Furtuna perfectă

Preluarea Credit Suisse de către rivalul UBS, tranzacţie controlată cu mână forte de Consiliul Federal Elveţian, a creat stupoare şi un imens val de emoţie în societatea elveţiană. În babilonia care a urmat anunţului de duminică seara fiecare tabără – şi sunt multe – şi-a strigat indignarea pe toate canalele posibile. Şi, culmea, deşi toţi se contrazic pe motivele care au dus la acest deznodământ (de fapt, să sperăm că acesta este deznodământul), toţi au, mai mult sau mai puţin, dreptate.

A fost, fără discuţie, furtuna perfectă. Falimentele de săptămâna trecută ale celor două bănci americane nu au avut nicio legătură cu Credit Suisse dar au creat tensiunea şi panica necesare ultimului act al acestei drame financiare. Să nu uităm şi de presiunea reînnoită a armatei zombi din reţelele sociale care cerea sânge de big finance (ei fiind, să ne înţelegem, majoritatea amatori de cripto…). Conducerea băncii s-a grăbit să dea vina pe panica creată în social media, pe zvonuri, teorii conspiraţioniste sau pură prostie. Twitter-ul pare să fi avut o influenţă, desigur, dar nici pe departe atât de importantă precum sugerează managerii milionari ai băncii. Iar reacţia managementului nu e o surpriză. Din toate acţiunile şi scandalurile recente reiese un lucru clar: o lipsă gravă de etică în felul în care au fost conduse afacerile băncii, adăugată unui melanj incredibil de incompetenţă şi lăcomie. Ultimul an a fost plin de rateuri financiare spectaculoase, totalizând pierderi de aproape 8 miliarde de dolari, fiecare dintre ele ştirbind din încrederea clienţilor care au început să migreze către locuri mai sigure. Scăderea pieţelor financiare cauzată de criza covid şi războiul din Ucraina a afectat deasemenea activele băncii. Apoi inflaţia şi creşterea dobânzilor au dus la scăderea valorii obligaţiunilor de stat pe termen lung, ceea ce a produs pierderi bâncilor care au fost nevoite să vândă înainte de termen (motivul principal pentru care s-a dus la vale banca din Silicon Valley). Cu toate astea, rezervele băncii au îndeplinit până aproape de ultimul moment standardele elveţiene în materie de prudenţialitate (parcă aşa îi spune domnul Isărescu). Ceea ce înseamnă că reglementările federale, deşi întărite după criza care a lovit UBS în 2008-2009, s-au dovedit, din nou, incomplete şi insuficiente. Incomparabil mai bune decât cele americane (care au fost în mare parte anulate de Trump) dar insuficiente. Deci indignarea politicienilor ar trebui să se îndrepte şi asupra propriilor reglementări şi a autorităţilor de supraveghere care au dormit incompetente în papuci. Deşi toată lumea pare acum să fi fost conştientă de mânărelile băncii, deşi poveştile abundă de duminică încoace, nimeni nu pare să fi deschis gura când încă se mai putea face ceva. Aş spune, fără răutate, că ipocrizia face un pic parte din tradiţia elveţiană. Eşti OK, până la un moment dat, numai să nu fii prins. Mai ales ca bancher. Indignarea care se revarsă zilele astea pare să nu fi auzit niciodată de banii şi aurul naziştilor, nenumăraţilor dictatori africani sau ai oligarhilor ruşi.

Existenţa atât de multor defecte în diversele procese din sau din jurul domeniului bancar a dus la acest cataclism financiar elveţian şi internaţional. Părerea mea e că ipocrizia de care am pomenit la sfârşit e cea care va ajuta cel mai mult la apariţia următoarei crize.

PS. Eu am cont la UBS, deci până duminică seara am fost în siguranţă. Ar fi culmea, emigrat din ţara Bancorex şi a Băncii Religiilor, să păţesc ruşinea în Elveţia…

O conversaţie cu ChatGPT despre ChatGPT

A fost prima dată când am interacţionat cu Chat GPT, modelul lingvistic al OpenAI. Am petrecut cam o oră punând întrebări (în engleză) şi primind răspunsuri care au fost toate absolut impresionante. Am încercat să-l încurc şi să-l surprind şi nu am reuşit. I-am cerut să-şi dezvăluie vulnerabilităţile şi a făcut-o cu sinceritate şi realism. Am încercat subiecte controversate şi a fost foarte moderat. I-am spus că e perfect şi poate abia atunci am primit un răspuns care a întârziat câteva secunde… din algoritm sau nu, a semănat cu un mic moment de fâstâceală înainte să-mi mulţumească. Apoi i-am cerut, în română, să se descrie singur. Iată ce a urmat:

ChatGPT este un model de limbaj cu inteligență artificială, creat de OpenAI. El este bazat pe arhitectura GPT-3.5 și este capabil să învețe și să genereze limbaj natural, permițându-i să converseze cu utilizatorii într-un mod aproape natural.

ChatGPT a fost antrenat pe o cantitate uriașă de texte și informații din diferite domenii, ceea ce îi permite să răspundă la o varietate de întrebări și să ofere informații relevante. El este capabil să înțeleagă și să proceseze limbajul natural, astfel încât să poată răspunde la întrebări, să ofere sfaturi și să furnizeze informații utile în timp real.

Deși ChatGPT este un sistem informatic, el este proiectat să ofere interacțiune umană și să ofere utilizatorilor o experiență de comunicare fără probleme. Acesta poate fi utilizat pentru o varietate de sarcini, inclusiv pentru a furniza informații despre anumite subiecte, pentru a oferi ajutor în înțelegerea unui concept dificil sau pentru a oferi sfaturi în ceea ce privește deciziile importante.

În general, ChatGPT este un sistem inteligent și util, care poate oferi o mulțime de informații și ajutor în diferite domenii, permițând utilizatorilor să învețe și să se dezvolte continuu. Cu toate acestea, este important să se țină cont de faptul că ChatGPT este un sistem informatic, deci utilizatorii trebuie să fie precauți și să nu se bazeze exclusiv pe informațiile oferite de acesta.

Tânăr pensionar, caut sponsor!

Ca s-o spun din capul locului, mi-ar plăcea să ies la pensie la 62. De fapt, mi-ar plăcea să pot ieşi la pensie la 60 sau chiar la 58, cum a ieşit tata. Probabil că nu va fi posibil. De fapt ar putea fi, dar asta ar însemna să fac compromisuri pe care nu sunt convins că vreau să le fac. Să nu mai visez la mare lucru, să-mi reduc standardul de viaţă la ceva ce nu mai e chiar viaţa mea, poate să mă mut undeva unde e suficient de ieftin, probabil să trăiesc cu stresul că nu mi-am calculat bine resursele şi că o să regret într-o bună zi. Să trăiesc din mila statului sau pe spinarea copiilor mei. Nu, nu pot accepta aproape nimic din toate astea.

Munţii de gunoaie care se înalţă cu fiecare zi pe trotuarele Parisului sunt mesajul clar că francezii preferă şi ei să iasă la pensie la 62 în loc de 64, cât vrea Macron să impună prin noua lege pe care o propune. Greve peste greve par să transmită acelaşi mesaj: reforma pensiilor nu va fi acceptată. Cei ce o contestă sunt susţinuţi, evident, de sindicate şi încurajaţi de pe margine de politicienii de extrema stângă ca şi de cei de extrema dreaptă, care propun chiar reducerea vârstei de pensionare la 60.

Ceea ce nu înţeleg – sau ignoră – oamenii este că întrebarea nu este dacă preferi să ieşi la pensie la 62 în loc de 64. Răspunsul ăsta e clar. Întrebarea este dacă îţi permiţi. Iar răspunsul la întrebarea asta e mai complex decât crede majoritatea.

Franţa este deja în top 3 cu cele mai reduse vârste de pensionare printre ţările bogate. Are şi printre cele mai ridicate speranţe de viaţă – şi deci de pensie. Bărbaţii petrec în medie 24 de ani iar femeile 27 ca pensionari. Costul pensiilor publice este de două ori mai mare în Franţa decât media OECD iar deficitul va creşte constant odată cu procesul accelerat de îmbătrânire a populaţiei.

Dacă luăm drept exemplu cazul unei femei care a muncit, să zicem, 40 de ani, a cotizat ea suficient de-a lungul carierei pentru a spera să acopere o pensie de 27 de ani? Invit pe oricine să încerce să rezolve acest exerciţiu de matematică. Discuţiile se pierd adesea în detalii şi noţiuni complexe de finanţe şi politici publice, când problema esenţială se poate reduce la o singură întrebare: vi se pare normal ca alţii să plătească pentru pensia dumneavoastră la care nu aţi cotizat destul? Şi cine ar trebui să fie acei alţii?

Unul dintre argumente va fi mereu că noi plătim pentru părinţii noştri şi copiii noştri vor plăti pentru noi, lucru adevărat în Franţa ca şi în România. Doar că pe vremea părinţilor noştri în Franţa erau 4 angajaţi la un pensionar, în zilele noastre nici măcar 2 (1.7 este cifra exactă la francezi, în România este cam 1.2). Când va veni vremea copiilor noştri, nu peste mult timp, fiecare angajat va trebui să plătească probabil (şi) pensia unui pensionar. Vi se pare realist? Posibil?

Următorul argument al fanilor pensionării devreme este că bugetul statului poate susţine un procent mai mare din sistemul de pensii. Asta înseamnă mai multe taxe şi Franţa are deja unul dintre cele mai ridicate niveluri de taxare din Europa. Sau poţi lăsa taxele relativ reduse dar creşte datoria publică, cum face România. Dar nici la asta Franţa nu stă bine deloc. Cine va plăti aceste datorii? Copilul nostru care va trebui să susţină, în acelaşi timp, şi un pensionar?

Raţiunea ar trebui, în mod normal, să învingă şi oamenii să înţeleagă că nu te poţi întinde mai mult decât ţi-e plapuma. Ce se va întâmpla, însă, este că la următoarele alegeri francezii – sau românii – îi vor vota probabil pe extremişti, fie ei de stânga sau de dreapta, doar pentru dreptul de a se pensiona la 62 sau a avea o pensie mai mare sau amândouă. După ei, potopul! Vor vota, în general, orice imbecil sau jigodie care le va promite o pensie mai mare, chiar cu riscul de a distruge democraţia şi viitorul propriilor copii. Va rezolva asta problema? Evident că nu, ba din contră, pensionarii vor realiza că vor trăi mai prost, ei şi copiii lor deopotrivă. Căci orice datorie ajunge, mai devreme sau mai târziu, la scadenţă.

Harald Jähner – Aftermath. Life in the fallout of the third reich

Aftermath este, de departe, cea mai interesantă carte de istorie pe care am citit-o în ultimii ani, complet surprinzătoare de la un capăt la celălalt pentru că subiectul urmărilor războiului este ignorat de obicei de istoriografia convenţională. Dar poveştile din cartea asta au fost pe alocuri şocante şi mi-au schimbat complet felul în care voi privi de acum încolo războiul şi consecinţele sale. O să ating doar câteva dintre ideile prezentate în carte, cu regretul că lucrurile astea nu ajung să fie suficient de cunoscute pentru ca oamenii să înţeleagă, odată pentru totdeauna şi în sensul corect, ce înseamnă războiul.

Distrugerea. În timpul războiului, mai ales în ultimii ani, 40% din casele germanilor au fost distruse în bombardamente. Problema asta avea să se dovedească uriaşă după război. La Dresda, îndepărtarea molozului din oraş a fost declarată finalizată în 1958 dar de fapt a continuat, în anumite zone, până în 1977, 32 de ani după finalul războiului. La Berlin a durat 22 de ani, timp în care au fost scoase până la 800 de camioane cu moloz pe zi. Cel mai înalt deal de lângă oraş este format cu dărîmăturile cărate din oraş. După război toată această muncă titanică nu se mai putea face cu prizonieri de război sau ostatici ai armatei germane, drept pentru care au fost mobilizaţi foştii membri ai partidului nazist, foştii prizonieri germani ai forţelor aliate sau soldaţii care se reîntorceau în Germania de pe diverse fronturi. Toţi obligaţi să muncească în schimbul unei cartele pentru alimente şi, eventual, a unui adăpost.

Migraţia. Sfîrşitul războiului a găsit 40 de milioane de germani din totalul de 75 aflaţi în alt loc decât cel de baştină. Mulţi erau prizonieri sau militari pe diverse fronturi. Pierderea unor teritorii din est în favoarea Poloniei a creat un val imens de refugiaţi spre vestul Germaniei. În plus, erau civili germani care se retrăseseră, de frica sovieticilor, odată cu armata lui Hitler din Rusia, România, Polonia şi Cehoslovacia. În Germania se aflau încă mulţi dintre cei ce supravieţuiseră lagărelor şi milioanele de oameni obligaţi la muncă forţată în timpul războiului. Apoi au început să vină mulţi evrei din Estul Europei, fugind de noile pogromuri din Polonia de după război. Toţi s-au pus sub protecţia armatei americane, dorind să emigreze în Israel sau SUA. Pentru că nu existau case, mulţi au fost nevoiţi să locuiască ani de zile în barăcile fostelor lagăre. Ultimul a fost închis abia în 1957.

Compensaţiile. Pentru că aproape jumătate din familiile germane erau complet pe drumuri imediat după război, la care se adăugau familiile refugiaţilor, noile autorităţi au fost nevoite să ia decizii dure. Germanii cu case au fost obligaţi să-i primească în spaţiu pe cei rămaşi fără nimic. Asta a creat tensiuni imense în societate. Vesticii îi desconsiderau pe germanii refugiaţi din est, numindu-i, de-a dreptul rasist, “polaci”, probabil saşii noştri fiind numiţi la grămadă la fel. A urmat apoi, în 1952, legea menită a compensa intern pierderile suferite de familiile germane. Legea i-a obligat pe cei care au trecut neafectaţi prin război să plătească jumătate din avere (case, terenuri, alte valori) către cei care pierduseră totul. A fost un efort uriaş şi dificil care, cumva, a avut efectul neaşteptat de a reunifica societatea germană în sensul că, de o parte sau de cealaltă, toţi germanii au sfârşit prin a fi nemulţumiţi.

Familiile. Majoritatea soldaţilor întorşi acasă erau nişte epave din punct de vedere fizic şi emoţional, traumele trăite în război afectându-i ani şi ani de zile după aceea. In plus, la asta se aduna vina pentru susţinerea naziştilor, regretul pentru valul uriaş de violuri la care au fost supuse femeile germane odată cu avansul armatelor aliate, în principal în zona sovietică. Soldaţii wermacht-ului s-au întors, după mulţi ani, într-o altă lume. Femeile germane avuseseră partea lor de greutăţi pe care învăţaseră să le rezolve singure. Ideea întoarcerii la patriarhatul de dinainte de război nu a fost deloc privită cu ochi buni şi fără rezistenţă. Familiile germane au suferit imens, multe dintre ele nefiind în stare să-şi revină vreodată, lucru care s-a răsfrânt asupra copiilor.

Furtul şi specula. În anii imediat de după război aproape totate alimentele erau raţionalizate iar cartelele distribuite populaţiei erau calculate la un maxim de 1550 de calorii pe persoană. Uneori nici măcar aceste cantităţi nu puteau fi aprovizionate iar pentru a le achiziţiona era nevoie de bani. Rezultatul a fost o explozie a furturilor şi a speculei, ceea ce a produs un şoc în societatea germană care se considera încă drept apărătoare a legii şi ordinii publice. A fost încă un exemplu de cât de puţin conştienţi erau germanii de consecinţele războiului pe care îl porniseră. Detestaţi peste tot în lume după anii în care omorâseră milioane de evrei, după atrocităţile comise în teatrele de război, germanii erau acum nemulţumiţi de specula şi furturile de mâncare din oraşele germane care, prin comparaţie cu atrocităţile războiului, erau complet lipsite de importanţă. A fost nevoie de mult timp pentru ca oamenii să conştientizeze asta.

Şi multe, multe altele, motiv pentru care vă recomand cartea, dacă reuşiţi să puneţi mâna pe ea.

Şi totuşi există o “idee simplificatoare”

Domnul Dorin Cioabă, rege sau nu, reprezentant legal sau nu al minorităţii rome, a solicitat Bisericii Ortodoxe Române, în numele tuturor ţiganilor din România, scuze publice pentru anii îndelungaţi de robie pe moşiile mănăstireşti ale bisericii ortodoxe.

Redau integral, mai jos, răspunsul biroului de presă al Patriarhiei reprezentat de domnul Vasile Bănescu, întins pe 1420 de cuvinte din care lipseşte, evident, cuvântul “iertare”. Îmi permit să sugerez o altă variantă posibilă de răspuns şi sunt curios dacă şi aceasta va fi considerată a “reduce totul la câteva idei simplificatoare” care “ignoră complexitatea (…) istoriei”:

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Textul Patriarhiei:

“Dacă ignorăm complexitatea realului și a istoriei, reducând totul la câteva idei simplificatoare, dacă sfidăm realitatea încercând să judecăm și să tranșăm trecutul cu un instrumentar total inadecvat acestuia, cel al sensibilităților, al actualelor drepturi civice, al avansului cunoașterii și al logicii prezentului, ca și cum acest instrumentar ar fi aplicabil și unor lucruri din afara experienței sociale în care a apărut, atunci ne aflăm cu certitudine în fața unui șir nesfârșit de dileme coborâtoare pe firele milenare ale istoriei.

Cum vom putea îndrepta, de pildă, atâtea cruzimi și nedreptăți strigătoare la cer consumate în antichitate, în Evul Mediu, în Renaștere, în timpul sângeros al Revoluției Franceze, al Holocaustului nazist și sinistrului Gulag comunist sau în oricare epocă istorică ale cărei reverberații oricât de sublimate ajung încă supărător până la noi? Cum vom putea rescrie istoria în așa fel încât ea să se transforme într-un senin prezent continuu, edificat utopic pe ștergerea radicală a accidentatului relief cultural, social și moral al trecutului?

Nu este nevoie de un doctorat în istorie universală pentru a afla că lumea, până relativ recent în epoca modernă, a fost organizată strict pe principii ierarhice care structurau piramidal societatea, formată din varii categorii de oameni incluse în sistemul politico-social al vremurilor. Așa a funcționat lumea multe mii de ani, conceptul de autonomie personală sau de persoană juridică apărând foarte târziu.

În acest context și doar în el poate fi și trebuie înțeleasă și „robia romilor”. Ține de onestitate intelectuală și morală să spunem public și răspicat că nu toți romii erau robi, că nu toți robii din Țările Române erau romi și că robi au fost și foarte mulți români, tătari sau turci în aceeași epocă și în același spațiu geografic.

Așa cum limpede și documentat a arătat în mesajul transmis cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la Dezrobirea Romilor în Principatele Române și Părintele Patriarh Daniel, << o cercetare onestă a fenomenului „robiei romilor” din Ţările Române trebuie să aibă în vedere contextul internaţional al epocii, nu doar pe cel local. Robia a făcut parte din viaţa socială a Ţărilor Române medievale în aceeaşi măsură în care a fost o instituţie a societăţilor învecinate: Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Rusia ţaristă, dar şi la nivel mai larg: America latină, Statele Unite ale Americii, Franţa, Marea Britanie, ţări în care s-a dezvoltat mișcarea aboliționistă (de abolire a sclaviei), dar care la rândul lor nu au reușit eradicarea sclaviei decât aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi în Ţările Române sau chiar după Ţările Române. Mai trebuie spus că fenomenul robiei ţiganilor din Ţările Române prezintă diferenţe de înţelegere faţă de sclavia practicată în ţările atlantice sau în coloniile unor imperii occidentale, unde sclavii nu aveau atât de multe drepturi precum robii de etnie romă din Ţările Române.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în Ţările Române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Totuşi, în toată perioada robiei în Ţările Române romii nomazi erau liberi să colinde țara şi să-şi practice obiceiurile. În schimb, romii care aveau o slujbă fixă, adică o activitate statornică, erau obligați să stea în aceeaşi localitate. Deși etnia romă avea cel mai mare număr de robi, în epocă existau robi şi din alte etnii şi chiar robi români.

Vânzarea sau răscumpărarea robilor, ori pedepsele fizice aplicate robilor romi constituiau norma juridică a vremii, deoarece robii români suportau aceleași pedepse ca romii, nefiind nicio discriminare în privința aceasta.

Dincolo de prevederile formale ale legilor vremii, Biserica Ortodoxă Română a sprijinit minoritatea romă în diferite moduri, așa cum reiese din documente istorice ale aceleiași vremi.

Dezrobirea socială a romilor a fost un proces complex care, pe lângă acordarea libertății individuale, a inclus şi stoparea nomadismului, implicarea romilor în agricultură şi integrarea lor în comunitățile rurale şi urbane.

Dezrobirea i-a găsit însă pe robii de etnie romă nepregătiți. Deși eliberați în mod juridic de robie, cei mai mulți romi au rămas pe lângă mănăstirile unde fuseseră odinioară robi, formând sate întregi de romi, care există până astăzi în apropierea imediată a mănăstirilor, sau a fostelor case boierești. Aceștia îi ajutau pe proprietarii de pământ la muncile agricole, în schimbul unor anumite sume de bani sau alimente, iar cu timpul unii au devenit stăpâni pe terenul pe care locuiau. Cei care practicau diferite meserii s-au stabilit pe lângă târguri și sate, practicându-și în continuare meşteşugurile şi tradiţiile. Despre toate acestea mărturisesc, cu recunoștință, chiar romii înșiși care, de pildă, țin să sărbătorească marile evenimente din istoria lor în preajma Mănăstirii Bistrița din Mitropolia Olteniei (judeţul Vâlcea).

În legătură cu solicitarea unor despăgubiri, „logica” acestui demers ar putea include în potențiala categorie a „despăgubiților” și o largă majoritate a locuitorilor României de azi care ar putea solicita despăgubiri de la urmașii identificabili ai voievozilor și boierilor pentru iobăgia practicată în fostele Țări Române, sau chiar de la statul român însuși care exista latent în realitatea adesea crudă și nedreaptă a diverselor epoci istorice din spațiul carpato-danubiano-pontic.

În cheia post-modernă și ideologică a reparării unor nedreptăți consumate la scara societății umane, ar putea părea nedrept să selectăm doar o anumită categorie de fapte, precum „robia romilor”, și să aplicăm această cheie de judecată doar unei singure instituții, Biserica Ortodoxă Română.

În realitate, aceasta desfășoară numeroase proiecte sociale prin care vine în ajutorul romilor care au o situație financiară precară. Prin programele desfășurate se acordă asistență medicală, consiliere psihologică, ajutor material pentru prevenirea abandonului școlar și îmbunătățirea traiului zilnic.

Biserica sprijină comunitățile de romi prin tipărirea cărților de cult în limba romani. În Arhiepiscopia Bucureștilor a fost tipărită prima Carte de Rugăciuni în limba romani în anul 2006, iar un an mai târziu a fost imprimat un CD cu Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur tot în limba romani.

Hirotonirea teologilor de etnie romă și construirea lăcașurilor de cult pentru comunitățile rome din țară reprezintă un alt mod de sprijinire al persoanelor din această comunitate.

Începând cu anul 2008 s-a intensificat slujirea în limba romani, fiind dezvoltate ectenii, răspunsuri liturgice și alte slujbe în limba etniei rome.

Pe lângă aceste aspecte, Biserica dezvoltă constant proiecte și programe sociale care vin în ajutorul persoanelor de etnie romă.

Biserica Ortodoxă Română contribuie la eforturile de integrare şi ajutorare a romilor prin următoarele programe:

– oferirea de locuri speciale pentru elevii şi studenții romi în școlile teologice;

– încurajarea hirotoniilor de teologi romi pentru comunitățile de romi (există preoţi romi pentru comunităţi rome în: Bucureşti, Râmnicul Vâlcea, Slobozia şi Bacău, dar există şi o mulţime de preoţi romi care păstoresc parohii ortodoxe româneşti, precum şi clerici romi slujitori în mănăstiri româneşti);

– construirea de biserici pentru comunitățile de romi din mediul urban şi rural;

– organizarea de programe social-filantropice şi misionare pentru comunitățile de romi sau alte programe în care au fost incluși, fără discriminare, beneficiari romi (ex. programul derulat de Biserica Ortodoxă Română în parteneriat cu Organizarea de Integrare a Minorităţilor (OIM) pentru romii victime ale deportărilor şi urmașii defavorizați ai acestora, programele Centrelor eparhiale: Iași, Craiova, Alba şi Severin);

– oferirea de sprijin pentru familiile de romi afectate de inundații în anii anteriori;

– includerea în programul Alege Şcoala a tinerilor romi cu situaţie materială precară şi rezultate bune la învăţătură;

– Înfiinţarea unui Birou de catehizare a romilor la Râmnicul Vâlcea, tipărirea de cărţi de rugăciuni şi catehism în limba romani, editarea de materiale audio şi video în limba romani;

– includerea romilor în programele de reintegrare socială derulate de eparhii, de calificare sau reconversie profesională;

– angajarea tinerilor romi în structurile de economie sociale înfiinţate de unele eparhii;

– oferirea de asistență şi servicii religioase gratuite pentru botezul pruncilor familiilor rome sărace (București, Cluj, Galați);

– organizarea de comunități parohiale în cartierele orașelor sau în localități cu populație majoritar romă;

– asistență medicală gratuită în campania Sănătate pentru Sate, a Patriarhiei Române. Concludent este faptul că peste 30% dintre asistații sociali ai Arhiepiscopiei Bucureștilor sunt romi.

În același mesaj invocat mai sus, Părintele Patriarh a accentuat și faptul că „astăzi, conform datelor statistice, în România există cel mai mare număr de romi din Europa, dovedind şi prin aceasta că poporul român a fost şi este ospitalier şi tolerant faţă de romi, dar şi faţă de toate minoritățile etnice din România.

De aceea, suntem chemați împreună, instituții ale Statului, Biserică şi societate să contribuim fiecare la cunoașterea obiectivă a adevărului istoric, să privim critic ceea ce a fost negativ în trecut şi să contribuim în prezent la susținerea minorității rome în eforturile sale de integrare socială, promovând totodată respectul pentru identitatea şi tradițiile acesteia.”

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Studiu empiric asupra efectelor secundare ale nevaccinurilor

Cu prilejul unei vizite la medicul de familie, prin vara trecută, am întrebat dacă să fac al doilea booster, trecuseră cam şase luni după primul. “Nu recomand!”, a fost răspunsul, venit mai repede şi mai vehement decât mă aşteptam. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce chiar aveam covid, un alt medic mi-a recomandat să evit cu orice preţ o a doua infectare, spunând că datele statistice indică efecte cumulative severe asupra sănătăţii multor pacienţi. Din nou la primul doctor, de data asta prin noiembrie, aflând că între timp am avut covid şi o perioadă cu tensiune arterială mai mare imediat după, a sugerat că ar putea fi de vină vaccinul din ianuarie, nu infectarea din iulie. Faptul că între ianuarie şi iulie am fost bine-merci nu a convins…

Luna trecută am fost invitat oficial să fac al doilea booster printr-o scrisoare trimisă acasă de către autorităţile medicale elveţiene aşa că am decis să merg pe mâna lor – şi, norocos sau nu, încă n-am păţit nimic. Între timp multe ştiri, majoritatea provenind din social media, sugerează din nou o legătură între al doilea booster Pfizer şi riscul crescut de miocardită, un efect advers urmărit atent după introducerea vaccinurilor ARNm. Incidenţa miocardidei, contabilizată oficial de către sistemele medicale naţionale, a fost de 1 la 50.000 de cazuri. Mai mare decât înainte de covid, dar pe vremea aia nimeni nu se uita la chestiile astea cu atenţie. Totuşi, este important să acceptăm că vaccinurile covid au produs efecte adverse care au fost atent monitorizate. Eu aplic o logică simplă: dacă efectele adverse ale celor peste 13 miliarde de doze administrate la 70% din populaţia globului ar fi fost serioase am fi aflat până acum…

Dar ce n-am văzut să se discute sunt efectele adverse ale anti-vaccinării, un concept nou, pe care nu l-am mai auzit numit în altă parte, deci s-ar putea să-l fi inventat chiar eu aici. N-am date despre cele 30 de procente de nevaccinaţi de pe glob, pot doar să relatez aici ce-am observat prin social media şi din reacţiile câtorva anti-vacinaţi pe care-i ştiu. Un eşantion foarte mic, recunosc, deci aştept ca autorităţile ştiinţifice mondiale să susţină cu date consistente umilele mele observaţii directe. Dar să prezint faptele. Pardon, observaţiile:

O oarecare alergie la ideea de vaccin pare să fi existat deja la mulţi dintre ei, mult înainte de covid. Trebuie să fie de la mercur căci, de exemplu, chestiile homeopate cum e rahatul de raţă distilat de zece mii de ori din osccilococcinum le face bine şi le întăreşte imunitatea. Dar să continuăm. Mulţi sunt fiinţe sensibile cu anumite predispoziţii: aveau crampe şi au plâns încontinuu până spre 10 luni, erau uşor de deochiat şi sunt până în ziua de astăzi traşi de curent. Au nevoie de ventuze cam de două ori pe an şi cel puţin un contact direct cu o moaştă de renume cel puţin naţional.

Dar de când cu covidul aceste mici chestii ciudate au început să se înmulţească şi să se agraveze. Au făcut aproape toţi o alergie la undele electromagnetice şi în mod particular la alea 5G. Au o fobie pentru cipuri şi o acută senzaţie de vomă când aud UE. Termoreglarea a devenit o problemă serioasă, oricât de cald ar fi afară lor tot li se pare că e frig. Aşteaptă cu speranţă topirea tuturor gheţarilor de pe planetă (deşi probabil că e doar o altă minciună a neomarxiştilor vaccinişti). Trebuie să fie şi vreo reacţie hormonală la mijloc (sau poate mai jos), căci au dezvoltat o atracţie ciudată pentru Donald Trump. N-a trecut cu timpul, ba chiar mai nou s-a acutizat într-o atracţie şi mai ciudată pentru Vladimir. Ce mai poate urma? Posibil Kim? Nu Kardashian, J-Ung! Câhhh!

Deci, serios vorbind, n-oi fi eu mare om de ştiinţă, nici mare statistician, dar dacă ar trebui să aleg din nou aş prefera întotdeauna miocardita aia şi-un pic de mercur.

Consultanţă

Nu-ş ce dracu poate să aibă! Pe cuvânt dacă pot să-mi dau seama! Am adus consultanţi de-ăia serioşi şi tineri, a venit un întreg detaşament, pe puţin vreo 50, de-ăia la costum şi cravată, ferchezuiţi de mamă-mamă! S-au învârtit vreo două săptămâni în jurul ei, nici nu puteam să-i întreb nimic, aşa erau de concentraţi. O avere m-a costat, da-s cei mai buni! Toţi mi-au zis acelaşi lucru: e prea grea, dom’le, consumă prea mult! Te trage la vale! Trebuie să reduci greutatea, renunţă la chestiile complicate şi inutile. Simplifică!

Aşa am dat jos tapiţeria de pe tavan şi din portbagaj. Covoraşele le-am aruncat. Dup-aia am aruncat bancheta din spate cu totu’! Geamurile din laterale le-am înlocuit cu folie de-aia de bucătărie; dup-aia, când am decapotat-o complet, n-a mai fost nevoie nici de folie. Trusa medicală şi roata de rezervă – ducă-se! Pedala de frână am păstrat-o, că-i nevoie să încetineşti, dar pe-aia de acceleraţie am înlocuit-o cu o lingură de lemn, de-aia de mesteci în mămăligă, super uşoară. Boxele – out, cui îi trebuie ştiri sau muzică în vremurile astea? Computerul de bord l-am dezactivat, n-am nevoie dacă viaţa e simplificată destul, aşa mi-au zis, şi face sens, dacă stai să te gândeşti. Păi ce, nu ştiu eu unde merg? Oare să mai ţin volanul sau să-l înlocuiesc cu unul de-ăla mic, fără butoane, simplu?

Are cel puţin 300 de kile mai puţin. S-o las fără uşi? O las fără uşi, dă-o-n… Dar motorul continuă să meargă ca dracu’. Şi nu ştiu ce să-i mai fac!

Veşti bune de la Moscova

Acum un an, la patru zile după începerea invaziei ruseşti, am scris Putin, go check yourself!, parafrazând uşor mesajul faimoşilor grăniceri din Insula Şerpilor. L-am recitit astăzi şi chiar n-am fost deloc foarte departe nici de realitatea de atunci nici de evoluţia ultimului an. Sigur, Putin nu m-a ascultat şi nu s-a dus să se verifice, cel puţin nu în spiritul recomandării grănicereşti. Îndrăzneam să prezic, spre finalul articolului, că Rusia nu va câştiga acest război, lucru care mie mi se părea mai degrabă probabil după numai trei zile de conflict. Repliaţi strategic de la pronosticul (ratat) de 3 zile – care îl înlocuise pe cel iniţial de 24 de ore pentru cucerirea întregii Ucraine – către cel mai sigur de maxim o săptămână, fanii lui Putin se uitau la mine ca la o persoană cu un intelect foarte, foarte modest auzind ce spun despre glorioasa armată rusă.

Deci s-a făcut un an şi ruşii nu au câştigat mai nimic. Sigur, propaganda va veni cu poveşti glorioase care vor fi, evident, rostogolite din nou şi de şoşocii noştri. Dar mie îmi place să caut adevărul nu în propagandă ci, cât de mult se poate, în numere. Iar veştile pe care le consider eu cele mai bune vin chiar de la ministerul rus de finanţe. În Ianuarie, Rusia a avut venituri din vânzările de petrol şi gaze mai mici cu 46% faţă de ianuarie 2022. Această scădere, la care se adaugă, evident, costul războiului, a dus deficitul bugetar al primei luni din 2023 la 25 de miliarde de dolari, ceea ce înseamnă mai mult decât a produs toată România în aceeaşi lună. Putiniştii vor zice, evident, că Rusia nu e România. Dar 25 de miliarde înseamnă 1.4% din PIB-ul din 2019, care a fost mai mare decît cel din 2022 şi semnificativ mai mare decât cel estimat pentru 2023. Într-o singură lună. Evident, ministrul rus de finanţe este încrezător că se vor menţine sub ţinta de 2% pe tot anul 2023. Cum să nu ai încredere că gaşca lui Putin ştie ce face!?!?

Alte veşti bune? Au vândut 3.6 tone de aur şi o sumă importantă din moneda chineză, rezerve ale Fondului Naţional, o entitate financiară care este destinată alimentării sistemului rus de pensii. Valoarea maximă a acestui fond ajunsese înainte de război la 155 de miliarde de dolari. Comparaţi suma cu deficitul din Ianuarie şi o să realizaţi că viitorul nu sună bine deloc.

Şi mai e ceva, chestia poate cea mai explozivă. Nenumărate relatări pe blogurile ruse vorbesc despre faptul că nu se plătesc la timp soldele soldaţilor. Din lipsă de bani sau pură birocraţie, aceste întârzieri, care pot fi şi de multe luni de zile, provoacă nemulţumiri majore în rândul armatei. Ca dovadă că treaba e serioasă, fosta şefă a direcţiei financiare a armatei de vest a Rusiei şi-a făcut un fel de mea culpa post-mortem acum patru zile, alegând, evident, să cadă de la balcon.

Închei spunând din nou că Rusia nu trebuie să câştige acest război, că nu poate câştiga. Sper, doar, că oroarea nu va mai dura atât de mult, deşi fiecare lună care trece îngroapă Rusia tot mai adânc. Ucraina va fi ajutată după război, Rusia nu, dar evident că e o ţară mare şi bogată şi are opţiunea de a mai vinde de prin casă. Ceea ce poate fi o urare la ceas aniversar, că tot a împlinit un anişor (de război)!

All Quiet on the Western Front

Nu am citit cartea lui Erich Maria Remarque după care a fost adaptat scenariul acestui film, deşi stă şi mă aşteaptă de mulţi ani pe un raft de-acasă, din Bucureşti. Am citit, în schimb, o carte în acelaşi registru dar despre războiul următor, Murind când vine primăvara a lui Ralf Rothmann, şi el veteran al armatei germane. Scriam despre ea că ar trebui să devină lectură obligatorie la şcoală (cartea lui Remarque este, în Germania). Dar cum instrucţia se mută din ce în ce mai mult dinspre cărţi spre alte forme de educaţie, filmul de calitate rămâne o variantă excelentă. Scopul acestui film nu a fost probabil acela de a face educaţie dar privindu-l oamenii şi-ar putea forma totuşi o idee corectă despre ce înseamnă cu adevărat războiul. Nu războiul povestit sau văzut de cei care îl pornesc şi îl conduc şi care este întotdeauna despre patriotism, onoare şi sacrificiu ci războiul celor care-l poartă şi care, din euforia patriotardă, presupunând că au avut-o, se trezesc, brutal şi abrupt, direct în mijocul iadului.

Întotdeauna am fost şocat de numărul imens de vieţi care sunt irosite dincolo de momentul în care este evident că războiul a fost deja pierdut de către una dintre părţi. Nu că enorm de mulţi oamenii nu ar muri degeaba din prima zi a oricărui război pentru cauze stupide, orgolii bolnave sau operaţiuni speciale lipsite de orice şansă de victorie. Dar nimic nu e mai evident în grozăvia războiului decât morţile fără sens care nu mai pot schimba ceva pentru că războiul este de fapt terminat în realitate dar nu şi în minţile complet pierdute ale unor leaderi. Şi avem acest oribil exemplu al războiului din Ucraina în care după trei zile de lupte nu victoria ci înfrângerea lui Putin a fost clară. Şi iată-ne după un an, cu sute de oameni aruncaţi zilnic în maşina de tocat a conflictului doar pentru că Putin nu ştie cum să iasă de unde n-ar fi trebuit vreodată să se bage. Singurul lucru “bun” pentru noi – cei de partea dreaptă a baricadei, noi cei agresaţi şi inocenţi care suportăm, într-un fel sau altul, consecinţele agresiunii – este că fiecare zi în plus are un preţ înzecit mai costisitor asupra agresorului. Dacă Putin s-ar fi retras după trei zile ar fi rămas un pericol semnificativ pentru lume. Un an mai târziu, probabil că statul şi economia rusă nu-şi vor mai reveni prea curând. Fiecare zi care trece îi face pe ruşi să plătească un preţ din ce în ce mai mare pentru laşitate sau ce altceva îi împiedică să oprească oroarea. La fel de scump au plătit germanii, la vremea lor, doar că pe ruşi nu vor fi mulţi care să vrea să-i ajute după război. Cel puţin nu dezinteresat.

Dar era un post despre “Nimic nou pe frontul de vest”, dacă e să folosesc traducerea în română a titlului cărţii originale. M-am lăsat dus de val, dar asemănările cu ce se întâmplă în Ucraina sunt absolut izbitoare, iar producătorii probabil că s-au bazat pe asta când au estimat interesul pe care filmul avea să-l genereze. Este, fără discuţie, un mare succes. Cinematica filmului este superbă şi probabil că merită un Oscar. Paul Baumer, personajul principal interpretat de Felix Kammerer este fabulos şi nu înţeleg de ce nu a primit o nominalizare. Filmele ca acesta sunt binevenite pentru lumea în care trăim, măcar de le-ar vedea şi înţelege cât mai mulţi.

Cât despre Oscarul pentru cel mai bun film, nu ştiu ce să spun, am văzut doar patru dintre cele zece filme candidate: Top Gun, Triangle of Sadness, Everything, Everywhere, All at Once şi acest All quiet on the Western Front. Nu pot alege, sper ca unul dintre celelalte şase să fie mai bun.

Everything, Everywhere, All at Once

Poate că o să trebuiască să vă luptaţi un pic, în prima jumătate de oră, cu tentaţia de a renunţa. Eu aşa m-am simţit, încolţit de ideea că nu sunt destul de în formă ca să pricep toată treaba, că n-am chef azi de efortul ăla de concentrare pentru a rămâne conectat cu nebunia din film. Ca să spulber misterul chiar de la început: merită!

Să numărăm un pic: Triangle of Sadness, pe care l-am văzut săptămâna trecută, Everything, Everywhere, All at Once de aseară şi înţeleg din surse de încredere că The Menu e cam în acelaşi stil. Trăiesc, după acest al doilea film candidat la Oscar, un sentiment de deja-vu, chiar dacă despre ceva ce-am trăit într-o altă viaţă. Mi-am amintit de filmele româneşti din timpul comunismului şi de permanenta întrecere dintre (unii) regizori şi cenzură, în încercarea de-a strecura prin gard o mică idee deviaţionistă sau, adesea, doar sentimente, frustrări, suferinţe ce nu ne erau permise, căci viaţa în comunism era, nu-i aşa?, perfectă.

Să trebuiască să inventezi alegorii nebuneşti în ziua de astăzi pentru a spune adevăruri altfel evidente pentru orice om încă rezonabil mi se pare îngrijorător. Şi nu pentru a te lupta cu cenzura, cel puţin nu în lumea liberă, mai degrabă în încercarea de a trece mesajul (nealterat) prin sau pe deasupra blindajului prostiei crase şi al ideologiei de grotă. În fine, aş zice că nu e un semn bun, deşi mai avem până la vremea la care vom privi filme ca acesta pe telefon, în pat, cu luminile stinse şi draperiile trase. Şi mai e un aspect. Ruginit, un pic anchilozat, simţul meu şi al celor care au văzut filmele alea comuniste la vremea lor e încă acolo. Ne-am antrenat să pricepem aluzii fine şi conexiunile alea neuronale încă funcţionează. În lumile astea de aici din vest şi pentru generaţiile tinere mesajele nu prea au alt sens decât cel direct. Riscul unor astfel de producţii este de a nu reuşi să-şi facă mesajul înţeles decât de ruşi, de chinezi, de iranieni, în general de către cei care-şi mai păstrează încă anticorpii dictaturilor. În fine, ca să nu pară o generalizare ceea ce-am zis, adaug că sunt mulţi, peste tot în lume, cei care nu cred că Ferma Animalelor a lui Orwell e o lucrare de zootehnie.

Ca orice film bun, te provoacă să-ţi pui întrebări pe care probabil că e mai uşor să le eviţi. Extrem de rar mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă, la un anumit moment al vieţii mele, aş fi luat-o într-o altă direcţie. Mi-e şi frică s-o fac, deşi sunt convins c-aş fi putut alege şi drumuri cu mai multe denivelări. Un minut dacă stai să te gândeşti îţi vin în minte zeci de posibile răspântii prin care ai trecut. Să te poţi plimba prin spaţiile astea virtuale ale posibilelor tale vieţi mi se pare în acelaşi timp incitant şi înfricoşător, aşa cum şi filmul demonstrează în mod genial. Dar în toate eşti sau ai fi fost tu, aşa că probabilitatea cea mai mare este că toate se vor fi terminat oarecum similar. Cu happy end sau nu…

Cealaltă mare temă din film este cea a succesiunii generaţiilor şi a conflictelor tot mai aspre dintre acestea, mai ales când e vorba de familii dezrădăcinate. Aici mă simt din acelaşi film cu eroina principală, ca vârstă dar şi ca experienţă a primei generaţii de emigranţi, cei cocoşaţi de efortul de a se adapta şi de a-şi oferi o viaţă, eventual mai bună ca acasă. Şi ca să nu fie simplu, cumva crăcănată încă între lumea părinţilor şi a copilăriei şi cea a propriilor copii pentru care ţara părinţilor este o poveste, un gust sau doar vreo sărbătoare ciudată.

Deci da, filmul acesta este un continuu du-te-vino prin metaverse, o glisare între spaţii complexe şi complet diferite. O călătorie puţin contondentă, dar la ce te-ai fi aşteptat, la viaţa plictisitoare a unei singure dimensiuni?