Fermeture provisoire

Pe panoul mare din mijloc scrie “Fermeture provisoire”. Blocuri de beton barează şoseaua îngustă. În stânga şi în dreapta garduri vii din tuia, înalte de-un stat de om, delimitează nu numai curţile caselor care se întind de-a lungul drumului dar şi graniţa dintre Elveţia şi Franţa. Micul punct de frontieră de aici este închis din cauza epidemiei, transfrontalierii trebuie să ocolească prin Geneva. O patrulă elveţiană a poliţiei de frontieră urmăreşte, de pe trotuarul opus, cum două grupuri se apropie, din ambele direcţii. Fără să pară îngrijoraţi, atitudinea lor devine mai alertă, gata să intervină. Oamenii s-au oprit de-o parte şi de alta a blocurilor de beton şi se salută cordial dar nimeni nu trece dintr-o parte într-alta. Apoi încep să cânte, cu accent franţuzesc. “Happy birthday to youuu!  Happy birthday day to youuu!

O pocnitură răsună fix între versurile cântecului şi parcă lumea îngheaţă pentru o clipă. Un dop de şampanie e propulsat în aer din mijlocul părţii franceze a familiei, face o boltă înaltă de-a lungul barierei şi aterizează, regulamentar, de aceeaşi parte a graniţei.

Teorii bolnave

bienneÎntâi a fost ideea britanicilor cu imunitatea de turmă, care suna cam aşa: bătrânii şi cei bolnavi se ascund cât pot ei de bine vreo câteva luni, timp în care ceilalţi îşi continuă viaţa, iau virusul, cel puţin 60% fac boala, capătă imunitate care se extinde şi asupra celor din comunite care n-au făcut boala şi, într-un final, virusul capitulează. În tot timpul ăsta, pentru că toţi ceilalţi muncesc, economia îşi vede de treabă aproape nestingherită. Partea epidemiologică a teoriei este împrumutată de la imunitatea de turmă conferită de vaccinările în masă împotriva bolilor contagioase. Evident că susţinătorii teoriei sunt în general politicieni, nu doctori, şi nu ştiu dacă funcţionează sau nu. De exemplu, e clar că în zeci de mii de ani n-am devenit imuni la poliomielită decât după ce toată lumea a fost vaccinată. Şi-apoi, cum o să scape bătrânii într-o lume în care toată lumea e bolnavă? Ce o să se întâmple cu femeile gravide, cu cei care au alte boli, care fac accidente vasculare, accidente de circulaţie, supradoze sau mai ştiu eu ce altceva i-ar putea aduce la spital? Detalii… important e să nu scadă prea tare piaţa de acţiuni şi să nu piardă Trump – sau alţii ca el – alegerile.

O altă teorie se formează zilele astea. Lansată tot din mediile ultra conservatoare americane şi britanice pune în discuţie eficienţa răspunsului medical împotriva coronavirusului. Se bazează pe “studii” (fără a da detalii) care estimează rata deceselor între cei intubaţi variind între 80 şi 90%. Şi de-aici se întreabă dacă merită efortul de a investi bani publici în mai multe ventilatoare sau banii ar putea fi folosiţi altfel, cum ar fi pentru îmbunătăţirea tratamentului la domiciliu. Asta ar duce la deblocarea spitalelor. Teoria, după părerea mea, nu se verifică în realitate. Dacă faci o comparaţie între rata mortalităţii în Italia şi Spania, unde spitalele sunt supra aglomerate şi cea din Germania şi Elveţia, de exemplu, unde situaţia este încă sub control, devine clar că existenţa serviciile medicale contează enorm.

Dar să reiau firul logic al noii teorii de care ziceam mai sus. Motivul principal pentru măsurile de izolare a populaţiei a fost aplatizarea curbei de îmbolnăviri şi evitarea blocării spitalelor. Dar dacă 90% dintre cei intubaţi mor oricum iar restul ar putea bine merci să fie trataţi acasă atunci se elimină implicit şi motivul pentru măsurile de izolare. Şi iată-ne din nou înapoi la teoria de la care am pornit. Toată lumea înapoi la muncă, bătrânii să se ascundă şi ei cum şi pe unde pot vreo cîteva luni, nu ştie nimeni exact câte. Dar economia reporneşte şi lumea are un viitor. O teorie egoistă, cinică, simplistă şi totuşi cu destui aderenţi…

Chestia asta cu economia care reporneşte, obsesia mediilor ultraconservatoare de a împinge oamenii înapoi la muncă (pe riscul lor), mi se pare mai mult retorică politicianistă decât judecată economică serioasă. În primul rând că nu toată economia s-a oprit. Sunt nenumărate fabrici care au continuat să funcţioneze, de exemplu, în zonele italiene cele mai afectate. Apoi mulţi oameni lucrează de acasă. Ce s-a oprit este economia care se bazează pe contact direct între oameni. Iar asta nu o va putea reporni niciun decret guvernamental, ordonanţă militară sau slogan politic. În Elveţia, de exemplu, taximetriştii au fost trecuţi la transport public şi nu au fost incluşi în interdicţia de a lucra. Ceea ce-i exclude de la ajutorul de stat pentru cei rămaşi fără locuri de muncă. Dar între timp nimeni nu mai merge cu taxiul, ceea ce i-a făcut pe oameni să protesteze şi să se ceară şi ei “interzişi”. Poţi obliga un bucătar să meargă la serviciu dar nu poţi obliga pe cineva să mergă la restaurant, la coafor sau la cinema. Asta o va face numai încrederea că lucrurile sunt, din nou, sigure. Iar dacă lucrurile o iau razna complet nu cred că vor fi mulţi amatori să iasă din casă ca să meargă să lucreze în fabrici, în depozite sau la supermarket.

Un studiu ştiinţific asupra efectelor pandemiei de gripă din 1918 a relevat de curând că în zonele geografice în care au fost luate măsuri de protecţie şi de limitare economia nu a fost mai afectată iar recuperarea a fost mai rapidă după încheierea pandemiei. Asta pare să se întâmple astăzi şi în statele asiatice în care măsuri ferme şi inteligente au fost introduse devreme. Dar lumea e condusă de ideologii şi de politicieni care ştiu ei mai bine ce trebuie făcut…

 

Ce spun cifrele

Foarte, foarte interesantă această discuţie TED Connect cu John Burn-Murdoch, care prezintă patru grafice (realizate pentru Financial Times) despre evoluţia epidemiei de coronavirus, felul în care au răspuns ţările şi ce strategii par să meargă până acum.

Nu ascultaţi ce spun politicienii, ascultaţi ce spun cifrele.

Balcoanele de vizavi

balcoaneCorpul de clădire din stânga are numai chiriaşi foarte în vârstă, care depind de serviciile exclusiviste ale centrului de îngrijire de la parter, unde au suport medical, restaurant şi, în vremuri normale, chiar şi viaţă socială. Acum stau toţi închişi în propriile apartamente. Doamna de la ultimul etaj iese des în balcon să scuture cârpe de praf, îşi deretică singură prin casă toată ziua şi ne facem cu mâna de fiecare dată când ne vedem. A încercat chiar o conversaţie de la distanţă, peste părculeţul dintre noi. Ea nu prea aude, noi nu prea înţelegem dialectul elveţian, discuţia nu s-a legat. Dar ne-am bucurat chiar şi-aşa să “socializăm”. De la distanţă, aşa cum se cuvine. La fel de călduros ne salutam şi cu doamna de la doi, şi ea trecută bine de 80 de ani, care ieşea de zeci de ori pe zi în balcon ca să dea ture dintr-un capăt în altul, sprijinindu-se în căruciorul ei roşu. Până când a dispărut brusc acum o săptămână şi apartamentul a rămas în întuneric. Am aflat de la administratoarea complexului, care-i udă regulat florile, că e în spital, s-a operat de ceva, o problemă mai veche.

La doi, chiar în dreptul nostru, o femeie cu trăsături balcanice întinde rufe pe sârmă, lucru ciudat într-o clădire în care toate apartamentele sunt dotate cu maşină de spălat şi uscător. Asta face în fiecare zi, de parcă spală pentru tot blocul, poate că este modul ei de-a-şi umple timpul. Sau poate cearşafurile albe, umflate de vânt, o fac să viseze la vreun port mediteranean, albanez sau mutenegrean. Băiatul ei, care n-are mai mult de trei ani, îşi împinge bicicleta fără pedale, de dimineaţă până seara, ocolind abil albii, şezlonguri şi rufe. Seara, după ce se întunecă, îl văd prin ferestre făcând acelaşi lucru în livingul familiei, netulburat de lumina difuză şi de culorile vii ale televizorului. Dac-o să-i placă la fel de mult şi când o să treacă la bicicleta cu pedale probabil că într-o zi o să ajungă un mare ciclist.

La trei, în dreapta, un tip a meşterit o după-amiază întreagă la ceva de înălţimea balustradei. Nu e lucru comun pe aici să auzi zgomot de bormaşină din apartamente închiriate, căci găurile trebuie făcute să dispară atunci când te muţi, iar experienţa comună a demonstrat că e mult mai uşor să dai o gaură într-un perete decât s-o astupi fără să se vadă. Ceea ce e frustrant, căci de şapte ani n-am mai bătut un cui şi n-am mai dat o gaură. Tablourile instalate acum o lună, când ne-am mutat, cu sisteme pe bază de benzi dublu adezive de la Tesa, au început, rând pe rând, să cadă de pe pereţi. De fapt, după primele două, le-am dat singur jos pe celelalte. Vor sta aşa mult şi bine, până când se vor redeschide magazinele. În fine, m-am prins că vecinul de vizavi a meşterit o cuşcă abia când am văzut perechea de iepuri albi, mai mari decât Kowalski, motanul uriaş al prietenilor noştri. Prizonieri în închisoarea lor de-un metru cub, se evită elegant atunci când traseele li se intersectează în mijlocul cuştii, în diagonalele lor nesfârşite dintr-un colţ în altul. Să ţii iepuri pe balcon e o chestie neobişnuită, sunt curios cum o să se termine toată treaba asta, mai ales că vine Paştele, momentul de glorie al iepuraşilor de ciocolată, de pluş sau de-adevăratelea.

Până când îşi vor afla soarta, stau speriaţi în cubul lor din apartamentul complexului construit în Bienne, undeva în Elveţia – o matroşcă dintr-o altă matroşcă dintr-o altă matroşcă…

 

Joker

jokerJoker e un film făcut să şocheze şi să provoace. O hiperbolă grotescă a unei lumi care-şi pierde minţile dar pe care o recunoşti totuşi, sub tuşele groase de vopsea, ca fiind a noastră. Un protest fără îndoială, însă unul care refuză să-şi asume sau să se lase atras în capcana vreunei ideologii. Şi exact asta îl transformă în ţinta perfectă a tuturor ideologiilor lumii ăsteia, căci dinspre cei ce privesc prin dioptriile şi filtrele propriilor credinţe nestrămutate vin şi cele mai vehemente critici. Cum că filmul nu-i destul sau, din contră, e prea mult. Că nu se încadrează în genul comic-book-movies, cu avengerii şi poveştile lor infantile şi confortabile. Că este o producţie reacţionară de sorginte comunistă care îndeamnă la revoltă. Că încurajează iresponsabil violenţa ca act de dreptate socială sau doar o justifică drept consecinţă a unei boli psihice. Că interpretarea incredibilă a lui Joaquin Phoenix reabilitează, justifică şi încearcă şă transforme călăul în victimă. Că ideea de credinţă lipseşte cu desăvârşire în timp ce filmul nu are curajul de a-şi asuma un mesaj. 

Mesajul este acolo, doar că puţini vor să-l vadă. Este strigătul unei societăţi care se dezintegrează, un malaxor imens în care sunt prinşi laolaltă săraci, bogaţi, canalii, criminali, suferinzi, nebuni. Şi cei ce reuşesc să-şi păstreze busola. Râsul grotesc al lui Joker este, în acelaşi timp, protestul şi urletul după ajutor al unui om căruia i se refuză cu răutate orice semn de bunăvoinţă. Din partea semenilor şi din partea unui stat disfuncţional şi crud care nu dă doi bani pe cei ca el. Nişte clovni, cum zicea bogătaşul din film. Cei rămaşi în urmăThe deplorables. Pentru oamenii aceştia perspectivele sunt complet limitate de presiunea imensă sub care trăiesc şi împotriva căreia nu găsesc resurse de nicăieri. Şi când urletul acela bolnav încetează tot ce rămâne e doza zilnică de Xanax. Şi pistolul încărcat, îndreptat spre propria tâmplă sau spre alţii.

Credeam că Parasite nu a avut rival anul ăsta. Dar am văzut Joker şi nu mai sunt atât de sigur.

Home work(out)

Am mutat cu noi în Elveţia o pereche de gantere pe care, în aproape şapte ani, nu le-am atins decât ca să le mut dintr-un apartament într-altul. Le-am căutat zilele trecute, doar pentru a constata că le-au luat fetele, care fac parte din generaţia care se antrenează pentru carantina asta de coronavirus din fragedă pruncie aşa că statul în casă nu le deranjează (câtă vreme merge netul).

N-am mai fost la sală de trei săptămâni. M-am autoizolat, ca un cetăţean responsabil, înainte de interdicţia federală, care a venit (prea) târziu, abia săptămâna trecută (ceea ce se vede cu ochiul liber în recolta de 12 mii de cazuri). Bine, în prima săptămână e adevărat că am fost în România dar nici acolo nu m-am dus, ca de obicei, la Viva Fitness, am alergat doar în jurul Văcăreştiului. Şi-am fost foarte aproape să-mi dobor propriul record pe 5k, vechi din 2013. Nu m-am putut abţine să nu mă laud un pic…

La Bienne n-am Văcăreşti aşa că alerg de-a lungul râului Suze, prin parcul din spatele fabricii de ceasuri Omega. Nu ştiu de ce dar aici sunt mult mai lent decât la Bucureşti. Probabil că nu lipsa poluării e de vină ci diferenţa de motivaţie, de nivel (Bienne-ul e mai sus cu vreo 400 de metri) şi, nu în ultimul rând, ciorba de văcuţă a maică-mii, un anabolizant natural. Parcul are 3 km în lungime, nu e aglomerat, deci poţi evita lesne apropierea de alţi oameni. E soluţia perfectă, asta până când o să se interzică şi alergatul, moment în care nu ştiu ce naiba o să mai fac. Câine n-am, deja faza cu câinele nu mai merge, că s-au prins italienii că unii îşi închiriau patrupedele cu 20 de euro tura celor amatori să se frece pe-afară. Să zici că alergi la supermarket sau la farmacie nu ţine. Balconul l-am măsurat, are zece metri, o să mă ia repede cu ameţeală. Aş putea să sar coarda ori să comand o bandă de alergare (subiect încă negociat în familie). Mi-am transformat bicicleta de şosea în bicicletă staţionară şi, deşi nu-mi place, o s-o folosesc dacă n-o să am de ales. Dar duc dorul exerciţiilor de fitness. Am început să fac exerciţii cu propria greutate, gen flotări şi alte chestii. Mi-am comandat paralettes (nişte paralele mobile, nici nu ştiam că se cheamă aşa), şi m-am uitat pe site-uri după gantere şi haltere, dar dai cu tunul şi nu mai găseşti un gram de fer în toată Elveţia, l-au cules ăştia pe tot. 

Dar adevărul este că nimic nu o să poată înlocui barele, discurile, dispozitivele, aparatele şi oglinzile sălii. Şi energia de-acolo, care te împinge să intri în competiţie cu cei mai tineri dar în primul rând cu tine însuţi. Aşa că abia aştept să ne putem întoarce. Sper să ne revedem cu toţii bine sănătoşi şi s-o luăm de la capăt. Sper că fetele alea n-or să se îngraşe prea tare în pauza asta competiţională. 

Force Majeure

Force_Majeure_posterDe departe cel mai bun film pe care l-am văzut de la Parasite încoace este acest film din 2014 al suedezului Ruben östlund, dramoleta cu accente comice a unei familii în care femeia face din ţânţar armăsar, bărbatul ţânţar din armăsar şi, pentru că protagoniştii sunt suedezi şi nu români, nimeni nu e dispus să pună batista pe ţambal. Posibil şi pentru că nimeni nu o fi văzut vreodată un ţambal în celebra staţiune franţuzească de ski unde se întîmplă toată tărăşenia, deşi dracu ştie pe unde au mai ajuns rapsozii noştri. O poveste simplă, spusă inteligent, filmată perfect, cu adâncimi pe care fiecare le explorează în funcţie de cât pricepe sau până unde are curaj să coboare. Cei căsătoriţi vor rânji tâmp tot filmul. E la derută, doar pentru a evita vreo avalanşă conjugală, în fapt nivelul lor de înţelegere e la cu totul alt nivel, mult mai profund. Nu zic mai mult, că nu vreau să stric plăcerea nimănui. La film mă refer…

Nu ştiu unde l-aţi putea găsi, probabil pe net, eu l-am înregistrat de pe un post englezesc al Swisscom-ului elveţian. Merită să-l căutaţi.

 

The Irishman

theirishmanS-a întîmplat că aseară am văzut Stand up guys, un film din 2012 cu Al Pacino şi tac-su lui Angelina Jolie. Am zis să mai mutăm de pe ştiri şi să vedem o comedie care să ne mai înveselească şi să ne mai ridice moralul, când colo am dat peste varianta mai second hand a lui The Bucket List. Filmele astea ar merita o categorie a lor, care să se numească, evident, “Puşca şi cureaua lată”. Când muţi de pe ştirile despre apocalipsa vârstei a treia ultimul lucru pe care vrei să-l vezi e un film despre ultimele dorinţe ale unor bătrâni vai de capul lor. Aşa că doar eu am rezistat până la final.

Am zis să nu repetăm greşeala şi în seara asta, aşa că am renunţat la ideea unei (alte) comedii insipide pentru un film bun, nominalizat la Oscar, The Irishman-ul lui Scorsese în care joacă Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci. S-au făcut multe filme despre mafia italiană a oraşelor americane, cea mai bună fiind trilogia “The Godfather” a lui Copolla, care probabil că a şi inspirat genul. The Irishman încearcă să fie diferit, în sensul în care povestea se derulează în jurul unor evenimente şi personaje reale pe parcursul câtorva zeci de ani. Ceva gen Forrest Gump dar fără umorul, subtilitatea şi ingeniozitatea acestuia. Înregistrând mecanic evenimente, fără să aibă vreo poziţie sau vreun mesaj faţă de acestea. În plus, a fost mult mai uşor să-l întinereşti pe Tom Hanks, care pe-atunci n-avea încă 40 de ani, decât să faci un De Niro de 77 sau un Al Pacino de 80 să arate de 30. Personajele lor, în cea mai mare parte a filmului, nu sunt credibile, nu au vitalitate, le lipseşte expresia, poate datorită prelucrării digitale menite să-i facă să arate mai tineri sau poate prelucrărilor chirurgicale, pe ici pe colo. Şi oricum, nu-i deajuns să lucrezi numai la faţa personajului, câtă vreme personajul tînăr al lui De Niro, ucigaşul fioros al mafiei, nu cred c-ar speria pe cineva cu mişcările lui “în reluare”, buffering ar zice englezii, probabil datorate artritei, de am crezut că au exagerat ăştia de la Netflix cu reducerea anunţată a calităţii streaming-ului. Şi mai e o chestie. De Niro şi Pacino au jucat, din păcate, în prea multe filme proaste în ultimii ani, creându-şi automatisme din care nu mai pot ieşi, “branduri” care or fi bune să facă bani din filme de categoria B dar nu artă, în care trebuie să te reinventezi permanent. Joe Pesci, spre exemplu, mi-a plăcut, personajul lui e singurul rotund, bine jucat, pe când De Niro reuşeşte abia spre final să inspire un pic de emoţie, prea târziu pentru un film atât de lung. Aşa că, şi în seara asta ca şi ieri, doar eu am stat până la sfârşit, în principal ca să am motiv să scriu chestia care se termină aici. Spre că n-a fost prea lungă :).

Epidemie vs Economie e o temă falsă

BulaProbabil că la momentul ăsta nimeni nu mai crede că pandemia de coronavirus e o simplă “răceală”, deşi blogul unui onorabil profesor universitar american estimează că 30% dintre conaţionalii săi continuă să considere totul o isterie controlată de forţe oculte, menită să distrugă economia mondială. Pentru că aşa le-au spus Trump, Fox News şi propaganda ultra conservatoare susţinută de trolii ruşilor. Şi asta va costa foarte multe vieţi. Şi, pe lângă asta, foarte multe locuri de muncă. Pentru cine are ochi să vadă, nimic nu demonstrează mai bine faptul că propaganda ucide şi te face mai sărac.

Ceea ce se întâmplă astăzi în Italia, în Iran şi deja în zone extinse din Spania, Franţa şi Elveţia dovedeşte fără putinţă de tăgadă că business as usual nu este o opţiune. Acum doar două săptămâni existau guverne care se uitau de pe margine. Astăzi discuţia este despre cât de stricte trebuie să fie măsurile de izolare. Şi, din păcate, în loc să vadă evidenţa şi să acţioneze preventiv multe guverne doar reacţionează ca urmare a valului de îmbolnăviri, când este deja prea târziu.

Evident că este vorba de o urgenţă medicală. Pe de altă parte, este la fel de evident că economia va fi afectată masiv. În condiţiile unei incertitudini totale, două curente opuse de opinie s-au confruntat în ultimele săptămâni. Primul pierde teren. Să nu faci nimic duce la creşterea exponenţială a numărului de cazuri, la blocarea spitalelor, la panică şi, inevitabil, la blocarea economiei pentru că oamenii se tem să mai meargă la muncă sau să deschidă micul magazin de cartier sau frizeria sau restaurantul. Nici al doilea curent nu este lipsit de controverse. Să blochezi totul foarte strict opreşte practic economia imediat. Pentru cât timp e următoarea întrebare. Dacă virusul va putea fi controlat după două săptămâni sau o lună impactul va fi în mare parte reversibil. Statele îi vor ajuta pe cei în nevoie să treacă peste perioada de blocaj şi totul va reveni la normal relativ rapid. Dar dacă blocajul va dura până la sfârşitul verii, de exemplu, pentru mai multe luni, situaţia nu ar mai fi la fel de sustenabilă. Pentru că probabil niciun stat nu va fi capabil să susţină luni de zile un şomaj de dimensiunile astea. Nu va dura mult până când cei ce nu vor mai putea să se întreţină în izolare vor ignora regulile şi vor redeveni activi pentru a câştiga bani, cu orice risc. Mai ales tinerii, pentru că sunt mai vulnerabili din punct de vedere economic decât epidemiologic. Dar rezultatul ar fi că epidemia nu va putea fi controlată. Există şi opinii că vom trece printr-un fel de yo-yo economic, cu perioade alternative de blocaj strict şi relaxare a regulilor, până când un vaccin va deveni disponibil, probabil că cel mai devreme peste un an.

Provocări uriaşe ne stau în faţă. Ca şi când situaţia n-ar fi suficient de gravă, vedem la tot pasul proastă administrare a interesului public, indiferenţă, egoism, lăcomie, prostie şi propagandă. Şi toate astea costă vieţi, locuri de muncă, progres social. Pentru a trece cu bine peste toate e nevoie mai mult ca oricând de politici inteligente, de oameni bine pregătiţi, bine intenţionaţi şi bine informaţi, de colaborare, de conformare în faţa noilor reguli, de coeziune socială şi de empatie. E prea mult?

Mâncărimi periculoase

-Nimic pe lumea asta nu-ţi dă o mâncărime mai mare decât recomandarea de a evita să-ţi atingi nasul, gura sau ochii.

-Ar trebui să existe o lege a lui Murphy pentru chestia asta.

-Cea mai mare fabrică europeană de respiratoare artificiale este în Elveţia. Oamenii şi-au mărit producţia la maxim, pentru a încerca să acopere cererea care a explodat în ultimele săptămâni, în primul rând din Italia, unde sute de oameni mor în fiecare zi pentru că nu pot respira şi nu există resurse pentru a fi ajutaţi. Doar că producţia e încetinită semnificativ pentru că România blochează exportul unor componente indispensabile. Bună treabă, e cam ca în bancul cu ciobanul care-a rămas fără slănină dar stă liniştit pentru că ceapa e încă la el în desagă.

– Se pare că obtuzitatea asta egoistă – pornită din interdicţiile de export instaurate de guvernele Germaniei, Franţei şi Poloniei – a fost extinsă la nivelul UE cu scopul de a bloca exporturile de echipamente de protecţie (plus multe alte produse care n-au nimic de-a face cu măştile de protecţie, dovada unei incompetenţe îngrijorătoare), deşi capacităţile lor de producţie, în multe cazuri, sunt semnificativ mai mari decât nevoile interne. În plus, produse semifabricate care nu mai pot fi exportate din UE blochează producţia unor fabrici din afara UE (Elveţia, de exemplu)  care sunt vitale pentru sistemele de sănătate din statele UE. Încearcă să explici complexitatea  supply chain-urilor globale unui politruc populist care n-a făcut nimic ca să se pregătească înainte de criză, nu pricepe nimic din ce se întâmplă astăzi dar e plin de idei personale, care mai de care mai nocive.

-Ceea ce se va întâmpla în cazul de mai sus este că statul elveţian va rechiziţiona, probabil,  producţia redusă a fabricii iar ţările UE nu vor mai primi nimic din echipamentele atât de necesare.

-La sfîrşitul lui Ianuarie un deştept sarcastic, genul de care-i plină lumea, deplângea în “Republica” starea de tembelism planetar în care s-a ajuns, după ce 11 milioane de oameni fuseseră izolaţi în Wuhan după numai 81 de decese provocate de coronavirus. Deşi lucrurile s-au mai schimbat între timp, chiar şi azi o să găseşti nenumăraţi oameni îngrijoraţi mai mult de starea economiei decât de cea sanitară, în faţa măsurilor dure de limitare a propagării epidemiei. Au ei impresia că dacă situaţia scapă de sub control şi panica se generalizează, cum s-a întâmplat deja în Wuhan, în nordul Italiei şi în Iran şi e pe cale să se întâmple în Madrid, Ticino, Alsacia şi multe alte locuri de pe glob, economia o să continue netulburată să-şi vadă de treabă.

-Situaţia pare să fie mult mai bună în Turcia, cu doar doi morţi şi 190 de infectaţi. Un coleg tuc mi-a explicat şi de ce. Oamenii nu pot să moară de capul lor de coronavirus, numai Erdogan decide cine şi de ce moare. Cam la fel pare să fie situaţia şi în Rusia. Numai în vremuri de-astea de criză îţi dai seama ce mare avantaj e să ai în fruntea ţării un om puternic.

-Mare uşurare pentru elveţieni: un mare epidemiolog confirmă că virusul covid nu se transmite prin cheese fondue,  varianta elveţiană a micilor româneşti. Va trebui să te pupi cu gazda care te-a invitat la cină ca să-l iei.

-Evident că autorităţile federale elveţiene au publicat liste cu recomandări pentru alimentele pe care trebuie să le cumperi ca să rezişti acasă în timpul crizei. Deja a doua zi de stat în casă şi am terminat provizia de ciocolată care ar fi trebuit să ţină o săptămână. Încă ne protejează împotriva unei potenţiale foamete, doar că nu de pe raftul din debara ci de pe cur, unde probabil că s-a depus confortabil.