metri unul de celălalt, copiii se ignoră complet, se pare că radarele le sunt încă în curs de dezvoltare.

……..

I-a pus mă-sa gluga în cap şi cred că i-a derutat instrumentarul de bord, ca atunci când bagi un magnet lângă acul unei busolei. A adormit.

……..

Pilotul anunţă că începem coborârea spre Otopeni. Ia să vedem acum, îmi zic. Simt uşoara senzaţie de frânare când motoarele îşi reduc turaţia. Gluga nu mai poate filtra aproape imperceptibila scădere de altitudine. Şi să nu fi auzit anunţul, senzorul instalat în scaunul 7C funcţionează. 9.999,5. Copilul începe să chirăie. Ori nu-i place ideea de România, ori ar fi bine să-l facă mă-sa pilot, că se pare că 10.000 e viaţa lui.

Stăm bine?

“To look for a meaning in anything is less the act of a naif than of a masochist.”
 Emil Cioran

Graficul de mai sus ne prezintă, pentru câteva ţări ale emisferei noastre, procentul din populaţie care a primit cel puţin o doză de vaccin covid. Este imposibil să nu constaţi imediat ordinea foarte predictibilă a ţărilor, cu foarte mici excepţii. Dacă ai răsturna imaginea cu 90 de grade (spre stânga) ai avea harta fizică a statelor emisferei nordice, de la vest la est. Ar putea să reprezinte la fel de bine ordinea din punct de vedere al gradului de dezvoltare, de nivel de trai, de calitate a educaţiei sau a sistemului medical. Şi aş putea continua: gradul de încredere în stat, maturitatea sistemelor democratice, independenţa şi calitatea mass-media sau, de exemplu, distanţa faţă de sursele de propagandă şi dezinformare (sau sensibilitatea la ele).

Deşi cu un oarecare grad de dezamăgire, n-am fost surprins să văd România la nici 25% rată de vaccinare, deşi a avut aceleaşi resurse şi o organizare logistică cel puţin similară, dacă nu mai bună, cu ţările vest-europene care astăzi sunt foarte aproape de 50%. Când fluxul de vaccinuri şi problemele operaţionale n-au mai fost limitative, când aproape toţi cei care-au dorit-o s-au vaccinat deja, a devenit evident că procentul nu creşte pentru că nu mai sunt suficienţi candidaţi. Suntem, pe grafic şi în lumea reală, agăţaţi între vest şi est. Dac-am exclude din raportările româneşti marile oraşe – care au procente similare sau superioare Europei occidentale – ne-am târî, probabil, în coada clasamentului, alături de statele fostei URSS.

Anti-vacciniştii vor continua să creadă cu tărie în veridicitatea şi soliditatea argumentelor lor, “confirmate” zilnic de surse “solide” şi “independente” de pe net. Dar graficul de mai sus spune o poveste mult mai banală – aceea veche de când lumea, ilustrată perfect de înţelepciunea noastră populară: la omul sărac nici boii nu trag. Sau, dacă trag, trag spre est, nu spre vest.

În ritmul ăsta s-ar putea să nu atingem 30% rată de vaccinare până-n toamnă, deci nici jumătate faţă de cât ne-ar trebui. Cei care-şi imaginează că nu s-au vaccinat şi vor scăpa uşor cu asta se înşeală. Dacă s-ar fi atins pragul de imunitate de turmă n-ar fi avut importanţă cine e şi cine nu e vaccinat – am fi fost toţi trataţi la fel. Politicienii au evitat cu prudenţă subiectul “discriminării” celor nevaccinaţi pentru că toţi au sperat să se ajungă la exact acest scenariu al imunităţii colective. Dar, pentru că nu se va atinge, ce credeţi că se va întâmpla în toamnă? Păi, de exemplu, este foarte probabil că România va fi pusă, la grămadă, pe lista roşie a ţărilor “periculoase”, ceea ce înseamnă adio călătorii fără carantină în şi dinspre ţară, probabil indiferent dacă eşti vaccinat sau nu. Deci adio turism străin, cât ar fi fost. Adio şi business travel, ceea ce va afecta (din nou, dar de data asta inutil) multe firme, din turism sau nu. Mergând mai departe, dacă numărul de infectări va creşte în toamnă – ceea ce e aproape garantat – credeţi că guvernul va accepta relaxat să bage iar economia în carantină şi să suporte din nou costurile medicale şi sociale? Mai mult ca sigur nu, deci va porni prigoana împotriva celor nevaccinaţi: beţişoare cu vată în nas în fiecare dimineaţă şi de fiecare dată când intră sau ies de undeva, transferarea integrală a costurilor medicale şi de testare, până acum suportate de stat, carantine care să-i împiedice să muncească sau să meargă la şcoală, răspundere legală pentru orice consecinţe s-ar putea produce asupra altora. Nu pot obliga oamenii să se vaccineze dar pot face alternativele mult, mult mai complicate, costisitoare şi neplăcute.

Sunt convins că mulţi dintre cei care refuză vaccinarea îşi vor asuma orice sacrificiu spunând că niciun cost nu e prea mare pentru convingerile lor. Previzibil, bineînţeles, căci e plină istoria de martirii tuturor religiilor lumii ăsteia, de ce ar face credincioşii anti-vaxeri excepţie?