Zburătoare mici

IMG_2558Înaintez cu greu pe culoarul îngust al celui mai mic și mai plin avion al Lufthansa. Măcar nu e Boeing, cred că-i un Embraer. Așa am ajuns, să ne dorim avioane făcute în Brazilia în locul celor americane…  8C. La culoar, bun… 5, 6… 7A… aaa, o să mă distreeez, ce noroc pe mine! Pe unul dintre scaunele din fața mea o tânără mămică ține în brațe o minune de prunc blond.

Nici nu m-am așezat bine și show-ul începe. Gângureala se transformă în mormăială rău prevestitoare și apoi în niște icnete scurte, de avertizare. După reacție, tipul din dreapta lor trebuie să fie fericitul tată. Părinții se uită panicați unul la celălalt. Bărbatul ridică ușor din sprânceana stângă, fără să zică nimic, un fel de inutil “Ai auzit, da?”. Un biberon e înfipt instantaneu în boticul strâmbăcios, ceea ce calmează treaba minute bune, până după decolare. 

Îmi plac la nebunie decolările. Dau drumul cronometrului de pe ceas și număr cu sufletu-n gât secundele lunguiețe ale celor aproximativ cinci minute de urcare, așteptând bip-ul de release, semnul că am mai scăpat înc-o dată… Nu sunt singurul, se pare… Printre scaunele din față văd o zvârcolire de piciorușe urmată imediat de niște țipete sacadate, crescând în frecvență până se unesc într-un vaet prelung. Mă rog, el măcar își permite să se exteriorizeze așa… Bip-ul pilotului e probabil înghițit de plânset, văd doar cum lumina de centură se stinge deasupra. Panică din nou în față. Mama începe să legene copilul. Tatăl doar se apleacă ușor spre culoar, dezicându-se mut de scandal, în deplină empatie cu ceilalți călători din jur.

Copilul plânge din ce în ce mai tare. Tânăra mamă crește frecvența legănatului, dar mișcarea aproape parkinsoniană, plus anxietatea evidentă, nu par să ajute. Se încearcă iar faza cu biberonul, dar copilul se îneacă (intenționat?) și vreo câteva secunde bune toată lumea din jur își ține respirația laolaltă cu bietul bebeluș, simțind momentul critic. Nu știu dacă piloții avioanelor de vânătoare aud, pe timp de război, sirenele orașelor pe care le bombardează. Dar cei ai avionului nostru brazilian sigur au auzit, din carlinga lor bine izolată, sirena micului polonez blond, atunci când aerul blocat în plămâni a explodat în sfârșit afară. Trebuie să se fi aprins și ceva becuri de suprapresiune pe bord, că mi s-au înfundat urechile. Vecinul din stânga mea și-a acoperit capul cu palmele și s-a strâns, mic, în scaun.

Mama s-a speriat și-a ridicat copilul in picioare, pe genunchi. Au urmat vreo cinci minute de zdruncinături care l-au convins pe copil că dacă nu tace maică-sa o să dea în delirium tremens. S-a mai potolit un pic și uitându-se împrejur, printre sughițuri dramatice, a dat ochii cu mine. Mi-am afișat instantaneu zâmbetul meu de cuceritor care nu vrea sa sperie pe nimeni și care la o adică poate fi ignorat, deși și-ar dori să nu fie. Din experiență, merge bine (doar) la copii (din păcate). Când privirile ni s-au întâlnit am fost fixat o clipă de cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut vreodată. Albastru de husky sălbatic, presupunând că există combinația asta de culoare, adâncime și intensitate. Și-a mutat repede privirea înapoi la maică-sa, care-a început un glu-glu-glu-glu în poloneză. Beah, s-a intors iar spre mine, să se convingă că la el zâmbesc. A fugit iar, dar mai puțin convins. După trei iterații de-astea i-am zâmbit mai larg și, minune!, un zâmbet micuț i-a luminat și lui fățuca. M-am simțit mândru de mine, le-am dez-deochiat oamenilor copilul! Maică-sa a simțit ea ceva dar s-a întors doar pe jumătate, așa că nu m-a văzut. S-a gândit, în schimb, că poate profita de moment ca să-l culce pe-ăla mic. Probabil c-ar fi fost aiurea să-mi ițesc eu capul, printre scaune, între ea și bărbatu-său, ca să-i zâmbesc copilașului de deasupra, așa că m-am resemnat cu sentimentul tradițional românesc de ce să-i faci, n-ai ce să-i faci!

A început să chirăie încă înainte să fi fost țintuit cu spatele de poalele mă-sii, escaladând urletul direct proporțional cu frecvența de pikamer a legănatului matern. Cred ca așa învață polonezii, încă din fragedă pruncie, cuvântul ăla urât care nu poate fi reprodus aici, că există și-n română.

Ismail Kadare – Palatul viselor

visÎntotdeauna am crezut că dictatura comunistă a fost mai apăsătoare în Albania decât la noi. Și probabil că regimul comunist albanez era, la sfârșitul anilor ’80, chiar mai izolat decât cel al lui Ceaușescu, complet înecat în stalinism primitiv și în propaganda militaristă idioată, deopotrivă orientată  împotriva americanilor și a rușilor. Dar după ce am citit “Palatul viselor” sunt un pic nedumerit. Încă îmi vine greu să accept că această carte a fost publicată în 1981. Mai mult decât atât, am aflat cu ocazia asta și că prima carte a lui Kadare pe care am citit-o, “Generalul armatei moarte”, a fost publicată în 1963, amănunt care mi-a scăpat la vremea respectivă. Mă îndoiesc că vreuna dintre aceste cărți ar fi putut fi publicată în România lui Gheorghiu-Dej sau pe timpul lui Ceaușescu… Cel mai probabil că la începutul anilor ’60 un astfel de manuscris i-ar fi adus autorului ani grei de temniță, dacă nu direct moartea. Și cum nu cred că cenzura albaneză era atât de mioapă încât să nu înțeleagă semnificațiile alegoriilor politice din scrierile lui Kadare, singura explicație plauzibilă este că regimul lui Enver Hodja era, într-o oarecare măsură, mai permisiv cu literatura decât cel al comuniștilor români.

O imensă instituție a imperiului otoman culege de prin toate colțurile țării visele supușilor săi, aducându-le în Tabir Saray, uriașul palat din Istanbul unde acestea sunt înregistrate, selecționate și interpretate de către funcționari care trăiesc terorizați de teama că ar putea greși și ar putea fi pedepsiți. Imensul mecanism birocratic filtrează visele unui întreg imperiu pentru folosința politică a padișahului, pentru securitatea statului și a instituțiilor sale, pentru uneltirile diverselor tabere interesate de putere. Cei care cad cel mai adesea victime ale acestui teribil malaxor sunt chiar “visătorii” de rând, ale căror coșmaruri se transformă uneori în realitate.

Pe vremea sultanilor otomani, în lumea imaginată de Kadare, se poate să se fi numit Tabir Saray. Pe vremea lui Ceaușescu și a lui Enver Hodja s-ar fi numit Securitatea sau KGB sau mai știu eu ce nume or fi găsit albanezii pentru aparatul lor represiv care colecta nu visele ci vorbele subversive ale propriilor cetățeni. Sau, în sens invers, pentru a le picura în creieri, seară de seară și pe multe canale, propaganda de partid. Astăzi “Palatul viselor” ar putea fi poate sediul central al Facebook, cel ce colectează datele atâtor cetățeni pentru a le folosi mai apoi pentru a-i convinge să cumpere ceva anume sau să-și dea votul cuiva anume. Peste tot și în toate epocile aceiași oameni avizi de putere vor dori să se folosească abuziv de aceste unelte. Și nu pentru a ne face nouă visele mai frumoase ci mai degrabă pentru a ne adânci mai tare în somn.

O carte superbă, la fel de relevantă și astăzi.

Moromeții 2

morometii.jpgAm avut o seară de weekend cu film românesc și o premieră absolută – prima dată când putem închiria un film de-al nostru de pe o platformă de streaming, Vimeo. În sfârșit a intrat și cinematografia românească în secolul 21 în ceea ce privește distribuția!

Filmul a început cu subtitrare în engleză, ceea ce am respins revoltați de la început. Aveam să o punem la loc 10 minute mai târziu. Uitasem că la filmele românești (dar nu numai) nu înțelegi ce zic oamenii ăia pe ecran. Subtitrarea, totuși, îi ajută doar pe spectatorii români care pot astfel să umple golurile lăsate de sonorizare. Străinii pierd, probabil, o mare parte din plăcerea dialogurilor datorită calității dezamăgitoare a traducerii. În fine, totuși  un mare pas înainte!

Am citit romanul lui Marin Preda prin ’87, într-o vreme în care ar fi trebuit să învăț pentru admiterea la politehnică, deci cititul era deopotrivă irezistibil, act de rebeliune și evadare din realitatea aia gri a ultimilor ani ai comunismului.  Cartea mi-e încă vie în memorie dar nu-mi prea mai aduc aminte primul film, în care Ilie Moromete a fost jucat de maestrul Victor Rebengiuc.

Acest al doilea film păstrează ceva din spiritul cărții lui Preda. Ni-l aduce înapoi pe Ilie Moromete, iar personajul întruchipat pe ecran de Horațiu Mălăele este fabulos. Filmul readuce la viață ceva din atmosfera arhaică a lumii satului, probabil prin multele imagini superb filmate în alb-negru, amintind de vechi documentare de arhivă. Din punctul ăsta de vedere se apropie de calitatea lui “Roma”, filmul lui Cuaron care a luat anul ăsta Oscar-ul pentru film străinPăstrează autenticitatea dialogurilor și transpune spectatorului ceva din frământările acelor vremuri. Și totuși calitatea imaginii sau jocul superb al actorilor nu sunt suficiente pentru a face dintr-un film bun o capodoperă. Ceea ce lipsește “Moromeților” este povestea. Scenariul filmului este prea fragmentat, cu multe dintre scene inserate inabil sau abandonate oarecum în aer, încercând să spună lucruri care sunt interesante din punct de vedere documentar dar care din păcate te rup din microuniversul familiei lui Moromete, cel care contează și cel care dă valoare actului artistic. E prea multă politică (simți activismul lui Stere Gulea, altfel admirabil) într-o lume a satului în care politica se face numai dac-ai apucat să dai apă vacilor din bătătură și doar până când trebuie să te duci să le dai iar de mâncare.

Dar, vorba lui Ilie Moromete însuși: De unde să vă dau eu mai mult dacă atâta e?

Boeing 737 Max 8

579157_346158765495052_1651048132_nBoeing a livrat, din 2017 și până astăzi, în jur de 350 de bucăți din acest model, deci 737 Max 8 este un avion relativ nou după standardele industriei. Două dintre ele au căzut în ultimele 5 luni, unul al companiei indoneziene Lion Air, în octombrie anul trecut, iar celălalt al Ethiopian Airlines, duminică. 2 avione din 350 înseamnă cam 0,6%, ceea ce, în alte domenii, ar putea să pară puțin. Dar dacă această rată de eroare s-ar generaliza pentru toată aviația civilă ar însemna ca 60 dintre cele aproximativ 10.000 de avioane aflate acum în aer să se prăbușească…

Pentru cei care cred c-ar putea fi doar simple întâmplări fără legătură între ele să enumerăm similaritățile dintre cele două accidente: ambele avioane erau noi și abia fuseseră introduse în operare, ambele au căzut la scurt timp după decolare, în ambele cazuri piloții au comunicat turnului de control probleme tehnice și ambele au avut traiectorii de zbor similare, cu variații semnificative de altitudine. În cazul zborului Lion Air, piloții s-au luptat practic cu flight control system, sistemul software al avionului. Pentru a contracara puterea sporită a motoarelor noului avion, Boeing a introdus un nou sistem software de securitate menit să calculeze unghiul sub care avionul se ridică la decolare. Un senzor sesizează dacă avionul este prea înclinat, riscând să oprească motoarele, transmite mesajul computerului central iar acesta comandă automat aripile din coada avionului pentru a împinge botul avionului în jos. În cazul avionului indonezian, sesizând că avionul pierde altitudine, piloții au corectat intervenția sistemului software de mai multe ori dar pentru că nu au știut despre existența noului sistem și mai ales cum poate fi el deconectat în caz de eroare, au pierdut până la urmă controlul avionului.

De ce sistemele avionului au funcționat defectuos? De ce piloții nu fuseseră informați despre noul sistem software și de ce Boeing nu-i pregătise în legătură cu modul de a contracara o eventuală eroare de funcționare? Imediat după primul accident, Boeing și FAA, autoritatea aeronautică americană, au emis o circulară către toate liniile aeriene în legătură cu felul în care poate fi dezactivat noul software, dovada neglijenței cu care fusese inițial tratată problema. Dar avioanele au continuat să zboare, deși treaba FAA era să chestioneze Boeing despre erorile grave apărute la bordul unui avion nou. După al doilea accident FAA recidivează, ascunzându-se din nou în spatele lipsei unui raport oficial. Incredibil, două zile după accident, Boeing anunță o actualizare a sistemului software al aparatului (cei din industria IT știu ce riscuri suplimentare implică un astfel de update, mai ales făcut pe grabă și netestat suficient). Asta în timp ce clamează, alături de FAA, că siguranța călătorilor este principalul lor obiectiv. Dealtfel pe site-ul autorității aviatice americane scrie că “if we identify an issue that affects safety, the FAA will take immediate and appropriate action.” Moartea a 338 de oameni în două accidente aviatice asemănătoare nu reprezintă, pentru FAA, un “issue”.

Dacă urmează să zburați cu un 737 Max 8, ce să zic, Doamne-ajută!

 

Geneva Motor Show sau Muzeul Automobilelor pe care nu ni le permitem

GMS1Ca în fiecare an, am mers la Geneva Motor Show în prima duminică a târgului, deși de fiecare dată îmi promit să evit ziua asta pentru că este, de departe, cea mai aglomerată dintre toate. Trebuie să dai din coate să vezi mașinile de aproape, nu poți să faci o poză ca lumea fără să incluzi în ea baistruci hiper energici, mămici elegant îmbrăcate de bâlci sau tătăici care n-ar mai trebui să fie lăsați să conducă. La BMW, Mercedes sau la monștrii sacri ai mașinilor sport îi poți prinde pe toți cei enumerați mai sus în același cadru. Dar în fine, am ales iar prima duminică, asta e, the (Geneva) show must go on, vorba reginei…

Deși au fost prezentate multe noutăți și a fost, din nou, puhoi de lume, parcă tărgul și-a pierdut, un pic, din strălucirea anilor trecuți. Au lipsit câteva nume mari: Jaguar și Land Rover, poate prefigurând Brexit-ul de la sfârșitul lunii, Ford și ceilalți mari producători americani. Apropo de asta, singura mașină americană prezentă la Geneva a fost Jeep, deși, între noi fie vorba, cu excepția a două Wrangler-uri, celelalte erau toate Fiat-uri cu sigla americană pe bot.

Geneva a venit cu câteva concept car-uri foarte interesante. Peugeot E_Legend.jpgCel care m-a impresionat cel mai mult a fost Peugeot E-Legend, poate cea mai frumoasă mașină a târgului, o reinterpretare modernă superbă a unui iconic model al anilor 70. Dealtfel la standul Peugeot a fost o aglomerație de nedescris, mai ceva ca la Mercedes, interes binemeritat căci brandul francez a venit în ultimii ani cu niște mașini foarte frumoase și din ce în ce mai competitive din punct de vedere tehnic. Un alt concept care care mi-a plăcut a fost Honda e, o citadină electrică frumos desenată. Honda E.jpgDeși nu sunt fan suv-uri nu am putut să nu remarc cele două concept-uri de la Mazda și Nissan, cu linii de design agresive, urmând oarecum linia ultimelor suv-uri ale Toyota.

Subaru Viziv.jpgNissan IMQ.jpg

Deși am scris în titlu că este muzeul mașinilor pe care nu ni le putem permite expoziția este, bineînțeles, plină (și) de mașini cu prețuri rezonabile. La standul Dacia a fost aglomerație mare iar Duster-ul face categoric impresie bună. Fiind probabil la doar jumătate din preț, e finisat mai bine și are o calitate a fabricației superioară, de exemplu, Jeep-ului Wrangler al americanilor, care trăiește deja de ani buni doar din imaginea legendară a vehiculului militar al celui de-al doilea război mondial.

Cu ce mașini mi-ar fi plăcut să plec acasă?

Păi, de exemplu, cu noul Peugeot 208, o intrare spectaculoasă în clasa mică, unde concurența e acerbă. În varianta GT (probabil că va veni și un GTI) mașina este dinamică și sportivă fără să-și piardă, totuși, aerul de mașină practică de oraș.

Peugeot 208 GT.jpgNu pot să nu menționez aici noul model al Seriei 3 de la BMW, mașina mea favorită din toate timpurile și dintre toate clasele. Arată mai bine ca oricând, atât la exterior cât și la interior. Ar fi meritat o poză mai bună, dar în aglomerația aia, nicio șansă.

BMW3.jpgZiceam că nu-mi plac suv-urile dar, în schimb, un off-roader adevărat și-ar găsi, fără discuție, întrebuințarea, mai ales dacă n-ar trebui să dai bani pe el și, ulterior, pe parcarea în care-și va petrece cea mai mare parte a vieții. Dar acest Mercedes G-Klasse, preparat de Brabus, e superb. Genul de mașină cu care vine miliardarul elvețian sâmbătă dimineața la shopping pe Bahnhofstrasse, în Zurich. Deși lumea zice că mașina standard a miliardarului elvețian e, culmea modestiei, BMW X5.

Brabus G Klasse.jpg

Și pentru că am ieșit deja binișor din zona mașinilor pe care mi le-aș putea permite trebuie să spun că “aș pleca cu ele acasă” nu trebuie interpretat prin prisma stereotipurilor despre românii din Geneva, da? Am venit cu tenul, plec cu trenul. Acum, c-am lămurit-o și pe-asta, mai pun două pe lista celor cu care chiar m-aș da prin oraș. Un Porsche 911 mov

Porsche 911 mov.jpg

și mai ales acest 911 galben, un model vechi de vreo 30 de ani, probabil, dar încă idealul meu de mașină sport.

Porsche galb.jpg

Geneva Motor Show e plină de ciudățenii. Vă arăt și eu vreo câteva aici. În primul rând, la capitolul electrocasnice, acest Citroen electric. N-a fost simplu să-l fotografiez căci nu m-am prins de la început care-i botul, care-i fundul și pe unde bagi berea la rece. Nu c-ar conta…

Citroen E.jpg  Marii producători nu vor să lase niciun sector neacoperit. De exemplu, e concurență mare la capitolul dricuri de fițe. Întâi am văzut acest Renault, pe care francezii l-au numit, cum nu se poate mai inspirat, Ultimo. Are garda cam joasă, nu cred că intră ușor la noi la Bellu, dar cu un pic de tunning se rezolvă.

Renault Ultimo.jpg

Credeam că nimic nu-i poate concura pe francezi la capitolul eleganță bacoviană. Dar apoi am văzut ultimul model al celor de la, culmea!!!, Aston Martin. Ani de zile mașinile lor mi s-au părut cele mai frumoase din lume. Uitați-vă la acest Lagonda, chipurile un dric cross-over, care rezolvă admirabil problema bordurilor de la Bellu. Serios acum, prinși până peste cap, de doi ani încoace, cu Brexit-ul lor fără ieșire, britanicii n-au observat că Aston Martin a scos cea mai urâtă mașină din istorie. În ton cu momentul istoric.

Lagonda.jpg

Ar fi păcat să nu pun și o poză cu un batmobil, o categorie foarte populară anul ăsta la Geneva. Eu l-am ales pe cel de la Bugatti, deși erau multe altele mult mai aproape de design-ul tradițional al filmelor cu Batman. E la capitolul ciudățenii, deci sper să nu se înțeleagă că îmi place.

Bugatti Batmobile.jpg

Și un alt fel de batmobil, care la noi s-ar numi becalimobil, cu tot cu perdeluțele de rigoare la geamurile din spate.

Gigi Becali.jpg

Categoria WTF

Capitolul ciudățenii are o subcategorie, WTF… O să înțelegeți de ce. Nu știu dacă e electrică sau nu dar în mod sigur este una dintre mașinile viitorului…

WTF.jpg

Gata cu ciudățeniile. Ultima mașină e doar de pe altă planetă. E într-o categorie pe care a creat-o acum multă vreme și pe care încă o controlează cu autoritate, în ciuda faptului că, între timp, a devenit un fel de soră vitregă cu Audi Q7, mașina supremă a interlopului român. Asta de mai jos este un Lamborghini. Probabil că era clar pentru toată lumea, nu?

Lamborghini.jpg

Rauchen ist tödlicht. Fumer tue. Il fumo uccide. Fumatul nu-i chiar bun…

kentAș fuma o țigară. Fir-ar, ce-aș fuma o țigară! Nu vă zic de ce mi-a venit brusc nevoia asta cu fumatul, că nu-i frumos să dau din casă și oricum motivul, altfel trist, ar fi banal pentru voi… Dar aș băga o țigară chiar acum, după 6 ani și ceva de când m-am lăsat. Îmi mai vine, din când în când. Culmea, nu la petreceri, ca pe vremuri, ci la greu… Am zis șase ani și ceva, nu? Chiar că m-am lăsat de mult… În prima lună aș fi putut spune, în zile și ore, cât a trecut de la ultima țigară. Vreo șase luni sau chiar mai mult cred c-am numărat involuntar zilele de nefumător. “Și ceva”-ul de astăzi e dovada unei răni aproape vindecate.

Ani de zile m-am lăsat de fumat în fiecare săptămână. Cel puțin o dată pe săptămână, în fiecare dimineață de luni. În general fumam din nou după prânz sau chiar mai devreme, în prima pauză de cafea a colegilor de birou. Îmi făcusem un fel de brand personal din această neseriozitate cronică, glumeam – și acceptam, în egală măsură, glumele celorlalți – despre cât de “multă” voință reușeam să adun în lupta cu tentația. Privind retrospectiv la perioada aia poate că devenisem cumva dependent, pe lângă nicotină, și de cele 30 de secunde de atenție exclusivă de care mă bucuram lunea de dimineață.

M-am lăsat pentru prima dată de fumat după ce am terminat, cu greu, prima țigară. A fost scârboasă dar am îndurat până la sfârșit, ca s-arăt cât de matur pot fi la 16 ani. Obiceiul de a fuma mi s-a părut, de-atunci și până azi, oribil, profund împotriva credinței mele în sport și viață sănătoasă. Mi-e pur și simplu greu să accept că am fumat, totuși, mai bine de 25 de ani…

Și-apoi a venit ziua aia din august. Nici nu mai știu dacă a fost într-o luni. Nu-mi aduc aminte să mă fi pregătit în prealabil, nici să fi aruncat, simbolic, pachetul de țigări plin pe trei sferturi. N-am folosit, ca de obicei, gume, patch-uri sau alte forme de nicorette, nu mi-a fost rău și n-am mâncat fără măsură. Doar am zis că nu mai fumez și mintea mea a reușit, pentru prima oară, să blocheze eficient orice tentație (de a fuma). Pur și simplu. Și au fost oameni în jurul meu care să creadă că vreau și că pot. În rest, doar răbdare. Nici măcar n-a fost greu.

Sună banal și povestea n-are nimic atrăgător (am vrut să zic catchy, dar mi-am adus aminte că englezii preferă brexit). Probabil că veți fi dezamăgiți, fie că sunteți fumători în căutare de soluții minune sau doar cititori.

Cum ziceam, aș fuma o țigară. Dar înainte să fac o prostie îmi aduc aminte că dacă m-ar întreba cineva, brusc, care a fost cea mai proastă decizie din viața mea aș răspunde imediat, fără ezitare, apucatul de fumat. Și cea mai bună? Ați ghicit deja, decizia de a mă lăsa de fumat. Atât de bună încât am repetat-o, probabil, de sute de ori…

 

Serge Latouche – Mic tratat de descreștere senină

latoucheToată suprafața Terrei este de 51 de miliarde de hectare. Spațiul bio-productiv, cel ce  poate susține viața, este de doar 12 miliarde de hectare. Asta înseamnă 1.8 hectare pentru fiecare om care trăiește pe planeta asta. Cercetătorii de la Redefining Progress și World Wild Foundation au calculat că spațiul bio-productiv efectiv consumat de un om este astăzi, în medie, de 2,2 hectare. Cu alte cuvinte trăim, deja, pe credit, mai mult decât ne permite “plapuma”. Mai îngrijorător de atât este că sunt mari disparități între statele dezvoltate din emisfera nordică și cele sărace din sud. Un american, de exemplu, consumă 9,6 hectare, un european 4,5 hectare pe când în majoritatea țărilor africane o persoană consumă doar 0,2 hectare de spațiu bioproductiv. Dacă toți locuitorii globului ar consuma la fel de mult ca americanii am avea nevoie, astăzi, de 6 planete. Dacă o ținem tot așa, în 2050 vom avea o “datorie” ecologică de 34 de planete. Iar acest calcul nu ia în considerație faptul că nu suntem singurii locuitori ai planetei. Iar această carte a fost scrisă acum 12 ani…

În același timp, succesul unei țări, al unei companii sau chiar al unei persoane fizice este măsurat, în principal, prin procentul de creștere de la un an la altul. Creșterea economiei se traduce prin mai multă activitate economică, mai mult consum, nevoia de mai multe resurse. Este creșterea asta sustenabilă? Poate fi ea menținută la nesfârșit? Sentimentul că omenirea se îndreaptă spre un dezastru ecologic a devenit mult mai pregnant în ultimii ani. Și totuși, se pare că suntem departe de a realiza gravitatea situației, în timp ce unii chiar o neagă complet. Suntem departe de momentul în care soluții globale și rezonabile vor reuși să întoarcă acest trend. Cartea lui Serge Latouche, profesor de științe economice la Universitatea Paris-Sud, trasează liniile directoare ale unei posibile descreșteri “conviviale”.

Am aflat din carte că cel care a introdus, încă din anii ’70, noțiunea de bioeconomie, demonstrând imposibilitatea unei creșteri infinite într-o lume finită, a fost matematicianul și economistul de origine română Nicholas Georgescu-Roegen. Unanim recunoscut de cele mai mari somități ale economiei mondiale, a ratat Nobelul de economie pentru că teoriile sale economice au fost mult înaintea vremii în care a trăit.

Ca traseu de urmat nu pare foarte complicat. Pentru o descreștere controlată, “senină”, e nevoie să reevaluăm valorile burgheze ale societății actuale, să restructurăm întregul sistem de producție, să redistribuim resursele actuale (între nord și sud, între bogați și săraci, între generații), să relocalizăm activitățile economice pentru a putea produce cât mai local cu putință, să reducem consumul (de fapt consumerismul) și să reutilizăm/reciclăm cât mai mult cu putință.

Ultimul capitol al cărții tratează descreșterea ca proiect politic. Ce-ar trebui să propună o formațiune politică pentru a realiza această descreștere controlată și lipsită de tulburări sociale? Soluțiile, deși generate de o gândire logică, nu-mi par deloc atât de ușor aplicabile. În primul rând că impactul lor real asupra nivelului de trai al populației îmi pare subestimat (este, dealtfel, tratat extrem de superficial). În al doilea rând, vorbim de soluții politice care nu aparțin unei singure zone politice, baleind de la stânga la dreapta spectrului politic, ceea ce presupune un nivel de consens greu de atins în realitate. În al treilea rând soluțiile presupun un nivel ridicat de înțelegere și de pregătire economică și socială, ceea ce, din păcate, poate fi o mare problemă pentru politicienii obișnuiți. Și poate cea mai mare problemă este consensul internațional în aplicarea acestor soluții, căci o țară care aplică aceste reguli unilateral își va vedea competitivitatea afectată în fața celor care refuză să urmeze aceeași cale din interese înguste pe termen scurt. Cel mai bun exemplu este politica egoistă și idioată a lui Trump, care a anulat ani întregi  de progres în domeniul reglementărilor de mediu în SUA și a afectat grav colaborarea internațională.

Ceea ce putem face, fiecare dintre noi, oriunde am trăi, este să aplicăm în viața noastă de zi cu zi cât mai multe dintre soluțiile prezentate în carte. Căci dacă așteptăm salvarea de la “Dăncilele” și “Trumpii” acestei lumi ne vom bucura într-un viitor nu foarte îndepărtat de călduroase zile de plajă pe litoralul românesc. În Februarie.

 

Amos Oz – Dragi fanatici

Oz“Dragi fanatici” este una dintre ultimele cărți publicate de Amos Oz, care din păcate ne-a părăsit în Decembrie anul trecut. E o colecție de trei eseuri despre fanatism și fanatici de toate soiurile, fie ei habotnicii tuturor religiilor, rasiștii – ei înșiși dovezi involuntare ale faptului că noblețea nu stă ascunsă în culoarea pielii, tot mai vocalii naționaliști extremiști de astăzi sau chiar cei ce sunt fanatici… antifanatici.

Recunosc că mi-a fost un pic teamă că această carte va știrbi cumva din admirația pe care o port scriitorului Amos Oz. Căci, gândeam eu, unui evreu israelian nu-i poate fi foarte ușor să rămână obiectiv vorbind deschis despre fanatism. S-a dovedit că temerea mea, alimentată doar de ignoranță, a fost complet neîndreptățită. Privind cu un ochi lucid la lumea ce-l înconjoară, Amos Oz vede în egală măsură fanaticii ambelor tabere și nu doar pe islamiștii radicali.

Ne este expusă foarte clar teoria celor două războaie pe care palestinienii le poartă împotriva statului Israel. Unul legitim, pentru năzuința lor de a avea o patrie și de a recupera pământuri și drepturi ce le-au fost răpite prin forța armelor și prin încălcarea acordurilor ce au dus la înființarea Israelului. Altul absurd, al Islamului fanatic, pentru credința lor oarbă că evreii trebuie să moară iar statul lor trebuie distrus complet. Faptul că mulți dintre palestinieni le poartă deopotrivă pe amândouă crează confuzie iar abuzurile criminale ale celui din urmă umbresc legitimitatea celui dintâi, fiind adesea folosite eficient drept propagandă, pentru a descalifica drept “antisemite” și “teroriste” chiar și revendicările moderate și absolut îndreptățite ale palestinienilor. Și evreii duc două războaie. Unul corect, pentru dreptul de a trăi liberi, suverani și în deplină siguranță în țara lor. Celălalt, un război de oprimare, prin care statul israelian își însușește abuziv pământuri ce nu-i aparțin și îngrădește drepturile palestinienilor din teritoriile ocupate.

Amos Oz este un ferm opozant al actualei politici a guvernului israelian, pledând pentru o soluție cu două state, în care Israelul să se retragă din teritoriile ocupate și să accepte înființarea unui stat palestinian vecin. Numai așa vede el supraviețuirea pe termen lung a statului israelian amenințat de două pericole mortale. Unul din exterior, căci o țară mică nu se poate lupta la nesfârșit cu toată lumea din jur, adversari mult mai numeroși și mult mai puternici care s-ar putea uni la un moment dat. Celălalt din interior, căci ideile promovate de fanaticii evreilor vorbesc despre nevoia de mai multă forță militară, de mai multă credință, poate de mai mult control, eventual de mai puțină democrație. Iar Amos Oz are, evident, dreptate, căci este important nu numai să supraviețuiești ci și cu ce cost o faci…

PS. Cartea merită citită și prin prisma ultimelor știri referitoare la recrudescența antisemitismului în Europa. Despre profanarea unui cimitir evreiesc în Franța cu însemne fasciste nu e prea mult de discutat – este expresia unui antisemitism de grotă, cum credeam că nu mai e posibil să existe după un război mondial care a făcut atâtea victime nevinovate. Dar folosirea “antisemitismului” drept justificare a recentelor demisii ale unor parlamentari laburiști în Marea Britanie este discutabilă și ar putea fi exact expresia confuziei dintre antisemitism și critica îndreptățită a politicii actuale dusă de guvernul israelian.

Tarzan

ec92f62d7f546266a122bba6136f3afcN-am rezistat tentației de a vedea un film american pe un post TV franțuzesc – deci dublat în franceză – dar căruia am putut, grație revoluției digitale, să-i schimb coloana sonoră înapoi în limba originală, cu subtitrare în franceză. Sună complicat dar nu e, așa că m-am uitat la The legend of Tarzan, varianta din 2016deși nu-mi plac filmele cu supermani, batmani, spidermani sau wonderwomane. Copil fiind, am fost fascinat, evident, de Tarzan-ul original, scăpat ca prin minune printre degetele cenzurii comuniste și avându-l în rolul principal pe americanul Johnny Weissmuller, campionul olimpic de înot născut pe lângă Timișoara, înainte de marea Unire. Era normal ca la 10 ani să-mi placă filmele de acest gen, mai ales când restul programului TV era acaparat de marele nostru erou al junglei comuniste, născut în Scornicești.

40 de ani mai târziu, nu pot spune că nu m-am bucurat de show. Teoretic vorbind, Tarzanul de azi, ca și cel de atunci, e un super-erou mai uman decât toți ăia de i-am amintit mai sus, deși a fost chipurile crescut de maimuțe. N-are costum lycra de fițe mulat pe mușchiuleț, zboară doar din liană în liană (e drept că toate cu geometrie variabilă, în funcție de destinație) și ar putea să și moară dacă l-ar nimeri vreodată vreun glonț. Iar filmul e foarte bine făcut, cu filmări excepționale, cu peisaje de poveste, cu dinamism, cu ceva tensiune și, mai ales, cu cea mai frumoasă Jane din istoria de aproape 90 de ani a Tarzanilor marelui ecran. Margot Robbie, așa o cheamă pe actriță, și ți-e mai mare dragul să te uiți la ea cum joacă. Și mă desprind oarecum greu de imaginea atât de reușită a eroinei feminine pentru a vorbi un pic și de Tarzanul nostru scandinav, interpretat de Alexander Skarsgard. A întruchipat ani de zile un vampir în serialul True Blood, pe HBO, și ceva din rolul ăla a migrat, involuntar, în Tarzan. Poate postura lui astenică, ochii încercănați și roșii, figura mai degrabă anxioasă decât fioroasă și mai degrabă antisocială decât sălbatică. Altfel Tarzanul cel modern etalează un corp perfect lucrat la sală, de metrosexual care mănâncă (în junglă?) cinci mese pe zi, cântărite la gram și calorie, ca să nu depășească, probabil conform contractului, 10% grăsime corporală. Dacă e să facem comparație cu brutalitatea fizică nativă a lui Johnny Weissmuller, n-aș paria că Alexander rezistă prea mult în junglă cu manichiura intactă.

Dar apropo de roluri vechi importate, cumva, în jocul actorilor acestui film, vă veți întreba ce dracu caută ofițerul SS din Inglourious Basterds, 50 de ani înapoi în timp, în mijlocul Africii și pe vremea lui Leopold al II-lea al Belgiei. Simplu, așa i-a ieșit lui Christoph Waltz rolul, și trebuie să recunoaștem că el, personal, îl face bine, doar că nu-ți poți reprima sentimentul că asiști la un plagiat.

Am lăsat la sfârșit ceea ce-mi displace cel mai mult la astfel de filme cu super-eroi, despre care am scris și în Wonder Woman, și anume conexiunile relaxate cu evenimente sau personaje istorice reale.  N-am înțeles de ce în Wonder Woman scenografii au decis ca eroina principală să-l vâneze și să-l ucidă fix pe generalul Ludendorff, conducător (real) al armatei imperiale germane în WW1. În realitate, toxicul general avea să supraviețuiască războiului și avea să fie în bună parte responsabil pentru propaganda naționalistă germană care a generat al doilea război mondial. Absolut similar, în Tarzan, eroul principal – ajutat de familia de maimuțe, de băștinași, de restul faunei africane și, nu în ultimul rând, de Samuel Jackson, alt mare erou american importat discret din panoplia lui Quentin Tarantino – învinge și gonește armata de mercenari a regelui belgian Leopold al II-lea. În realitate, monarhul belgian a dispus după bunul plac de colonia africană Congo, ani de zile, fiind responsabil de atrocități greu de imaginat care au dus la moartea a 10 milioane de oameni.

De-aia nu-mi plac mie filmele astea. Îți induc ideea că e posibil și poate chiar normal să stai s-aștepți să vină vreun Tarzan să te scape…

Cine n-are carte, ce?

Fotbaliștii de la Dinamo au plecat spre Brașov cu trenul, ca să nu-i prindă fluierul de start al meciului de campionat în traficul de pe DN1, blocați de redutabilii fundași ai CNADR. În Gara de Nord ziariștii roiesc în jurul vedetelor dinamoviste.

”Ți-ai luat vreo carte, ceva, pentru drum?” întreabă indiscret unul dintre jurnaliști.

”Am telefonul. N-am nevoie de carte.”