Alegeri aici, alegeri acolo

A fost zi de votare atât în Elveţia cât şi în România. N-am votat nici aici, nici acolo, nu m-am calificat, ceea ce mă face să mă simt incomod, comentator apatrid care-şi iroseşte energia alergând, steril, pe marginea terenului. Elveţienii s-au descurcat admirabil şi fără mine, votând la toate cele cinci subiecte de referendum exact aşa cum aş fi votat şi eu. Nici în România se pare că lucrurile n-au stat foarte rău.

Acasă, la Bucureşti, a câştigat Nicuşor Dan. Am votat cu el în 2012, dar bucureştenii l-au preferat, la vremea respectivă, pe Sorin Oprescu, un pesedist obişnuit să extragă chirurgical plicurile din buzunarele adânci ale halatului. Dacă n-ar fi câştigat Oprescu oricum ar fi câştigat Prigoană, pedelistul care s-a remarcat pentru că-şi plesnea nevasta cu pliciul (în scurtele perioade dintre divorţuri). De data asta Nicuşor Dan a reuşit să învingă coaliţia tacită dintre Firea, Băsescu şi Tăriceanu, trei personaje lipsite de caracter care ar fi trebuit să dispară de mult din politica românească. Tăriceanu devenise deja un personaj derizoriu după anii de blat cu pesedeul, faptul că s-a expus acestei ruşini electorale, indiferent că a făcut-o din disperare sau dintr-o vanitate idioată, mă bucură aproape la fel de mult ca victoria lui Nicuşor Dan. Să sperăm că va veni ziua în care va răspunde şi pentru motivul şantajului la care l-a supus pesedeul. Doamna Firea încă nu poate să creadă că a pierdut şi aşteaptă rezultatele de mîine dimineaţă, să sperăm că acatistele depuse la biserica din Voluntari şi în bunker-ul cu hublouri şi icoane al familiei nu ne vor face o surpriză tocmai acum. Dacă se va dovedi că totuşi a pierdut 🙂 şi nu trebuie să mai pună mâine “osul la treabă”, e clar că nu e vina ei, sunt de vină Iliescu, Dragnea, poate Ceauşescu, Pache Protopopescu şi, de ce nu, otomanii, vizigoţii şi pecenegii. Băsescu ar fi păcat să dispară, trebuie să mai stea un pic în politică pentru că fiecare act al fostului preşedinte este o lecţie de educaţie politică şi un şut în cur dat foştilor (?) adoratori, “băsiştii” care s-au făcut ani de zile că nu văd elene, cocoşi, rubedenii, propagandă absolut similară antenei3 de astăzi, politici falimentare, perversiuni cu constituţia, blat cu pesediştii pentru distrugerea justiţiei, derivă naţionalistă şi multe, multe altele. Nu e alt Băsescu, e acelaşi, doar vraja propagandei s-a mai diluat. Şi a fost chiar mai jenant pentru cei ce şi-au furat singuri căciula declarându-se fani Băsescu până la moarte când, de fapt, tot ce au sperat a fost să câştige Firea…

Oricum, un curent nou de aer curat pare să se simtă în politica românească. La parlamentare pot să votez, deci data viitoare ne vedem la urne.

După block-uri

După blocuri suntem noi, să ne-nţelegi mai bine.

După blocuri suntem noi care te facem pe tine.

După Blocuri – BUG Mafia

Sunt gata să-mi asum realitatea aşa cum o fi ea. Că sunt refractar la nou. Că îmbătrânesc şi nu mai ţin pasul cu tehnologia. Că fac lucrurile încet şi-mi lipseşte eficienţa. Că prefer o soluţie simplistă – o foaie şi-un creion până la urmă! – unui setup sofisticat de funcţii software pentru care trebuie să munceşti…

Şi totuşi… Am şi eu o întrebare, poate două, pentru comunitatea WordPress. Înţelege cineva ceva din noul editor cu block-uri? Mă enervează doar pe mine? Mi se pare doar mie o stupidă şi inutilă complicaţie? Am zis două, deci pe ultima o retrag, la fel cum am retras unele versuri din BUG Mafia care s-ar fi potrivit chiar mai bine.

Geta nu crede în covid*

“Eu nu cred în covid. O fraiereală să prostească lumea. O răceală, probabil nici măcar atât. Păi câţi mor anual de gripă, de inimă, de toate alilalte şi câţi au murit până acum de covid… Zi, poţi să faci comparaţie? Păi nu, normal că nu poţi! Păi dacă-ţi spun câţi mor la mine-n ţară în accidente de maşină, că n-avem autostrăzi şi se fură peste tot, păi n-o să-ţi vină să crezi. N-o să-ţi vină să crezi! Păi ce, că mor acuma zece, hai, două-jde de babe care oricum se duceau şi zic ăia că-i de la covid? Să fim serioşi… Dacă mai ţineau ăştia izolarea o lună muream eu aici la voi, de foame, că n-am putut munci şi era cât pe ce să mă fac pachet şi să mă car înapoi acasă. Apropo, vezi că plec acasă, o să lipsesc o săptămână de la cursuri, mă duc la o înmormântare. Mi-a murit un prieten bun într-un accident, că ce-ţi spuneam eu mai devreme? Aia-i marea problemă, nu covidu… N-o s-ajung eu chiar la înmormântare dar măcar mă văd cu gaşca, cu familia, că n-am mai fost de la Crăciun… Plec cu un prieten care merge şi el încolo…”

O săptămână mai târziu, Geta apare din nou în sala de curs. Le povesteşte colegilor, în pauzele de ţigară, că a fost la înmormântarea unui prieten, în ţara ei de baştină… Oamenii se sesizează că ţara respectivă e pe lista “roşie”, deci Geta ar fi trebuit să stea zece zile în carantină. Deşi nimeni nu-i reproşează nimic, vestea se răspândeşte rapid şi Geta este evitată discret. Un cerc de “distanţare socială”, chiar de “ostilitate socială”, se formează în jurul ei. Observă oarecum schimbarea dar nu face legătura cu povestea cu carantina. Ca orice om care nu crede în covid, nu-şi bate capul cu faptul că nu toţi ceilalţi cursanţi sunt tineri, la fel şi profesorii, sau că unii oameni ar putea fi, pur şi simplu, speriaţi de perspectiva unei boli serioase. “Obsedaţii ăia să stea acasă dacă se cacă pe ei, e problema lor…”

Vestea ajunge la urechile unui profesor, care raportează situaţia conducerii. Geta este invitată în cabinetul directoarei, femeie aproape de vârsta pensionării, care o primeşte, total neobişnuit în astfel de ocazii, din spatele biroului său masiv, purtând mască. Doamna profesoară prezintă succint faptele şi-apoi o întreabă pe Geta, oarecum frontal, de ce nu a respectat reglementările federale privind carantina obligatorie de zece zile, punând astfel în pericol sănătatea colegilor şi a profesorilor. Cum ziceam, Geta nu crede în covid, deci despre ce carantină e vorba aici? Iar carantină? Deşi părerile ei în legătură cu subiectul sunt cât se poate de ferme, asta nu înseamnă nicidecum că e proastă, ştie foarte bine care sunt regulile şi, la fel de bine, că amenzile pentru nerespectarea lor pot să ajungă la 10 mii de franci. Aşa că, în loc să pledeze cauza inexistenţei virusului, să povestească despre răceli, cancer şi accidente, răspunde, dezinvolt, că nu a fost plecată nicăieri. A stat tot timpul în Elveţia, a lipsit din alt motiv personal. Doamna directoare este descumpănită de răspuns şi, obişnuită să creadă oamenii pe cuvânt, îşi cere imediat scuze pentru neîncredere, încheind cordial o discuţie despre care crezuse că va fi neplăcută.

Abia ieşită din clădire, Geta se duce glonţ spre locul de fumat. Se intersectează cu doi colegi care numai ce terminaseră. În scrumiera largă de metal cele două ţigări, stinse cumva la jumătate, încă mai fumegă. “Bun”, îşi zice Geta în gând, “oricum n-aveam niciun chef de conversaţie, să vă ia dracu pe toţi!” Scoate din poşetă pachetul de ţigări, extrage din el ultima ţigară şi-l mototoleşte nervos, constatând că încă îi mai tremură, un pic, mâinile. Îşi aprinde ţigara şi câteva secunde mai târziu se repede să recupereze pachetul gol din coşul de gunoi de sub scrumieră. Întinde un pic cartonul boţit şi se holbează, lung, la poza oribilă şi la mesajul de sub ea: “Fumatul ucide!”

Se uită în jur şi bagă, discret, pachetul gol în poşetă.

*O poveste uşor modificată pe alocuri dar, din păcate, adevărată…

Fast & Furious 7. LOL!!!

N-aş începe cu motivul pentru care m-am uitat la filmul ăsta. S-o luăm întâi cu lucrurile simple, evidente, introduse în scenariu pentru înţelesul sandilăului de rând.

În film, toţi ăia bunii şi adevăraţii conduc maşini americane. Dodge-uri Charger din ’70 modificate la ei în garaj, Chevrolet-uri Camaro, Jeep-uri Wrangler, Rovere militare blindate, în general maşini cu motoare de 6 litri şi de la 2 tone-n sus, care n-au loc să întoarcă şi nici unde să parcheze pe străzile oricărui oraş european obişnuit. Dar americanul de rând nu s-a fugărit niciodată cu taximetrişti pe străduţele şi în aglomeraţia Bucureştiului, deci în mintea lui tractoarele americane sunt reginele street race-ului. Ăia mai negri sau mai asiatici (dar care stau, ascultători, de partea bunilor) mai au voie şi câte-o japoneză, câte-un Subaru sau câte-o Toyota, pentru diversity, asta pentru că toată lumea ştie că alea sunt maşinile banale ale papagalilor, stângiştilor sau săracilor.

Ăia răi, în schimb, care întâmplător sunt toţi străini, nu ştiu să conducă şi au gusturi îndoielnice în materie de maşini, merg, deloc surprinzător, cu brand-uri europene. Mercedes-uri de toate soiurile, BMW-uri, Maserati, cei cu-adevărat luzări Audi-uri…

Ce-am mai observat: maşinile americane, mai ales modelele din anii ’70, sunt întotdeauna mai cool, mai rapide, mai fiabile, mai rezistente şi mai bulletproof decât alea europene. Probabil consumă un pic mai mult, poate dublu sau triplu, dar asta contează numai pentru papagalii săraci şi stângişti, care-o ţin langa cu schimbările climatice.

Cumva similar maşinilor, eroii americani gen Vin Diesel sunt numai muşchi şi vitamine. Cu cît eşti mai mult peste suta de kile (de muşchi) cu atât alergi mai repede, conduci mai cu viteză şi, în general, te mişti mai agil. Nimeni nu poate înţelege de ce echipele din formula 1 insistă să-i angajeze pe piticii ăia skinny ca să le conducă maşinile alea ne-americane.

N-am fost chiar foarte atent tot filmul, convins fiind că până la urmă binele învinge. Pentru cei care fac la fel, câteva ponturi. Când e muzică dramatică sunt scene cu bătaie. Dacă se aud motoare ambalate, în fine, asta e clar. Dar dacă e muzică rap atunci e musai să vă uitaţi, că dansează gagicile alea mişto şi îmbrăcate sumar, înainte de cursă. Nu, nu e sexist, e doar prea cald de la motoarele alea încinse.

Câteva menţiuni, totuşi… Michelle Rodriguez, pe care am remarcat-o prima dată în Avatar, joacă superb, ca de obicei. E păcat că trebuie să te uiţi la aşa un film prost ca s-o mai poţi vedea pe ecran. Dar nu de asta m-am uitat la film ci, oricât de stupid ar suna, pentru un pic de motivaţie pentru alergarea mea lungă de mâine dimineaţă.

Şi mai e ceva ce merită menţionat. Finalul a fost emoţionant pentru un film de genul ăsta, un tribut adus lui Paul Walker, actorul ce avea să moară înainte de lansarea filmului, într-un accident de circulaţie, într-un Porsche condus de altcineva cu peste 130 km/h într-o zonă cu limitare de 70. Ulterior accidentului, tatăl actorului i-a dat în judecată pe moştenitorii şoferului şi ambele familii pe producătorul maşinii, Porsche (firmă europeană…) pentru vicii de fabricaţie. Şi toate astea s-au întâmplat înainte de Donald Trump, când America nu era încă mare din nou.

…noroc să ai!

Cam pe la începutul lui August, într-o duminică toridă, am mers la plajă pe malul lacului Bienne. Apa – recişoară după gustul meu de dobrogean obişnuit, în mijlocul verii, cu de la 24 de grade în sus. Nisipul – puţintel, cam cât e şi la Mamaia dacă nu-l pui la socoteală pe-ăla de sub şezlonguri. Am stat un pic întins, am făcut o baie, m-am uscat, am citit, am mai făcut o baie, m-am uitat în jur – discret, cum se face – şi, până la urmă, a trebuit, inevitabil, să joc şi o partidă de volei. Nu contează că am jucat probabil de trei ori în ultimii cinşpe ani, corpul îşi aduce aminte repede. După câteva minute deja scoteam mingi grele până când, la un moment dat, am scos una de pe alee, dincolo de nisip. Şi cum toată lumea ştie că plonjonul pe asfalt nu face bine la piele, m-am aruncat spectaculos pe iarba de dincolo, executând o perfectă rostogolire peste cap.

– Ai avut noroc! mi-a zis cineva care a văzut tumba, afirmaţie ce mi s-a părut exagerată ţinând cont de naturaleţea, de banalitatea execuţiei. Aveam să constat în următoarele minute că o aterizare pe un singur umăr, oricât de bine executată, se simte un pic diferit dac-ai trecut de 50 de ani… Doctorul de familie m-a primit chiar a doua zi, după o noapte în care durerea a devenit din ce în ce mai acută.

-Ai avut noroc! Nu pare nimic rupt, dar ar fi bine să mergi să faci o radiografie. O săptămână mai târziu, încă plin de ibuprofene, am fost să-mi fac radiografia şi, când credeam c-am scăpat, o doctoriţă mi-a făcut nişte injecţii cu o substanţă de contrast şi m-a băgat 20 de minute în tubul ăla claustrofobic al RMN-ului, cea mai naşpa experienţă din câte am avut până acum cu doctori. Doar ca să-mi confirme că nimic nu-i rupt şi că, evident, am avut noroc…

-Ai avut noroc! mi-a mai zis încă o dată doctorul de familie, după ce-a văzut rezultatul de la RMN. Ar fi bine, totuşi, să vezi şi un ortoped, eşti tânăr, faci sport, o să vrei să te recuperezi complet, s-ar putea să ai nevoie de nişte infiltraţii cu hidrocortizol.

Specialiştii nu stau pe garduri nici măcar în Elveţia aşa că întâlnirea cu ortopedul a avut loc abia la o lună după “accident”, când deja îmi reîncepusem antrenamentele cu greutăţi (cu strâns din dinţi şi grimase de durere). Doctorul m-a mai pus să fac nişte radiografii şi, cu ochii în marele monitor al iMac-ului său, mi-a zis, a n-şpea oară, “Ai avut noroc… Doar o inflamaţie, probabil c-o să treacă, dar la vârsta ta trebuie să fii atent, putea să fie o accidentare gravă.”

În fine, fără să fiu complet convins că cei trei doctori au avut dreptate şi că a fost o chestie de noroc, am zis să sărbătorim veştile bune ieşind în oraş, vineri seara, împreună cu nişte prieteni. Evident, fără măşti căci pe-aici nu se poartă, dar şi fără pupăturile tradiţionale elveţiene, respectând – cât se poate – distanţa socială, limitându-ne la o lungă plimbare pe străzile oraşului vechi şi o cafea pe terasa (exterioară) a unui restaurant. Prietenii noştri, elveţieni credincioşi şi implicaţi în tot felul de acţiuni de ajutorare a celor mai vulnerabili oameni ai Bienne-ului, ne-au povestit cât de complicată a devenit toată munca asta de voluntariat cu noile reguli de distanţare socială. Ceea ce m-a făcut să constat, în drumul nostru spre casă, că admirabila lor activitate a devenit, în acelaşi timp, şi foarte riscantă…

Cum ziceam, asta a fost vineri seară. În weekend prietenul nostru a început să se simtă rău. Luni, a fost la doctor şi a făcut un test. Marţi, testul s-a dovedit a fi pozitiv şi m-a sunat să-mi spună.

E din nou vineri seara, şapte zile după plimbarea noastră prin oraş. Sunt bine. Deşi s-ar putea să fie încă devreme pentru o concluzie definitivă, chiar se pare c-am avut noroc…

Un actor grăbit…

16:35. Langenthal Bahnhof. Punctual ca de fiecare dată, îşi face apariţia pe peronul gol al liniei 1. Vizavi, peste cele două linii care le despart, peronul 3 e deja aglomerat, deşi mai sunt 10 minute până la trenul de Olten. Un flux constant de călători se revarsă din tunetul de acces. Majoritatea rămân în zona centrală, probabil locul unde vor trage vagoanele de clasa a doua. E ora la care navetiştii elveţieni se întorc acasă. De obicei e îmbrăcat la costum şi cravată, astăzi, însă, a înlocuit sacoul costumului bej cu o geacă de piele. Înalt, încă zvelt pentru vârsta lui, are totuşi un aer uşor ponosit, banal, de ins care trece mereu neobservat. Dacă n-ar fi singur pe peron s-ar pierde uşor printre corporatiştii Langenthal-ului.

16:36. Spectacolul începe întotdeauna la 16:36. Probabil că se orientează după orologiul Mondaine al gării. Începe pur şi simplu să cânte, fără preambul şi fără să-şi avertizeze în vreun fel spectatorii nimeriţi cu treabă, în drumul lor spre Olten. Polarizează imediat toate privirile peronului vecin. Nu mai e corporatistul tern de mai înainte. N-am cum să-l aud, e mult prea departe, dar de la distanţă, de pe partea cealaltă a gării şi de dincolo de ferestrele biroului, încerc mereu să-mi dau seama ce anume cântă. Trebuie să fie ceva amplu, muzical şi clasic, întotdeauna am crezut că gesturilor sale li s-ar potrivi un New York, New York sau poate ceva de la Andrea Bocelli, deşi asta ar fi poate mai greu de crezut într-un oraş care vorbeşte Schweizerdeutsch. Sau – de ce nu, dacă tot pot să-mi las imaginaţia slobodă – un “Drumurile noastre”, poate… Vocea nu reuşeşte să străbată distanţa şi barierele fizice dintre noi, însă braţele larg deschise cu care marchează refrenul trădează pasiunea cu care cântă. E complet absorbit, n-ar avea nicio importanţă că e pe un peron al unei gări de provincie sau la Scala din Milano. Cântă cu tot sufletul…

16:45. RegioExpress 2829 intră în gară în aplauzele călătorilor, ca de obicei la ora exactă, trăgând cortina peste probabil ultimele acorduri ale melodiei, lucru pe care-l ghicesc din secundele încremenite de dinainte şi de braţul ridicat, teatral, spre cer.

16:46. Trenul de Olten părăseşte gara. Peronul liniei 1 e complet pustiu.

Corcoduşe carpatine

24093B50-07A2-485E-B7DE-453387B211BFPlimbându-mă deunăzi printr-un supermarket din Bienne am constatat cu surprindere că cel mai scump fruct din galantarele elveţiene, mai scump chiar decât trufandalele exotice ale Africii sau Americii latine, este banala (la noi) corcoduşă. Şi asta mi-a adus imediat în minte corcoduşul crescut de capul lui în poarta casei mele de la ţară, de-acasă din România. Crescut dincolo de gard, în stradă, iniţial am zis să-l tai, că era sălbatic şi risca să-mi strice gardul, nu mai zic că nu se potrivea cu pretenţiile mele de arhitect peisagist în căutarea unei oaze romantice, de o sălbăticie studiată, garnisită cu plante rafinate, care mai de care mai ornamentale. Aleea care duce la casă e străjuită de patru arbori superbi de fasole indiană (catalpe), a căror aliniere perfectă este persiflată de corcoduş, care s-a pus obraznic în fruntea lor. Am tot amânat, am tot amânat… dar până la urmă mi-a fost milă de el şi l-am lăsat. Am regretat mai târziu, când a început să facă din abundenţă nişte fructe mici şi galbene, care evident că lăsau o mizerie de nedescris chiar în faţa porţii şi umpleau maşinile parcate sub el de seva aia cleioasă şi dulce a fructelor plesnite de prea mult soare. Noroc cu vecina, amabila doamnă P, care la un moment dat m-a întrebat dacă poate să culeagă fructele căzute pe jos. I-am mulţumit bucuros, mi-a luat o piatră de pe inimă, eu credeam că le dă la animale. Aveam sa aflu mai târziu, după ce culesul s-a extins la pomii fructiferi din curte – mere, pere, caise, prune, toate la gramadă – că sfârşeau de fapt într-un cazan de ţuică.

Dar corcoduşele nu erau amestecate, căci specialitatea casei este o ţuică de corcoduşe extrem de parfumată (doar dacă e gustată pe loc, acolo la ţară, altfel vraja dispare). Copacul de la drum chiar face corcoduşe bune, că le-am şi gustat într-un an. Dar şi mai bune sunt cele ale celuilalt corcoduş, din curte, şi-ăla cu povestea lui. Îl cumpărase taică-meu din piaţă, de la un ţăran din Budeşti care s-a jurat cinci minute că-i prun carpatin altoit (cum altfel!). S-a dovedit la fel de carpatin ca Rex, maidanezul pitic al vărului meu, cumpărat de pe marginea drumului, în Rucăr, de la un cioban dâmboviţean la rândul lui la fel de cioban ca ciobănescul Rex. Poate o să trebuiască să ne gândim serios, într-o bună zi, de ce lucruri ce par atât de autentic carpatine cât sunt mici se transformă, atât de des, în fiinţe complet lipsite de nobleţe, cu care până la urmă învăţăm să convieţuim. Sau chiar mai mult de-atât. În fine, să nu divaghez, prunul altoit a rămas mic şi ţepos, refuzând să facă vreun fruct cale de mai mulţi ani, până când a explodat de-odată în sute de bombiţe galbene, probabil pentru că auzise – şi luase în serios de data asta – ameninţarea maică-mii că-i ultimul an în care mai tolerează un pom sterp în livada lăsată în grija ei. Mă întreb dacă tatei i-ar fi plăcut corcoduşele alea sau s-ar fi împăcat cu ideea că a fost înşelat în fabulosul târg duminical din Budeşti.

Poate-ar trebui să iau nişte butaşi sau nişte sâmburi de la copăcelul ăsta – era să-i zic mioritic, da-i carpatin – şi să le dau ăstora de-aici, din Elveţia, sâ vindă cu 10 franci kilul şi să se umple de bani. Sau, de ce nu, să deschid o firmă de import-export şi să inund piaţa elveţiană de fructe bio, galbene şi dulci, care-ţi pătează maşina şi-ţi parfumează ţuica şi, în unele zile mai norocoase, chiar şi viaţa.

Poate aşa o să şi fac, când voi putea parca din nou maşina în faţa porţii ăleia.

Christiana Figueres, Tom Rivett-Carnac – The Future We Choose (Surviving the Climate Crisis)

futureChristiana Figueres a fost secretar executiv al ONU pe probleme de schimbări climatice, având un aport major în pregătirea şi adoptarea Acordului de Mediu de la Paris. Tom Rivett-Carnac, specialist în mediu şi strategie politică, i-a fost consultant senior şi este considerat unul dintre arhitecţii Acordului de la Paris. Împreună au fondat Global Optimism, o organizaţie care militează pentru progres social şi politici publice de protejare a mediului.

Lumea are nevoie de mai multe cărţi ca aceasta, care să ne spună că încă nu e prea târziu. Mesajul autorilor este clar: n-o să întoarcem ce s-a pierdut deja ireversibil dar încă ne putem opri înainte ca viaţa, aşa cum o ştim, să se schimbe ireversibil în haosul derivat din distrugerea planetei. Iar haosul nu va însemna numai aer irespirabil şi căldură insuportabilă, el va veni mai mult ca sigur la pachet cu pierderea bunăstării, a păcii, a democraţiei şi a libertăţilor pe care le-am dobândit de-a lungul timpului.

Culmea este că în ciuda realismului cu care prezintă provocările care ne stau în cale cartea debordează de optimism şi energie. Îndeamnă la acţiune, motivează şi oferă un plan de acţiune în zece paşi, pe care i-am sumarizat mai jos. Dar merită să citiţi, pe larg, din carte.

  1. Lasă în spate tot ce-a fost şi acceptă că lumea se schimbă. Depinde de noi toţi dacă în bine sau în rău.
  2. Fă-ţi griji pentru ce s-a pierdut dar adoptă o viziune optimistă asupra viitorului. O să ai nevoie.
  3. Pune-te în slujba adevărului. Într-o lume plină de minciuni şi de negaţionişti ţine-ţi mintea liberă de propagandă, învaţă să deosebeşti ştiinţa de pseudoştiinţă şi pe cei interesesaţi de prezervarea mediului de cei interesaţi de prezervarea condiţiilor ce distrug mediul.
  4. Fii cetăţean, nu consumator. O viaţă mai bună nu se măsoară în lucruri materiale. Cumpără cu discernământ, încurajează calitatea care durează, ocoleşte-i pe cei ce nu respectă mediul si nu le cumpăra marfa. “Votează” cu portofelul!
  5. Renunţă la combustibilii fosili. Încurajează tranziţia către sursele “verzi” de energie.
  6. Planeta are nevoie de păduri. Plantează copaci! Sau măcar nu cumpăra lemn de la cei ce taie ilegal. Nu cumpăra produse care contribuie la despădurire, la noi sau altundeva în lumea asta mare.
  7. Investeşte într-o economie “curată”. Un alt mod de a “vota” cu banii tăi. Nu-ţi investi banii de pensie în acţiunile firmelor, de exemplu, care produc energie din termocentrale pe cărbune sau alţi combustibili fosili.
  8. Foloseşte tehnologia inteligent şi responsabil. Inteligenţa artificială poate lucra pentru noi sau împotriva noastră.
  9. Încurajează egalitatea dintre bărbaţi şi femei. Poate să pară că nu are legătură cu protejarea mediului, dar are. Accesul mai larg al femeilor la luarea deciziilor duce la o diversitate mai mare a punctelor de vedere, o colaborare mai bună şi o viziune pe termen mai lung.
  10. Implică-te în politică. Evident, nu de partea celor care “cred” că nu există schimbări climatice, doar nişte veri ceva mai calde. Votează pentru cei ce au un plan clar să schimbe lucrurile. În bine!

Corona…

IMG_2944După ani de zile în care am fost un client fidel, respectabil şi cu gusturi stabile al brutăriei Le Panetier din Bienne am zis să mai experimentez şi eu un pic şi-am comandat, în loc de tradiţionala boule bio, cea mai bună pâine pe care am mâncat-o vreodată, un colac pe care l-am numit, imprudent, corona… Exact, am cerut corona bio!

Elveţienii, mai ales cei din Bienne, oraş bilingv în care toţi vorbesc toate limbile, sunt suficient de relaxaţi la chestii de-astea lingvistice aproximative. Dar în cazul ăsta am primit o instantanee – şi probabil binemeritată – corecţie de la vânzătoare (care părea să aibă origini albaneze):

Couronne! Couronne… 

-Couronne, bien sur! Pardon!

Matthew Walker – Why We Sleep (Despre Somn)

SleepMedia mea de somn (de fapt, de stat în pat) în timpul săptămânii este între şase şi şapte ore pe noapte. Pentru că simt cum oboseala se acumulează de-a lungul săptămânii încerc să recuperez un pic în weekend, dar nu cine ştie ce. Merg şi eu, ca atâţia alţii, pe principiul că, dacă din porţia de muncă nu prea poţi să scazi, singurul mod de a-ţi mări un pic timpul liber este în dauna somnului. Vorba aia, o să dormim destul după…

Ei bine, Matthew Walker, unul dintre cei mai mari specialişti în ştiinţa somnului, spune că e cea mai proastă strategie posibilă. Cu cât dormim mai puţin, cu atât ajungem mai repede la acel “după” al somnului veşnic.

Opt-nouă ore de somn pe noapte pot face minuni, așa cum lipsa lor ne distruge sistematic sănătatea în absolut orice mod v-aţi putea închipui. Într-o lume plină de vindecători, naturiști, parapsihologi, mentaliști, exorcişti, olivii steere sau mai știu eu ce alte tipuri de vânzători de iluzii și leacuri miraculoase, ignorăm adesea cel mai simplu şi mai sigur leac, dezvoltat în laboratoarele evoluţioniste ale mamei natură.

Am identificat, de-a lungul cărţii, efectele somnului insuficient asupra propriului meu corp. Ceea ce m-a şocat, însă, a fost să aflu cât de mare este impactul somnului asupra copiilor şi adolescenţilor în dezvoltarea lor fizică, maturizarea creierului, echilibrul emoţional sau procesul de învăţare. M-a şocat pentru că am realizat cât de puţin dorm copiii din ziua de astăzi şi ce mare greşeală fac, de exemplu, sistemele şcolare continuând să promoveze cursurile foarte matinale.

Cum ne putem îmbunătăţi calitatea (şi cantitatea) somnului? Câteva idei din carte:

  1. Evitaţi lumina (albastră) înainte de culcare sau în dormitor. Lumina led, cea emisă de calculatoare, televizoare şi telefoane, blochează secreţia de melatonină şi vă ţine trezi până târziu în noapte.
  2. Nu beţi alcool înainte de culcare. Deşi pare să ajute, cică, de fapt, dăunează. Şi-asta-i grea, este?
  3. Reduceţi temperatura din dormitor, ideal ar trebui să fie în jur de 18-20 de grade Celsius. Corpul are nevoie să-şi reducă temperatura pentru a adormi.
  4. Încercaţi să mergeţi la culcare şi să vă treziţi la aceleaşi ore în fiecare zi, inclusiv în weekend.

În plus, nu luaţi pastile de dormit, faceţi sport şi nu mergeţi la culcare cu stomacul prea plin sau prea gol.

Dacă aveţi probleme cu somnul sau doar sunteţi curioşi vă recomand călduros să citiţi cartea asta. Ar trebui ca noţiunile de igienă a somnului să se predea în şcoli. Eu am citit-o pentru că a fost recomandată de Bill Gates – acum realizez că e posibil să fi fost microcipat fără să-mi dau seama şi-acum fac ce-mi zice miliardaru’.