Apocalipsa ciorilor

Zgomotul m-a smuls brutal din cel mai dulce somn. Cred că şi visam ceva mişto, dar m-am trezit aşa de repede că n-am apucat să trag după mine vreo amintire plăcută. Am avut nevoie de vreo zece secunde să înţeleg că pornise cineva o drujbă. După ce a fost clar că drujbistul nu-i la mine în apartament m-am liniştit brusc, iar în timp ce mă întindeam în pat am avut un sentiment aproape plăcut, familiar, de parcă mă trezisem la Buşteni. Serios, m-am simţit ca la noi la munte, pe valea Prahovei, Oltului, Jiului şi practic orice altă vale. Sau deal. Chiar mi-a răsunat în minte refrenul ăla cu “Cântă drujba, bat-o vina, de răsună Bucovinaaaa…”.

Şi totuşi, ce fac ăştia cu drujba în mijlocul Bienne-ului? Abia pe la prânz, după a treia teleconferinţă, am apucat să ies pe balcon, iar curtea interioară a complexului arăta ca un gater ambulant din Valea Doftanei (poftim, încă o vale). Doi tipi echipaţi regulamentar până-n dinţi se puseseră cu toate sculele pământului pe cele 3-4 sălcii bătrâne din părculeţ. Aveau drujbe, joagăre de mână, tot felul de ace, brice şi carice agăţate la centuri, o nacelă care le-ar fi permis, la o adică, să-mi tundă şi mie ficusul din living şi o rozătoare automată care transforma instant crenguţele subţiri în cel mai fin rumeguş. Crengile mai groase erau frumos aşezate într-o stivă separată, suficient lemn să scoată din iarnă o gospodărie pricopsită, mai ales că nu mai e iarnă de prin anii ’80. Sincer, duc dorul copacilor mei din curtea casei de acasă şi tânjesc după toaletările după ureche pe care le făceam în fiecare iarnă. Tăiam şi eu de unde credeam că-i bine şi nu doare, un fel de mani-pedi stîngace, doar până unde ajungeam, căci nici vorbă de nacelă, cel mult puneam un scaun pe masa mutată din foişor şi mă concentram să nu cad să-mi rup ceva. În ultima iarnă chiar aveam ceva rupt, un oscior la o mână, tot rupt e şi acum că nu s-a mai lipit, chipurile n-ar fi trebuit să-mi dau cu ciocanul peste ghipsul ăla. Dar să nu derapez de la subiect… oamenii ăştia nu tăiau unghii, tăiau mâini şi picioare cu totul. Săracii copaci, n-am văzut în viaţa mea atâta goliciune, mi-e teamă că la primăvară nu o să aibă cu ce să ne mai umple casa de mâţişori.

Abia într-un târziu am observat că de vizavi, perfect aliniate, periculos aplecate peste marginea clădirii, priveau spectacolul horror ciorile care până ieri locuiseră în sălciile hăcuite. Pe două dintre ele le ştiţi şi voi, din Home Office. Săracele, şi să vrea să lucreze de-acasă, acum n-au de unde.

Cum să împingi softul din hard

Daaa, foaarte bine că v-aţi înscris, dragă… bravo, păi ce, că n-avem de-ales, nu vezi că nu ne putem mişca de niciun fel?!?! Şi noi am vrut să ne vaccinăm că, ştiţi, intrăm mereu în contact cu oamenii, că suntem în firmă amândoi zilnic. De-aia am şi luat covid, în noiembrie. Doamne, ce rău a fost, nu-ţi mai zic… Dar n-a funcţionat platforma aia, cred c-aţi auzit şi voi cum e, varză! Noroc că ştiam pe cineva şi ne-a introdus el. Şi ne-a băgat direct mai în faţă, că ce să faci…

La coadă la vaccinare

Azi dimineaţă ne-am înscris online pentru vaccinare. Aplicaţia elveţiană este impecabilă – totul e clar şi simplu, eşti ghidat pas cu pas prin meniuri, sunt solicitate datele esenţiale pentru stabilirea priorităţii, la momentul la care am terminat de completat datele algoritmul decisese deja că suntem în grupa M. Cum pe site se precizează că momentan sunt locuri libere numai pentru grupa A (75+), am căutat să vedem ce înseamnă M-ul ăsta. Ei bine, suntem la categoria tineret-speranţe, la grămadă cu toţi adulţii sub 65 de ani care n-au afecţiuni cronice, nu stau împreună cu bătrâni şi pot lucra de acasă.

Vaccinarea începe abia mâine la Bienne, a fost nevoie de câteva săptămâni suplimentare pentru pregătire. Nu mi-e clar de ce centrele de vaccinare nu au fost gata înainte de omologarea primului vaccin şi nu au început să lucreze chiar de a doua zi. Deşi, cum ziceam, lucrurile sunt făcute cu simţ de răspundere, ceea ce pare să lipsească este acel sentiment al urgenţei. Poate că este doar impresia mea sau poate că ritmul este încetinit de numărul de vaccinuri disponibile în săptămânile şi lunile care vin. Vaccinul Moderna se fabrică şi în Elveţia, lângă Lausanne, asta ar trebui, teoretic, să ajute. Obiectivul autorităţilor este ca până-n vară să-i vaccineze pe toţi cei ce doresc să fie vaccinaţi. Din păcate sunt încă mulţi sceptici (47% în ultimul sondaj, din Noiembrie) şi la fel de mulţi antivaccinişti convinşi (28%).

Am văzut ieri şi prima ştire despre scăderea semnificativă a ratei de infectare în Israel, unde peste 20% din populaţie a primit deja prima doză de vacccin Pfizer. Este, cred, prima confirmare că am găsit calea spre ieşirea din criza asta. Avem nevoie de cât mai multe veşti bune de genul ăsta, căci numai aşa putem spera ca din ce în ce mai mulţi sceptici să se vaccineze. Noi ne-am lăsat deja sacoşa la coadă.

Cu mască/fără mască, cu coarne/fără coarne

Mă tot uit, de două zile, la incredibilele imagini ale parlamentului american invadat de “patrioţi” şi tot parcă nu-mi vine să cred că asta s-a întâmplat de-adevăratelea. Am tot comparat involuntar situaţia cu amintirile mele din vremea CPUN-ului nostru din ’89 sau ale mineriadei feseniste din ’90. Asta până mi-am adus aminte că doar acum vreo lună, fără mască şi cu gura mare, intra val-vârtej în parlamentul României madam Şoşoacă din clanul goldeanu. O să ziceţi că nu-i acelaşi lucru şi, într-adevăr, n-avea căciulă de blană cu coarne. Dar chiar e nevoie de asta ca să înţelegem cu ce-avem de-a face?

Death to 2020

Presupunând că există cineva care a stat cu capul băgat în nisip (să zicem) tot anul 2020 şi şi l-a scos la suprafaţă fix în noaptea de Revelion, pentru focurile de artificii, ei bine asta ar fi şansa lui să afle ce s-a întâmplat important de-a lungul anului trecut. Filmul ăsta de pe Netflix încearcă să ne răzbune cu această retrospectivă comică a anului 2020, semn că ce nu te omoară îţi dezvoltă simţul umorului ceea ce, chiar şi indirect, te face mai puternic. Despre multe dintre evenimentele astea prezentate în film am scris şi eu de-a lungul anului trecut, adeseori în acelaşi registru dar, indiferent dacă aţi citit sau nu, vă recomand totuşi să vedeţi filmul căci, oricât de lipsit de modestie aş fi, nu mă pot compara cu Samuel Jackson, Hugh Grant, Lisa Kudrow şi realizatorii seriei Black Mirror.

Şi-un disclaimer de final: dacă e cineva care crede, de exemplu, că ne cipează Bill Gates prin vaccin, unu la mână că nu înţeleg cum a ajuns aici (felicitări totuşi pentru parcurgerea articolului până la sfârşit, hai că n-a fost lung!), ce voiam să zic e să nu-şi piardă vremea cu filmul ăsta plin de miştouri progresiste.

The Artist Awards la ProTV

Încep cu un fashion upgrade de Bucureşti: dacă n-ai breton a la Mireille Mathieu nu exişti (am pus link, că-i de-o seamă cu mama şi pun pariu că n-aţi auzit de ea). La băeţi se poartă coafurile afro şi hăinuţele din blană făcute-n ciuda încălzirii globale. Inna a venit la eveniment direct de la ora de yoga iar solistul de la The Motans şi-a ales cu grijă cel mai bun tricou şi cei mai mişto blugi ai săi. Dacă venea şi-n şlapi aş fi jurat că e vedetă elveţiană. Doar Andra, consecventă cu statul ei de vedetă, a dat probabil pe rochia aia cu diamante cât toţi ăilalţi din show la un loc, inclusiv publicul (au fost puţini, din cauza pandemiei). Ca să fiu răutăcios, nu e vorba numai de diamante aici, e şi o grămadă din ce în ce mai mare de metraj.

Dacă nu lua Carla’s Dreams premiul pentru artistul anului îmi aruncam televizorul de la balcon. Top 3-ul meu din ultima lună, la toate categoriile, este format din “Unde”, “Seară de Seară” şi “Scara2, etajul 7”, toate la egalitate. Irina Rimes e super simpatică, sunt fan! La Female Award aveau de ales între Roxen (foarte mişto şi piesa şi tipa), Inna (nu cu cea mai bună piesă a ei), Delia (de la un kilometru piesa mea favorită) şi Andra, care a şi câştigat cu o lălăială banală, că i se manelizează vocea cu fiecare an care trece. Dacă n-ar fi fost legată de ProTV prin soţ presupun c-ar fi aterizat de mult la vedeta populară a TVR-ului. Şi Delia n-a luat nimic, serios? În schimb l-am descoperit pe Killafonic şi l-am băgat instant în playlistul de alergare. Înţeleg cam 10% din ce spune dar nu contează şi poate că-i mai bine aşa. Ritmul e super. Sper să se ţină departe de supradoze.

În rest, ţinând cont că nu au putut aduce prea mulţi spectatori în studio, show-ul a fost mişto atât cât a fost. Ce mi s-a părut cumva nedrept a fost că au avut The Best Trap Artist şi Beauty Awards (?!?!?) dar n-au avut alte categorii muzicale (rock, populară, manele etc) – li s-or fi terminat fondurile? Nu de alta dar e păcat că, de exemplu, Minculescu şi aproape Iris să nu ia un premiu pentru Amintiri, ultima lor piesă, Zdob şi Zdub să nu fie nici măcar menţionată iar Bittman de la Holograf să nu primească, absolut meritat şi incontestabil, Premiul Ruşinică pentru detestabila sa performanţă din 2020.

Ce v-a plăcut în 2020

Sunt conştient că titlul ăsta, pe care l-am folosit trei ani la rând, sună oarecum provocator în 2020, an în care a trebuit să renunţăm la atât de multe dintre plăcerile noastre cele mai simple. Eu mă refer aici, evident, la cele mai “plăcute” articole de pe Aport. Nu c-aş fi putut eu schimba măcar un fir de nisip din deşertul de nefericire al lumii ăsteia dar, fir de nisip fiind în marea celor care scriu, mă gândesc că ar fi fost mai rău dacă n-am fi avut cititul, nu-i aşa?

Deşi am zis că n-o să mai fac top tenul anul ăsta, iată-l! Nu ştiu de ce insist, poate graţie unei nostalgii festiviste sau doar ca motivaţie pentru anul care vine. Deci care au fost cele mai citite articole din 2020? Două despre cărţi (semn bun!), două despre filme (surprinzător!), două de dor de acasă (normal!), unul despre politica altora şi restul, evident, despre covid.

Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilităţii umane. Nu e de anul ăsta, e publicat în 2018, şi totuşi este în top pentru al treilea an la rând. Anul trecut pe vremea asta estimam că imbecilitatea va rămâne un subiect de actualitate. Deşi imbecilii lumii ăsteia s-au mai schimbat, ca să nu ne plictisim, habar n-aveam eu ce noi superlative avea să ne aducă 2020. Deci nicio surpriză că articolul e iar în top. Poate scăpăm de el la anul, Doamne ajută!

Ce cărţi bune am mai citit (3). Am citit articolul încă o dată, ca să înţeleg de unde-i vine popularitatea. Poate din faptul că toate cărţile recomandate sunt excepţionale (părerea mea!). Sau poate din curiozitatea stârnită în mod special de cartea lui Bryan Caplan, Open Borders, un concept controversat despre o lume fără frontiere.

Le retour à l’anormal. O plimbare pe lângă restaurantele goale ale Bienne-ului, imediat după lockdown-ul din primăvară. Deşi în lunile următoare clienţii aveau să prindă din nou curaj, sunt în continuare convins că frica şi boala împreună pot închide mult mai multe afaceri decât restricţiile guvernamentale. Aşa că celor care vor cu-adevărat să protejeze economia şi locurile de muncă le recomand să păstreze distanţa, să poarte mască, să aibă răbdare. Şi să se vaccineze, când o veni vremea.

Fermeture provisoire. Ce înseamnă, de fapt, o frontieră, chiar şi închisă, pentru o familie ai cărei membri trăiesc de ambele ei părţi?

Teorii bolnave. Postul ăsta e de la începutul lui Aprilie, când nimic nu era sigur. S-a dovedit, între timp, că cei care au generat aceste teorii (am să le numesc idioate, chiar cu riscul ca unii să se supere) nu au avut dreptate (apropo, aţi văzut evoluţia Suediei?). Asta, evident, nu-i opreşte să vină, şi astăzi, cu alte (sau aceleaşi) prostii şi nici pe susţinătorii lor să creadă în continuare în ele.

Noiembrie, acasă aici şi acasă acasă. Nu e chiar aşa de uşor să înţelegi ce înseamnă acasă când ai sufletul îndoit între două lumi. Culorile frumoase ale toamnei nu ajută, doar îndeamnă la nostalgice aduceri aminte.

Ce ne învaţă gripa spaniolă din 1918. Păi, în principiu, nimic, cum bine ştim deja, că doar n-o să învăţăm noi ceva din istorie! Nu mai bine o ascultăm noi pe doamna Şoşoacă?

Marriage Story. Unul dintre puţinele filme bune ale anului. Şi nu pentru că e cu Scarlett Johansson. Sau ba da, dar nu în sensul ăla la care se aşteaptă toată lumea…

Totul va fi bine. Ţaica Florica, mătuşa de 85 de ani a mamei, şi-a pus în grădină ceapă, ardei şi toate cele, şi-a luat vreo 40 de puişori şi-un car de lemne şi aşteaptă răbdătoare să treacă “boleşniţa”, ca să se apuce ca lumea de treabă. A mai văzut ea rahaturi de-astea la viaţa ei…

1917. A doua cronică de film dintr-un an cu foarte puţine filme şi mult mai puţin cinema. 1917 este filmul care încearcă să te convingă că “într-un război, duşmanul este războiul însuşi”.

O mie de oameni pe an. Asta e media anuală a celor care, vinovaţi sau nu, sunt ucişi de forţele de poliţie americane înainte să ajungă în faţa justiţiei. De zece ori mai mulţi, comparativ, decât în orice alt stat civilizat. Când George Floyd a murit sugrumat în plină stradă pentru suspiciunea de a fi folosit o bancnotă falsă de 20 de dolari, mulţi americani (şi nu numai) au considerat că lucrurile trebuie să se schimbe. Alţii s-au concentrat pe ceea ce, la televizor, pe Fox News, părea să fie un coşciug de aur.

Peter Thiel – De la Zero la Unu

Am citit cartea asta din dorinţa de a cunoaşte ideile unuia dintre cei mai influenţi intelectuali conservatori ai momentului. Am găsit, în schimb, o lucrare foarte utilă celor care doresc să fondeze sau să investească cu succes în companii noi. Autorul, investitor şi miliardar de succes, are o largă experienţă în acest domeniu, fiind co-fondator PayPal, fost acţionar Facebook sau, mai nou, acţionar principal al companiei big brother Palantir. Privită strict din punctul ăsta de vedere, ca ghid şi promotor al tehnologiilor distruptive în afaceri, cartea este valoroasă şi vine cu un optimism de care este nevoie. Cât despre opiniile sale economice sau politice, cele pe care dealtfel le căutam eu de la bun început, nu pot să spun că am găsit ceva cu adevărat valoros sau măcar interesant. Conservator libertarian, ferm convins că statul trebuie redus la cât mai aproape de zero posibil, Thiel face, de exemplu, apologia monopolurilor, pe care le consideră superioare, ca generatoare de progres, unei pieţe concurenţiale care doar sărăceşte pe toată lumea. Ar putea avea dreptate din punctul de vedere al investitorului care vrea să facă bani, foarte mulţi bani şi cât mai repede posibil. Dar lumea este un pic mai largă şi mai complexă decât grupul restrâns al miliardarilor şi al candidaţilor la statutul de miliardar.

Lucrurile stau chiar mai rău când Thiel vorbeşte despre “eşecul” tehnologiilor verzi şi al valului de start-up-uri americane din ultimii ani apărute ca răspuns la urgenţa climatică (se concentrează, în fapt, pe panourile solare). Conform autorului, majoritatea companiilor au sfârşit prin a fi doar o bulă bursieră care, odată spartă, a dus la falimente şi bani pierduţi pentru investitori. Să vezi uriaşa problemă a schimbărilor climatice (pe care autorul o ignoră dar nu o neagă) prin prisma bursei, a valorii de piaţă a companiilor care se implică în domeniul energiei curate denotă pur şi simplu măsura irelevanţei ideilor lui Thiel în materie de energie. O industrie care nu produce bani, deci demnă de dispreţ. În loc să vadă în eşecul firmelor specializate în energia verde listate pe bursă de fapt eşecul Pieţei libere în a rezolva, de una singură, o problemă majoră a umanităţii, autorul constată că încercarea a fost, în fapt, o greşeală. Nici un cuvânt despre guvern şi politici guvernamentale coerente, deşi autorul nu găseşte, de exemplu, o contradicţie între opiniile sale libertariene şi subvenţia de jumătate de miliard primită de Tesla de la statul american sau contractele SpaceX cu NASA, agenţia spaţială de stat care nu mai are cu ce să se lanseze singură în spaţiu. Palantir-ul domnului Thiel pune în mâna statului instrumentele software de care este nevoie pentru a analiza şi prelucra datele preluate pe diverse canale de către agenţiile guvernamentale. Domnul Thiel va spune că felul în care aceste aplicaţii sunt folosite este decizia statului, nu a mediului privat, deci se spală pe mâini de posibilitatea ca produsele sale să fie folosite abuziv.

În lumea ideală a conservatorilor libertarieni statul ar trebui să dispară. Dar e OK să ajutăm statul să devină mai puternic, mai ales dacă asta ne produce bani.

2020. Ultima încercare.

Cumpăr un glob nou în fiecare an. Un singur glob. Roşu. Ăsta-i globul 2020 pe care l-am luat ieri, a făcut el ce-a făcut şi n-a ajuns întreg în brad. Doar că a mutat prea repede, era înainte de cinci şi era încă deschis la Manor, aşa că am fost şi-am luat altul, mai mişto. Pe-ăsta spartu’ l-am pus sub brad, să crape (şi mai tare) de ciudă.

Nu poate 2020 să spargă câte globuri putem noi să producem! Crăciun fericit!