O discuție politică de unul singur

Steaguri1Păi nu mai bine aveam noi dezbaterea asta tradițional românesc, în bucătăria mea de la bloc, din Berceni, cu prieteni, cu niște beri în față și învăluiți în fum de țigară de să zici c-am intrat în faza terminală a încălzirii globale? Nu e – nu e, asta e, mă descurc singur cum pot. Am înlocuit berile cu altceva, de fumat m-am lăsat de șase ani, nouă luni și treișpe zile și bucătăria de-aici e comună cu livingul. Problema cea mare e că nu mă contrazice nimeni (încă) și-asta mă face să-mi pierd din incisivitate. Păi Halep să fii și tot nu le dai așa bine când joci singur la perete. Deci, ce s-o mai lungim, duminică-s alegeri. Eu cu cine votez?

Am acces foarte limitat la sursele tradiționale de zgomot de-acasă așa c-am urmărit campania electorală mai degrabă din titlurile de pe Biziday-ul lui Moise Guran. Deci am lacune serioase și de-aia încerc să-mi croiesc drumul logic spre decizia de vot care să mă reprezinte. Dacă n-ajung la niciun rezultat știu deja ce să fac grație unui alt post wordpress: desenez un pătrățel pe formular, scriu Vlad Țepeș în mijlocul lui și-aplic ștampila cu grijă, fără să depășesc perimetrul.

În fine, oare ar trebui să-ncep cu analiza de la ăl mai mare la ăl mai mic? Sau să-i dau întâi la o parte pe-ăia de nu-s votabili și să văd ce-a rămas? În mare, cele două criterii cred că se cam suprapun. Să încep, deci…

PSD. Ar trebui sa fie simplu de justificat de ce nu ar trebui să mai voteze cineva cu PSD. Partidul ăsta a condus România vreo 20 din cei 30 de ani care au trecut de la Revoluție. Categoric primii șapte și ultimii șapte, dacă nu opt. Unde suntem astăzi i se datorează în cea mai mare măsură. A ajuns – din cel mai mare partid al țării și, practic, singurul partid de stânga – camarila imbecilă și obedientă a unui grup infracțional (bine) organizat. În practic 30 de ani de existență partidul a mers din rău în mai rău. Timidele încercări de reformare, majoritatea oricum mai degrabă exerciții improvizate de imagine, au fost întotdeauna înăbușite de aripile conservatoare ale partidului. Au câștigat, de fiecare dată, diversele specii de răufăcători. Cel mai adesea, cei gata să pună bir pe orice metru de drum, pe orice bucată de țeavă vândută din proprietatea statului și pe orice zambilă băgată în pământ. Mai de curând interesul s-a concentrat pe evitarea cu orice preț a consecințelor legale ale anilor de haiducie. Să nu-i uităm nici pe nenumărații idioți utili care înțeleg totuși că obediența și lipsa de scrupule, adăugate lipsei de caracter, sunt singurele “calități” care-i vor ajuta să rămâne în continuare în fruntea bucatelor. Plus corul imens al propagandei și manipulării grosolane, cu sopranele lor bine cunoscute și bine plătite. Politici sociale, macroeconomie, infrastructură, strategie de politică externă? Ha-ha-ha! Hai mă, ce dracu, sunt toate în programul de guvernare! Deci nu, nu și nu. Toxic.

PNL este astăzi fix ce-a mai rămas după implozia spectaculoasă a două partide pe vremuri importante, acum aproape nerelevante. După părerea mea este moștenirea toxică a leadership-ului băsescian. Dac-ar dispărea mâine aproape că n-ar observa nimeni. Mulți au părăsit barca, desconspirați ca foști securiști, alții doar au primit ordin să plece iar mulți au probleme cu justiția după ce au cam băgat mâna în banul public. Or fi plecat, câțiva, și de bună credință, sătui de aerul viciat din partid. Așa că pe cei de prin conducere pe care-i mai știi i-ai cunoscut lălăind după ureche la chitară sau pozând decoltat prin reviste glossy. Sau îi recunoști după fălci. Ca și PMP-ul fostului președinte, mimează opoziția – parțial pentru că habar n-au ce să facă și parțial pentru că pe câțiva chiar nu i-ar deranja o amnistie. Una peste alta, un partid pentru care nu se mai poate vota.

ALDE. Este partidul celor despre care scriam mai sus c-au plecat din PNL pentru că au fost desconspirați ca foști sau actuali securiști sau pentru că au la activ afaceri necurate și vor să scape nepedepsiți. Probabil că își imaginează că sunt diferiți de PSD – mai educați, mai cu ștaif, mai frecventabili. În fapt, sunt doar o gașcă deplorabilă de profitori fără scrupule, la fel ca și colegii lor din PSD. Deci categoric nu!

PMP. Hai sa fim serioși! Nu!

UDMR. Partidul “balama” care poate lua orice formă și orice culoare. În ultimii ani culoarea a rămas preponderent maronie, probabil din combinația cu prea mult roșu PSD-ist. Normal că nu!

Alianța2020 USR PLUS. Este evident că nu au suficientă experiență politică. USR a dezamăgit adeseori în parlament, comportându-se imatur, mai degrabă ca o organizație civică a străzii decât ca un partid politic. Sunt un amestec eterogen de oameni cu viziuni diverse, încă nu au o strategie clară și felul în care comunică este adesea inconsistent sau strident. Și totuși… Sunt majoritatea oameni bine intenționați, au specialiști și o agendă corectă, sunt moderni, deschiși la minte, pro-europeni. Pe de altă parte Dacian Cioloș a dovedit, ca prim-ministru, că poate conduce după reguli profesioniste de guvernare, că poate stabili o strategie și că poate mobiliza specialiști. Și în plus, fără să ne ascundem după deget, alianța asta beneficiază de tradiționalul avantaj al lipsei de alternativă. Păi, sincer, cu cine altcineva să votezi când e clar că așa nu se mai poate? Sau poate crede cineva că se mai poate cu Daddy, Olguța, Codrin și Vasilica? Deci, clar (pentru mine)…

A fost lungă, nu? Termin imediat. Vor fi câțiva care să-mi reproșeze c-am scris atâtea cuvinte deși mi-era clar de la început unde-o să ajung și ce-o să zic că votez. Păi, n-am început eu zicând că-mi doresc o dezbatere tradițional românească? Nu așa se-ntâmplă în toate bucătăriile noastre de bloc? Vorbim, ne certăm,  ne-mbătăm,  ne-afumăm, orice!, dar nu ne schimbăm credința politică. Cine-o să iasă?

Aveți puțintică răbdare, stimabililor! 

Filip Florian – Toate bufnițele

Toate bufniteleMi se pare că în ultimii ani se scrie în românește din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine. Iar romanul lui Filip Florian, scriitor de care nu auzisem până am pus mâna pe “Toate bufnițele”, a fost o surpriză extrem de plăcută.

Am fost suprins încă de la început, căci nu credeam că se poate scrie atât de frumos despre lumea de dinainte de 1989 și despre haosul primilor ani ce au urmat căderii comunismului. Parcă mi s-a ridicat de pe ochi un văl prin care vedeam trecutul numai în gri, la fel ca aproape toți cei ce-au trăit acele timpuri. Poate pentru că toate au fost acum multă vreme sau poate pentru că pur și simplu amintirile ne-au fost pervertite între timp de prea multă ideologie și de prea mult fals ce ne inundă dinspre toate extremele sordide ale politicii noastre.

Redescoperi între paginile cărții o lume plină de culoare, de energie și de viață, ale cărei detalii mereu surpinzătoare reușesc să rezoneze în tandem cu propriile tale amintiri. Pot depune mărturie cu mâna pe inimă că exact așa am trăit atunci, cu bune și cu rele. Povestită cu har, până la urmă viața aia nici măcar n-a fost atât de rea, iar asta n-are legătură cu nostalgia ci ține mai degrabă de înțelepciunea cu care privești – și compari – lumile pe care-ai avut șansa să le cunoști.

Frumoasă carte, dă-i o șansă și te va ajuta să-ți restaurezi propriile povești prăfuite ale tinereții.

Eu cu cine votez?

1992. Radu Câmpeanu, deși ar fi trebuit să votez cu Ion Rațiu, dar oricum n-a contat. 1996. Emil Constantinescu. 2000. Mugur Isărescu și apoi Ion Iliescu, altfel ieșea Vadim Tudor. 2004. Traian Băsescu. 2009. Crin Antonescu și apoi Mircea Geoană. 2014. Klaus Iohannis. 2019. Eu cu cine votez?

Câteva observații:

  1. Am votat de fiecare dată. Punct. Ați văzut punctul, da?
  2. Am schimbat candidatul atunci când am fost dezamăgit de prestația prezidențială. A fost cazul cu Băsescu, care devenise toxic. Am fi astăzi, cred, într-o situație mai bună dac-ar fi pierdut în 2009 (și e posibil ca de fapt să fi pierdut).
  3. Nu există n-am cu cine. Una dintre variante este întotdeauna mai bună. Dacă ai de-ales între orez și fasole nu decizi să mori de foame pentru că ție-ți plac cartofii.

 

Your disk is almost full

Nu mai pot, trebuie să comentez situația asta înainte să-mi plesneasc-o venă de draci sau să fac ceva necugetat și, probabil, costisitor. Sper să ajung până la sfârșitul postului, căci “situația” este creată chiar de laptopul pe care scriu acum, un Apple Macbook Pro, de-o seamă cu blogul, practic doi anișori. Sunt două zile de când, orice-aș face, primesc mesajul “Your disk is almost full“. Inițial l-am ignorat, apoi am șters câteva poze crezând că asta e de-ajuns.  Dar ieri, pe nepregătite și fără să fac nimic în mod special, discul s-a umplut complet. Am șters aproape orice aplicație care s-a putut șterge. Apoi am încercat să fac un software update, doar pentru a afla că am nevoie de 15.5 Giga (inexistenți) de memorie. Ceea ce m-a condus la constatarea stupefiantă că, din totalul de 121 de Giga ai laptop-ului, 105 sunt ocupați de system și 15.5 sunt necesari pentru software update. Deci, practic, trebuie să șterg tot de pe el, că de-aia mi-am luat eu Macbook, ba cred că de-aia își cumpără oricine produse Apple, ca la doi ani să șteargă tot ca să se lăfăie systemu’ lor de căcat pe tot discul.

Cred că m-am aprins un pic… Scuze… Mărturisesc că furia îmi vine tocmai din faptul că am fost un mare fan Apple. Primul telefon a fost absolut perfect, un giuvaer de tehnologie, ergonomie și design. Toate mergeau perfect, toate aplicațiile colaborau între ele, meniurile erau complet intuitive chiar și pentru neavizați iar fiabilitatea era impecabilă. Al doilea, încă acceptabil, n-a mai fost la fel. Era deja mai mare, ceea ce l-a făcut să stea mai mult cu ecranul crăpat. Am pierdut toate datele din el de două ori în trei ani. Dacă era mai răcoare afară se închidea brusc și trebuia să-i încarc complet bateria (care oricum nu mai ținea o zi întreagă). Pe-al treilea l-am blindat cu protecții și pe față și pe spate. Ambele sunt actualmente sparte, dar măcar nu costă sute de dolari. Să dai o mie de dolari pe un iphone sperând c-o să-l ții întreg trei ani e ca și când ți-ai cumpăra o păsărică pe care crezi c-o mai găsești a doua zi, după ce-ai lăsat-o liberă pe balcon. Nu mai zic de super căștile wireless Beats, vândute de Apple relativ aproape de greutatea lor în aur și care după numai două luni mai cântau, în loc de cele șapte ore promise, vreo jumătate de oră.

Probabil conștienți că-și papă pe zi ce trece moștenirea rămasă de la Steve Jobs, au început să migreze tot mai mult în zona de servicii, ca să nu zică investitorii că stau degeaba cu curu’ pe un purcoi imens de dolari și nu fac nimic cu el. Închiriez des filme de pe iTunes. În Elveția, țară cu patru limbi oficiale și o grămadă de străini care vorbesc multe alte limbi, pe iTunes există filme dublate în germană și, separat, aceleași filme dublate în franceză. Poți selecta limba originală (engleza, de exemplu) dar majoritatea filmelor au subtitrare ori în germană, ori în franceză, ori deloc. Oricât de aberant ar părea, același film nu e lansat în același timp în secțiunea germană și în cea în franceză. Pe iTunes, probabil cea mai mare rețea globală de distribuție de filme, subtitrările în alte limbi sunt aleatorii. Nimeni nu știe după ce reguli se asigură aceste servicii. Culmea este că Apple este compania cu cea mai mare capitalizare bursieră de pe glob și, teoretic, apogeul performanței capitaliste. Prin contrast, la posturile publice elvețiene, finanțate din taxele cetățenilor, coloana sonoră a filmelor difuzate poate fi de obicei schimbată în engleză, franceză sau germană. Există, aproape ca o regulă, subtitrări în aceleași limbi. Posturile englezești – un alt exemplu – au subtitrări în limba engleză practic la orice film. Nici nu cred că e mare inginerie, cred că poate face asta și un inginer de sunet mai destupat la minte. Pentru miile de softiști ai Apple ar fi floare la ureche…

Diferența este dată de faptul că, pe când unora încă le mai pasă de ceea ce-și dorește “clientul”, ceilalți se pare c-au pierdut contactul cu lumea reală. Îmbuibați cu bani ce vin prea ușor din prețuri tot mai mari, inginerii financiare tot mai dese și taxe tot mai mici, corporatiștii Apple au uitat care este obiectul lor principal de activitate. Evident că pot încerca multe alte lucruri și, ajutați de purcoiul de dolari, va trece multă vreme până să observe toată lumea că mărul e cam viermănos.

Până una alta, abia aștept să-mi cumpăr un laptop cu bătrânul sistem de operare Windows… Nu pot să cred c-am scris asta…

 

 

Bohemian Rhapsody

Cine-a citit ultimul meu post știe că dimineață am avut program de dat cu aspiratorul. Așa că am pus Thunderclouds pe youtube, am dat boxele la maxim și am încercat să-mi imaginez că de fapt dansez. Și cum youtube are obiceiul să dea dintr-una-ntr-alta, respectând în mare măsură preferințele tale muzicale, a ajuns la un moment dat la Love of my life a lui Queen. Ceea ce-am constatat, ascultându-i din nou după multă vreme, e că nici vocea mea nu-i chiar departe, ba chiar e surpinzător de asemănătoare celei a lui Freddie Mercury, mai ales când huruitul aspiratorului acoperă micile imperfecțiuni ale interpretării (mele, normal, căci trupa-și făcea treaba perfect, în background, ca de fiecare dată). Și cealaltă constatare a fost că încă n-am văzut filmul Bohemian Rhapsody.

Am câteodată prostul obicei de a încerca tot felul de topuri fără sens. Așa că m-am grăbit să declar, încă devreme în timpul filmului, că Bohemian Rhapsody e piesa mea preferată de la Queen, doar pentru a regreta un pic, câteva minute mai târziu, când n-am știut dacă Love of my love nu-mi place, totuși, mai mult. Și apoi m-am gândit că We will rock you e și ea demnă de topul preferatelor mele doar că nu-mi mai aduceam aminte de ea. Sau poate Who wants to live forever, Under pressure, I want to break free, We are the champions?

Și-am realizat, într-un târziu, că topurile au sens doar în măsura în care mâine vei lăsa un nou number 1 să-ți cucerească sufletul. Fiecare melodie pe care ai iubit-o vreodată vine, atunci când o asculți din nou, oricât de mult timp ar fi trecut, cu povestea timpului ei, cu imagini, sunete și sentimente pe care le uitasei. Și asta nu poate fi comparat cu nimic altceva. Totuși, The show must go on

LSD

Am făcut o obsesie pentru LSD, parteneriatul artistic dintre Labrinth, Sia și Diplo. Culmea e că cică drogul cu același nume nu provoacă dependență. Dar eu, încă nerecuperat complet după Bad Liar-ul lui Imagine Dragons, am dat peste Thunderclouds și nu mai pot scăpa. Între timp mi-am descărcat de pe Spotify tot albumul și-acum e mai rău.

Măcar sunt convins că o să mă ajute să dau cu aspiratorul în toată casa.

Mark’s Secret Crush

Să zicem că te interesează ceva anume și cauți pe net, folosind un oarecare motor de căutare. Toți facem asta, nu? Te uiți pe-un site, te muți pe altul, poate chiar cumperi ceva. Să zicem, de exemplu, că te-ai uitat după o banală cămașă. Câteva ore mai încolo, dacă intri pe Facebook, o să constați cu surprindere că te împiedici la tot pasul de reclame la… cămăși. Dar stai un pic, păi de unde până unde, tu nu ai folosit deloc FB in căutările tale după cămăși! Cum naiba de s-a întâmplat coincidența ? A doua zi te uiți după altceva, să zicem că de data asta te interesează un televizor nou. Surpriză, doar câteva minute mai târziu, FB îți ghicește din nou gândurile. Ți-a instalat Mark Zuckerberg microfoane și camere video în sufragerie? Evident că nu, asta ar fi ilegal. Probabil că unul dintre algoritmii FB îți monitorizează computerul. Într-o lume normală la cap și asta ar trebui să fie la fel de ilegal. Dar în lumea noastră probabil că nu e, ba mai mult de-atât, probabil că ai acceptat de bună voie orice abuz atunci când ai bifat căsuța aia de la sfârșitul pomelnicului de termeni și condiții, bine ticluite de avocați fără mamă și fără tată.

După care vine Mark Zuckerberg și ne spune că Facebook va deveni o companie privacy focused. Era și vremea, după ce, în ultimii ani, numai cine n-a vrut n-a profitat de modul relaxat cu care FB tratează problema protecției datelor personale, fie că e vorba de gafele monumentale de securitate, de naivitatea idioată cu care a permis accesul la datele personale ale milioane de oameni sau de ușurința cu care s-au uitat în altă parte atunci când băieții cei răi i-au plătit pentru “reclamă”.

Deși când îl vezi la televizor cel mai probabil că e acolo ca să-și ceară scuze pentru încă o gherlă, deși își asumă reputația îndoielnică cu un aer oarecum resemnat (la noi s-ar traduce prin celebrul CSF, NCSF!), tot ce-i iese lui Mark Z este încă o aplicație sau dezvoltare care să producă bănuți. Vine și securitatea datelor, dar mai încolo…

Deocamdată FB lansează o aplicație de codoșeală, Facebook Dating, care vine la pachet cu Secret Crush, o chestie care în principiu funcționează în felul următor: dacă ai o iubire secretă printre prietenii tăi de pe FB o declari în aplicație. Dacă iubirea ta secretă și-a instalat FB Dating va primi o notificare, ca să știe că cineva o iubește în secret. Nu va afla că tu ești nefericitul îndrăgostit decât dacă te va alege și ea pe tine ca iubire secretă. Genial! Și ca să crească șansele fiecărui utilizator de a se împerechea cu dragostea vieții lui FB permite să declari până la 9 secret crush-uri, un număr probabil considerat compatibil cu valorile morale ale companiei.

Evident că toate numele vor rămâne secrete doar până la următoarea scurgere de date din serverele companiei, moment în care îți vei dori să nu fii însurat (dar cu 8 plus nevasta iubiri secrete declarate la FB), soldat musulman saudian îndrăgostit de cei 9 colegi de pluton sau preot catolic cu oricine altcineva în listă în afara bunului Dumnezeu. Vor fi, poate, și cazuri fericite de introvertiți fără speranță pe care FB îi va face fericiți. Aceștia se vor putea bucura de o iubire (probabil virtuală) adevărată. Fără îndoială că vom afla și ne vom putea bucura toți de fericirea lor.

Un lucru mi-e clar. Cred că știu care-i secret crush-ul din lista lui Mark – poate singura, că-i om însurat. O irezistibilă, super sexi bancnotă de 100 de dolari.

I see you (2)

S-au așezat la aparatele pentru fesieri și stau acolo de vreo 15 minute. Se mai schimbă între ele din când în când – una trebuie să-și strângă picioarele luptând cu aparatul, cealaltă, dimpotrivă, luptă din greu să și le răsfire. Blonda nu se omoară cu exercițiile, face câteva repetări fără vână între sesiunile de selfie-uri. S-a pozat deja din toate pozițiile, de jos, din lateral, de deasupra capului. A pus-o pe prietena ei să o filmeze în timp ce lucrează, după ce și-a aruncat pletele peste umăr și și-a împins pieptul, provocator, în față. Zâmbește cum poate, cu fața semiparalizată,  pompată cu botox dincolo de limita la care expresivitatea e încă posibilă. De-aia e mai greu să mă prind de unde vine, ar putea fi de oriunde, dar e clar că vine de prin Balcani. Cealaltă, în schimb, e mai naturală, mai ușor de recunoscut, așa că nu-mi pot stăpâni, din nou, gândul acela… Par românce, al naibii să fiu dacă nu par românce… Ca de fiecare dată, mă lupt să reprim gândul ăsta, care vine întotdeauna însoțit de un sentiment amestecat de curiozitate și penibil.

Aștept pe un fotoliu de lângă recepție și-mi verific telefonul. Fetele sunt la câțiva metri de mine, și-au lăsat telefoanele pe măsuța micuță din fața mea. Tresar atunci când o aud pe una dintre ele zicând “Auzi!?!?!”. Nu era pentru mine, dar fără îndoială reacția mea nu i-a scăpat șatenei. Mă privește, intens, drept în ochi… I see you…  

Nabucco

DSC_0692.JPGTrebuie să spun de la bun început că nu sunt amator de operă. Dar când se montează, la Bienne, Nabucco de Verdi și premiera e la Palais des Congrès trebuie să mergi, n-ai de-ales. E un eveniment imens pentru un oraș care nu-și permite o orchestră simfonică întreagă – așa că o împarte cu vecinii din Solothurn – iar impresionantul cor al orașului, vechi de 100 de ani, este 100% format din amatori (care probabil că s-au mai schimbat între timp). Dacă până și noi, de 5 ani pe-aici, știm pe cineva care va fi pe scenă în seara asta vă dați seama cât de important e acest eveniment… Ca să vă faceți o idee despre Bienne, Tulcea e de patru ori mai mare. Apropo de asta, acum cinci ani, auzindu-ne vorbind românește pe stradă, în Berna, ne-a oprit o cucoană foarte simandicoasă, mutată în Elveția de foarte mulți ani, care, când a auzit că vrem să ne mutăm în Bienne a strâmbat din nas ușor dezamăgită rostind, pe un ton afectat: “Dragă, dar nu… vă rooog… nu vă duceți acolo! E ca și când v-ați muta la… Urziceni!”. S-a scuturat un pic de oroare când a rostit numele orașului ialomițean, posibil să se fi născut acolo… A plecat ușor dezamăgită și m-am uitat în urma ei cum i se înfig tocurile cui în asfaltul fierbinte. Era singura purtătoare de tocuri din Berna acelei după-amieze de iunie.

În fine, să ne întoarcem la evenimentul cultural al Urziceniului elvețian. Am plecat mai repede de la birou, am condus 50 de kilometri înapoi acasă cu o viteză la limita dintre amendă mare și dosar penal (rar găsești o scuză atât de solidă ca să-i dai un pic în goarnă) așa că am ajuns mai devreme. Mă gândeam să mă documentez un pic pe net despre povestea din Nabucco, ca să știu și eu la ce mă uit și să par mai intelectual. Dar am avut surpriza să constatăm că în piața din fața sălii de spectacol era mare festival street food și, în plus, ne-am mai și întâlnit cu niște colegi olandezi care erau acolo pentru rulota care vindea frikandel, un fel de crenvurști mai nașpeți pe care ei îi adoră (sper să nu învețe vreodată românește, că e grav ce-am zis). Așa că în loc de povestea Nabucco (sună ca osso bucco, tot italienesc) am mâncat un fel de cârnat taiwanez. Bun, nu zic nu, dar dacă vine cineva cu mici la festivalurile de street food ale ăstora îi bagă pe toți în faliment. Totuși atmosfera era mișto tare, deși abia trecuse de șapte – muzică amestecată, miresme îmbietoare de toate soiurile, oameni tineri, râs și voie bună, bere în pahare de plastic, vineri seara…

Foaierul sălii era din alt film. Doamne și domni elegant îmbrăcați, posibil contemporani cu Verdi, cămăși scrobite, aproape un miros de naftalină, pahare cu picior, pline cu vin alb sau șampanie, monede de doi franci într-un bol de cristal, pentru femeile de la garderobă. Eram, probabil, a doua cea mai tânără persoană de acolo, după fii-mea. După ce fuseseră nevoiți să treacă prin piață în drumul lor spre cultură sunt convins că vreo câțiva se vor fi gândit, privindu-mă, că există și tinerei care preferă opera chiftelelor prăjite.

N-am înțeles nimic din poveste așa că nu mi-e clar de ce se cheamă postul ăsta Nabucco. Chiar în română să fi fost, mereu ascult doar muzica, ignorând versurile. V-am spus că opera nu e de mine… Interpreții sunt mult prea dramatici și trec adesea dincolo de nivelul meu de sensibilitate, ceea ce face ca în cea mai mare partea a timpului să nu simt muzica și să ratez complet povestea. Îmi plac, în schimb, ariile orchestrei și ador corul. M-am lăsat purtat pe acordurile muzicii și m-am gândit mai degrabă la ce-o să scriu. Și mi-a ieșit ceva mult mai mișto decât ceea ce citiți acum (evident, am uitat tot între timp așa că improvizez). Și am uitat pentru că, la un moment dat, am fost surprins de o arie pe care o cunoșteam și care-mi place – corul sclavilor evrei – ale cărei acorduri au sunat atât de bine încât îmi venea să dau din mâini mai ceva ca dirijorul plin de temperament al orchestrei bieneze. Dar m-am uitat discret în jur și-am realiza că nu se cade – parkinson să fi avut (ca probabil mulți dintre spectatori) și tot n-ar fi fost acceptabil. Dar interpretarea a fost absolut magnifică și-acum știu de unde e și cum să o găsesc când voi dori să o ascult din nou.

Au fost atât de multe aplauze la sfârșit încât artiștii, oameni entuziaști și inimoși ai unui Urziceni onest, neobișnuiți probabil cu atâta succes, nu prea știau ce să facă, dacă să mai stea, dacă să iasă și dacă să vină înapoi. Se uitau, îmbujorați de emoție, unul la celălalt ca să știe cum să se încline, coordonat, în fața publicului entuziasmat. Deasupra scenei, în tribunele în care a fost așezat corul celor mai bine de 100 de oameni de-ai locului triumful a fost primit, ca de obicei, cu nemișcare. Dar sufletele lor deja mari trebuie să mai fi crescut, măcar un pic…

Inimi cicatrizate

3._inimi_cicatrizatePuține lucruri sunt mai greu de privit decât povestea tristă a unui om foarte bolnav căruia i se irosește poate singura șansă de a supraviețui cu un tratament complet greșit. Și despre asta este filmul lui Radu Jude, despre lupta pentru viață a unui tânăr evreu bolnav de tuberculoză osoasă, internat într-un sanatoriu de la malul mării. Este, în același timp, și o parabolă despre societatea la fel de bolnavă a României (și a Europei) anilor ’30, care încearcă să se trateze de boli reale sau închipuite cu mult lăudatul panaceu al naționalismului, avându-i ca “doctori” pe Hitler, Mussolini sau autohtonul Corneliu Zelea Codreanu. Va trebui să vedeți filmul pentru a afla povestea tânărului evreu. Nu vă va fi ușor, cum ziceam, căci Jude îi refuză spectatorului orice concesie de la atmosfera noir a scenariului sau a cinematografiei. Cât despre felul în care demonii naționalismului au vindecat Europa sau au salvat România sunt convins că știți deja. Continue reading