Consideraţii feroviare

Nu cred să existe nuntă românească la care să nu dansezi, de bunăvoie sau nu, pe imensul hit planetar “Hai vino iar în gara noastră mică”. Deunăzi, în timp ce mă legănam tânguios pe celebrul refren, mi-a venit în minte ideea că, ţinând cont de starea sistemului feroviar românesc, nefericitul ăla aşteaptă probabil într-o gară prin care n-a mai trecut un tren de ani de zile. Normal că-i e frică, singur acolo…

Aş fi vrut să nu zic şi de asta, dar nu mă pot abţine. După ani şi ani în care numai volumul superior al boxelor a acoperit interpretarea mea eronată, am decis să verific pe net. Şi deşi internetul zice că versul original este “sunt ca o harpă tristă” eu tot cred că, atunci când a înregistrat varianta originală, domnul Gabriel Dorobanţu a zis “labă” în loc de “harpă”. Îm cer scuze, aşa sună… O fi din cauza ecoului din incinta acelei gări părăsite…

Înghesuială mare, monşer!

Abia aterizat în mijlocul politichiei naţionale, iată ce-am înţeles eu din lista surprinzător de cuprinzătoare a candidaţilor pentru alegerile prezidenţiale:

Candidează doamna Viorica Dăncilă, domnul Klaus Iohannis, domnul Dan Barna şi alţi şapte catindaţi, al căror unic scop pare să fie acela de-a o împinge pe doamna Dăncilă de la spate direct în turul doi. Ar fi fost ei şi mai mulţi de şapte dacă s-ar fi coordonat mai bine şi dacă şi-ar fi amintit vechiul ordin operativ “Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!”.

Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…

Mi-a intrat în câmpul vizual în timp ce priveam pe îndelete la clădirea World Trade Center, în care am lucrat vreo 8 ani. Eram abia ieşiţi din pasajul din faţa Casei Presei şi stăteam de vreo două minute. Bătrâna care mi-a întrerupt firul nostalgic al amintirilor abia se târăşte, sub povara anilor, a kilogramelor în plus, şi a unei pungi albe de plastic pe care o bălăngăne uşor pe lîngă corp, infim impuls care-i face înaintarea mai uşoară. Un kilometru mai în faţă, la Arcul de Triumf, semaforul se face probabil verde şi ne mai târâm câţiva metri spre centrul oraşului.

Trece din nou pe lîngă mine, nepăsătoare, adîncită în propriile-i gânduri, şi parcă are pasul mai sprinten. Tresare de fiecare dată când vreo trotinetă electrică vâjâie printre noi. A dracului, trebuia să închiriez şi eu o trotinetă de-asta… Or fi şi la Otopeni?

O ajung din urmă la semaforul de la Muzeul Satului dar se pune roşu, la ea verde, şi dispare repede din raza mea vizuală. O ajung din urmă cu greu, a naibii babă merge iute, s-o fi prins că ma uit la ea, poate s-or fi uitând şi alţii. Poate ăsta din BMW-ul din faţă sau poate moşul cu Fordul din spate. Sigur că toţi ne-ntrebăm ce-are în punga aia albă, că tot n-avem nimic mai bun de făcut.

Am mai întrecut-o de cel puţin două ori înainte de Arcul de Triumf dar a recuperat spectaculos de fiecare dată.  Speram să trec înaintea ei prin intersecţie, dar n-a fost ziua mea. A traversat spre parc chiar prin faţa maşinii mele şi a dispărut pe una dintre aleile Herăstrăului. S-a dus să sărbătorească victoria mersului pe jos, bucurându-se poate de ce-avea în punga aia albă.

Îmi înghit cu greu înfrângerea în timp ce mă târăsc încet pe lângă Arcul de Triumf şi intru pe Kisseleff. Pe trotuar, în dreapta, o femeie împinge un cărucior spre Piaţa Victoriei. Parcă s-a uitat, o clipă, spre mine, sau mi s-a părut? Parcă a grăbit pasul…

Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii

ZuleihaS-a dovedit deja, în diverse studii ştiinţifice, că o traumă severă ce afectează la un moment dat o anumită populaţie se transmite de-a lungul mai multor generaţii, probabil că prin genele celor ce au trăit direct evenimentele generatoare de stres. Fenomenul a fost denumit moştenire epigenetică transgeneraţională iar cazul cel mai studiat este cel al supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste ale celui de-al doilea război mondial şi al urmaşilor lor. Dacă s-ar fi străduit (sau, mai degrabă, dacă ar fi îndrăznit) cineva să studieze această problemă şi în statele fostului bloc comunist ar fi avut, probabil, nenumărate subiecte de studiu. Chiar presupunând că nu aţi mai auzit până acum sofisticata denumire ştiinţifică de mai sus sunt convins că, intuitiv, nu veţi fi surprinşi de existenţa acestui mecanism de transmisie între generaţii. Şi noi, românii, transportăm nenumărate angoase colective prin intermediul lui.

Mi-am adus aminte de povestea asta cu moştenirea epigenetică după ce am realizat că Guzel Iahina, autoarea extraordinarei “Zuleiha deschide ochii”, n-a apucat, practic, să fie cetăţean sovietic. Avea vreo 14 ani când s-a prăbuşit regimul comunist în fosta URSS. Subiectul romanului – destinul unei femei prinse în mijlocul represiunii sălbatice a regimului comunist din vremea lui Stalin – pare să fi fost inspirat de povestea unei bunici ce-a fost victima  gulagului sovietic. Dar sentimentul pe care l-am avut citind cartea este că e scrisă de cineva care a fost cu-adevărat acolo, care a trăit în societatea arhaică a tătarilor de la începutul secolului 20, care a fost martorul brutalei invazii comuniste, care a trăit represiunea, care a supravieţuit trenurilor morţii doar pentru a ajunge în Siberia, care a înfruntat sălbăticia naturii, depăşită doar de către cea a inumanei “reeducări” comuniste. E mult prea mult suflet şi mult prea multă durere în cartea asta pentru a fi fost documentată doar din scrieri ale altora sau din poveşti de familie. Acel mecanism ancestral ascuns undeva prin genele noastre sofisticate ce ne-a făcut pe noi, ca oameni, să supravieţuim până astăzi, trebuie să-şi fi găsit în talentul lui Guzel Iahina vehiculul perfect pentru a transmite şi altora experienţa unei traume ce încă ne mai ameninţă viitorul. Într-o lume normală la cap o astfel de mărturie, chiar disimulată într-o carte de ficţiune, ar trebui să facă imposibilă repetarea unei astfel de tragedii. Dar ştim deja că, din păcate, genele noastre nu au reuşit, în atâta vreme, să ne transmită şi că e bine să ne folosim mai eficient creierul.

Superbă carte, o recomand din tot sufletul!

Once upon a time in Hollywood

imagesAnunţaseră ploaie, aşa că plaja, parcurile, drumurile de-a lungul râului Aare au fost mai mult pustii, lumea a rămas pe lângă casă. Ţeapă, abia dac-a picurat vreo câteva minute. Aşa că mulţi se vor fi gândit să repare un pic din duminica pierdută mergând la film, mai ales că în oraş rulează, cu vâlva de rigoare ce însoţeşte o super-producţie americană, “Once upon a time in Hollywood“, ultimul film al lui Tarantino.

N-am mai văzut atâţia oameni la cinema de dinainte să se inventeze wi-fi-ul. Înainte de proiecţie a avut loc şi un eveniment de promovare a unui alt film, turnat la Bienne şi inspirat dintr-o poveste reală. Regizorul – care a onorat evenimentul venind cu cei mai buni şlapi ai săi – ne-a prezentat în câteva minute proiectul. Şi cum trăim într-un oraş bilingv, a vorbit, perfect democratic, jumătate în germană şi jumătate în franceză. N-am inteles cu ce folos dar, în fine, sunt convins că cei din sala au înţeles (aproape) tot. Eu (aproape) jumătate.

Şi-a început filmul. Margot Robbie (ladies first!), Tarantino, Brad Pitt, Di Caprio, Al Pacino… în fine… sunt multe motive pentru care o să va doriti la un moment dat să vedeţi filmul ăsta. Dar ascultaţi-mi sfatul. Nu vă duceţi la cinematograf. Închiriaţi-l acasă. E mult mai comod aşa, stai pe canapeaua ta, te mai duci să-ţi iei o bere, un snack, poate vrei să faci şi-un pipi – nu opreşti filmul, îl laşi să curgă… Pentru că nu există poveste, nici cine ştie ce intrigă. Doar crâmpeie de imagini – multe dintre ele, ce să zic, frumos filmate şi frumos jucate – dar lipite între ele cam fără cap şi fără coadă. O colecţie nostalgică despre Hollywood-ul sfîrşitului anilor 60, aşa cum şi l-ar aduce aminte astăzi unul dintre protagonişti. Scenele par turnate şi montate urmând firul capricios şi subiectiv al memoriei povestitorului. Şi nu e nici cine ştie ce de reamintit, semn că omul a fost mai mult beat (sau drogat, fumat etc) şi că, oricum, nu a experimentat şi altceva în afară de love, sex and rock&roll, alcool, droguri, ego-uri inflamate şi fiţe de mari vedete. O lume limitată, egoistă şi confuză, căzută în adoraţie faţă de ea însăşi, în contrast cu o Americă ce-avea s-ajungă pe Lună în acelaşi an şi care se mai afla, încă, în plin război în Vietnam.

Dacă stau să mă gândesc mai bine la mesajul acestui film mai că-mi vine-a spune că varianta românească a acestei mărturii profunde despre gloria vremurilor de altă dată ar fi poemul epic “Puşca şi cureaua lată”: În viaţă contează doar ce-am băut, ce-am fumat şi cu cine m-am… cum era?… strâns în braţe. 

Americanul meloman şi rafinat are o vorbă: “The opera ain’t over till the fat lady sings”. La Tarantino niciun film nu se termină până nu se umple studioul de sânge pe pereţi. În Once upon…, după ce-a reuşit să-şi plictisească spectatorii vreme de mai bine de două ore crezând că face artă, termină absurd, în stilul care l-a consacrat, cu scene de violenţă dusă la paroxism. Când credeai c-ai văzut destul, imaginaţia sadică a lui Tarantino duce masacrul la un alt nivel. Cine ştie, poate că e viziunea sa artistico-nostalgică asupra rafinamentului criminalilor vremurilor de glorie, care abia dacă omorau, cu efort şi cu ce găseau la îndemână, trei oameni în zece minute. Nu ca psihopaţii de astăzi, cincizeci în treizeci de secunde, descărcând la întâmplare o mitralieră de asalt cumpărată legal de la supermarket. Alte vremuri, frate! Make America great again!

Am ieşit de la film la 23:15. În Bienne ploua şi pierdusem ultimul autobuz. Motivat de film, i-aş fi tras un şut în ….. lui Tarantino.

The Greta Thunberg effect

“My name is Greta Thunberg. I am sixteen years old. I come from Sweden. And I want you to panic. I want you to act as if your house was on fire.”

IMG_1260 (2)Aşa îşi începea Greta Thunberg discursul în plenul Parlamentului European. Vă imaginaţi de cât curaj şi de câtă determinare este nevoie pentru  a vorbi în faţa unora dintre cei mai importanţi politicieni ai Europei la o vârstă la care alţii se mai codesc să le ceară voie părinţilor să meargă la film?

Nu cred că o adolescentă de vârsta ei ar putea face ceea ce face fără să fie profund convinsă de cauza protejării naturii. Sau fără să fi intrat, pur şi simplu, în panică, să fi simţit, acut, urgenţa, pericolul care pluteşte asupra viitorului generaţiei ei şi a generaţiilor care vor veni după ea. Asta cred că este ceea ce o motivează pe Greta să continue, în ciuda ostilităţii cu care este adeseori întâmpinată, variind între sarcasm arogant şi pur grobianism.

De ce tot acest val de mizerii la adresa unei fete de 16 ani care vrea să salveze planeta şi pe noi toţi? Simplu. Pentru că ceea ce face Greta are efect. Funcţionează. Are un efect atât de important încât îi poartă numele. A început în Suedia, care înregistrează un declin semnificativ al numărului de călători cu avionul şi o creştere proporţională a transportului feroviar.

Greta effect Economist

Sursa: The Economist

Şi se transformă, cu fiecare zi care trece, într-o mişcare globală. A cucerit întâi tânăra generaţie, care i-a înţeles mesajul şi i-a călcat pe urme. Tot mai mulţi oameni realizează situaţia critică în care se găseşte mediul înconjurător si sunt gata să ajute. Iar celorlalţi – care ştiu dar neagă, care se lasă manipulaţi, care au interese, care sunt sponsorizaţi de firme care extrag cărbune sau petrol sau mai ştiu eu ce – le va fi tot mai greu să scape judecăţii publice. 

Cea mai frecventă acuză ce i se aduce Gretei Thunberg este că e marioneta unor interese oculte, că în spatele ei se află oameni, forţe obscure. Niciodată nu-i veţi auzi pe cei care vin cu povestea asta rostind nume sau aducând dovezi. În primul rând pentru că Greta nu dă sfaturi, nu impune soluţii, nu împarte lumea în tabere şi, în general, nu cere nimic altceva decât ca noi toţi să  conştientizăm urgenţa situaţiei şi să începem să căutăm soluţii care să se ridice la nivelul provocărilor. Iar asta ne duce la cea de-a doua problemă: oricine poate să-şi folosească propria minte pentru a încerca să-i identifice pe beneficiarii unui astfel de activism. Politicienii? Nu, pentru ei, orice culoare ar avea, va fi extrem de greu sa gestioneze această schimbare. Afaceriştii? Bogaţii lumii? Marile corporaţii? Nu, aceştia ştiu deja că protejarea planetei vine cu mai multe restricţii pentru afaceri, exact opusul politicii actuale a lui Trump, ca să-l luăm de exemplu pe cel mai marcant climato-sceptic şi probabil cel ce a făcut, în ultimii ani, cel mai mult împotriva protejării naturii (se pare că e pe cale de a fi depăşit în acest top trist de Bolsonaro, prietenul lui brazilian).

DSC_1369 (2)

Meeting al copiilor în Zurich, Aprilie 2019

În spatele Gretei Thunberg stau dovezile ştiinţifice ale dezastrului. Stau estimările care converg spre acelaşi tablou sumbru, făcute de cercetători din toată lumea. Stă o generaţie care-şi acuză părinţii de inconştienţă, de nepăsare şi cinism. Căci aşa se cheamă să continui să faci lucruri despre care ştii că vor afecta viitorul copiilor şi nepoţilor tăi. Dar nu pe tine. În schimb pentru noi, cei din generaţiile mai în vârstă, va veni momentul în care va trebui să ne privim copiii în ochi ca să le explicăm de ce nu s-a putut face mai mult atunci când ceva se putea încă face.

Ce se întâmplă astăzi pe străzile şi în şcolilele lumii e doar începutul. “Efectul Greta” e un bulgăre de zăpadă care se transformă în avalanşă, într-o lume cu tot mai puţină zăpadă şi tot mai multe case în flăcări.

S. B-Jr

Juniorul Bănică o bagă iar pe-aia cu anii de liceu şi un fior rece mi se strecoară în suflet. Simt din nou, acut, teama ce m-a urmărit în ultimii şase ani, de când m-am îndepărtat (fizic) de rădăcinile mele româneşti. Teama că într-o zi nu voi mai simţi româneşte şi nu voi mai rezona la unison cu concetăţenii mei de acasă.

Mă uit, indiferent şi rece, la concertul lui S.B-J de la Cerbul de Aur, transmis în direct pe TVR Internaţional. Apropo, Braşovul pare la fel de frumos ca întotdeauna. Dar Bănică… mi se pare mie sau e complet depăşit, uşor decrepit şi absolut plictisitor? Poate c-ar fi trebuit să se limiteze la concertele lui de Crăciun, când aerul de sărbătoare ne face pe toţi mai buni, mai toleranţi şi mai relaxaţi? Sau poate că într-adevăr am început eu să nu mai simt româneşte. Mai mult de-atât, nu numai că mă lasă rece să-l văd pe Bănică scălămbăindu-se pe scenă. Dar îmi mai şi exprim public dezamăgirea, ceea ce ar putea fi echivalentul fluieratului în biserică. Mai rămâne să scriu ceva de rău de Fuego şi aia a fost, excomunicarea mea din lumea românească va fi deplină.

Iertaţi-mă, e posibil să fi fost doar frustrarea de a nu fi auzit celebrul “Pap şi aripioare” reflectat în peretele Bisericii Negre.

La coadă la cămilizare

Rătăcind, ieri, mai mult fără treabă prin centrul vechi al Bienne-ului mi-am adus aminte, involuntar, “La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab.”, primele versuri din El zorab-ul lui Coşbuc. Am trecut mai sus şi al doilea vers tocmai pentru a sublinia că mi-am adus aminte varianta literară şi nu pe cea populară, pe care toată lumea a învăţat-o în spatele blocului, în vremea copilăriei. Acum, că am clarificat acest detaliu lipsit de importanţă, trebuie să spun că motivul pentru care mi-a venit în cap El zorab este că la Bienne nu a venit un singur arab, ci mai mulţi. N-avea nici unul ochii stinşi şi toţi vorbeau nemţeşte cu accent elveţian şi glas normal. N-am să mă lansez aici într-un discurs politic despre islamizarea Europei, căci sunt destui care s-o facă (şi sunt şi vreo câţiva care o cred). Dar nu pot să nu constat cum, în centrul Bienne-ului, părinţii stăteau la coadă pentru a-şi supune copiii unui proces de cămilizare (sau camelizare, pentru cei mai simandicoşi).

Nu ştiu unde-o să ajungem… Probabil departe, că asta-i şi ideea cu cămilele astea.

IMG_1170 (2)

Tatiana Niculescu – Regele şi Duduia

regele si duduiaEste a treia carte a Tatianei Niculescu pe care o citesc şi despre care scriu, după biografiile lui Corneliu Zelea Codreanu şi Arsenie Boca. Dacă despre şeful legionar mai citisem şi aveam o imagine corectă, pe care cartea doar a îmbogăţit-o cu detalii interesante despre personaj şi vremurile în care a  trăit, despre Boca nu ştiam mai nimic în afara fascinaţiei mistice cu care îl înconjoară nenumăraţii lui follower-i, în aşteptarea minunilor binefăcătoare. Aveam mai degrabă bănuieli pe care biografia le-a confirmat drept posibile, poate probabile, însă fără să le fi dovedit sau respins irefutabil. Cumva la fel stau lucrurile şi cu acest nou volum despre povestea relaţiei dintre regele Carol II şi Elena Lupescu. Un subiect extrem de interesant şi controversat totodată, cu atât mai mult cu cât cred că majoritatea cititorilor deschid cartea cu o imagine foarte clară despre cele două personaje. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, e posibil ca cei care au o părere fermă – şi în majoritatea cazurilor foarte negativă – să nu-şi bată capul să deschidă cartea asta. Sau doar să caute (încă) un cancan despre viaţa cuplului. Vor fi dezamăgiţi, nu numai pentru că autoarea evită elegant subiectele bulevardiere ce au făcut deliciul presei tabloide de ieri sau de azi ci şi pentru că, poate pentru prima dată, povestea se scutură de propagandă şi îşi propune să vadă oamenii, cu faptele lor bune sau rele, cu calităţile, slăbiciunile, vanităţile şi sentimentele ce i-au mânat. Şi mai ales, cel mai important poate, fără să uite contextul lumii nebune în care au trăit.

Probabil că nu a fost uşor, căci valuri succesive de propagandă s-au aşezat peste istoria acestei perechi ce a sfidat canoanele vremii alegând să lupte, împreună, împotriva tuturor. Au fost, pe rând, denigraţi de liberali, de propria familie regală, de ţărănişti, de extremiştii naţionalişti de toate soiurile, de presă, de propaganda hitleristă a lui Goebbels, de dictatura lui Antonescu, de ruşi, de propaganda comunistă de dinainte de ’89 sau de propaganda de după Revoluţie. Toţi au amestecat bucăţi de adevăr cu ideologie, mizerii şi minciuni, totul în numele unei moralităţi ce se aplică doar atunci când alţii sunt cei judecaţi.

Revenind la cei ce deschid cartea deja convinşi că ştiu istoria, sper ca această lucrare să-i convingă să-şi scoată, măcar pentru puţin timp, ochelarii ideologiei prin care privesc pentru a citi povestea unui rege educat şi bine intenţionat, care ar fi putut fi la fel de bun ca înaintaşii săi dacă nu ar fi fost vulnerabilizat de propriile slăbiciuni şi mai ales de vremurile ce nu i-au dat nicio şansă, lui ca monarh şi nouă ca ţară. Iar în ceea ce-o priveşte pe Elena Lupescu, relaţia lor, care a rezistat 30 de ani, în ciuda presiunilor enorme la care a fost supusă, vorbeşte mai mult decât corul detractorilor, majoritatea adversari politici ai regelui sau pur şi simplu antisemiţi de cea mai joasă speţă.

Închid cartea asta cu o imagine mai bună despre Carol şi Elena decât aveam când m-am apucat s-o citesc, lucru pentru care îi sunt recunoscător autoarei. 

Vineri seara la Bienne

PoledanceEra ceva lume adunată. Trecuse de 8 – cînd ar fi trebuit normal să înceapă – şi doamnele din dreapta noastră se foiau deja nerăbdătoare. Cînd am văzut-o că vine am zis că e un pic trupeşă pentru sportul pe care şi l-a ales. Dar, deşi un pic acoperiţi, muşchii de pe braţe şi umeri erau impresionanţi pentru cineva de vârsta ei, se vedea că munceşte din greu. S-a descurcat mult mai bine decât aş fi crezut, cu mişcări cursive, cu încremeniri în poziţii spectaculoase, îmbinând ingenios flexiblitatea, forţa brută şi ceva din fluenţa melodioasă a dansului. Coregrafia a fost, şi ea, foarte inspirată, reuşind să imprime un aer artistic unei performanţe eminamente atletice dar eliminând complet erotismul asociat inevitabil dansului la bară.  Când a coborât, în acordurile finale ale melodiei “Never enough”, spectatorii care se adunaseră în jurul ei, dar şi cei răspândiţi pe la tarabele cu mâncare din piaţă, au aplaudat-o generos, iar ecoul acelor aplauze s-a reflectat în zidurile groase ale bătrânelor clădiri din Place du Ring, făcându-mă să constat, oarecum surprins, că cele două bare de pole dance (parcă sună mai decent aşa, nu?) erau instalate la doar câţiva metri distanţă de turnul vechi de 800 de ani al bisericii reformate, care a rezistat suficient cât s-o vadă şi pe-asta. Continue reading