Bradul Crăciunului 2020

Ia să vedem care cum stă cu scorul! Dacă am adunat doar un 6 (ce să fac, n-am ce să fac, trebuie să muncesc!) şi mai mulţi de 4 în ultima lună se cheamă că am fost cuminte şi Moş Crăciun o să fie bun cu mine? Sau sunt prea mulţi de-alde Grinch pe lumea asta şi n-o să primească nimeni nimic? Nimic bun, vreau să zic…

Toamna nu-i ca vara!

Nu m-am mai uitat de vreo câteva luni pe statistica zilnică a îmbolnăvirilor de covid în Elveţia. În timpul verii lucrurile aproape că reveniseră complet la normal, practic fără restricţii “oficiale”, asta dacă nu consideraţi că e o mare încălcare a libertăţilor individuale ca un frizer să poarte mască în timp ce te tunde. Cererea a revenit, oamenii şi-au recăpătat încrederea, economia a început să recupereze şi, cu excepţia câtorva domenii sensibile, numărul de şomeri a început din nou să scadă, deşi nu crescuse oricum foarte tare. Numărul de cazuri covid ajunsese în iunie la o medie de 5 pe zi şi toată lumea a plecat încrezătoare în vacanţă. Apoi a mai crescut peste vară, dar nu prea mult. Sezonul de concedii s-a terminat şi toată lumea a răsuflat uşurată, crezând că riscul a trecut.

Pe la începutul lui Octombrie, deci acum doar trei săptămâni, numărul mediu de cazuri era în jur de 500 pe zi. De 100 de ori mai mare ca-n iunie, dar, în fine, controlabil. Ce naiba s-a întâmplat în trei săptămâni de-am ajuns, azi, la 6634? Şi cum de n-a băgat nimeni de seamă ?

În primul rând, după părerea mea, am lăsat garda jos. Întăi am făcut plimbări prin oraş, ne-am întors la birou printre colegi, am fost la shopping, la restaurant, poate la un bar, în vizite, la nunţi, la biserică, la sală, la discotecă… Şi, cel mai important, am făcut toate astea ignorând tot mai tare regulile. Ne-am expus din ce în ce mai mult şi părea că nimic nu ni se întâmplă. Şi-apoi ne-am gândit, poate, că aproape nimeni nu mai moare, o fi slăbit virusul, cum zicea Trump, sau poate am căpătat deja imunitatea aia de turmă, cum ziceau alţii.

În al doilea rând, din ce în ce mai mulţi au fost tentaţi să creadă că, până la urmă, nu-i decât un rahat de gripă. Preferinţa de a auzi numai ce ne convine, ideologia – perfect exploatate de propagandă – şi-au făcut treaba. Uitaţi-vă la topul ţărilor covid, în top la toate categoriile, o “selectă” adunare Trump and Friends : SUA, Brazilia, India, Rusia…

Dar teoriile exotice sau cele de-a dreptul conspiraţioniste sunt în cădere liberă, evident pentru cine are ochi să vadă. Teoria imunităţii de turmă a fost infirmată deja în câteva dintre comunităţile care au fost afectate puternic în primul val. De exemplu, evreii ultra-ortodocşi din Booklyn New York sau cei din Israel, cu procent ridicat de infectare în primul val datorită concentrării şi obiceiurilor lor comunitare, au din nou printre cele mai mari rate de creştere, deşi se credea că ar fi trebuit să ajungă la nivelul de imunitate colectivă. La fel în oraşul brazilian Manaos din inima Amazoniei, o altă zonă presupus imunizată, în care rata de răspândire şi mortalitatea sunt superioare deja primului val. Suedia, ţara atât de des menţionată de fanii teoriei imunizării colective, ia în vedere, pentru prima dată, măsuri sporite de limitare a numărului în creştere de infectări.  

Şi-apoi mai este teoria cu “doar o gripă”. Dacă te uiţi la ratele medii anuale de mortalitate datorită gripei şi le compari cu numărul de morţi în doar şapte luni de covid, în fiecare ţară în parte, mortalitatea covid e de cel puţin zece ori mai mare, şi asta fără să mai punem la socoteală că încă nu am făcut un an de covid ca să tragem linie iar în anii cu gripă n-am stat jumătate de glob închişi în casă 3 luni, ca să comparăm mere cu mere.

Dar chiar şi aşa, pentru cei care nu suportă numerele, a observat cineva că nu există cazuri de gripă anul ăsta? Sau că sezonul trecut de gripă s-a oprit brusc în martie, deşi de obicei se lungea până aproape de iunie? Explicaţia este simplă – ne-am ferim (oarecum) de covid, ceea ce a oprit răspândirea virusului gripal, mult mai puţin contagios. Se pare că nici gripele astea nu sunt toate la fel…

Şi totuşi, ca să revin la situaţia din Elveţia, cum naiba de n-a băgat nimeni de seamă că virusul are o răspândire exponenţială? Spre comparaţie, la cât de blamaţi sunt domnii Raed Arafat şi Nelu Tătaru în România, aş zice că au făcut, totuşi, o treabă mai bună, cel puţin până acum. Cu cifrele pe masă. Sigur că rezultatele rezonabile în materie de prevenţie şi detecţie nu vor ţine loc de ventilatoare, paturi, doctori, asistente şi remdesivir în lunile care vin. De-aia România trebuia să se păzească mai bine decât statele din vest. Dar meritele de până acum ar trebui recunoscute aşa cum eşecul de a monitoriza evoluţia îmbolnăvirilor, aici în Elveţia, ar trebui recunoscut şi el.    

UBS

Numai ce-am luat cât cash mi-a trebuit, în bancnote mici de 20 şi de 50. Arunc încă o privire prin sala goală a bancomatelor, să fiu sigur că n-am uitat nimic. Ies în hol şi privirea mi-e atrasă de camera de supraveghere din colţ. Un led roşu sclipeşte scurt din interiorul întunecat al globului de sticlă, făcând să se zărească, pentru o clipă, obiectivul camerei îndreptate spre mine. Deşi nu m-am precipitat spre ieşire cele două uşi automate din sticlă nu se dau la o parte când ajung în dreptul lor. Evit în ultimul moment să mă proptesc în geamul transparent. Uşa se deschide brusc cu un fâşâit scurt.

Păşesc afară din bancă, în aerul rece al după-amiezii. Îmi scot masca cu o singură mână, o mototolesc în pumn şi o împing în buzunarul de la geacă, în timp ce cobor grăbit scările spre piaţa largă din faţa UBS-ului. Mă uit în jur la trecătorii ocazionali, la cei ce-şi pierd vremea pe băncile din faţa primăriei şi la cei câţiva de pe terasa de la Arcade. Nimeni nu pare să mă fi băgat în seamă.

Swiss Watch

Trebuie să mă fi molipsit de la aerul acestui oraş. Ştiaţi că Bienne este capitala orologeriei elveţiene? Am alergat mai devreme pe lângă fabrica Omega şi când m-am întors acasă m-am apucat să construiesc acest cadran 100% Swiss Made, serie limitată la ce-am găsit pe masa din living.

Duminică alerg pe lângă fabrica Rolex…

Autarhism, solipsism şi noroc chior

Ştirile de la 10 la 11 noaptea, pe Digi24. “Se va putea ţine pelerinajul de Sf. Dumitru?”, întreabă reporterul. Răspunde primul ministru, ca de obicei cam prea pe limba omului din popor: “Nu! Deci aicea… Sunt un om care respect biserica, care totdeuna am fost alături de proiectele bisericii, bisericilor în general… Sunt convins că şi-n biserica ortodoxă există înţelegere pentru această decizie a noastră.” Şi BOR răspunde, atât de aproape de limba omului de rând încât nici măcar domnul Bănescu, purtătorul de cuvânt, nu pare să înţeleagă pe deplin termenii folosiţi: “Aroganța, autarhismul decizional și solipsismul moral nu au onorat și nu vor onora niciodată pe nimeni”. Nu contează ce înseamnă, nu vă repeziţi, ca mine, la DEX, doar remarcaţi cât de mult se distanţează de aroganţa orbaniană. Şi apoi asta: “…gestul reprezintă un excesiv, superior dispreţ faţă de realitatea socială imediată”.

Semn că unii s-au prins imediat cum stă treaba cu realitatea socială imediată, ora de ştiri e împănată cu 30 de minute de reclame, majoritatea la maxbet, unibet, superbet şi alte site-uri care pariază că BOR, cu moaştele de partea lui, va învinge în disputa cu guvernul. Şi că mulţi vor pupa sfios racla, cu gândul la numerele norocoase. Măcar dacă preacuvioşii pelerini s-ar ruga un pic şi de sănătate, că s-ar putea să fie mare nevoie de ceva minuni.

Alegeri aici, alegeri acolo

A fost zi de votare atât în Elveţia cât şi în România. N-am votat nici aici, nici acolo, nu m-am calificat, ceea ce mă face să mă simt incomod, comentator apatrid care-şi iroseşte energia alergând, steril, pe marginea terenului. Elveţienii s-au descurcat admirabil şi fără mine, votând la toate cele cinci subiecte de referendum exact aşa cum aş fi votat şi eu. Nici în România se pare că lucrurile n-au stat foarte rău.

Acasă, la Bucureşti, a câştigat Nicuşor Dan. Am votat cu el în 2012, dar bucureştenii l-au preferat, la vremea respectivă, pe Sorin Oprescu, un pesedist obişnuit să extragă chirurgical plicurile din buzunarele adânci ale halatului. Dacă n-ar fi câştigat Oprescu oricum ar fi câştigat Prigoană, pedelistul care s-a remarcat pentru că-şi plesnea nevasta cu pliciul (în scurtele perioade dintre divorţuri). De data asta Nicuşor Dan a reuşit să învingă coaliţia tacită dintre Firea, Băsescu şi Tăriceanu, trei personaje lipsite de caracter care ar fi trebuit să dispară de mult din politica românească. Tăriceanu devenise deja un personaj derizoriu după anii de blat cu pesedeul, faptul că s-a expus acestei ruşini electorale, indiferent că a făcut-o din disperare sau dintr-o vanitate idioată, mă bucură aproape la fel de mult ca victoria lui Nicuşor Dan. Să sperăm că va veni ziua în care va răspunde şi pentru motivul şantajului la care l-a supus pesedeul. Doamna Firea încă nu poate să creadă că a pierdut şi aşteaptă rezultatele de mîine dimineaţă, să sperăm că acatistele depuse la biserica din Voluntari şi în bunker-ul cu hublouri şi icoane al familiei nu ne vor face o surpriză tocmai acum. Dacă se va dovedi că totuşi a pierdut 🙂 şi nu trebuie să mai pună mâine “osul la treabă”, e clar că nu e vina ei, sunt de vină Iliescu, Dragnea, poate Ceauşescu, Pache Protopopescu şi, de ce nu, otomanii, vizigoţii şi pecenegii. Băsescu ar fi păcat să dispară, trebuie să mai stea un pic în politică pentru că fiecare act al fostului preşedinte este o lecţie de educaţie politică şi un şut în cur dat foştilor (?) adoratori, “băsiştii” care s-au făcut ani de zile că nu văd elene, cocoşi, rubedenii, propagandă absolut similară antenei3 de astăzi, politici falimentare, perversiuni cu constituţia, blat cu pesediştii pentru distrugerea justiţiei, derivă naţionalistă şi multe, multe altele. Nu e alt Băsescu, e acelaşi, doar vraja propagandei s-a mai diluat. Şi a fost chiar mai jenant pentru cei ce şi-au furat singuri căciula declarându-se fani Băsescu până la moarte când, de fapt, tot ce au sperat a fost să câştige Firea…

Oricum, un curent nou de aer curat pare să se simtă în politica românească. La parlamentare pot să votez, deci data viitoare ne vedem la urne.

După block-uri

După blocuri suntem noi, să ne-nţelegi mai bine.

După blocuri suntem noi care te facem pe tine.

După Blocuri – BUG Mafia

Sunt gata să-mi asum realitatea aşa cum o fi ea. Că sunt refractar la nou. Că îmbătrânesc şi nu mai ţin pasul cu tehnologia. Că fac lucrurile încet şi-mi lipseşte eficienţa. Că prefer o soluţie simplistă – o foaie şi-un creion până la urmă! – unui setup sofisticat de funcţii software pentru care trebuie să munceşti…

Şi totuşi… Am şi eu o întrebare, poate două, pentru comunitatea WordPress. Înţelege cineva ceva din noul editor cu block-uri? Mă enervează doar pe mine? Mi se pare doar mie o stupidă şi inutilă complicaţie? Am zis două, deci pe ultima o retrag, la fel cum am retras unele versuri din BUG Mafia care s-ar fi potrivit chiar mai bine.

Geta nu crede în covid*

“Eu nu cred în covid. O fraiereală să prostească lumea. O răceală, probabil nici măcar atât. Păi câţi mor anual de gripă, de inimă, de toate alilalte şi câţi au murit până acum de covid… Zi, poţi să faci comparaţie? Păi nu, normal că nu poţi! Păi dacă-ţi spun câţi mor la mine-n ţară în accidente de maşină, că n-avem autostrăzi şi se fură peste tot, păi n-o să-ţi vină să crezi. N-o să-ţi vină să crezi! Păi ce, că mor acuma zece, hai, două-jde de babe care oricum se duceau şi zic ăia că-i de la covid? Să fim serioşi… Dacă mai ţineau ăştia izolarea o lună muream eu aici la voi, de foame, că n-am putut munci şi era cât pe ce să mă fac pachet şi să mă car înapoi acasă. Apropo, vezi că plec acasă, o să lipsesc o săptămână de la cursuri, mă duc la o înmormântare. Mi-a murit un prieten bun într-un accident, că ce-ţi spuneam eu mai devreme? Aia-i marea problemă, nu covidu… N-o s-ajung eu chiar la înmormântare dar măcar mă văd cu gaşca, cu familia, că n-am mai fost de la Crăciun… Plec cu un prieten care merge şi el încolo…”

O săptămână mai târziu, Geta apare din nou în sala de curs. Le povesteşte colegilor, în pauzele de ţigară, că a fost la înmormântarea unui prieten, în ţara ei de baştină… Oamenii se sesizează că ţara respectivă e pe lista “roşie”, deci Geta ar fi trebuit să stea zece zile în carantină. Deşi nimeni nu-i reproşează nimic, vestea se răspândeşte rapid şi Geta este evitată discret. Un cerc de “distanţare socială”, chiar de “ostilitate socială”, se formează în jurul ei. Observă oarecum schimbarea dar nu face legătura cu povestea cu carantina. Ca orice om care nu crede în covid, nu-şi bate capul cu faptul că nu toţi ceilalţi cursanţi sunt tineri, la fel şi profesorii, sau că unii oameni ar putea fi, pur şi simplu, speriaţi de perspectiva unei boli serioase. “Obsedaţii ăia să stea acasă dacă se cacă pe ei, e problema lor…”

Vestea ajunge la urechile unui profesor, care raportează situaţia conducerii. Geta este invitată în cabinetul directoarei, femeie aproape de vârsta pensionării, care o primeşte, total neobişnuit în astfel de ocazii, din spatele biroului său masiv, purtând mască. Doamna profesoară prezintă succint faptele şi-apoi o întreabă pe Geta, oarecum frontal, de ce nu a respectat reglementările federale privind carantina obligatorie de zece zile, punând astfel în pericol sănătatea colegilor şi a profesorilor. Cum ziceam, Geta nu crede în covid, deci despre ce carantină e vorba aici? Iar carantină? Deşi părerile ei în legătură cu subiectul sunt cât se poate de ferme, asta nu înseamnă nicidecum că e proastă, ştie foarte bine care sunt regulile şi, la fel de bine, că amenzile pentru nerespectarea lor pot să ajungă la 10 mii de franci. Aşa că, în loc să pledeze cauza inexistenţei virusului, să povestească despre răceli, cancer şi accidente, răspunde, dezinvolt, că nu a fost plecată nicăieri. A stat tot timpul în Elveţia, a lipsit din alt motiv personal. Doamna directoare este descumpănită de răspuns şi, obişnuită să creadă oamenii pe cuvânt, îşi cere imediat scuze pentru neîncredere, încheind cordial o discuţie despre care crezuse că va fi neplăcută.

Abia ieşită din clădire, Geta se duce glonţ spre locul de fumat. Se intersectează cu doi colegi care numai ce terminaseră. În scrumiera largă de metal cele două ţigări, stinse cumva la jumătate, încă mai fumegă. “Bun”, îşi zice Geta în gând, “oricum n-aveam niciun chef de conversaţie, să vă ia dracu pe toţi!” Scoate din poşetă pachetul de ţigări, extrage din el ultima ţigară şi-l mototoleşte nervos, constatând că încă îi mai tremură, un pic, mâinile. Îşi aprinde ţigara şi câteva secunde mai târziu se repede să recupereze pachetul gol din coşul de gunoi de sub scrumieră. Întinde un pic cartonul boţit şi se holbează, lung, la poza oribilă şi la mesajul de sub ea: “Fumatul ucide!”

Se uită în jur şi bagă, discret, pachetul gol în poşetă.

*O poveste uşor modificată pe alocuri dar, din păcate, adevărată…

Fast & Furious 7. LOL!!!

N-aş începe cu motivul pentru care m-am uitat la filmul ăsta. S-o luăm întâi cu lucrurile simple, evidente, introduse în scenariu pentru înţelesul sandilăului de rând.

În film, toţi ăia bunii şi adevăraţii conduc maşini americane. Dodge-uri Charger din ’70 modificate la ei în garaj, Chevrolet-uri Camaro, Jeep-uri Wrangler, Rovere militare blindate, în general maşini cu motoare de 6 litri şi de la 2 tone-n sus, care n-au loc să întoarcă şi nici unde să parcheze pe străzile oricărui oraş european obişnuit. Dar americanul de rând nu s-a fugărit niciodată cu taximetrişti pe străduţele şi în aglomeraţia Bucureştiului, deci în mintea lui tractoarele americane sunt reginele street race-ului. Ăia mai negri sau mai asiatici (dar care stau, ascultători, de partea bunilor) mai au voie şi câte-o japoneză, câte-un Subaru sau câte-o Toyota, pentru diversity, asta pentru că toată lumea ştie că alea sunt maşinile banale ale papagalilor, stângiştilor sau săracilor.

Ăia răi, în schimb, care întâmplător sunt toţi străini, nu ştiu să conducă şi au gusturi îndoielnice în materie de maşini, merg, deloc surprinzător, cu brand-uri europene. Mercedes-uri de toate soiurile, BMW-uri, Maserati, cei cu-adevărat luzări Audi-uri…

Ce-am mai observat: maşinile americane, mai ales modelele din anii ’70, sunt întotdeauna mai cool, mai rapide, mai fiabile, mai rezistente şi mai bulletproof decât alea europene. Probabil consumă un pic mai mult, poate dublu sau triplu, dar asta contează numai pentru papagalii săraci şi stângişti, care-o ţin langa cu schimbările climatice.

Cumva similar maşinilor, eroii americani gen Vin Diesel sunt numai muşchi şi vitamine. Cu cît eşti mai mult peste suta de kile (de muşchi) cu atât alergi mai repede, conduci mai cu viteză şi, în general, te mişti mai agil. Nimeni nu poate înţelege de ce echipele din formula 1 insistă să-i angajeze pe piticii ăia skinny ca să le conducă maşinile alea ne-americane.

N-am fost chiar foarte atent tot filmul, convins fiind că până la urmă binele învinge. Pentru cei care fac la fel, câteva ponturi. Când e muzică dramatică sunt scene cu bătaie. Dacă se aud motoare ambalate, în fine, asta e clar. Dar dacă e muzică rap atunci e musai să vă uitaţi, că dansează gagicile alea mişto şi îmbrăcate sumar, înainte de cursă. Nu, nu e sexist, e doar prea cald de la motoarele alea încinse.

Câteva menţiuni, totuşi… Michelle Rodriguez, pe care am remarcat-o prima dată în Avatar, joacă superb, ca de obicei. E păcat că trebuie să te uiţi la aşa un film prost ca s-o mai poţi vedea pe ecran. Dar nu de asta m-am uitat la film ci, oricât de stupid ar suna, pentru un pic de motivaţie pentru alergarea mea lungă de mâine dimineaţă.

Şi mai e ceva ce merită menţionat. Finalul a fost emoţionant pentru un film de genul ăsta, un tribut adus lui Paul Walker, actorul ce avea să moară înainte de lansarea filmului, într-un accident de circulaţie, într-un Porsche condus de altcineva cu peste 130 km/h într-o zonă cu limitare de 70. Ulterior accidentului, tatăl actorului i-a dat în judecată pe moştenitorii şoferului şi ambele familii pe producătorul maşinii, Porsche (firmă europeană…) pentru vicii de fabricaţie. Şi toate astea s-au întâmplat înainte de Donald Trump, când America nu era încă mare din nou.

…noroc să ai!

Cam pe la începutul lui August, într-o duminică toridă, am mers la plajă pe malul lacului Bienne. Apa – recişoară după gustul meu de dobrogean obişnuit, în mijlocul verii, cu de la 24 de grade în sus. Nisipul – puţintel, cam cât e şi la Mamaia dacă nu-l pui la socoteală pe-ăla de sub şezlonguri. Am stat un pic întins, am făcut o baie, m-am uscat, am citit, am mai făcut o baie, m-am uitat în jur – discret, cum se face – şi, până la urmă, a trebuit, inevitabil, să joc şi o partidă de volei. Nu contează că am jucat probabil de trei ori în ultimii cinşpe ani, corpul îşi aduce aminte repede. După câteva minute deja scoteam mingi grele până când, la un moment dat, am scos una de pe alee, dincolo de nisip. Şi cum toată lumea ştie că plonjonul pe asfalt nu face bine la piele, m-am aruncat spectaculos pe iarba de dincolo, executând o perfectă rostogolire peste cap.

– Ai avut noroc! mi-a zis cineva care a văzut tumba, afirmaţie ce mi s-a părut exagerată ţinând cont de naturaleţea, de banalitatea execuţiei. Aveam să constat în următoarele minute că o aterizare pe un singur umăr, oricât de bine executată, se simte un pic diferit dac-ai trecut de 50 de ani… Doctorul de familie m-a primit chiar a doua zi, după o noapte în care durerea a devenit din ce în ce mai acută.

-Ai avut noroc! Nu pare nimic rupt, dar ar fi bine să mergi să faci o radiografie. O săptămână mai târziu, încă plin de ibuprofene, am fost să-mi fac radiografia şi, când credeam c-am scăpat, o doctoriţă mi-a făcut nişte injecţii cu o substanţă de contrast şi m-a băgat 20 de minute în tubul ăla claustrofobic al RMN-ului, cea mai naşpa experienţă din câte am avut până acum cu doctori. Doar ca să-mi confirme că nimic nu-i rupt şi că, evident, am avut noroc…

-Ai avut noroc! mi-a mai zis încă o dată doctorul de familie, după ce-a văzut rezultatul de la RMN. Ar fi bine, totuşi, să vezi şi un ortoped, eşti tânăr, faci sport, o să vrei să te recuperezi complet, s-ar putea să ai nevoie de nişte infiltraţii cu hidrocortizol.

Specialiştii nu stau pe garduri nici măcar în Elveţia aşa că întâlnirea cu ortopedul a avut loc abia la o lună după “accident”, când deja îmi reîncepusem antrenamentele cu greutăţi (cu strâns din dinţi şi grimase de durere). Doctorul m-a mai pus să fac nişte radiografii şi, cu ochii în marele monitor al iMac-ului său, mi-a zis, a n-şpea oară, “Ai avut noroc… Doar o inflamaţie, probabil c-o să treacă, dar la vârsta ta trebuie să fii atent, putea să fie o accidentare gravă.”

În fine, fără să fiu complet convins că cei trei doctori au avut dreptate şi că a fost o chestie de noroc, am zis să sărbătorim veştile bune ieşind în oraş, vineri seara, împreună cu nişte prieteni. Evident, fără măşti căci pe-aici nu se poartă, dar şi fără pupăturile tradiţionale elveţiene, respectând – cât se poate – distanţa socială, limitându-ne la o lungă plimbare pe străzile oraşului vechi şi o cafea pe terasa (exterioară) a unui restaurant. Prietenii noştri, elveţieni credincioşi şi implicaţi în tot felul de acţiuni de ajutorare a celor mai vulnerabili oameni ai Bienne-ului, ne-au povestit cât de complicată a devenit toată munca asta de voluntariat cu noile reguli de distanţare socială. Ceea ce m-a făcut să constat, în drumul nostru spre casă, că admirabila lor activitate a devenit, în acelaşi timp, şi foarte riscantă…

Cum ziceam, asta a fost vineri seară. În weekend prietenul nostru a început să se simtă rău. Luni, a fost la doctor şi a făcut un test. Marţi, testul s-a dovedit a fi pozitiv şi m-a sunat să-mi spună.

E din nou vineri seara, şapte zile după plimbarea noastră prin oraş. Sunt bine. Deşi s-ar putea să fie încă devreme pentru o concluzie definitivă, chiar se pare c-am avut noroc…