Plateau de Diesse

Am urcat la Macolin, deasupra Bienne-ului, cu speranţa că plafonul de ceaţă care învăluie oraşul de câteva zile va dispărea ca prin minune la peste 1000 de metri altitudine. Speram să vedem un pic de soare. N-a fost să fie, ceaţa a fost chiar mai deasă pe munte. Chiar şi aşa, plimbarea a meritat.

Ce cărţi (bune) am mai citit (6)

Fiecare dintre cărţile astea ar fi meritat o recenzie separată dar problema e că până apuc eu să scriu despre ele cam uit ce-am citit – sau mai degrabă îmi pierd entuziasmul. Aşa că le grupez într-un singur post pentru că ar fi păcat să nu le recomand.

Linn Ullmann – Nelinişte

Linn Ullmann este fiica celebrului regizor suedez Ingmar Bergman şi a nu mai puţin celebrei actriţe norvegiene Liv Ullmann. Dar povestea asta aparent autobiografică, presărată cu mici amintiri picante despre copilăria şi tinereţea ei alături de doi părinţi celebri, este mult mai mult de-atât pentru simplul motiv că autoarea este mult mai mult decât fiica părinţilor săi. Linn Ullman este o mare scriitoare iar povestea asta tulburătoare despre tentativa de a scrie o carte împreună cu tatăl său, în ultimele luni de viaţă ale acestuia, ar putea fi, până la urmă, povestea oricui a suferit alături de cineva drag agonia unei bătrâneţi care transformă absolut orice, talent, statut, faimă, sentimente şi chiar demnitate în pură neputinţă. O carte absolut superbă.

Sally Rooney – Oameni normali

“Oameni normali” este deja al doilea roman de succes al scriitoarei irlandeze Sally Rooney care, la nici 30 de ani, este considerată prima mare scriitoare a generaţiei millennials. Mi-a plăcut foarte tare povestea asta – din când în când de dragoste, în restul timpului de prietenie – care nu se sfieşte să ne arate simplu, direct, inteligent că maturizarea tinerilor din ziua de astăzi nu e cu nimic mai uşoară dar nici cu mult diferită de cea din alte vremuri.

Zora Neale Hurston – Barracoon

Barracoon este o carte scrisă în anul 1930, după interviurile pe care Zora Neale Hurston le-a avut cu Cudjoe Lewis, ultimul supravieţuitor al ultimului transport de sclavi africani ajuns în SUA, la vremea la care importul de sclavi pe teritoriul SUA devenise deja ilegal dar nu şi comercializarea (Doamne, cum sună…) celor aflaţi deja în proprietatea cetăţenilor americani. Cartea cuprinde mărturii impresionante despre viaţa triburilor africane de la sfârşitul secolului 19, mecanismele inumane ale comerţului cu sclavi şi evoluţia comunităţilor negre înainte şi după abolirea sclaviei. Publicată abia în 2018, cartea te ajută un pic să înţelegi relaţia complicată pe care americanii o au cu rasismul.

David Walsh – The Russian Affair

The Russian Affair spune povestea adevărată a familiei de ruşi care a contribuit cu dovezi zdrobitoare la demascarea celui mai mare scandal sportiv din toate timpurile, acela al dopingului generalizat din atletismul rus, o “tradiţie” care durează din timpul Uniunii Sovietice. Un sportiv “curat” nu ar fi avut nicio şansă să concureze cu cei îndopaţi de steroizi, hormoni de creştere şi EPO, alegerea era mereu între compromis şi eşec. Dar partea cu adevărat scandaloasă este că cei ce trişau, cei ce intrau în “sistem”, erau încurajaţi, ajutaţi şi protejaţi la orice nivel în Rusia, de la antrenori şi reprezentanţi ai cluburilor şi până la autorităţile antidoping, din federaţii sau din politică. Cuplul, care încă mai primeşte nenumărate ameninţări cu moartea, trăieşte în exil de la publicarea dovezilor, ceea ce spune totul despre cât valoareză adevărul în Rusia de astăzi. Nu mult mai mult decât în URSS-ul de ieri.

Sebastian Junger – Tribul

De ce existau, în America secolului 19, numeroase cazuri de colonişti care alegeau să trăiască (fericiţi) alături de triburile de indieni dar niciodată indieni care se mutau voluntar în “civilizaţie”? De unde provine tulburarea de stres posttraumatic pe care o resimt soldaţii întorşi din război şi de ce mulţi dintre ei, proveniţi din toate armatele şi din toate războaiele lumii, tânjesc ani buni după perioadele cele mai grele alături de camarazii lor? De ce, în ciuda tuturor beneficiilor societăţii moderne, bolile psihice, depresia, consumul de droguri şi alcool fac ravagii?

Poate pentru că ceea ce ne lipseşte este sentimentul de apartenenţă la un trib.

James Lovelock – Novacene

În opinia domnului Lovelock, Novacene este noua eră a hiperinteligenţei, în care cyborgii, computere echipate cu inteligenţă artificială, vor prelua paşnic controlul de la oameni, fiind dealtfel şi următorul pas evolutiv al Gaia, sistemul comun al tuturor formelor de viaţă de pe planeta Terra. Cyborgii, născuţi din evoluţia ştiinţifică a fiinţelor umane, vor tolera oamenii şi vor colabora cu aceştia pentru scopul comun al menţinerii planetei între limitele necesare perpetuării vieţii.

Nu este o carte science-fiction, căci James Lovelock este un reputat om de ştiinţă, inventator, ecologist şi futurolog. Teoriile domniei sale sunt excelent argumentate şi se bazează pe cunoştinţe teoretice solide. O lectură foarte interesantă.

Vineri cap-coadă

Am aflat şi eu abia vineri la prânz că de fapt a fost vineri toată săptămâna (Profitaţi de zilele Black Friday, de luni până sâmbătă!). Ori săptămâna mea n-a fost clar numai cu vineri, cel puţin nu aşa am simţit-o, şi dacă stau să mă gândesc mai bine aproape că n-a fost vineri nici astăzi. Slavă Domnului că nici neagră n-a fost, deşi cam bruneţică pe alocuri. Dar, în fine, am scăpat, e weekend, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!!!

Florile trotuarului

De pe Zidul Berlinului

Vaud este singurul canton al Elveţiei romande unde, în plină pandemie, prostituatele încă pot practica neîngrădite cea mai veche meserie din lume. De fapt, în spiritul corectitudinii politice şi ca să nu intru în bucluc de la prima frază, o să mă corectez spunând că este vorba, evident, despre profesioniştii sexului, termen care elimină orice urmă de ironie sau discriminare, căci îi include şi pe ei, câţi or fi. Iar când zic neîngrădite evident că nu mă refer la limitarea de bunăvoie a câtorva grade de libertate prin folosirea diverselor accesorii, fie ele metalice sau din piele, cu pene sau cu blăniţă, roz sau negre, etc. Neîngrădite înseamnă că orice se poate, evident dacă permite bugetul.

După acest relativ lung disclaimer, să revenim la ştirea apărută ieri într-un binecunoscut ziar naţional şi care toarnă, evident, gaz pe foc pentru că, de exemplu, instituţiile de cultură, barurile, discotecile, cred că şi restaurantele, sunt închise de câteva săptămâni. Reprezentanţii asociaţiilor din turism au protestat faţă de dubla măsură, acuzând faptul că autorităţile închid ochii, lucru probabil doar parţial adevărat pentru că sunt convins că mulţi preferă să rămână cu ochii deschişi în astfel de momente. În sprijinul hotărârii cantonale este menţionată colaborarea strânsă cu asociaţia de profil Florile trotuarului, care ajută la implementarea unor politici de prevenţie (rămase, din păcate, nespecificate, chiar eram curios). Cert este că nimeni nu-şi permite ca întreaga industrie a sexului să intre în clandestinitate, de unde odată băgată e greu s-o mai scoţi.

Articolul de presă menţionează, hilar aş zice, că prostituţia – pardon, activitatea de prestări servicii sexuale – este efectuată fără ca lucrătorii şi clienţii să poarte măşti (sau, de multe ori, orice altceva) şi fără să păstreze distanţa recomandată de autorităţile cantonale. Năstruşnică idee, ce să zic, mi-a adus aminte de zicala aia de la noi care spune că nu poţi să fii şi cu… în fine, ştim noi… şi cu sufletu-n rai. Dar explicaţia, fără a intra în complicaţii duhovniceşti, e simplă: pur şi simplu n-au de-ales, e singura şansă de a rămâne în legalitate căci, dacă s-ar păstra distanţa, prestaţia ar deveni brusc una mai mult artistică, ceea ce ar intra la altă categorie, direct sub incidenţa regulamentului care interzice activitatea teatrelor sau a altor acte de cultură. E clar, deci, că nu este decît o singură cale către un final fericit.

Mike Berners-Lee – How bad are bananas

Tot ce e bun pe lumea asta este ori imoral, ori ilegal, ori îngraşă. Dacă ar fi să actualizăm afirmaţia asta la realităţile zilelor noastre ar trebui să adăugăm la listă şi o indecentă amprentă de CO2 (sau codoi, cum zicea LeanaC, o fostă savantă de renume mondial). Asta ar fi una dintre concluziile mele după ce am citit cartea asta.

Încălzirea globală este probabil cea mai mai mare urgenţă pe care omenirea o are în momentul de faţă. Este cauzată de noi, oamenii. Şi trebuie să facem ceva, şi asta foarte repede, pentru că nu mai avem timp. Foarte pe scurt, aproape orice activitate umană generează, într-o măsură mai mare sau mai mică, emisii de gaze (CO2 este cel mai important) care se acumulează în atmosferă, având un efect de seră care produce încălzirea planetei. Există cercetători – autorul acestei cărţi este unul dintre cei mai importanţi – care calculează amprenta echivalentă de carbon a fiecărui lucru produs şi a fiecărei activităţi ce are loc pe pământ. Prin cumulare, media anuală a amprentei fiecărui locuitor al planetei este astăzi de 7 tone, evident cu variaţii mari de la ţară a ţară, de exemplu în India media este de doar 1.7 tone pe când în SUA este de 17.7 tone, de 10 ori mai mult. Ideal, ca să fim sustenabili, ar trebui să ne propunem un “buget” individual de 5 tone de CO2 pe an. Uşor de zis, al naibii de greu de făcut, şi-am ajuns la concluzia asta după ce am încercat să-mi estimez propria situaţie.

Amprenta de carbon a unui european se împarte aproape egal între ceea ce mânâncă şi bea (23%), casa în care locuieşte (25%), transport şi călătorii (27%) şi orice altceva, cum ar fi shopping, servicii, sănătate, educaţie etc (23%). Dacă e să mă uit la mine, la capitolul mâncare mi-e şi frică să calculez câtă vreme sunt carnivor, ceea ce-i deja grav, şi-am descoperit în Elveţia căt de bună poate fi carnea de vită sau că brânza e bună nu numai la sibieni. Ori, dac-ai zis vacă sau oaie amprenta s-a dus naibii de tot (în principal pentru că sunt ierbivore, emană metan, dar nu numai de-asta). În afară de carne aş zice că personal sunt relativ OK, pentru că încerc să mănânc chestii crescute local şi în sezon, nu aduse cu avionul din partea cealaltă a globului, nu crescute în sere încălzite în plină iarnă sau congelate jumătate de an. Şi pentru că aproape că nu (mai) aruncăm mâncare. La capitolul locuinţă cred că sunt sub medie. Ne-am mutat chiar înainte de pandemie dintr-un apartament mare în suburbie într-unul mai mic în centrul oraşului, care este probabil la maxim de eficienţă energetică şi nu are nici aer condiţionat (în Elveţia aproape că nu există). Toate cumpărăturile le fac mergând pe jos la magazine. Dar la capitolul transport nu stau bine absolut deloc, şi asta pentru că practic am schimbat maşina la fiecare 4 ani (cam 2.5 tone de CO2 anual, imens) şi fac 100 de km pe zi până la serviciu şi înapoi – mai bine nu calculăm. În plus, de departe cea mai mare amprentă este datorată celor patru zboruri la Bucureşti pe an plus câteva legate de serviciu. Măcar de când sunt aici nu am folosit decât o singură dată avionul ca să mergem în concediu, dar asta nu schimbă mare lucru. Transportul aerian are un impact imens la capitolul emisii de carbon.

Evident că unele lucruri pot fi schimbate cu uşurinţă. Altele nu, dar e important să ştim ce anume e important şi urgent şi ce nu. În timp, asta ne va influenţa deciziile. Nu ştiu dacă timpul sau soarele sau pâcla aia de carbon din atmosferă o să aibă destulă răbdare cu noi, dar asta e altă discuţie… Apropo, bananele sunt OK, că nu le cară cu avionul.

East Side Story?

Când ne-am cumpărat apartamentul din Berceni, prin ’96, am avut mari emoţii cu fostul proprietar care abia a catadicsit să se mute, câteva zile după data limită prevăzută în contract. În zilele precedente nevasta domnului (despre care vecinii nu au întârziat să ne avertizeze că are probleme cu capu’) s-a jucat un pic cu nervii noştri pretinzând, de exemplu, că nu pot pleca din casă pentru că nu au unde sau că preţul trebuie renegociat pentru că ce plătisem deja – practic absolut tot ce aveam – nu era suficient. În fine, au dispărut până la urmă, cărându-şi catrafusele peste noapte. În urma lor aveam să găsim cabluri electrice neizolate atârnând din pereţi, căci demontaseră toate fasungurile, prizele şi întrerupătoarele, inclusiv soneria de la intrare. Încercaseră să ia şi linoleumul din living dar nu s-a lăsat dezlipit uşor, din păcate. Cu casa complet goală, ce a rămas în urmă ne-a apărut brusc în toată hidoşenia: uşile vopsite în maro închis aveau pictate nişte chestii care ar fi trebuit probabil să fie scorburi dacă n-ar fi arătat ca nişte uriaşe… găuri negre, Doamne iartă-mă, că era cât pe ce să zic p _ _ _e. Stucaturi de ipsos pe tavane, cum se purta prin palatele Berceniului, dormitoarele vopsite în roz-cărămiziu, mov şi albastru închis cu steluţe, coloane corintice bleu pe la colţuri, faianţă maro închis şi ţurţuri de 2 centimetri atârnând din tavanul din hol – aş fi putut face bani de renovare deschizând temporar primul parc tematic psiho-cucu-Dracula-kitsch din România. Dac-ar fi mers liftul. Dac-ar fi fost unicat. Ne-au trebuit câţiva ani buni să aducem apartamentul acela la ceea ce văzusem în el de la bun început.

Mi-am adus aminte de acest episod horror din viaţa mea zilele astea, uitându-mă la cum un alt instabil psihic demontează fasungurile din Casa Albă şi umple găurile prizelor cu rahat. Mulţi vor zice că nu-i chiar acelaşi lucru, că omul ar avea unde să stea dar încearcă doar o mică lovitură de stat şi că până la urmă stucaturile, faianţa maro şi coloanele corintice aduc mai degrabă cu interioarele aurite din Trump Tower decât cu sobrietatea de la Casa Albă. În plus, veţi zice, povestea mea are loc în Berceni, nu? Puţintică răbdare, stimabililor… Eu zic că locurile încep să semene din ce în ce mai mult.

Cine dezleagă situaţia asta?

La Geneva, oraş de 200.000 de locuitori, numărul de cazuri zilnice de covid a depăşit 1.000. Marele spital universitar din oraş are toate paturile ocupate şi noile cazuri covid sunt transferate cu elicopterul la Zurich şi Basel. Confruntaţi cu o situaţie critică, autorităţile cantonale au închis restaurantele, barurile şi toate unităţile comerciale neesenţiale. Dar ce face genevezul (era să zic românul) rămas fără shopping, distracţia favorită de weekend? Se suie în maşină şi conduce 15-30 de minute până în cantonul vecin, Vaud, unde magazinele sunt deschise bine-merci, căci autorităţile federale au decis să lase la latitudinea cantoanelor măsurile necesare pentru combaterea pandemiei.

Între timp, considerând închiderea magazinelor o nedreptate, comercianţii din Geneva fac meeting de protest. Frustrarea lor este de înţeles, să zicem, deşi situaţia în oraş chiar e critică. Dar li se pare absurd – şi chiar este – ca banii ce li s-ar fi cuvenit să se verse în capul concurenţei, la 15 minute distanţă de oraş. La meeting, evident neautorizat, oamenii se înghesuie unii în alţii şi mai bine de jumătate nu poartă mască. Probabil că nici măcar nu contează, în înghesuiala aia. Simplu de imaginat ce o să se întâmple cu numărul de cazuri din Geneva.

Săptămâna trecută, angajaţi ai HUG, spitalul cel mare al Genevei, au protestat faţă de programul inuman la care sunt supuşi. Autorităţile au adus peste vară 500 de oameni noi, majoritatea infirmieri şi personal auxiliar, iar tuturor li s-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, deci nu se poate spune că managementul spitalului nu s-a pregătit pentru valul doi, ba din contră. Mai ştie cineva un astfel de exemplu de bună guvernanţă? Şi totuşi, se vede astăzi că pregătirile n-au fost suficiente, sunt prea multe cazuri iar angajaţii se plâng de prea multe ore suplimentare, oboseală, stres, risc…

Incredibil cât de mult poate complica o amărâtă de gripă viaţa altfel superb organizată a unui stat democratic, civilizat şi educat.

Dacă guvernul federal decide să generalizeze măsurile anti-covid de la Geneva pentru a bloca “turismul” de shopping, de exemplu, cantoanele germane, multe dintre ele izolate prin munţi (nu c-ar fi singurul motiv pentru numărul mai mic de cazuri, dar e important) cantoanele germane, ziceam, vor protesta şi probabil pe bună dreptate. Dacă situaţia în care poţi merge la cumpărături în cantonul vecin va continua e relativ uşor să ne imaginăm ce se va petrece. Comercianţii din Geneva vor protesta din ce în ce mai agresiv. Bine, nu va dura mult până când situaţia cazurilor de covid se va egaliza, căci doar nu ne imaginăm că amatorii genevezi de shopping merg la vecini cu mâna goală… Dacă guvernul cantonal din Geneva va redeschide comerţul, să zicem, probabil că nu peste multă vreme va urma o grevă a personalului medical. Căci, evident, deşi libertatea-i libertate şi e importantă, de la vecinii francezi vine ideea că tot importante sunt egalitatea şi fraternitatea, ori astea cam suferă când unii oameni se distrează liberi prin baruri sau la shopping în timp ce alţii stau 16 ore în spital din cauza lor. Şi o altă categorie, să nu uităm nici de ei, pur şi simplu mor…

Sincer, părerea mea, cei care cred că situaţia de mai sus nu e a dracului de complicată probabil că n-au înţeles mare lucru din lumea în care trăim. Nu ştiu cum s-ar putea rezolva, mai ales când toţi au dreptatea lor şi, în general, nimeni nu vrea să audă altceva.

Poate c-ar trebui să ne luăm un pic de timp, departe de shopping şi baruri, şi, în loc să facem brain storming la ce alte chestii care n-au fost încă interzise am putea face, să ne gândim pur şi simplu la cum am putea să ajutăm. Am putea măcar să ne întrebăm dacă ce facem astăzi ajută. Sau am putea, pur şi simplu, să salvăm lumea stând cât mai mult pe canapeaua noastră din living. Şi toate astea ar fi, poate, suficiente dacă n-ar fi, din păcate, prea mult pentru prea mulţi…

Ori la bal, ori la spital. Nu şi dacă-i bal mascat…

S-a oprit în faţa automatului de plată, şi-a scos masca, a pescuit de prin buzunare un pumn de mărunţiş şi a răstunat banii în cupa albastră de pânză. Şi-a luat tot timpul din lume ca să adune cei doi franci din cele mai mici monede posibile, după care a început să le introducă în fanta aparatului, una câte una, împingîndu-le viguros cu degetul lipit de placa metalică. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc că toţi oamenii care-au fost azi cu maşina la cumpărături au atins cu degetele discul ăla de inox. Dac-aş sta un pic mai bine la dioptrii probabil că aş putea să văd dansul nebun al viruşilor de tot felul pe suprafaţa lucioasă. Au fost 8.600 de cazuri noi de covid astăzi în Elveţia, proporţional vreo 1% ar putea fi la Bienne, să sperăm deci că niciunul dintre cei 86 de noi pozitivi n-a avut treabă în COOP-ul mare de la gară. În sfârşit, aparatul se declară satisfăcut şi-i returnează biletul de parcare. Tipul îl ia cu aceeaşi mînă şi şi-l înfige cu grijă între buze, ca să fie sigur că nu-l pierde până la barieră…

În mijlocul marii săli a gării din Bienne asist la revederea entuziastă a unui grup de fete şi băieţi. Suntem în plină epidemie, deci vremurile în care toată lumea se pupa cu toată lumea de trei ori – ţoc-ţoc-ţoc, obrazul drept primul – sunt demult duse. Incredibil cum schimbă covidul ăla mic tradiţii vechi de când lumea… Tinerii din faţa mea îşi lasă discret măştile-n bărbii şi se pupă doar o singură dată – ţoc, după care măştile sunt ridicate înapoi pe feţe. Mă gândesc că e ca şi când ai plăti pentru un all-inclusive şi-ai servi doar o apă plată…

Bărbaţii Bienne-ului au început să-i semene din ce în ce mai tare naufragiatului Fedex interpretat de Tom Hanks în Cast Away. Stăm mult în case, iar când ieşim purtăm măşti, deci bărbile au devenit şi mai mainstream decât erau deja. Probabil că cifra de afaceri a Gillette e în cădere liberă. Posibil ca nici dentiştilor să nu le meargă prea bine, nici dinţii lipsă nu se văd pe dedesubt.

Poate cel mai mare inconvenient al purtatului de mască este că nu poţi vedea dacă cineva îţi zâmbeşte. Şi asta, într-o lume care stă tot mai mult cu dinţii strânşi, e o mare, mare problemă…

Regele, cu cadillacu’ la Bienne

Mult înainte să încerce să ne ducă de nas cu virusu’ chinezesc, ăştia din oculta mondială au încercat să ne vândă povestea cu moartea lui Elvis. Evident că nimeni n-a crezut, păi cât de papagal să fii ca să crezi că regele a murit pe budă, când toată lumea ştia că avea centura neagră la carate! Dăăă!!! În fine, să nu intrăm în polemici neprincipiale, că nu-i cazul… A existat totuşi o mică, foarte mică eroare în raţionamentul celor care au descoperit toată înşelăciunea. Au presupus că Regele s-a retras pe o insulă izolată, dar au răscolit Pacificu degeaba. Greşit! Cum să poţi vreodată întoarce ditamai Cadillac-ul pe străzile unei insule cu infrastructură precară?!?!?  

Misterul s-a rezolvat în weekend, când regele şi-a băgat picioarele în ea de discreţie şi-a venit în vizită la unul dintre vecinii mei bienezi. L-am pândit la geam toată seara, să-i fac poză, dar a aşteptat să mă culc şi-a şters-o discret pe la două noaptea, trezind tot cartierul cu motorul lui V8. The king has left the building!

Dovada! Dovada!

Omul lui Trump

Indiferent ce-o să mai fabuleze Trump din bula lui în care el e buricul pământului se pare că de data asta e loser. Dar a luat din nou, surprinzător, mult mai multe voturi decât s-ar fi aşteptat cineva. Cum naiba se explică diferenţa majoră dintre sondajele de opinie şi realitate, atât în 2016 cât şi în 2020? Extrema dreaptă de peste tot o să-ţi vorbească de faptul că sondajele de opinie au fost falsificate. Toate? Chiar şi cele ale Fox News? Dacă singura explicaţie a cuiva este “fake news!“, tot ce-mi vine-n minte, simplu, direct, americăneşte, este “bullshit!“. Problema principală n-a fost legată de eşantionare, algoritmi sau corectitudinea interpretării setului de date statistice. Aici e vorba, probabil, de ceea ce media numeşte, foarte delicat, “trumpistul timid”. Este genul care nu răspunde şi nu-şi asumă public suportul pentru preşedinte căci realizează cât de ruşinos şi de jenant este să susţii deschis un om cu caracterul şi competenţele lui Trump pentru poziţia de cel mai puternic om din lume. În esenţă, timidul acesta e un om cu suficient de mult bun simţ cât să facă foarte bine diferenţa dintre bine şi rău. Şi totuşi, protejat de intimitatea perfectă a cabinei de vot, egoismul în cea mai pură formă învinge. Trump o fi rău pentru mulţi, pentru viitorul Americii şi al planetei, pentru milioane de oameni de pe glob care suferă din cauza deciziilor lui aberante. Dar pentru el ceea ce contează, oricât de îngustă ar fi viziunea asta, este că lui îi e mai bine decât altora. Azi.

Şi totuşi, dincolo de “trumpiştii timizi” şi, la polul opus, de idioţii cu priviri tâmpe îmbrăcaţi în cămăşi hawaiene şi cu mitralierele sprijinite de burţi, care este portretul robot al electorului pro-Trump? Păi, dacă e să folosim rezultatele exit-poll-ului The New York Times arată cam aşa: Bărbat, alb, pensionar, trăieşte la ţară, în statele din mijlocul continentului american. N-a terminat liceul, este conservator, evanghelist sau, în general, creştin practicant, cu venituri mult peste medie, care crede că starea economiei e cea mai importantă, care-şi doreşte un lider puternic, care pune mai mult preţ pe diversele poziţii politice ale unui candidat decât pe calităţile sale personale, care crede că felul în care SUA gestionează pandemia este corespunzător dacă nu de-a dreptul perfect, care e convins că nu există rasism şi nici schimbări climatice, care ar interzice complet avorturile dar nu şi pedeapsa cu moartea, care crede că statul n-ar trebui să intervină ca să susţină un om aflat la greu dar ar fi OK să ofere bani din taxe, de exemplu, unei bănci falimentare şi corupte şi care, în general, spune că Donald Trump s-a descurcat excelent şi este persoana ideală, din 330 de milioane de cetăţeni americani, să continue ca preşedinte. Mai ales dacă nu-i măreşte lui taxele.