Ravagiile sarmalelor

Acum câteva zile, un articol din Tribune de Geneve descria valul 4 din România drept “carnagiul bunicilor”. Dincolo de titlul cu conotaţii apocaliptice, conţinutul descria corect situaţia României în mijlocul unei crize epidemice şi sanitare îngrozitoare. În comentariile de sub articol o româncă ţinea să confirme situaţia, iar franceza sa prea tehnică sugera că ştie despre ce vorbeşte. Sunt mulţi români care lucrează în domeniul sănătăţii în Elveţia francofonă, deci nicio surpriză.

Mesajul ei bine intenţionat avea să primească o lungă replică din partea cuiva la fel de avizat, ceea ce era evident mai mult din ton decât din exactitatea tehnică. România e una dintre cele mai înapoiate state din Europa, explica, sigur pe el, specialistul. Românii sunt extrem de săraci, ceea ce implică o alimentaţie deficitară. Pentru că mănâncă prost, românii au sisteme imunitare compromise, ceea ce-i lasă pradă tuturor bacteriilor şi virusurilor lumii ăsteia. Şi de-aia – a venit încheierea apoteotică – covidul loveşte năpraznic! Altfel, într-o lume bine hrănită, e doar o gripă banală. Voilà!

Voilà, acum ştiţi şi voi că de-aia se moare de covid în România cât în tot vestul Europei la un loc, pentru că mâncăm prost şi sarmalele nu ne stimulează suficient imunitatea. Mai degrabă involuntar, comentatorul elveţian, fără îndoială un om cu o dietă impecabilă, ar putea induce ideea că un popor cu aşa o rezistenţă deplorabilă la boli ar avea nevoie de mai multă vaccinare, nu?

Dacă aş continua în logica acestui domn, aş putea constata că ultimele săptămâni dovedesc cum Elveţia devine din ce în ce mai nemâncată – pardon, malnutrită. Ba, aş spune, cantoanele germane din estul şi centrul ţării par a sta mult mai prost cu imunitatea faţă de cele din zona marilor oraşe sau din Elveţia francofonă. Asta, poate, pentru că în valurile precedente situaţia a stat complet pe dos, ceea ce i-a speriat pe oameni şi i-a convins că trebuie să se… pardon, era să zic să se vaccineze, dar evident, pentru domnul nostru explicaţia este că i-a convins să mănânce mai sănătos. Mai ales ăia care au scăpat.

Serios acum, să nu faci legătura între rata de vaccinare semnificativ mai mică din est şi numărul crescut de cazuri şi de spitalizări mi se pare pur şi simplu dezarmant. E logic, e evident, e elementar… Cum să nu faci legătura dintre mortalitatea de aproape 50 de ori mai mare în Noiembrie în România faţă de Portugalia, când rata de vaccinare de la noi era de sub 40% iar la ei de 90%? Asta fără să mai zic că poate cea mai vaccinată categorie din România e chiuveta. Ce poţi spune mai mult – sau altfel – pentru a convinge oamenii că medicina, ca ştiinţă, este, în principal, un exerciţiu de statistică? Şi că poveştile vecinului care a murit a doua zi după vaccin şi a colegei care-a ajuns la spital dublu vaccinată, au sens numai în măsura în care sunt adunate consecvent alături de alte zeci, sute şi mii de exemple similare. Altfel poveştile nu au relevanţă statistică – ăsta-i termenul tehnic – şi nu contează decât pentru propaganda de FB. Ceea ce ar trebui să conteze mai mult, în schimb, e că într-o lume în care au fost deja administrate aproape 8 miliarde (!!!) de doze din vaccinurile covid, ‘jde miile de antivaxeri nu pot să combată ştiinţa decât cu poveştile astea de doi lei despre sărăcia românilor sau despre mai ştiu eu cine care a păţit mai ştiu eu ce.

Între timp, se pare că toată Europa îşi închide obloanele de frica noii tulpini care vine de la alţi nemâncaţi, fraţii noştri sud-africani. Dacă e să ne ghidăm după cât de isterică e reacţia statelor, aş zice că situaţia e mai serioasă decât suntem lăsaţi să înţelegem. Să vezi acum malnutriţie…

Weekend!!!

Kate Hudson dansează superb, cine-ar fi crezut?! Nu-ţi poţi lua ochii de la ea… Şi cântă superb! Şi vocea-i sună de parc-ar fi Sia, şi chiar dac-ar fi aşa, cui să-i pese? Să n-o uităm nici pe-aia mică cu peruca blondă, care nu mai e chiar aşa mică şi dansează la fel de bine şi fără perucă. Ce mai, superb! Aştept filmul.

Tempura şniţel

Ne-am nimerit întâmplător într-un mic orăşel elveţian de munte situat la vreo 30 de kilometri distanţă de mult mai cosmopolitul Interlaken, unde e vânzoleală de turişti tot anul pe lângă magazinele cu ceasuri scumpe sau ferestrele mari ale restaurantului Hooters, cu decolteurile şi atmosfera lui tropicală dinăuntru. La Meiringen categoric nu e la fel, deşi turismul atârnă greu în bilanţul oraşului, dar nu în perioada asta, când nu e zăpadă dar nici vară nu mai e, când munţii din jur s-au ascuns în ceaţa groasă, când nu toate telecabinele şi funicularele funcţionează, când afară sunt 6 grade şi plouă, rar, poate nu tot timpul, dar suficient cât să-ţi intre la un moment dat în oase.

Să baţi strada principală dintr-un cap în celălalt durează mai puţin de o jumătate de oră. În centru şi-au făcut loc şi câteva clădiri mai răsărite, chiar vreo două hoteluri cu pretenţii ce par mai vechi de 100 de ani, dar spre periferie am văzut şi câteva cabane de munte tradiţionale, bine întreţinute la exterior, dar care păreau nelocuite de zeci de ani. Nelipsitele perdeluţe din geamlâcurile etajelor aproape că arătau ca nişte pânze de păianjen, mai degrabă consistente din cauza deceniilor de praf decât din urzeala bătrânelor ţesături.

Când ne-am decis să mâncăm de prânz în oraş mi-a fost clar că va trebui să alegem chestii simple. Eu am ideea asta că într-un mic orăşel de munte n-ar trebui să fie greu să găseşti o masă simplă, de exemplu un şniţel, cartofi prăjiţi, eventual o salată. La Bienne, în oraşul în care locuim, chestia asta e dificilă, toată lumea oferă chestii (aparent) sofisticate, mai degrabă care se vor aşa decât sunt în realitate. N-am mai mâncat un şniţel din martie anul trecut, de când covidul a închis cantina biroului, de fapt biroul cu totul. Aşa că, speram eu, la munte ar trebui să fie prima opţiune: nepretenţioasă, prietenoasă cu cei care explorează munţii din jur, n-ai nevoie de un chef michelin ca să faci şniţele pe bandă rulantă. Mie, un amator, mi se par uşor de făcut. Dar a fost clar, după tura de centru, că m-am înşelat. A trebuit să alegem între un restaurant chinezesc specializat în sushi, o pizzerie care, uitându-mă la clienţii de pe terasă, bănuiesc că are patroni musulmani şi un restaurant turcesc care, curios, nu vindea mâncare mexicană, franţuzească sau tailandeză, chiar vindea nişte cinstite şaorme, e drept că dintr-o carne care arăta mai mult a parizer decât a piept de pui.

Ceva e în neregulă cu economia asta dacă toate vacile şi oile alea de le-am văzut păscând peste tot în jurul oraşului, pe dealurile din jur, sunt ţinute doar pentru brânza Gruyère, producţia de ciocolată elveţiană şi, evident, pozele pentru calendarele 2022. Şi mai au şi amprenta de carbon cât casa, de te bântuie suedeza aia mică de fiecare dată când te gândeşti la un antricot la grătar.

Până la urmă am ales restaurantul de sushi. Probabil localul fusese tot restaurant înainte de a fi fost preluat de familia de chinezi care ne-a întâmpinat. Cele câteva briz-brizuri atârnate ici şi colo, peştişori norocoşi, poze cu domniţe zâmbitoare, ornamente din bambus, nu reuşeau să acopere amenajarea anterioară a unui restaurant elveţian din anii ’80. Toate erau vechi şi demodate dar cumva se potriveau cu muzica chinezească şi atmosfera de local comunist care mi-a adus aminte de restaurantele noastre de pe vremea lui Ceaşcă. La masa de lângă noi îşi butonau telefoanele copiii familiei, o fată aproape adolescentă şi un băiat de vreo zece ani care comenta jocul de pe telefon cu expresii în engleză de gangster american. Avea accentul potrivit şi-o scotea din minţi pe maică-sa, care până la urmă n-a mai suportat şi i-a scos pe amândoi afară în ploaie să se plimbe cu trotinetele.

Cât despre sushi, trebuie să recunosc că-mi place, deşi întotdeauna am zis că peştele crud ar trebui să fie mai comestibil în restaurantele de la malul mării. Categoric cu riscuri de toxi-infecţie alimentară mai reduse, deşi supply chain-ul a progresat spectaculos de când s-a deschis primul restaurant în Meiringen, probabil nu de către chinezi. Una peste alta, n-am fost surprins să constat că sushi-ul de-aici e oarecum banal şi fad, poate cu excepţia unui sortiment ce avea în mijlocul discului de orez un fel de pateu în loc de peşte. Dar cel mai mult mi-au plăcut creveţii pane. Gazdele noastre chineze din Meringen Elveţia au păstrat numele japonez, tempura, pentru un fel de mâncare adus în Nagasaki prin secolul 16 de misionarii portughezi şi exportat înapoi în Europa de globalism până în creierul munţilor, unde a devenit cea mai accesibilă hrană a unei banale duminici de noiembrie. Mai şniţel de-atât nu s-a putut. Asta e, lumea se schimbă.

Ţ-şpe

Aseară am văzut pe Netflix un film românesc care mi-a plăcut. Cu lesbiene şi un titlu ciudat, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă. A fost al treilea film românesc de pe Netflix în tot atâtea seri, după Breaking News şi Legacy. Dacă faceţi eforturi să evitaţi marile seriale americane consumatoare de timp, ca mine, dacă vă plac filmele româneşti, vi le recomand pe toate trei cu căldură. Frumoasele noastre lesbiene au mers de minune cu un Cannonau de Sardinia, pentru care am făcut o mică pasiune. Temporară. Îmi place chiar mai mult decât Neagra de Purcari a magazinului românesc din Bienne, unde nu ajung prea des pentru că tentaţiile româneşti trebuie savurate cu măsură şi la intervale rezonabile de timp. După film am intrat pe Facebook ca să-mi scot data naşterii din profilul public. Am scos şi anul, deşi puteam la fel de bine să-l las, n-are importanţă. Just a number, cum zic americanii… Apoi am pus toate telefoanele din casă pe modul avion. Am citit, înainte să adorm, câteva pagini din Ierusalim, romanul lui Goncalo Tavares pe care l-am început marţi. Acasă era deja ziua mea, aici sunt cu o oră mai tânăr, deşi nu neapărat aşa mă simt.

M-am trezit târziu, un cadou pe care mi l-am planificat de săptămâna trecută, când am decis să-mi iau liber. Nu numai pentru că e ziua mea, dar după amiază dăm interviuri pentru un upgrade de la B la C al permiselor de şedere în Elveţia. Aştept şi o livrare Zalando, o pereche de blugi gri ce sper să-mi placă la fel de mult ca cei pătaţi cu silicon acum trei ani, cred, în timp ce izolam terasa casei de la Frumuşani. Era toamnă, ca acum, poate ultima toamnă în care am făcut ceva în casa aia. Toamna asta am revăzut-o doar în poze. Acum doar sper ca cei ce s-au decis s-o cumpere – şi care par să se fi îndrăgostit iremediabil de ea – vor aduna banii s-o plătească şi s-o ia în grijă. Nu le-am spus, rămâne secret, dar o parte din sufletul meu va rămâne acolo, la rădăcina fiecărui copac plantat alături de cei dragi.

În noua noastră casă de aici, de fapt mai mult a băncii decât a noastră, este mai greu să plantezi ceva. E la etajul 2. Dar e OK, avem un mic părculeţ în faţă şi dacă asta nu e de ajuns merg un sfert de oră pe jos în orice direcţie şi sunt în marea grădină care e Elveţia. E comod, e plăcut, e al nostru. În fine, cel puţin câtă vreme banca nu vrea să stea cu noi. Nu credeam să mai facem vreodată un credit în franci elveţieni. Români fiind, avem gena ctitoritului în noi.

A mai trecut un an. Nu cel mai bun, nici cel mai rău, mai ales că lucrurile rele au avut tendinţa de a se fi rezolvat pe parcurs. Sună ca o concluzie pentru 2021 şi nu este, mă refeream doar la al ţ-şpelea trandafir din buchetul vieţii mele. Mamă, cum a sunat asta cu trandafirul, mi-aş înfige un spin în fund pentru idee. O las, totuşi, semn că vârsta începe să-şi spună cuvântul.

Hmmm… Nu-mi stau rău blugii ăştia noi!

Mai convingător ca Arafat şi Gheorghiţă la un loc

Tot respectul pentru domnii Gheorghiţă şi Arafat dar facultatea de medicină chiar nu te pregăteşte pentru sarcina titanică de a-ţi convinge concetăţenii că vaccinul chiar ajută la ceva. Sigur, până acum nimic nu părea să convingă – poate cu excepţia notabilă a botniţei de plastic mufată-n butelia albă de oxigen. Dar mi l-a împins youtube-ul în faţă pe acest Teo şi cred că lucrurile vor începe să se schimbe. Asta-i abordarea corectă!

Si apropo de ideea lui – poate adevărată, cine poate să ştie! – că vaccinul ţi-o face (un pic mai) mare, ceva adevăr trebuie să existe, chiar dacă în sens opus, căci sunt convins că lipsa de oxigen ţi-o face (mult mai) mică. Păi merită să te rişti?

Software update

Mă puneam în maşină şi trăgeam, încet, portiera după mine fără să o ating, vă jur! Intram în lift cu umărul drept înainte şi cu un pic de avânt, ca să evit să mă proptesc în uşa metalică. Pe trotuarele Bienne-ului mă învăţasem deja să merg cu traficul venind din faţă, asta după ce am simţit cum un autobuz venind din spate s-a apropiat periculos de mine. Şoferul l-a redresat în ultimul moment. Ce să zic, poate şi eu mergeam prea aproape de bordură. După o vreme mă obişnuisem, cumva, să compensez micile inconveniente provocate de ciudata atracţie pe care umărul meu stâng o avea asupra chestiilor metalice. M-am ţinut, consecvent, departe de marea macara din capul străzii, de frică să nu produc, dracului, vreo nenorocire majoră în oraş. Am ocolit cale de vreo cinci minute la fiecare ieşire în centru, dar a fost mai bine aşa…

Dar m-a mâncat în fund să mă vaccinez azi dimineaţă (şi) cu antigripalul 2021. Am intrat în panică după ce, la ultima mutare, am rătăcit setul de ventuze de le-aveam moştenire de la bunică-mea, chestie care m-a lăsat complet vulnerabil. Oricum, nu credeam că un banal antigripal poate rivaliza cu maleficul ARN mesager care-ţi face genomu’ franjuri şi despre care toată lumea ştie că te transformă într-un zombie magnetic controlat, când vrea muşchii lui, de omul de la microsoft. Şi l-am făcut şi în umărul celălalt… Aşa că am zis să evit liftul când am plecat de la birou, dar cu greu m-am desprins de balustrada metalică a scărilor interioare. Portiera maşinii m-a pocnit peste locul abia injectat, de cu greu mi-am mai desprins leucoplastul de pe umăr, uşile automate ale garajului abia s-au deschis iar maşina a tras tot drumul ori stânga ori dreapta, de nu mai ştiam ce să-i fac. Presupun că am mai adăugat şi o a patra generaţie de sterilitate la precedentele trei, dar asta o să fie mai greu de verificat câtă vreme soţia ar putea contesta motivele reale ale unui posibil studiu de caz pe un eşantion reprezentativ.

Ce mai, poate că trei vaccinuri în patru luni au fost cam multe. Şi mă gândeam să-l fac şi pe al patrulea, pe bustăr ăla, înainte să vin acasă, în România. Poate mă mai gânde

Windows update: Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist.

Ce dracu…. staţi să-mi scot furculiţa asta din umăr, îmi dau un restart şi revin…

Flexibilizata mâine-i gata

“There is no problem so bad you can’t make it worse.”

Chris Hadfield, Astronaut

Deşi era o opţiune complet exclusă săptămâna trecută, peneliştii zic că de data asta vor negocia şi cu PSD şi cu USR, o flexibilizare care va crăcăna partidul într-un şpagat pe care nici Van Damme nu şi l-ar permite. Totul în speranţa că pesediştii vor fi suficient de rezonabili încât să ceară orice, numai să-l accepte pe Cîţu premier. Pentru binele ţării şi mersul înainte al reformelor, evident.

Pesediştii par să nu se fi decis încă, deşi se arată şi ei flexibili şi îngrijoraţi pentru soarta ţării, dispuşi să negocieze o intrare în guvern. Spun c-ar fi îndreptăţiţi să ceară poziţia de prim-ministru (ceea ce e, de fapt, discutabil) dar toată teoria e doar ca să-şi arate muşchii. În realitate, nu cer şi probabil nici nu vor să numească ei primul ministru, e clar că li se pare mai productiv să bage beţe-n roate de pe margine, în timp ce-şi clamează responsabilitatea. Au demarat acelaşi joc pe care l-au făcut cu Ciucă: se-arată dispuşi să susţină, peneliştii prind încredere şi-i taie de pe listă pe userişti, oricum asta sperau, timpul trece, negocierile intră încet, încet în impas şi, într-un final, se trezesc complet la mâna pesedeului, moment în care domnul Ciolacu poate decide să ceară ce vrea el sau să-i lase, încă o dată, să se facă iremediabil de rahat – presupunând c-ar exista un nivel chiar mai înalt de îndopare cu rahat decât cel deja atins de oamenii lui Cîţu. Marii strategi ai PNL, care evident se cred mult mai inteligenţi, sunt pe cale să intre din nou în aceeaşi capcană.

USR-ştii tot insistă pe coaliţia fără Cîţu, deşi asta nu a fost şi nu este o opţiune pentru actuala conducere PNL-istă. Oamenii lui Cîţu şi pesediştii, deşi nu vorbesc şi nu negociază între ei, au venit la unison cu ideea că fosta coaliţie nu mai are majoritate, o teorie cu care speră ei să întărească ideea cooperării PNL-PSD, în timp ce dau vina pe Orban şi pe oamenii lui. Sigur, cei care se opun fostei coaliţii sunt din tabăra lui Cîţu, nu din cea a lui Orban, dar logica a devenit o chestie neimportantă astăzi în găştile politice. E suficient să dai din gură.

Important este ce vrea domnul preşedinte. Aparent l-ar vrea pe domnul Ciucă, deşi sunt convins că n-ar mai fi o opţiune atât de atrăgătoare dac-ar veni la pachet cu USR-ul în guvern, un partid care pare să i se pună pe ficat în ultima vreme. Dar domnul preşedinte e din Sibiu, oraşul pateului Scandia, deci trebuie să aibă ficatul destul de rezistent. Ceea ce înseamnă şi că, la o adică, domnul Iohannis i-ar putea lăsa pe toţi în offsaid şi ar putea decide să dizolve parlamentul, ceea ce ar adăuga şi o hotărâre în sfârşit imparţială în panoplia deciziior sale neinspirate din ultima vreme.

Era cât pe ce să uit de AUR. Pe ei pare să nu-i bage nimeni în seamă. Sunt convins că sunt un pic îngrijoraţi. Dacă lucrurile vor continua aşa mâine-poimâine vor fi ei cei nevoiţi să negocieze formarea majorităţii. Imaginaţi-vi-i în postura imposibilă de a alege între Şoşoacă şi ăla de umblă tot timpul în urma mobilului, habar n-am cum îl cheamă… Păi ce credeaţi? O epidemie nu vine niciodată singură…

Florel

Să zicem că Florel e taximetrist. Te îmbie să te urci la el în taxiu şi la început zici că-i OK, clar pute mai puţin ca la ăla cu care-ai mers ieri. Parcă şi manelele au câteva versuri în engleză. Îţi aminteşte, cu aerul lui de fanfaron arogant, că are cele mai multe like-uri şi-l are la mână pe dispecerul-robot. Odată pornit la drum, cu destinaţia chipurile clară, cu aparatul de taxare funcţionând, constaţi că Florel schimbă traseul, ca să-şi tragă mai mulţi bani sau pentru că are el nişte chestii de rezolvat prin alte părţi. Dacă îndrăzneşti să zici ceva, taximetristul Florel te face cu ou şi cu oţet, eventual în timp ce e pe telefon cu vreun coleg învârtitor de covrig. Dacă-i zici că tu nu plăteşti o cursă deviată aiurea prin oraş, te scoate-n şuturi din taxiu şi-ţi aruncă toate catrafusele pe trotuar. După care zice la toată lumea că eşti un ţepar care nu plăteşte. Că nu vrea să mai aibă de-a face cu tine, vreodată-n viaţa lui. Între timp, taximetristul Florel a ajuns şef la firma de taxiuri, că de-aia era tot timpul pe telefon în timp ce conducea, îşi aranja ploile. Responsabil pentru o flotă căreia, până mai ieri, i-a desumflat cauciucurile ca să-şi tragă el mai multe curse, Florel are nevoie de bani, de curse, de clienţi. Dispecerul-robot îl bate la cap să producă. Deşi încă plin de resentimente, Florel te întreabă dacă te-ar mai interesa cursa aia din ziua precedentă, până unde aţi vorbit. Ai vrea să mergi acolo, fără discuţie, doar că îi spui clar că nu cu el la volan. Întăi te bagă-n… well… vă imaginaţi voi singuri unde. Se duce să-l ia pe burtosul bruneţel cu gură mare de peste drum. Doar că ăla vrea să meargă pe 2 lei, fără aparat, şi zice lumea că oricum nu plăteşte niciodată. Vine înapoi la tine şi-ţi spune  – uriaşă concesie făcută doar pentru tine, ţeparule care eşti! – că a decis să schimbe şoferul. Dar are o condiţie. Să-i plăteşti cursa în avans. Şi nu te ia acum, că are-o treabă. Mai pe la primăvară, întâi să mai negociaţi. Rămâi pe trotuar, înecat în norul de fum lăsat în urmă de taxiul numărul unu al flotei. Demarează în trombă, cu noul chauffeur la volan şi Florel în dreapta, drept GPS. Se opresc câţiva metri mai încolo, în pana prostului. De-atâta pusese manageru’ Florel benzină.

Crizatorii

Păi cum să nu le-o tragi, ‘tu-i în gură de crizatori, cum să nu le dai o lecţie să te ţină minte? Cum să nu-i striveşti sub bocanc, să vadă ce mici sunt? Cum să nu-i dai afară în şuturi din guvern, cum să nu-i arunci fără milă în gura spurcată a presei? Cum să nu-i laşi să se facă iremediabil de căcat încercând să adune de-un guvern în râsetele greţoase ale tuturor? Ce papagali, chiar or fi crezut că au vreo şansă?

Păi ce-i aici, sat fără câini? Ţară ca afară? Cine ar fi putut să guverneze şi să facă reformă cu un astfel de partener, mai ales după dezastrul pesedist? Întâi au urlat că Orban nu-i bun. Poftim, Câţu a fost mai bun? Apoi că de ce ne-am pus oamenii în diverse funcţii publice, de parcă am fi putut continua cu liftele pesediste peste tot. Mai ales la justiţie, păi ce ne permitem iar vreo Codruţă ambiţioasă, să mutăm cozile de la Matei Balş în faţă la DNA? S-o luăm de la capăt cu statul paralel? Nu mai zic de ăla de la sănătate, de nu se putea înţelege nimeni cu el. I-a dat în gât pe băieţii cu epoleţi că şi-au creat culoar de vaccinare separat de pulime, de parcă asta ar fi fost ceva nou. Oricum pulimea ne se vaccinează, ce nu-i clar? Dar, în fine, am fi trecut peste, dar apoi au venit cu chestia asta că morţii de covid se numără ca steagurile lui Pristanda. Ce s-a mai enervat Cîţu! Păi să oprim economia era mai bine? Să-i băgăm iar pe toţi în casă era mai bine? Cum să nu-l dai afară? Dar chestia cea mai gravă a fost că au blocat programul Anghel Saligny, baza dezvoltării noastre locale. Inspirat nume, căci întotdeauna am văzut aici un pod între partidele noastre beneficiare, care ne va ajuta pe toţi să trăim mai bine, penelişti, pesedişti şi udemerişti deopotrivă. Ăia tot ziceau de fondurile europene, da’ dacă nici noi nu ştim cum e cu banii ăia… Abia dac-am trecut de 50% absorbţie din cele 35 de miliarde de le-aveam pentru 2014-2020, deci am reuşit să luăm vreo 2.5 miliarde pe an în loc de 5. Nu e simplu să iei bani europeni, trebuie să ai proiecte, planuri, să respecţi reguli şi să te ţii de termenele la care te-ai angajat, altfel plăţile nu se fac. Europenii ăia sunt nişte birocraţi inflexibili, abia aşteaptă să găsească un motiv să nu ne dea banii. Sau să ni-i ia înapoi. Iar acum cică trebuie să luăm încă vreo 10 miliarde pe an din noul exerciţiu. Un munte de bani anual, plus miliardul şi jumătate de la Cîţu, care-i cu totul şi cu totul altceva, că regulile nu mai sunt atât de dure. Adevărul este că miliardele astea nu sunt nici ele toate la fel. Ca să fac o analogie, e ca şi când ai compara o mie de calorii din brocoli cu o mie de calorii din ciocolată, şi vă daţi voi singuri seama ce culoare au banii domnului Cîţu. Săracul domn Cîţu, să facă ei moţiune împotriva lui? Cine a mai văzut aşa ceva? Îşi arată muşchii cu noi? Eee, lasă că vedeţi voi!

Şi cu pandemia asta, le-am dat la toţi posibilitatea să se vaccineze? Le-am dat. Cine n-a vrut, să fie sănătos! Să oprim noi iar economia ca să-i protejăm pe ăia nevaccinaţi, care oricum urlă cel mai tare să nu le luăm libertăţile? Nu, nu era normal să restricţionăm, ni-i puneam pe toţi în cap, pe tinerii rămaşi fără festival, pe credincioşii pelerini fără sfânta Paraschiva, nu mai zic de popime. Ne-am fi lăsat şi pe noi fără congres. Nu mai zic de Şoşoacă care-i acoperă pe toţi. În schimb, ăia doi de la sănătate ar fi trebuit să se pregătească de valul 4. N-au făcut-o, uite că ne-a prins tot cu spitalele, paturile, doctorii şi asistentele alea.

Aşa că acolo suntem. Nu se mai poate face nimic cu ăştia, dar îmi place cum se milogesc să refacă alianţa. O lecţie, asta e. Crizatori, că bine le-a zis neamţu. Să sperăm că o să ne înţelegem cu pesedeu. O să le dăm o felie mai mare din banii ăia, că întotdeauna pun botul la bani. Păcat de ei, să-i dăm altora, dar asta e. Lecţia e lecţie.