Frumuseți perisabile

This slideshow requires JavaScript.

Pietre și scoici șlefuite cu migală și împinse spre noi de valurile tuturor mărilor și oceanelor noastre stau amestecate pe terasa de acasă, departe de mare. Eram convins, privindu-le la ele-acasă, că cele ale Toscanei sunt diferite de cele ale Periboinei, ale Marseillan-ului francez sau ale Castelldefels-ului catalan. Le-am simțit altfel, admirându-le cu picioarele spălate ritmic de valurile mării. Și totuși, astăzi zac toate unele peste altele, prăfuite, pale, lipsite de viață în lumina sticloasă de septembrie. Le-o fi și lor dor de mare.

Ne umplem balcoanele de amintiri ale locurilor unde am fost fericiți. Tânjim după mare și pietrele alea triste refuză să ne ofere un strop de alinare.

Îmi place să cred că atunci când vom fi iar în vacanță cu picioarele în apă, vânând noi frumuseți, și pietrele de-acasă, din balcon, își vor recapăta temporar culorile fascinante ale vreunei amfore dizolvate-n mare și-n soare.

 

PS. Cu riscul de a strica un pic din romantismul textului, trebuie să precizez – ca sa fie foarte clar, că vă știu cu imaginație bogată – că “vânând noi frumuseți” tot la pietre se referea…

P!nk

Am făcut un mic upgrade blogului și acum pot să public și clipuri video. Promit să folosesc chestia asta extrem de rar și cu discernământ, locul ăsta va rămâne în continuare casa cuvintelor scrise.

Dar, ca să marchez momentul, dau share ultimului video-clip al cântăreței mele pop favorite, Pink, piesă care mă obsedează de vreo săptămână încoace. Dincolo de mesaj și de muzica bună, căteva din momentele de dans ale clipului sunt absolut geniale.

O industrie în aer

IMG_2147Zurich – Dusseldorf – Frankfurt – Wroclaw

Trezit de la patru dimineața, la cinci și-un sfert eram în gară la Bienne și la șapte în aeroport. Numai că avionul Germanwings a venit cu o oră întârziere. Așa că am aterizat in Dusseldorf fix când avionul meu spre Wroclaw decola. Ca să nu aștept în Dusseldorf până la 20:30 și să ajung în Wroclaw la 24:00, cu încă o escală, am schimbat două trenuri de la Dusseldorf la Frankfurt. Bagajul a trebui să mi-l caut singur prin aeroport, l-am găsit după vreo oră aruncat aiurea lângă una dintre benzile de bagaje. Nu mai figura în sistemele lor. Avionul din Frankfurt a avut și el jumătate de oră întârziere, am aterizat la 18:00.

Timp total de zbor: mai puțin de două ore. Durata totală a călătoriei cu avionul: 11 ore. Întârziere: 6 ore. Cost (dus-întors): 869 franci elvețieni (653 Euro).

Wroclaw – Munchen – Zurich

Am ajuns în aeroport în Wroclaw la 11:15, am plecat la timp, am aterizat la timp în Munchen, la 14:10. Dar zborul Lufthansa de la Munchen la Zurich numai ce fusese anulat din cauza unei defecțiune tehnice. Probabil că avionului i s-a făcut rău văzând că erau doar vreo 20 de oameni care așteptau să se îmbarce. Fusesem deja reprogramat (o eficiență care sugerează premeditarea) pentru zborul de la 20:50, care a plecat abia la 21:30, pentru că avionul Swiss Air a venit cu întârziere.

Timp total de zbor: mai puțin de două ore. Durata totală a călătoriei cu avionul: tot 11 ore. Întârziere: tot 6 ore.

Conform Google Maps călătoria cu mașina de la Zurich la Wroclaw durează 9 ore și 17 minute. Sunt convins că pot s-o fac ușor sub 8 ore. Costul celor aproape două mii de kilometri ar fi de 150 de euro.

Deci grupul Lufthansa mă taxează cu 653 de euro pentru mai puțin de 4 ore de zbor efectiv (după ce mai nou plătești separat pentru dus, pentru întors, pentru bagaj, pentru asigurare, pentru faptul că plătești cu cardul când comanda e pe internet, nu la vreun ghișeu). Per total performanța lor este de 22 de ore (în loc de 10, cât trebuia), cu 4 ore mai mult decât ai face cu mașina și de 4 ori mai scump.

Iar pentru cele 12 ore pierdute din timpul meu în această săptămână, Lufthansa s-a gândit să mă recompenseze cu un voucher de 10 Euro, să-mi iau un sandwich în Munchen. Asta cred că spune totul despre cât valorează clienții lor pentru companie.

Serios, industria asta s-a dus dracului de tot, și pentru că e departe de a funcționa în condiții de concurență liberă, cred că e nevoie de reglementare înainte să ajungă la fel de detestabilă ca pirații somalezi.

10 mii de pași

V-am zis săptămâna trecură că mă mobilizez să fac sport serios? De luni? Ei bine, am făcut-o. Merge. Am căutat în sertarul pe unde era aruncat fitbit-ul ăla de-mi numără pașii. Cu el la încheietura mâinii ți-e mai ușor, te motivează un pic și stă cu bunghiul pe tine tot timpul. Probabil că “a sta cu bunghiul pe tine” nu e denumirea științifică a procesului dar nu mi-a venit altfel, important e că funcționează și te face să te simți cu musca pe căciulă (altă expresie consacrată în psihologia sportivă) de fiecare dată când stai cu fundul pe scaun. Cumperi device-ul (de obicei faci greșeala să-l iei pe cel mai scump, deși o să te uiți doar la numărul de pași), îl ții la mână câteva zile și te prinzi repede că o zi în care doar mergi la birou, stai pe scaun, conduci înapoi acasă și-ți petreci seara pe canapea înseamnă doar vreo 3000 de pași. Ai zice că sunt puțini, dar, călăuziți des pe cărarea spre frigider, vei constata că poți ajunge departe… Continue reading

Limitele echitației

“You can’t ride two horses with one ass.”

Am cules această excepțională pildă de înțelepciune americană dintr-un film care nu s-a remarcat oricum prin nimic altceva. Mi-a plăcut definiția clară, pornită dintr-o convingere simplă, țărănească, aproape tehnică, a unui popor care știe clar ce-i aia călărie.  Și înțelepciunea populară românească a identificat problema, vorbind despre statul “cu fundul în două luntrii” sau “cu sufletul în rai” și, în fine, cu altceva în fund, știți voi. Deși e clar că ambele expresii românești consideră un astfel de comportament reprobabil, niciodată nu mi s-au părut atât de categorice în legătură cu imposibilitatea lui fizică. Și asta în primul rând pentru că la noi, știm bine, orice se poate. Și apoi ar putea fi și o lipsă crasă de imaginație din partea rednecks-ilor americani (până la urmă ei sunt cei care l-au votat pe Trump), care nu au văzut varianta creativă a problemei în care nu-ți bați capul cum să călărești caii în același timp, îi iei la călărit pe rând. Până la urmă cu luntriile e clar că se poate, caii nu cred că sunt geloși unii pe ceilalți, iar cu raiul… cred că și aici s-ar putea tolera abordarea secvențială dacă sponsorizezi un pic de catedrală și ai grijă să nu te interferezi formal cu integritatea familiei tradiționale.

Unbroken

91S5lMM7L0L._SY445_– Spune-ne ce scrii!

“Unbroken”, filmul regizat de Angelina Jolie după scenariul fraților Coen s-a terminat de doar câteva minute, mi-am luat laptopul, am deschis un articol nou, am scris titlul și am stârnit curiozitatea familiei.

-Nu pot să vă spun ce scriu! Nu știu încă. Și eu nu vorbesc, eu scriu, ați uitat? (acum câteva săptămâni una dintre fiicele mele a spus că e bine cu blogul ăsta, mai află și ele la ce mă gândesc).

E greu să explic cum mă simt după filmul ăsta, chiar și în scris. Ar trebui să spun că a fost un fim bun, bine scris și bine filmat, a stârnit emoții, oroare, revoltă și multe comentarii imediat după. Acum câțiva ani probabil că m-aș fi simțit bine la final și admirația pentru eroismul, puterea și îndârjirea cu care personajul principal supraviețuiește încercărilor războiului ar fi fost sentimentul pregnant. Dar în seara asta singura întrebare care-mi stăruie în minte este:

Poți să fii erou și supraviețuitor în același timp? Continue reading

Don DeLillo – Omul căzător

copertaFataPe 11 Septembrie 2001 două avioane deturnate au lovit turnurile gemene ale World Trade Center, într-o acțiune teroristă fără precedent care a lăsat urme adânci în aproape toate segmentele societății americane, de la politică și strategie militară și până la economie, educație, artă și, în general, viața a milioane de oameni din America sau din statele ce aveau să devină scenele războiului american împotriva terorii.

“Omul căzător”, cartea lui Don DeLillo, în varianta originală “Falling Man”, spune povestea unuia dintre supraviețuitorii atacului, unul dintre norocoșii care au reușit să părăsească turnul în care lucra chiar înainte ca acesta să se prăbușească. Personajul lui DeLillo încearcă să-și vindece rănile – fizice sau psihologice – și să-și reconstruiască viața într-o societate aflată la rândul ei în șoc post-traumatic. O lume obsedată de avioane, de oameni căzători, de clădiri, de turnurile alea gemene. De Bin Laden, ca personificare a răului, reprezentant unic al tuturor ticăloșilor lumii.

Continue reading

Bazarul amintirilor

10704336_614782685299324_8851846562380636398_o

Un Octombrie de-acasă

Era cinci și-un pic, magazinele numai ce se închiseseră iar tarabagii de la intrarea în parcarea subterană începuseră și ei să strângă. După două zile de ploaie aproape neîntreruptă ieșise un pic de soare și am simțit imediat cum căldura lui mă învelea. Toamna e anotimpul meu preferat și iubesc ploaia dar, din când în când, mă bucur și de-un pic de soare. Inițial m-am uitat la terasa Starbucks-ului, aflată la câțiva metri, dar scaunele goale erau ude de la ploaie. Așa că am zăbovit un pic în fața unei tarabe cu bijuterii din pietre semiprețioase sau doar frumos colorate. Am stat acolo poate vreo două minute și, când mi s-a părut mie că nu mai e rezonabil să mă prefac interesat de pietrele alea, m-am întors să plec, orbit brusc de soarele reflectat în zecile de pandantive din cristaluri de cuarț atârnate pe-o funie.

Continue reading

Greu cu limbile străine…

DSC_1653

Chaplin Museum, Vevey, Switzerland

Nu o să-mi dau cu părerea despre filmulețul făcut de un idiot care avea ceva de demonstrat. Povestea vânzătoarei unguroaice care refuză să te servească pentru că ești român e o legendă urbană încă de pe vremea comunismului, am auzit-o de nenumărate ori. Deși am fost adeseori în Ardeal mie nu mi s-a întâmplat niciodată, o fi doar noroc, la fel cum noroc o fi și că nu am văzut vreodată un cuplu de homosexuali sau pe cineva afectat de vreun vaccin. Dar să nu deviem.

Ce pot face e să împărtășesc propriile mele experiențe în legătură cu minoritățile naționale și limbile lor. Să le iau în ordine cronologică. Continue reading