Dacă e ianuarie, e sală

E atât de aglomerat la sală că Spotify-ul se dă cu porţia, să ajungă la toată lumea. Asculţi jumătate de melodie, iei o pauză în care mai auzi doar zgomotul metalic al benzilor de alergare, îl laşi să-şi încarce şi cealaltă jumătate… buffering… buffering… timp în care-l vezi pe vecin că dă din cap, deci e rândul lui să se bucure de muzică – şi după două minute încerci să nimereşti, din fugă, butonul ăla de play. Asta dacă alergi. Dacă doar aştepţi să se elibereze o bandă nimereşti triunghiul ăla din prima. Asculţi un minut. Rest. Reload. Repeat.

E atât de aglomerat la sală că au sărit siguranţele din zona benzilor şi ne-am făcut toţi grămadă în panourile de control, frânând mai din scurt ca un BMW clasa M. Nu mi-e clar ce a supraîncărcat reţeaua electrică. Poate prima neglijenţă tehnică din Elveţia. Sau poate prea mulţi kilometri la oră sau poate prea multe kile pe benzile fără de sfârşit care se sfârşesc, totuşi, foarte brusc dacă nu au curent. Sau dacă n-ai tu condiţie fizică suficientă cât să laşi roata să se-nvârtă.

E atât de aglomerat la sală că narcişii şi narcisele locului trebuie să sară peste rândul din faţa lor ca să se vadă în oglinzile ce acoperă pereţii.

E atât de aglomerat la sală că toţi folosim, prudent, greutăţi mai mici, de teamă să nu ni se umfle dracului muşchii prea tare şi să rămânem blocaţi între fiare.

E-atât de aglomerat la sală că ţi-e teamă să nu-i pui mîna pe cur vreunei domnişoare, din greşeală, doar încercând să te strecori printre aparatele de fesieri.

E atât de aglomerat la sală că nimeni n-are nicio şansă să-şi facă target-ul ăla de zece mii de paşi.

E-atât de aglomerat la sală că-ţi vine să te cari la o bere şi-un hamburger. Ceea ce vom şi  face, cei mai mulţi dintre noi. Dar nu azi. Azi e încă ianuarie.

 

Global Trade

IMG_1816Primul chinez din coadă şi-a ales o văcuţă din lemn şi-un pix în culorile elveţiene. Prietenul lui şi-a luat o văcuţă şi-un tricou inscripţionat cu muntele Matterhorn. Văcuţele din lemn şi talăngile din tablă cu panglici colorate par să fie suvenirurile preferate ale turiştilor chinezi ai staţiunii Interlaken. Toate prostioarele astea vor face deci calea-ntoarsă în China, locul unde au fost produse, după ce vor fi lăsat probabil în teşchereaua elveţiană de zece ori preţul cu care au fost achiziţionate de la comerciantul chinez de pe Alibaba.

Michel Houellebecq – Serotonină

serotoninaTrebuie că spun că nu eu am cumpărat cartea asta şi iniţial am refuzat s-o citesc, dezamăgit fiind de precedentul său roman, Supunere (Soumission). Cert este că am o relaţie aş zice complicată cu Houellebecq. Mi-a plăcut la nebunie “Particule elementare”, a fost mişto şi “Platforma”, al doilea roman pe care l-am citit, deşi nu mi-a plăcut pe de-a-ntregul. “Supunere” mi s-a părut o tâmpenie ciudată dar recunosc că la vremea respectivă nu mi-am bătut capul să aflu dacă autorul este islamofob din convingere sau doar a vrut să exploateze comercial curentul politic european al vremii. Coincidenţa incredibilă a lansării în chiar ziua atentatului de la “Charlie Hebdo” din Paris a creat o explozie mediatică în jurul cărţii care recunosc că mi-a aprins şi mai tare curiozitatea,  făcându-mă să aştept cu nerăbdare traducerea românească, doar pentru a mă simţi ulterior mai vinovat şi mai dezamăgit.

Până la urmă am cedat şi am citit “Serotonină”. De fapt, ca să fiu sincer, am citit-o aproape pe nerăsuflate, profitând de vacanţa asta de sfârşit de an. Şi da, mi-a plăcut, Houellebecq este un mare scriitor. Scrie superb, scrie inteligent, împleteşte uşor tot felul de poveşti interesante, este competent în surprinzătoarele lui explicaţii “tehnice” pentru a redeveni poet câteva pagini mai târziu şi, mai ales, este incredibil de sincer şi de curajos. Spune lucruri care şochează, atacă orice tabu, ceea ce e absolut OK din punct de vedere literar. Dar ne duce, inevitabil, la partea lui controversată. De fapt, hai să vorbim – deocamdată – de partea controversată a personajului său. Care este un depresiv ratat dar orgolios, obsedat sexual, complet golit de sentimente altele decât mila de sine, fără aspiraţii, ciclând la nesfârşit amintiri, obsesii şi pasiuni vechi. Până aici, doar un personaj literar perfect conturat. Dar de ce naibii trebuie să fie şi, în acelaşi timp, misogin, rasist, homofob, islamofob, eurofob – şi-or mai fi şi altele terminate-n “_fob” – un individ măcinat de frustrări, sarcasm şi pesimism care se hrăneşte din filonul de nemulţumire oarbă care a născut mişcarea vestelor galbene sau, înaintea lor, procentele halucinante obţinute la prezidenţiale de candidaţii extremelor, Le Pen şi Melenchon. Franţa “care pierde” cum zice autorul, care-şi vede viitorul întunecat pornind de la standarde false şi oricum în bună parte inventate, care vrea şi ţipă nerăbdătoare după schimbări câtă vreme acestea încep cu alţii.

Până la urmă Florent-Claude Labrouste e doar un personaj literar. Şi totuşi, nu sunt primul care se întreabă, cât de mult seamănă el cu cel care i-a dat viaţă în paginile “Serotoninei”? Mi-am petrecut câteva ore urmărind pe youtube interviuri şi discuţii televizate cu Houellebecq, fără să-mi pot face o idee clară. În spatele anxietăţii evidente cu care apare în public, a greutăţii, a lentorii cu care  îşi aşează ideile şi îşi caută cuvintele, e prea inteligent, îşi creează şi îşi întreţine cu grijă această imagine enigmatică şi controversată care va continua, probabil, să adauge cititori care nu caută doar frumuseţea în sine a cuvintelor potrivite.

Ce v-a plăcut în 2019

howdiditIată că se sfârşeşte şi al treilea an al aventurii APort, lucru care mă mulţumeşte şi pentru care vă sunt recunoscător în primul rând vouă, cititorilor. În 2019 an scris mai puţin decât anul trecut şi semnificativ mai puţin decât în 2017. Ca trend ar fi îngrijorător, dar de fapt nu îmi pasă neapărat de cantitate, mă străduiesc să nu am ambiţii (tocmai acum şi tocmai aici) iar în ultima vreme îmi doresc mai degrabă să fiu consistent şi disciplinat, să mă ţin de lucrurile pe care le fac cu plăcere. M-am convins că şi scrisul e la fel ca exerciţiul fizic – antrenamentul regulat te ţine în formă.

Tradiţional – se poate spune că e tradiţional dacă e a treia oară? – fac un top al celor mai citite 10 articole de peste an:

Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilității umane. Cel mai citit articol din 2019 a fost publicat, de fapt, în 2018. Semn că imbecilitatea a rămas de actualitate, din păcate. Tare mi-e mie că o să rămână în top şi în anii care vin…

Serge Latouche – Mic tratat de descreștere senină. O carte serioasă despre imposibilitatea unei creşteri economice continue într-o lume în care resursele sunt evident limitate, ceea ce se vede din ce în ce mai clar în schimbările climatice. Departe de a fi perfecte, soluţiile prefigurate de autor pot oferi o idee despre ce ne aşteaptă în viitor, căci o corecţie a politicilor actuale este inevitabilă.

Martirii mântuirii neamului. Dacă vrei s-ajungi la Cel de Sus poţi să-ţi petreci viaţa în post şi rugăciune. Sau, ca o variantă mai rapidă, poţi să montezi ţigle pe cupola catedralei  in iulie, în miezul zilei, la 40 de grade. Se pare că “sfinţii” de la protecţia muncii nu s-au interpus între firma de construcţii şi Dumnezeu.

Catindaţi 2019. Mi-era frică un pic de logoreea populistă a lui Mircea Diaconu dar, slavă Domnului, n-a trecut. Credeam că Barna o să prindă turul doi, ca s-avem din ce alege, dar m-am înşelat. A trecut mai departe doamna Dăncilă, semn că privilegiile, status quo-ul, prejudecăţile, orgoliile şi ranchiunele trebuie păstrate cu orice preţ. Trebuie să existe o explicaţie pentru locul în care ne aflăm, nu-i aşa?

English Breakfast with Boris. O mică alegorie despre Brexit, micul dejun vegetarian cu ouă şi şuncă şi talentele de bucătar ale noului prim ministru britanic.

Ex Machina. Singura recenzie de film din top. Un film foarte bun, care mi-a oferit prilejul unor panseuri tehnico-filozofice despre viitorul inteligenţei artificiale şi al luptei noastre pentru supravieţuire, într-o lume a roboţilor care arată ca Scarlett Johansson şi ne cunosc mai bine ca soţiile noastre. Sau, mă rog, pentru diversitate, ca soţii noştri, deşi nu cred că se aplică…

De ce stă doamna Dăncilă prost…. Nu este neapărat un post despre doamna Dăncilă, de la care nu aveam oricum niciun fel de aşteptare, ci despre un om în care am crezut mult timp şi care m-a dezamăgit. Cum ziceam, caracterul e lucru (mai) rar pe la noi şi s-ar putea să fie şi motivul pentru care stăm prost.

Rauchen ist tödlicht. Fumer tue. Il fumo uccide. Fumatul nu-i chiar bun…. Despre cât de uşor este să te laşi de fumat. Mai ales după ce ai încercat, fără succes, mulţi, mulţi ani…

Doggy style. A trebuit să recitesc articolul, că nu mai ştiam despre ce este. În fine, e o farsă nevinovată despre noul nostru pet pe nume Hoover.

Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă… Un articol care s-a scris, practic, singur, pe drum de la Otopeni până în Berceni. Dacă o ţinem tot aşa cu infrastructura şi cu madam Firea, în câţiva ani o să scriu un roman.

Chamonix-Mont-Blanc. Ştiu, e al unsprezecelea, dar am zis să-l pun pentru că primul e de anul trecut. M-a mirat c-a ajuns în top. În primul rând pentru că este un articol relativ nou. Şi apoi pentru că este despre un Mont Blanc pe care n-am avut ocazia să-l văd.

Nimănui nu-i e dor de România lu’ Fuego!

Treaba asta m-a enervat de joi, când am vrut să mă uit şi eu la un pic de televiziune românească şi-am dat, la TVR Internaţional, de concertul lui Fuego. Am schimbat repede şi m-am uitat la “România te iubesc” pe ProTvi, ediţie mişto, despre români care merită iubiţi pentru ceea ce fac. Am încercat şi pe seară şi iar m-am enervat, căci am dat peste concertul de colinde snoabe al Paulei Seling. Vineri, surpriză!, TVRi a difuzat, din nou, concertul lui Fuego. Urmat, evident, de Paula Seling. Câte două ore de program fiecare. Am zis că poate am mai mult noroc azi dimineaţă. Programul zicea “Gala Umorului”, de la 9 la 11. Dar, din nou surpriză!, pe ecran mă întâmpină surâsul tâmp al lui Fuego, înfoindu-se fudul în costumul lui de voievod. În fine, arată ca o copie nereuşită a vampirului din Hotel Transylvania. La un moment dat în studio apare şi Paula Seling, înveşmântată într-o amplă perdea bizantină de Cugir – duse sunt zilele pantalonilor de piele – cântând vreo câteva colinde în avanpremieră la concertul ei de două ore ce urma în program – a treia oară în trei zile.

Când cântăreţul român îmbătrâneşte şi-l lasă vocea, când inspiraţia s-a dus dracului de mult iar curul şi burta nu-i mai încap în costumele sexi din tinereţe, nu-i mai rămâne decât să umble din sat în sat şi din orăşel în orăşel, cântând pe la pomenile primăriilor, obligat să facă frumos în faţa fiecărui căcănar de primar. Nu v-apucaţi să-i plângeţi de milă, că trăieşte din banii voştri. Sau, dacă e mai puturos, mai elitist şi n-are chef să-şi dea kilometrajul peste cap, poate să se specializeze în distrarea pensionarului român, ceea ce îi deschide larg porţile nomenclaturii tvr-iste, şi ea trăitoare tot pe banii voştri. Dar ceea ce nu înţeleg nici să mă pici cu ceară este de ce – dacă în publicul plătit din platoul TVR sunt doar cucoane care au sau arată de 60+ – de ce şi-ar imagina cineva din televiziunea naţională că cei care trăiesc dincolo de graniţele ţării sunt interesaţi să se uite de bunăvoie la o Românie în viziunea lui Fuego?

Jingle Bells

BienneChristSeara la nouă Nidaugasse e de obicei atât de pustie încât zgomotul propriilor paşi care se reflectă în pereţii clădirilor din jur te înfioară. Dar în seara asta sunt surprinzător de mulţi trecători, poate vreo zece in jurul meu, toţi mergând în aceeaşi directie, spre gară. Eu sunt pe stradă fără nicio treabă anume, am ieşit doar pentru câţiva paşi în aerul rece al serii, printre căsuţele – acum închise – ale târgului de Crăciun. Miroase a fum de brad şi a castane coapte iar dinspre munte se rostogoleşte ceaţa care se-ntinde peste oraş.

Ciudat, mi se pare că strada e inundată în tăcere şi mă întreb cum e posibil să fie mai multă linişte cu atâtea perechi de paşi în jur. Brusc, de undeva din spatele meu se aude un fluierat oarecum timid şi oarecum în falset, trei sunete sacadate pe care n-ai cum să nu le recunoşti. Sunt primele acorduri din Jingle Bells, melodia obsedantă a fiecarui Crăciun. Parcă liniştea dinainte s-a spart căci acum aud, distinct, sunetul zecilor de paşi din jur. Şi-apoi, din nou, fluieratul acela sacadat: Jin-gle-bells! De undeva, din faţă, cineva preia melodia pentru a fluiera jin-gle-aaall-the-waaay.  Surpriza acestei neobişnuite replici mă face să zâmbesc, aşa că duetul ce urmează nu mă mai surprinde:

Oh-what-fuuun-it-is-to-riiide-in-a-one-horse-open-sleeeigh

Hei!!! 

Hei, da, am fluierat şi eu pe hei-ul ăla, la fel ca încă vreo câţiva dintre trecătorii ocazionali ai străzii. Iar strofa următoare am interpretat-o cu încredere şi a sunat frumos şi cred că am participat cu toţii, deşi n-aş putea spune cu certitudine căci n-am avut curaj să întorc capul în stânga sau în dreapta. M-am uitat ţintă la marele brad de Crăciun din capătul străzii.

Codoi* Neutral

Best Digital 070“Doriţi să vă faceţi comanda CO2 Neutral pentru numai 0.3 franci în plus?”

Normal că doresc, cine n-ar dori să strivească dintr-o singură lovitură musca de-i şade pe căciulă, în timp ce utilizează tehnologia modernă pentru a duce consumerismul tradiţional de dinaintea Crăciunului la un alt nivel? Ce înseamnă, de fapt, CO2 Neutral în viziunea platformei online de pe care am comandat eu cadouri de Crăciun? Înseamnă că un amărăştean din Etiopia este plătit de către firmă pentru a planta copaci în valoare de 30 de cenţi (un leu şi-un pic). Care copaci, când vor creşte mari, vor anula amprenta de CO2 pe care comanda mea a produs-o asupra mediului înconjurător.

Nu comand online foarte des iar când comand, ca acum, încerc să consolidez diversele nevoi într-o singură livrare. N-a fost să fie şi de data asta, am primit cele trei produse în două livrări diferite. Prima a venit cu poşta elveţiană, cealaltă cu o binecunoscută firmă de curierat. De unde au fost livrate? Păi, depinde de unde vrei să începi. Dacă e s-o luăm cu începutul, două dintre produse au fost fabricate undeva în China iar al treilea în Bangladesh. Containerele în care au fost înghesuite au ajuns cu vaporul până undeva în Europa, probabil în Rotterdam, iar de acolo, pe camion, în depozitele marilor branduri.  Apoi au fost transferate în Germania, în depozitul central al marelui retailer online. De acolo, cu un camion până la punctul vamal al poştei elveţiene din Basel, mai departe cu un alt camion până la centrul de distribuţie din Bienne, şi, în sfârşit, cu o dubă până la mine acasă.

Lung drum… Dar nu s-a terminat încă! Blugii de firmă, comandaţi, evident, pe mărimea mea – aceeaşi ca a celorlalte 5 perechi din şifonier care nu-mi mai plac – nu-mi vin. Sunt prea slim fit pentru mine, ceea ce e greu de înghiţit, dar asta e realitatea. Nu mă simt comod în ei şi ideea de a-i purta vinerea la birou îmi aduce în minte melodia aia cu “I’m too sexy for my… work?” N-o fi aşa, dar contează? Ce mai, pentru prima oară trebuie să returnez ceva comandat online. Ca procedură nu e greu deloc, doar că blugii au venit cu firma de curierat şi trebuie să se întoarcă pe aceeaşi cale. Aşa că depun coletul de retur la cel mai apropiat birou al curierului, care este în Tavannes, vreo 20 de km distanţă de Bienne. Încă trei litri de benzină, consumaţi de maşina proprie, plus duba care va duce pachetul într-un depozit de tranzit şi de-acolo, cu un camion spre destinaţia (semi)finală.

Slavă Domnului că am ales să plătesc ca să-mi fac comanda carbon neutral, altfel aş fi visat-o pe Greta Thunberg ţipându-mi la ureche că sunt un îmbuibat egoist. Sper din tot sufletul ca cei 30 de cenţi de copaci pe care aproape că i-am plantat cu mâna mea să supravieţuiască secolelor ce vor veni pentru a acoperi complet aventura mea online.

Na, că mi-am făcut şi mea culpa online, cu riscul unei mici amprente suplimentare de carbon.

 

* Se împlinesc în câteva zile 30 de ani de la moartea Lenuţei Petrescu, ajunsă celebră sub numele de academician doctor inginer Elena Ceauşescu, savantă de renume mondial care, printre altele, a revoluţionat formula dioxidului de carbon.

PS. Cât am fost în armată, lângă Galaţi, am plantat o întreagă livadă, vreo câteva sute de copaci. Mulţumesc pe această cale apeviştilor sadici care ne-au muncit 14 ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Sper să se pună la judecata de apoi a amprentei noastre totale…

Howard Jacobson – Chestiunea Finkler

finklerŞtiu că mă entuziasmez uşor în faţa frumosului, iar de când cu blogul ăsta îmi şi permit să-mi exprim public admiraţia, mai ales când e vorba de cărţi sau de filme. Asta duce şi la o oarecare inconsecvenţă în privinţa preferinţelor mele în materie de scriitori, de exemplu. Aşa că nu o să fie o surpriză, pentru cei care trec mai des pe-aici, că-l ridic pe Howard Jacobson în topul autorilor mei preferaţi după doar prima carte pe care i-am citit-o. După ce termin de scris recenzia asta o să mă duc să caut ce altceva a mai scris şi s-a tradus în română.

Finkler este evreu aşa că în mintea unui prieten de-al său toţi evreii devin finkleri. “Chestiunea Finkler” s-ar traduce, astfel, prin “Chestiunea evreiască”, dacă asta nu ar avea conotaţii groteşti provenite din istoria cavernelor antisemitismului românesc. Cartea asta este la cu totul alt nivel, aşa că mă tem că cineva rămas în retorica lui Eminescu sau în cea a lui Nae Ionescu, de exemplu, doar ca să amintesc de lucrările cu acelaşi nume, n-ar avea ce să înţeleagă din ea.

Nu există mod mai bun de-a spulbera stereotipuri rasiste, manipulări şi propagandă decât să-ţi pui întrebări, să te uiţi la oameni şi la mica lor lume, să analizezi, să întorci pe toate feţele această chestiune finklerească, din absolut orice aspect al vieţii ţi-ai putea imagina. Şi astfel descoperi, pagină cu pagină, minunat descris de fiecare cuvânt în parte, că există evrei fericiţi şi evrei nefericiţi, evrei bogaţi şi evrei săraci, tineri şi bătrâni, moderni şi tradiţionalişti, practicanţi sau atei, ruşinaţi de politica statului Israel sau susţinători ai sionismului, ambiţioşi sau nu, adulterini sau nu, fericiţi sau nu, care sunt îndrăgostiţi şi care nu pot fi… Toţi trăind, cumva, în obsesia lor despre ei înşişi, toţi simţind, graţie unei antrenate memorii colective aproape extrasenzoriale, teama, sentimentul constant de alertă şi angoasa statutului permanent de minoritate şi de înstrăinare.

Şi-ajungi să constaţi, într-un final, că toate poveştile alea, toate analizele, tot zbuciumul, toată chestiunea, până la urmă, par să fie doar un pretext pentru a ne descrie, superb, acel mic colţ de lume, nimic deosebit de altele.  La fel ca lumea noastră, probabil, dacă nu i-am da atâta importanţă şi dacă n-am privi-o printr-un telescop ce face din orice lucru mărunt un monstru apocaliptic.

Umanitatea la superlativ, o imagine asupra căreia nimic nu-ţi poate deschide mai bine ochii decît un mare scriitor.

Rezoluţia din Decembrie

Dacă nu sunteţi încă ferm hotărâţi în privinţa tradiţionalelor rezoluţii din noaptea de Revelion atunci merită să vedeţi filmuleţul ăsta, durează mai puţin de 2 minute şi ajută la identificarea raţională – sau mai degrabă sinceră – a blocajelor de orice fel. Şi dacă v-aţi hotărât deja (să vă păstraţi aceleaşi rezoluţii ca anul trecut) tot merită să-l vedeţi, că-i funny şi deja celebru. Cu sonor, da?

 

Vampirisme musai transilvănene

Best Digital 004Simţindu-mă acum câteva seri la fel de secat (de energie) ca turcii vampirizaţi din film, m-am uitat la Dracula Untold, cred că primul meu film cu celebrul (nostru?) personaj. Nu stau să vă dau detalii şi nici nu vă încurajez să-l vedeţi, că n-aveţi ce vedea. În fine, este povestea americanizată şi vampirizată a prinţului transilvănean Vlad the Impaler, care se transformă în vampir din patriotism şi de draci ce-avea pe el că nu-i dovedea pe turci. O prostioară la care am remarcat, totuşi, un aspect interesant. Deşi filmul abundă de nume româneşti de persoane şi locuri, nu se menţionează nici măcar din greşeală România, român sau românesc. Există doar Transilvania – locul unde Vlad Ţepeş alias Vlad the Impaler alias Dracula s-a născut, a trăit, a domnit şi a dat pe gât primul shot sanguin. Tot prin Transilvania trebuie să-şi facă veacul şi azi, că vampirii ăştia, toată lumea ştie, sunt nemuritori.

N-aş fi scris despre asta dacă n-aş fi văzut aseară, pe Channel 5-ul englezilor, un episod din seria de documentare Chris Tarrant – Extreme railways, despre trenuri şi linii ferate “extreme”. Episodul de aseară s-a intitulat Last train to Transilvania şi a refăcut călătoria de documentare pe care Bram Stocker, autorul primului Dracula, a făcut-o in 1896 de la Budapesta la castelul lui Dracula din Transilvania (probabil Bran). Da, o să ziceţi că în 1896 Transilvania nu era încă România. Oricum, ca şi în Dracula Untold, reporterul se fereşte ca dracul de tămâie să rostească numele România. Transilvania în sus, Transilvania în jos, cred că a menţionat, discret, că între timp provincia face parte din România doar când i s-a blocat trenul în vama noastră sau când a vorbit despre starea deplorabilă a reţelei feroviare, evident, româneşti. Apropo, foarte interesant, drumul cu trenul de la Budapesta la Cluj, în anul de graţie 2019, cică a durat fix la fel de mult ca în 1896, pe vremea imperiului austro-ungar de tristă amintire. Asta nu l-ar fi deranjat foarte tare pe reporter, căci el se plimbă pe bani, dar să nu existe vagon restaurant între Budapesta şi Cluj asta nu e extrem, e de-a dreptul inuman pentru un englez. Altă informaţie utilă – pe care mi-ar fi plăcut să o aflu mai degrabă din bilanţul de guvernare al doamnei Dăncilă – ar fi că în medie 500 de kilometri de cale ferată dispar anual din reţeaua feroviară a României şi doar 25 sunt reparaţi. Aşa că stau şi eu şi mă gândesc, oare nu cumva vampirii noştri s-au reprofilat şi mai nou, în loc să sugă sânge, bagă pe gât şine de tren, locomotive şi vagoane restaurant? Chiar ar fi posibil, ţinând cont că încă dispar şine în fiecare lună, pe când ultimul caz documentat de moroi dezgropat ca să i se înfigă un ţăruş în inimă s-a întâmplat în 2004, evident lângă Caracal…

Poate se vor găsi unii care să se revolte sau chiar să vadă conspiraţii de-ale agenturilor în ostentaţia cu care Dracula este servit lumii drept transilvănean. Se înşeală, motivul este legat mai degrabă de păstrarea autenticităţii brand-ului Dracula. Transilvania este, pentru mulţi străini, un tărâm la fel de fantastic precum planeta Pandora din Avatar. Sună exotic, a devenit un brand în sine, este greu de localizat pe hartă şi, oricum, se ajunge greu (la propriu, cum bine ştim). Pe când România… offf… o să mă limitez la a zice că stereotipurile idioate pan-europene nu la vampiri fac trimitere când e vorba de noi… Cert e că nimeni n-a văzut până acum vampir să cânte la acordeon.

Aşa că în loc să polemizăm neascultaţi de nimeni despre întinarea imaginii marelui voievod Vlad Ţepeş (un aventurier sadic care-a avut norocul să dea bine în coafata istoriografie naţionalist-comunistă) mai bine ne-am apuca să ne împodobim gările cu funii de usturoi sau ne-am concentra un pic să ţintuim cu un ţăruş din frasin mafia vampirilor însetaţi de infrastructură.