Săptămâna patimilor

DSC_2086Trei porți sunt deschise pentru zborul Wizzair spre Budapesta și de cinci minute nu s-a mai apropiat nimeni de ele. În stânga, o singură poartă preia bagajele celor care merg spre București. O coadă imensă taie complet în două sala largă a aeroportului din Basel. Deh, Wizzair e firmă ungurească, zice o voce enervată din spate. De fapt n-a zis ungurească, a zis altfel, mai urât. Un pic mai în față, o puștoaică sumar îmbrăcată pare să fi venit la aeroport însoțită de ambii bunici. Doar că genul de tandrețuri de care se bucură din partea amândurora înlătură imediat posibilitatea de a fi rude. Ei par desprinși din show-ul “Fermier caut nevastă”, varianta franțuzească. Sper, măcar, să aibă 18 ani (ea, că ei au, fiecare, de trei ori pe-atât). N-ar fi singura pereche ciudată (sau mènaje à trois) din coada de la check-in.

Ajuns în avion, privirea mi-e imediat atrasă de tânăra din fața mea, pe partea opusă a culoarului, care călătorește în  echipamentul de la sală: un top strâmt și decoltat în toate direcțiile posibile plus niște pantaloni prinși în capse pe lateral, genul care se înlătură dintr-o singură mișcare. Când se așează pe scaun materialul se întinde între capse, dezvăluind generos o piele neobișnuit de bronzată pentru această perioadă a anului. Mă chinui să mă uit în altă parte. Chiar reușesc, mai ales când stewardesa wizzair trece pe culoar, printre noi, mișcându-se de parcă ar defila pe catwalk, la Milano. Ar putea, sincer vorbind, dar și-a ales o altă meserie. Imposibil să nu constați că, de jur-împrejur, sunt neobișnuit de multe femei tinere, îmbrăcate provocator, aproape toate tunate cu același model hiper gonflat de buze și aceleași sprâncene copiate, probabil, după ultimul upgrade al Biancăi Drăgușanu. Sper să nu vorbesc cu păcat, dar am oarece bănuieli în legătură cu meseriile practicate de unele dintre aceste domnișoare. Săptămâna mare a catolicilor, ce se impune a fi celebrată prin post și abstinență, e un bun motiv de vacanță pentru fetele noastre care lucrează în “industria plăcerii”. Și, brusc, realizez pericolul în care ne aflăm.

La naiba, sunt într-un avion care poartă în pântece o neobișnuită acumulare de păcate, mai mari sau mai mici, dar multe și repetate consecvent. Și e duminica floriilor în calendarul catolic. Și ne-am mai și urcat, sfidător, aproape de El. Dacă e să dea o lecție, am fi foarte, foarte la-ndemână… Off, Doamne…

 

PS. Am fost cruțați, mulțumim pentru încredere. O zi mai târziu avea să ardă catedrala Notre Dame. Încurcate sunt căile Domnului…

De prin București

Mi-a sărit sufletul și-am crezut că avionul a aterizat pe lângă pistă. Apoi m-am gândit că o fi făcut, naibii, pană de cauciuc din șocul aterizării. A fost, cred, cea mai lungă și zguduită frânare pe care-am trăit-o vreodată la o aterizare. Într-un final am realizat că de vină este, cel mai probabil, calitatea pistei aeroportului Otopeni. Vechiul terminal de sosiri arată deplorabil, toate sunt neschimbate de cel puțin șase ani, curățenia este foarte aproximativă iar bagajele au început să curgă pe bandă abia după 45 de minute, record absolut. La biroul de închirieri auto nu era nimeni – ce mai contează cinci minute –  iar mașina a fost, ca de obicei, altceva decât am comandat – ceva mai prost, evident… Traficul spre oraș a fost un coșmar mai mare decât îl știam (e cu fiecare vizită mai mare).

În ziua ce a urmat am avut nevoie de un act emis de ANAF așa că am intrat în poate cel mai jegos birou administrativ în care-am fost vreodată, cu mese parcă recuperate de la gunoi și scaune cu tapițeria ruptă și buretele zdrențuit, dezintegrându-se pe holul îngust. A trebuit să stau la 3 cozi diferite pentru a interacționa cu trei doamne care au privit în același meniu de aplicație (ecrane albastre din alte vremuri), fix la aceeași informație, absolut clară, dar pe care mi-o vor putea elibera oficial abia peste trei zile. Probabil că nu le mergea butonul de print screen.

Tudorel Toader se pare că nu face față exigențelor partidului de guvernământ în materie de justiție, drept pentru care va fi înlocuit, în ciuda obedienței toxice pe care-a dovedit-o în postura de ministru. Înțeleg, implicit, că partidul este satisfăcut cu restul guvernului și cu progresul înregistrat în domeniul infrastructurii, al educației, al sănătății, al gradului de absorbție a fondurilor europene, al gramaticii sau al agriculturii. Toate sunt OK mai puțin justiția, de care se va ocupa (încă o) somitate pesedistă care a terminat facultatea de drept la 52 de ani, la foc automat, la particulară, la fără frecvență, la Turnu-Severin. Un mare om cu care sunt convins că pesediștii de rând se vor mândri și pentru care vor vota.

Și totuși, există ceva în orașul ăsta care funcționează implacabil. Pe șoseaua Olteniței se schimbă bordurile. N-au mai fost schimbate, probabil, din mandatul unui alt mare politician teleormănean, Adriean Videanu, astăzi dispărut în ceață. Se înlocuiesc bordurile vechi, ce par a fi din granit, cu altele noi, din același material. Cele vechi, aproape intacte, doar puțin murdare sau ușor ciobite în timpul demontării, sunt stivuite cu grijă, probabil urmând a fi instalate la alte lucrări. Puteți observa în cea de-a doua imagine cu câtă măiestrie au fost instalate cele noi. Câțiva metri mai încolo, șoseaua Olteniței e plină de gropi, posibil pentru că regii asfaltului au cam fost persecutați, în ultimii ani, de DNA, OLAF și statul paralel. Dar nu-i nimic, se vor reface imediat ce domnul Eugen Nicolicea își va fi dovedit eficiența guvernamentală.   

Dulce-amărui (Dolunay)

E frumoasă rău, a naibii, ca absolut toate eroinele principale ale telenovelelor turcești (și să tot fi văzut vreo 20 de minute, puse cap la cap, din vreo trei seriale diferite). Aflu, pe scurt, de la maică-mea că cică știe și să gătească, deși, serios, cui i-ar păsa? Tipul i-a făcut un ceai și cam bate apa-n piuă de vreo cinci minute, de când am intrat eu în sufragerie. Nu-i e clar deloc ce vrea, temporizează în așteptarea pauzei de publicitate, probabil că se uită mult la meciurile lui Mircea Lucescu deși ar fi exact momentul să atace. O chimie incertă se dezvoltă între ei și, încă neadaptat complet la ritmul bizantin al vieții, decid să-mi manifest nerăbdarea. “O pupă odată sau mă duc să fac un duș?”. “A, nuuu, mai dureaaază…”, vine replica maică-mii. “Ce episod e?”. “60, cred…”

Aha! Sunt convins, vă dau în scris că, până la urmă, o s-o pupe. Dar ca să iasă un happy-end rezonabil, chiar și după standardele turcești, ar fi preferabil să se întâmple înainte s-ajungă dulcica aia la menopauză.

Peppermint

images-5.jpegArnold a îmbătrânit, cred că are deja vreo trei operații pe inimă și, mai rău, a mai fost și guvernator din partea republicanilor. Jean-Claude Van Damme probabil că încă mai face filme la care nu se uită nimeni deși ar putea, cu fața aia, să facă niște șpagate mai degrabă pentru campaniile împotriva consumului de alcool.  Steven Seagal și-a luat cetățenia rusească și-l pupă-n cur pe Putin nu pentru că așa-i zen ci mai degrabă ca să scape de acuzațiile de agresor sexual. Oricum nu se mai uita nici dracu la filmele lui de categoria a ț-șpea în care arată mai mult ca un Piedone îmbibat în votcă decât ca un mare sensei.   Cine-a mai rămas? Poate Bruce Willis, deși, la vârsta lui, nu mai e deloc așa de greu de ucis, ar putea să rezolve problema o banală gripă.

Deci este, categoric, loc pe piață pentru noi eroi de acțiune, că nu mai poate săracul Jason Statham să rezolve singur toate nedreptățile lumii. Și cum suntem în epoca diversity și a egalității de gen era inevitabilă apariția unei eroine care bate mai rău ca mai sus amintitul Bruce Willis. De la îngerii lui Charlie și Kill Bill-urile lui Tarantino n-am mai văzut eroine care să poată lua legea în propriile mâini. Și chiar și-atunci, sincer vorbind, personajele feminine erau periculoase doar cât să arate mai sexi și mai rele. Eram îndemnați să le admirăm mai degrabă trupurile zvelte decât abilitățile de jiu-jitsu. 

Personajul din Pappermint, interpretat de Jennifer Garner, este mai credibil decât multe dintre personajele întruchipate de către marii action heroes menționați mai sus. Joacă bine, arată bine, ți-ar fi frică de ea și-n realitate cu uitătura aia supărată și cu fața aia ca tăiată-n stâncă. Este prima eroină femininină neinterpretată într-un registru sexist de care-mi aduc aminte acum. Păcat că joacă într-un film absolut mediocru, merita un scenariu mai bine scris și un regizor mai inspirat. Filmul abundă de clișee americane răsuflate. Ăia răii sunt ușor de recunoscut, aproape ca-n discursurile lui Donalt Trump, pentru că-s toți mexicani și tatuați pe față. Ceea ce vor cel mai mult traficanții de droguri este să omoare pe oricine mișcă-n front, că asta face afacerea să prospere. Dacă vrei dreptate nu poți să te bazezi pe poliție și justiție, trebuie să te duci să-ți cumperi de la depozitul de arme din colț colecția toamnă-iarnă 2019 de mitraliere și să te apuci să-i căsăpești pe mexicani cu mâna ta. Dar, în fine, așa sunt filmele de acțiune, câteodată trebuie să mai vedem și de-astea…

Activism de supermarket

Zinf.jpgUn Zinfandel de California, unul dintre vinurile cele mai apreciate ale americanilor, e redus 50% de vreo săptămână la unul dintre marile supermarketuri din Bienne. La 7.95 franci sticla e chilipir curat, căci vinul chiar nu-i rău, l-am încercat acum ceva vreme. Ar fi trebuit să se evapore rapid de pe rafturi și totuși nu se întâmplă, poate datorită admirabilului obicei elvețian de a cumpăra ceea ce se produce prin vecini sau poate, de ce nu, pentru că s-au dus vremurile când tot ce era american era cool și se cumpăra ca pâinea caldă în Elveția sau în Europa, în general.

Trec și eu peste micul sector al vinurilor americane, trec, cu regret, și peste marea zonă a vinurilor italienești și mă duc să cumpăr licori făcute în Franța sau în Spania, că românești nu există. E modul meu tăcut de a protesta împotriva derapajelelor politicii americane de când la Casa Albă s-a instalat Donald Trump sau a derivei naționaliste a italienilor, care au adus la putere Liga Nordului a lui Matteo Salvini. Nu sunt singurele exemple. După același principiu, evit produsele britanice pentru că sunt convins – ca și majoritatea propriilor lor cetățeni – că se pot descurca mai bine fără banii consumatorilor europeni. Am migrat de la Apple Music la Spotify, închiriez filme de pe Swisscom in loc de iTunes și trec automat pe lista mea neagră orice firmă care-și face reclamă pe Antena 3 sau România TV. Mai am, dar nu vreau să par de-a dreptul ciudat – ați înțeles, deja, ideea. Într-o lume în care opiniile mele politice sunt mai mereu îngropate într-o avalanșă de propagandă, ignoranță interesată și egoism, strivite sub voința unei majorități adesea obținută prin fraudă și manipulare, mi se pare un mod pragmatic de a protesta. Ar fi și eficient, dacă toți cei ce ne simțim abuzați de unul sau de altul ne-am coordona, căci evident nu sunt singurul care simte și procedează așa.

Poate cel mai la îndemână exemplu este SUA și politica lui Trump, care abuzează de poziția sa de mare putere încercând să obțină prin forță avantaje economice, politice și militare. Sigur că tarifele vamale pot afecta serios economia chineză, evident că o blocadă economică poate împinge o țară precum Iranul în criză și haos și e foarte probabil ca țări precum România să amâne investiții vitale în infrastructură doar ca să-și mărească cheltuielile militare la acel stupid 2% din PIB, cumpărând bunăvoința americanilor la pachet cu ceva vechituri de pe taraba lor cu armament. Dar acest gen de “Make America great again!” nu va rămâne mult timp fără urmări. În primul rând pentru că în fiecare dintre acțiunile lui Trump există o doză involuntară dar semnificativă de auto-mutilare. Taxele vamale impuse reciproc de chinezi sau de europeni afectează în mod egal companii și consumatori americani. Luna trecută SUA a raportat cel mai mare deficit comercial din istorie, deci crește, nu scade, în ciuda războiului comercial. Consecințele economice vor fi majore pe termen mediu și vor duce, probabil, economia globală în recesiune. Dar mai există un mecanism prin care americanii vor plăti prețul politicii lui Trump și care pare sa fie complet ignorat de politicienii și chiar de către presa de peste ocean. Brand-ul american pierde în valoare cu fiecare nouă mișcare agresivă, cu fiecare deviere egoistă de la principiile morale care au consolidat reputația trecută a statului american. Deprecierea este accelerată de mediatizarea uriașă de care se bucură, căci, fără discuție, scena internațională a ultimilor trei ani este împărțită de stand-up comedy show-ul lui Trump și de tragicomedia Brexit-ului.

Cum se schimbă lucrurile? În China, de exemplu, piața auto a cunoscut în 2018 prima scădere din ultimii 20 de ani, de aproape 6%. Chinezii, oameni trăiți în comunism, știu exact când vine vremea să țină banii la saltea. Dar scăderea vânzărilor Ford (-40% !!!) sau General Motors (-10%) e mult mai dramatică decât media pieței. Apple a anunțat cifre de vânzări dezamăgitoare pentru 2018 tot ca urmare a scăderii neașteptate a pieței chineze. Consumatorul chinez îl penalizează pe cel pe care îl identifică drept agresor.

Sigur că nu toți americanii împărtășesc ideile politice ale președintelui lor. Probabil că imensa majoritate a angajaților Apple îl detestă sincer pe Trump. Activismul de supermarket are efecte secundare. Nu trebuie să aveți mustrări de conștiință, se confundă cu efectele secundare produse de cei ce votează aiurea, crezând în cai verzi pe pereți. Altfel cum ar putea cetățeanul chinez, elvețian sau român să-și exprime dezacordul? Și, mai ales, cum altfel l-ar putea aduce cu picioarele pe pământ pe americanul suporter al lui Trump dacă nu făcându-l să simtă pe pielea lui efectele propriilor decizii politice? Măcar cât să-și dovedească sieși că are niște valori pentru care merită să sufere.

1.481 de ore de soare pe an

Prima noastră vizită exploratorie în Elveția, ca să vedem dac-am putea să trăim aici, a fost pe la început de iunie. În primele zile vremea a fost mohorâtă și a plouat aproape încontinuu, ceea ce mi-a plăcut la nebunie, căci asta este vremea mea favorită (de fiecare dată când spun asta trebuie să adaug că nu glumesc și nu sunt sarcastic, chiar îmi place când plouă toată ziua, spre deosebire de restul familiei mele și, posibil, de restul omenirii, care preferă soarele și vremea “frumoasă”). Vorbind despre elvețieni, un prieten emigrat aici de mulți ani ne-a avertizat că “acum sunt toți cu curu-n sus, că plouă-ntr-una de trei luni”. Aveam să vedem cu ochii noștri relația specială pe care oamenii locului o au cu soarele. Iarna în Elveția nu e grea, ninge destul de rar – Mais où sont les neiges d’antan? se întreba deja poetul mult înainte să se simtă efectele încălzirii globale – și zăpada rezistă doar pe munte, la altitudini mari, căci temperaturile sunt mai tot timpul pozitive. Totul este, în schimb, foarte gri, cu multe zile de ceață apăsătoare. Ca să vezi soarele în timpul iernii trebuie să urci pe vârfurile înalte, deasupra norilor.

Cum dă soarele un pic, în primele zile ale primăverii, toată lumea iese din casă ca să-și ia dozele de vitamina D și antidepresive. Unele terase sunt pline ochi dimineață, altele după-amiaza, în funcție de cum sunt expuse la soare. Dacă vă întrebați ce fel de terase, voi spune că în general cafenele, căci elvețienii sunt printre cei mai mari consumatori de cafea din lume. În plus, întotdeauna am fost convins că soarele reprimă/înlocuiește nevoia de alcool. În fine, să nu deviez, așa se expun la soare cei ce preferă să stea într-un loc, să închidă ochii și să se lase mângâiați de razele blânde ale începului de primăvară. Ceilalți fac practic același lucru, doar că din alergare, de pe bicicletă, din mers, din barcă sau chiar de pe pârtie, în cazul celor care schiază până când ghioceii răzbesc din stratul umed de zăpadă care se topește în vârful vreunui munte. Toată lumea iese “la aer” cu fericirea condamnatului recent eliberat de ordonanțele lui Tudorel.

Așa că asta am făcut și noi, am stat cu ochii-n soare și ne-am căutat de drum pe partea cu trotuarul însorit. Mi-a plăcut, nu zic nu, deși tare mi-aș dori să mă bucur și eu (sau poate doar eu) de trei luni de ploaie. O să se interpreteze că am cobit, da’ asta e…

 

Câteva imagini de prin plimbările de weekend:

Au înflorit copacii pe malul râului Aare.

Aare river.JPG

Aglomerație mare pe peluza braseriei Lago, aproape de malul lacului. Berea e consumată la mai puțin de 20 de metri de locul în care este fabricată, soarele e generos, e duminică și în fața clădirii se joacă petanque.  Lago.jpg

Pe vremuri, imediat după ’90, circula prin București o legendă urbană despre lebedele din Viena care au căzut pradă foamei unor concetățeni de-ai noștri, printre primii plecați aiurea în căutare de noroc. Vremurile s-au schimbat iar povestea e demult uitată. La nici 10 metri de fotograful de origine română, lebedele din Bienne își văd nestingherite de treabă. Apropo, bronzatul uniform se ia pe aici foarte în serios.

IMG_0586.JPG

 

Ex Machina

exmachinaV-ați gândit vreodată cum ne vom descurca în viitorul nu foarte îndepărtat în care va trebui să interacționăm, în viața de zi cu zi, cu roboți ultraperformanți, dotați cu inteligență artificială care se îmbunătățește automat cu fiecare experiență pe care o trăiește oricare dintre mașinile conectate în același cloud? Cum vei face, oare, față unui robot care arată ca un om obișnuit (ori, ca să complicăm situația și mai tare, ca Scarlett Johansson) dar care nu uită niciodată nimic, care știe totul despre tine din datele culese prin mii de interacțiuni diverse, care te măsoară permanent prin nenumărați senzori și algoritmi sofisticați? Cineva care știe cum ești, cum gândești, ce simți și care va fi următoarea ta mișcare… Unii mai sarcastici vor spune că cine a fost însurat o perioadă suficient de lungă e oarecum pregătit să supraviețuiască tuturor acestor provocări. Eu, bineînțeles, nu mă număr printre ei (un disclaimer necesar, ca să evit un atac cibernetic major).

Dacă vă pasionează subiectul atunci e musai să vedeți Ex Machina. Îl puteți vedea și dacă nu vă dați în vânt după robotică, căci e un film foarte, foarte bun. Datorită lui, îmi tot stăruie în minte o întrebare. După ce criterii ar trebui să măsurăm calitatea inteligenței artificiale? Avem de-a face cu un nivel înalt de performanță atunci când reușește să capteze, complet obiectivat, esențialul unei situații? Sau poate când “înțelege” suficient cât să se “joace” cu sentimentele unei ființe umane? Când dezvoltă, de-adevăratelea, sentimente proprii (care sunt reale, nu simulate după algoritmi complicați)? Și-apoi, poate fi acceptabil ca un robot să se revolte împotriva tarelor de caracter ale propriului său arhitect software? Poate fi răzbunarea acceptabilă câtă vreme e împlinită în spiritul absolut al dreptății? Ar fi asta dovadă a calității inteligenței artificiale sau o regretabilă eroare de programare?

Vedeți filmul și mai vorbim…

 

Brexit (3)

296385_106456096131988_2145695985_nVote Leave, take back control! 

Vă amintiți, firește, sloganul campaniei pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Sunt aproape trei ani de atunci, timp în care brexit-ul aproape că a fost singura preocupare a societății britanice. Deci cum stau astăzi cu mult doritul control asupra propriului destin? Să încercăm o sinteză.

Parlamentul britanic a decis acum o săptămână să solicite UE amânarea datei brexit-ului pentru a evita o ieșire dezordonată, după ce acordul negociat a fost respins de două ori în Camera Comunelor, fiind dezavuat deopotrivă de către suporterii ambelor tabere, doar că din motive diametral opuse. Liderii europeni au acceptat joi amânarea căci, dacă n-ar fi făcut-o, consecințele ar fi fost grave nu numai asupra economiei britanice ci și asupra economiilor comunitare. All under control, nu?

Dar amânarea nu vine fără condiții. Dacă parlamentul britanic nu va vota săptămâna viitoare acordul negociat atunci Marea Britanie va trebui să decidă, până pe 12 Aprilie, ce fel de (alt) brexit dorește. Aparent toate opțiunile le sunt încă deschise britanicilor: pot să retragă complet actul de ieșire conform Articolului 50 și să rămână în UE (dar politicienii nu au suficient curaj să accepte că asta ar fi cea mai sigură opțiune), pot să ceară o prelungire de lungă durată (dar vor fi obligați să participe în alegerile europarlamentare, ceea ce nimeni nu vrea), pot să decidă să aibă propriile alegeri parlamentare (care probabil că nu ar schimba nimic), pot să țină un nou referendum (la fel de incert asupra rezultatului ca și primul). Sau, cea mai ușoară dintre toate, pot să iasă fără niciun acord, varianta cu probabilitatea cea mai mare de “reușită” căci e suficient să nu facă nimic ca să se întămple. Ultrașii variantei hard brexit, cei care cred că țara trebuie să iasă imediat și fără condiții, au mai mulți ași în mânecă. Ar fi suficient, de exemplu, să dea jos guvernul – nici n-ar fi foarte greu ținând cont de performanța Theresei May – ceea ce ar împinge totul dincolo de data limită cerută de UE. Nu o fac din lașitate, pentru că nimeni nu vrea să-și asume poziția de prim-ministru. Ar putea, de asemenea, să convingă oricare dintre țările UE să blocheze orice alt acord sau amânare, lucru pe care diverși politicieni britanici l-au și încercat deja pe lângă diverse guverne populiste și naționaliste (evident Italia, Polonia, Ungaria etc). Stratagema a încercat să anuleze, pe ușa din dos, deciziile parlamentului ales al Marii Britanii. “Curat constituțional!” ar fi zis Pristanda al lui Caragiale. Dar pentru mulți suporteri ai brexit-ului scopul scuză mijloacele, mai ales când încă mai crezi că scopul e o idee bună, din păcate prost aplicată de politicieni incompetenți.

Laitmotivul celor care resping tratatul negociat de Theresa May cu UE este că documentul nu reflectă brexit-ul pentru care oamenii au votat acum doi ani și jumătate. În fapt, britanicii au votat că vor să iasă, nu și pentru termenii în care divorțul trebuie să se petreacă. Sincer vorbind, brexit-ul pe care și l-au imaginat cei mai mulți dintre votanții “leave” nu a fost și nici nu va fi vreodată posibil. Francezii au o vorbă, că “nu poți păstra și untul, și banii pe unt” (noi, românii, avem o zicală chiar mai potrivită, dar deși pomenește de rai e prea descriptivă pentru a fi folosită aici). Ceea ce majoritatea nu acceptă în UK, inclusiv în parlament, este că nu există variantă de mijloc. Brexit-ul nu poate fi altfel decât ori dur, cu consecințe majore asupra economiei, ori în varianta soft, blândă, care vine la pachet cu compromisuri în ceea ce privește libera circulație a mărfurilor și a persoanelor. Motivul pentru care deal-ul negociat de Theresa May este prost se datorează tocmai indeciziei cu privire la viitoarea relație cu UE. Tratatul doar încearcă să tragă de timp, împingând în viitor negocierile pe subiectele cele mai sensibile, în speranța unor iluzorii concesii din partea statelor europene.

Dar ca să revin la ideea cu care am început, unde este controlul pe care votul pentru brexit l-a dorit? Au cetățenii britanici, chiar cei care au votat pentru ieșirea din UE, sentimentul că totul e sub control? Simt ei că au putut influența semnificativ viitorul țării lor bifând căsuța “Leave” la referendum? Da, e posibil să-l fi influențat, dar într-un mod complet neprevăzut. Scăpat de sub control, adică…

Zburătoare mici

IMG_2558Înaintez cu greu pe culoarul îngust al celui mai mic și mai plin avion al Lufthansa. Măcar nu e Boeing, cred că-i un Embraer. Așa am ajuns, să ne dorim avioane făcute în Brazilia în locul celor americane…  8C. La culoar, bun… 5, 6… 7A… aaa, o să mă distreeez, ce noroc pe mine! Pe unul dintre scaunele din fața mea o tânără mămică ține în brațe o minune de prunc blond.

Nici nu m-am așezat bine și show-ul începe. Gângureala se transformă în mormăială rău prevestitoare și apoi în niște icnete scurte, de avertizare. După reacție, tipul din dreapta lor trebuie să fie fericitul tată. Continue reading