Swiss Parking

Oh, for goodness’ sake, you have to see this! Tonul colegei mele nu prevesteşte nimic bun, are ceva din exasperarea cu care reacţionează când citeşte ştirile de-acasă, despre Brexit. Numai ce-am aflat că doamna Viorica a intrat în turul doi aşa că nu văd ce altceva m-ar putea impresiona din foiletonul brexitului. Mă ridic, totuşi, de la birou să văd ce se-ntâmplă. E în faţa ferestrelor largi care dau spre gară. Ceva se petrece acolo afară. Mă apropii prudent, căci acum câteva săptămâni a fost un accident oribil şi chiar n-am chef să mai văd aşa ceva. Dar gara pare adormită, nu sunt trenuri şi aproape că nici pasageri pe peroane. Colega mea îmi arată cu degetul parcarea de sub geamurile firmei, privind cu faţa uşor întoarsă spre mine, de parcă ar ţinti un gândac scârbos.  Pe unul dintre locurile de parcare sunt împrăştiate nişte gunoaie. Asta e, într-adevăr, ceva neobisnuit pe aici! Recunosc ambalajul roşu din carton al cartofilor prăjiti de la McDonalds, iar un metru mai încolo e împrăştiat şi restul meniului: cutia prismatica a unui bigmac, un pahar de plastic şi probabil nişte şerveţele. Cineva şi-a aruncat resturile în parcare, probabil direct din maşină. Asta chiar că nu e normal pe aici! Englezoaica îmi mărturiseşte jenat-revoltată că asta e o chestie frecventă în UK, mai ales în intersecţii sau în preajma joncţiunilor de autostradă, unde maşinile încetinesc. Concluzionează trist că în ţara ei nu e la fel de curat, lucru care i se pare mult mai evident de când lucrează în Elveţia. Înghit în sec şi nu zic nimic de România sau despre propriile mele constatări, de fiecare dată când ajung acasă. Se uită lung la mine şi înţeleg că nici nu-i nevoie să zic ceva… Păi dacă nici noi, românii, n-avem o imagine bună în UK, apăi cine să mai aibă…

Oh, my God, you have to see this! Iaaar?!?! Acum ce s-o mai fi întâmplat? Tonul e la fel de imperativ, deşi parcă un pic diferit de cel de-acum jumătate de oră. Mă ridic din nou şi-o văd tot la geam, arătând consternată cu degetul în aceeaşi direcţie ca mai devreme. Mă aproprii prudent şi-arunc o privire afară. Jos, în parcare, e curat lună.

Graffiti pe Zidul Berlinului

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când nemţii s-au pus cu târnăcoapele pe acel infam zid ce despărţea Berlinul în două. Tot astăzi am văzut un documentar despre nostalgicii RDG-ului, dovadă că zidul e încă în sufletele împietrite ale multora. Rămăşiţele lui ar trebui să ne înveţe că zidurile se construiesc uşor dar să le înlături cere timp.

Şi pentru că fiica mea Maria numai ce s-a întors azi noapte dintr-o mini vacanţă la Berlin i-am cerut permisiunea să folosesc cîteva dintre pozele ei pentru această postare.

“What shall we use
To fill the empty spaces
Where we used to talk?
How shall I fill
The final places?
How should I complete the wall”

Empty Spaces – Pink Floyd, The Wall, 1979

b07b4583-44ca-4f89-9158-d8c674acdb8c (2)7a5c03eb-3496-49a4-a8df-ec579f07ff3a (2)0b593979-99c8-4b1e-ad78-e8bcab2ef7a8 (2)dd507275-872d-4396-8024-dd8ab0537430 (2)ac981066-13ac-4243-b256-34c5fbae519e (2)03cfc901-fe6a-44a9-b1ed-4a1871abb5ad8d179ee5-8a06-4ec3-aab6-9909ced7a9b6 (3)4068ce79-6e64-4db1-a36c-c2f778e86249 (2)47e03bf0-9ce0-45e8-8b49-e07209db4736 (2)76fd802f-0b3f-4114-9303-fe41602f810c (2)

 

N-am linişte până când nu…

Pe site-ul de campanie al domnului Mircea Diaconu toate viziunile politice ale domniei sale încep cu “N-am linişte până când nu… “. Până când nu rezolvă problemele din justiţie, sănătate, economie, securitate sau educaţie. C-aşa e el ca om. Dacă vede că ceva nu funcţionează, se implică.

Mesajul e închegat, nimic de zis. Construit pentru urechile celor din bazinul electoral în care se scaldă psd-ul cu alde Tăriceanu, e totuşi suficient de abil încât să încerce să-i momească sau măcar să evite să-i scoată din sărite pe cei ce au alte opţiuni. Domnul Diaconu are un discurs bine scris (pentru publicul ţintă), care a fost croit pe aşteptările unei mari mase aparent pestriţe dar cu multe lucruri în comun. N-are consilieri israelieni, dar a învăţat ceva din discursul lui Dinică, în Filantropica, ăla cu “mâna întinsă care trebuie să spună o poveste”. Actor fiind, şi-a învăţat bine rolul şi-l urmăreşte ordonat, în ciuda debitului verbal ce dă impresia de spontaneitate. A preluat ceva din Dan Puric dar evită inteligent tot bullshit-ul ăla naţionalist şi habotnic al colegului de breaslă. Pozează în tipul ăla modest, are poveşti populare, are şi fler, fraternizează cu publicul (său), devine ba complice cu cei ce-l intervievează ba superior şi distant. Nu-şi atacă agresiv contracandidaţii, căci ştie că în spate există profesionişti care se ocupă de problema asta pe toate canalele posibile.  Domnul Diaconu este un manipulator suficient de abil, iar într-o ţară în care ce spui este mai important decât ce faci, este şi un contracandidat periculos. Sigur, cu excepţia doamnei Dăncilă, care ne convinge pe deplin doar cu ce spune.

Se întâmplă, însă, ca domnul Diaconu să fi fost, în ultimii cinci ani, reprezentant al României în Parlamentul European,  o instituţie ce pune preţ pe buna informare a cetăţeanului. Astfel încât activitatea fiecărui membru este publică, pentru ca cei ce l-au trimis la Bruxelles să ştie – presupunând că sunt interesaţi – cât de bine sunt reprezentaţi. Pe site-ul* dedicat domnului Diaconu aflăm exact nu numai de câte ori a luat cuvântul în plenul Parlamentului în cei cinci ani de mandat şi pe ce subiecte dar putem să-i şi citim discursurile (în română, limba în care au fost susţinute). A luat parte activ la dezbateri de 12 ori în cinci ani, în general pe teme de cultură, căci a făcut parte din comisia de cultură şi educaţie. Doar patru dintre intervenţii se referă în mod specific la România. Toate patru pe acelaşi subiect: justiţia şi statul de drept. Toate susţinând aceeaşi idee, şi anume că justiţia este o problemă internă a României – evident în încercarea de a descuraja condamnarea ţării (de fapt a guvernului pesedist) pentru asaltul asupra independenţei justiţiei din vremea lui Dragnea. Atât.

Ca să închei, cum singur declară, dacă vede că ceva nu funcţionează domnul Diaconu se implică. N-are linişte până când nu rezolvă problema. Acum, că s-a întors în ţară şi vrea să fie preşedinte, brusc paleta de probleme de rezolvat pare să se fi lărgit, după cinci ani liniştiţi la Bruxelles, de unde totul părea să meargă bine, inclusiv activitatea arhanghelilor justiţiei, Iordache, Toader şi Dragnea.

Ce să zic, nici eu n-am linişte de când am aflat c-ar putea ajunge în turul doi…

* http://www.europarl.europa.eu/meps/en/124805/MIRCEA_DIACONU/history/8

Chamonix-Mont-Blanc

Mont Blanc2

Mont Blanc-ul văzut din gondolă

Ideea era să-mi sărbătoresc ziua undeva sus în munţi, ca şi anul trecut, când am fost în Zermatt. Aşa că m-am gândit că Chamonix, staţiunea franceză de la poalele Mont Blanc-ului, ar fi o alegere excelentă – aproape de graniţă, doar la vreo două ore de condus de acasă şi poate un pic mai ieftină decât locaţiile elveţiene. M-am lăudat soţiei cu rezervarea pe care-am făcut-o pe booking doar pentru a afla că în weekendul 8-10 Noiembrie sunt alegerile în România, deci nu se cade să nu votăm. Am convenit, deci, să mergem o săptămână mai devreme, am modificat frumos datele în aplicaţie şi mi-am văzut mai departe de treabă. Asta era acum vreo două săptămâni.

Continue reading

Doina Ruşti – Homeric

homericPe când eram copil ţin minte că-mi doream creionul fermecat din “Lolek şi Bolek”, un desen animat polonez care, surprinzător, nu fusese considerat obscurantist de către cenzura comunistă aşa că eram lăsaţi să-l vedem. Desenau băieţii ăia ceva pe un perete şi brusc desenul căpăta viaţă, devenind acel obiect în realitate. Visam la pistoale, maşinuţe şi biciclete, fără să realizez că talentul meu la desen ar fi făcut, probabil, din creionul fermecat un imens motiv de frustrare. Am tocit multe creioane până să ajung să am o maşină şi, deşi mintea mea desena BMW-uri, nu mi-a ieşit decât o Dacie Supernova. A fost prima şi ultima dată când am crezut în magie, deşi, sincer, aveam s-o întâlnesc de-a lungul timpului de câteva ori – dar nu-i tot aia. N-am crezut nici în moroi, deşi poveştile olteneşti ale străbunicii mele despre vecinii ei morţi care-şi făceau încă veacul pe uliţele satului erau al naibii de credibile. Dar nu mă făceau să-mi fie frică să ies noaptea din casă, mai ales dacă Pichi, maidanezul crăcănat al bunicilor, mi se încurca printre picioare de cum ieşeam pe uşă. Şi, sincer, nici în cele sfinte nu cred, deşi încerc să mă ţin bun creştin. Dar asta n-are importanţă, cum bine mi-a explicat mie acum mulţi ani, la o băută, un student care făcea teologia ca a doua facultate după ce ingineria nu-i oferise mântuirea, căci dacă nu mergi la biserică şi nu te împărtăşeşti tot în iad o s-ajungi. Aşa c-am luat-o şi eu mioritic, cesă-ifacin-aicesă-ifaci, şi m-am resemnat cu viaţa mea păcătoasă. Continue reading

Curat apolitic, monşer!

PaiateIa să vedem noi ce epitete am cules dintr-un singur articol de presă care analizează decizia USR de a nu intra la guvernare împreună cu PNL:

Zmeu, moftangiu, partid vaffanculo, oţărâre iresponsabilă, deşteptul de Barna, consultanţii fără minte, minţi calamitrate, copil care se pune în cur la mall, penibilă desprindere de realitate, se faultează singur, măi Barna!, prostiile spuse de Dan Barna, zmeul ăsta de opoziţie, măi candidatule!, cum poţi fi atât de cinic, ai murit politic, a mai rămas ceva sănătos la cap în USR?. 

Continue reading

Frauda cu umeraşe

Deci ăla de era vicepreşedintele asociaţiei de croitorie care primea finanţarea pe bani europeni era şi asociat în firma care a furnizat materii prime asociaţiei. Şi anume umeraşe. Fraudă clară! Doamna jurnalistă de la Rise trece în revistă cu mare grijă toate celelalte contracte ale asociaţiei respective însă ratează să ne comunice fix esenţialul, valoarea infamei achiziţii de umeraşe. Aflăm totuşi că cel mai important contract al asociaţiei a fost pentru 600 de cămăşi. Cât o mai fi un umeraş în ziua de azi, că încerc să-mi dau seama cu cât a fost fraudat cetăţeanul european?

Despre Netflix, HBO, Amazon Prime, Apple TV, Disney+, YouTube TV şi mulţi, mulţi alţii. Şi despre MUBI.

DSC_1692

Muzeul Chaplin, Vevey, Elveţia

Au trecut de mult vremurile când vedeai o jumătate de oră de Dallas pe săptămână şi-n rest pe nea Nicu Ceauşescu în rolul lui Kevin Spacey, dovada clară că House of Cards a fost, la origini, un show românesc, la fel cum limba latină era, de fapt, daca veche şi Tesla era Nicu Teslea. Dar astăzi trăim în alt film, ai de unde alege, frate, slavă Domnului! Poate aştepţi noua serie din Black Mirror, Orange is the New Black sau mai ştiu eu care dintre celelalte 194 (!!!) de seriale de pe Netflix. Sau poate vrei Game of Thrones-ul HBO-ului, The Boys-ul de pe Amazon sau nou anunţatul The Morning Show de pe noul Apple TV. Plus alea cu care-or să vină noile Disney+, YouTube TV şi câte şi mai câte alte canale or mai fi pe ţeavă. Presupun că dacă eşti dispus să cheltuieşti un pic peste 200 de dolari pe lună numai pe abonamentele serviciilor de streaming vei putea avea acces la mai tot ce poate produce, relevant, showbiz-ul american între pădurea sfântă şi valea dintre silicoane. Continue reading

Poveşti ucrainene

IMG_2597N-am mai scris despre Trump de aproape un an, deşi omul este un izvor nesecat de subiecte. Acuma, ce să zic, sunt conştient că m-am apucat de povestea asta taman când a picat Viorica Vasilica, ceea ce e complet inoportun… Dar ultimul lui giumbuşluc e păcat să rămână necomentat, iar pe termen lung asta s-ar putea să ne afecteze mai mult decât guvernarea Dăncilă. Sau Orban.

Cum toate sondajele de opinie îl dădeau învingător detaşat în viitoarele alegeri prezidenţiale pe Joe Biden, fostul vicepreşedinte de pe vremea lui Obama şi candidatul democrat cel mai bine plasat, Continue reading