Despre Netflix, HBO, Amazon Prime, Apple TV, Disney+, YouTube TV şi mulţi, mulţi alţii. Şi despre MUBI.

DSC_1692

Muzeul Chaplin, Vevey, Elveţia

Au trecut de mult vremurile când vedeai o jumătate de oră de Dallas pe săptămână şi-n rest pe nea Nicu Ceauşescu în rolul lui Kevin Spacey, dovada clară că House of Cards a fost, la origini, un show românesc, la fel cum limba latină era, de fapt, daca veche şi Tesla era Nicu Teslea. Dar astăzi trăim în alt film, ai de unde alege, frate, slavă Domnului! Poate aştepţi noua serie din Black Mirror, Orange is the New Black sau mai ştiu eu care dintre celelalte 194 (!!!) de seriale de pe Netflix. Sau poate vrei Game of Thrones-ul HBO-ului, The Boys-ul de pe Amazon sau nou anunţatul The Morning Show de pe noul Apple TV. Plus alea cu care-or să vină noile Disney+, YouTube TV şi câte şi mai câte alte canale or mai fi pe ţeavă. Presupun că dacă eşti dispus să cheltuieşti un pic peste 200 de dolari pe lună numai pe abonamentele serviciilor de streaming vei putea avea acces la mai tot ce poate produce, relevant, showbiz-ul american între pădurea sfântă şi valea dintre silicoane.

OK, să zicem că te-mprumuţi de alea două sute sau mai tai din banii de Cola. Dar ce te faci că-ţi trebuie vreo trei vieţi în paralel numai pentru seriale, plus câteva ore pentru ultimele jocuri video super cool, pentru un pic de Facebook – hai că Instagram-ul îl mai faci pe budă! – şi nişte meritate pauze de ţigară. Şi, ca să fie coşmarul complet, te mai bate şi maică-ta la cap de trei ori pe zi să nu ratezi (iar!) şedinta la psihiatru. Cum dracu să le faci pe toate de la 12 când te scoli până la 4 când te culci?

Mie, personal, mi s-a umplut paharul numai după un pic de FB, olecuţă de WP şi câteva filme pe Netflix. Hai să zicem că nu discutăm azi despre show-ul meu zilnic de la birou, şi-ăla tot de provenienţă americană (încerc să-i limitez timpul la o singură viaţă). În fine, cum ziceam, mi-a ajuns. Dar eu nu sunt o persoană care se uită la seriale. Mai exact, mă chinui să nu devin una, pentru că lăsatul de fumat pare floare la ureche pe lângă lăsatul de Game of Thrones. Şi de-aia mi-am anulat abonamentul la Netflix. Am văzut deja majoritatea filmelor bune – dealtfel nici nu sunt prea multe – iar cele mai noi nu sunt încă în reţea şi oricum mă duc să le văd la cinema. Să te decizi ce să vezi durează la fel de mult ca filmul. În general, oferta este limitată la producţiile mainstream ale marilor studiouri hollywood-iene. Aşa că am plecat de pe Netflix fără regrete. Business model-ul ăsta al lor (şi al lungii liste de imitatori menţionată mai sus), în care prea multe vedete şi prea mulţi dolari inundă lumea cu o diarie de seriale şi entertainment, n-are cum să supravieţuiască.  Pentru că n-avem trei vieţi şi nici cu dolarii n-o ducem prea bine. Şi-n al doilea rând pentru că, chef  de cinci stele Michelin să fii, dacă te pune cineva să faci mâncare la cantină zece ore pe zi o să sfârşeşti servind şaorma cu cartofi prăjiţi. Părerea mea e că serialele astea, multe dintre ele bune, cu gagici mişto, făcute de profesionişti şi susţinute de o industrie redutabilă vor sfârşi în categoria fast food intelectual (majoritatea fiind, deja, acolo). Secătuiesc un izvor de creativitate care-a produs capodopere dar n-o s-o mai facă decât accidental şi chiar şi-atunci, puţini vor mai fi în stare să recunoască una.

Dar n-o să închei înainte să zic că am, totuşi, un abonament nou. La MUBI, o platformă care propune numai filme de artă, în general genul care câştigă premii pe la festivaluri. Puţine americane (de obicei foarte vechi), majoritatea creaţii independente din lumea largă, inclusiv o impresionantă colecţie de filme româneşti. Iar partea cea mai interesantă este că pe site nu găseşti decât 30 de filme la un moment dat. În fiecare zi un film este retras şi un altul este adăugat. Ca la cinematograf. Interfaţa cu utilizatorul este minimalistă dar absolut superbă, informaţiile despre filme sunt super profesioniste iar – spre ruşinea marilor case americane de produs biştari, în special itunes – majoritatea filmele au subtitrări în multe limbi. Am văzut filme poloneze din anii ’80 cu subtitrări în română. Asta înseamnă să ştii şi să respecţi ce-şi doreşte iubitorul de film. Cred că serviciul e disponibil şi în România. Îl recomand din toată inima.

Poveşti ucrainene

IMG_2597N-am mai scris despre Trump de aproape un an, deşi omul este un izvor nesecat de subiecte. Acuma, ce să zic, sunt conştient că m-am apucat de povestea asta taman când a picat Viorica Vasilica, ceea ce e complet inoportun… Dar ultimul lui giumbuşluc e păcat să rămână necomentat, iar pe termen lung asta s-ar putea să ne afecteze mai mult decât guvernarea Dăncilă. Sau Orban.

Cum toate sondajele de opinie îl dădeau învingător detaşat în viitoarele alegeri prezidenţiale pe Joe Biden, fostul vicepreşedinte de pe vremea lui Obama şi candidatul democrat cel mai bine plasat, Trump s-a gândit să repete strategia din precedenta campanie electorală, când a negociat cu ruşii pentru a obţine mizerii despre contracandidata sa de atunci, Hillary Clinton, plus suportul trolilor controlaţi de Moscova care publicau propagandă şi dezinformare pe reţelele sociale. Data trecută a scăpat nepedepsit, aşa că Trump a fost convins că o să meargă şi tura asta. L-a şantajat pe noul preşedinte ucrainean pentru a obţine – în schimbul unui ajutor militar aprobat de congresul american dar pe care Trump îl blocase – informaţii compromiţătoare despre afacerile ucrainene ale fiului lui Joe Biden. Ulterior Trump avea să-şi trimită avocatul personal, pe Rudy Giuliani, să discute “detaliile” cu reprezentanţi ai ucrainenilor. Suporterii lui Trump vor afirma că ajutorul militar n-a fost condiţionat de investigarea contracandidatului său. Nicio surpriză, e clar că, după atâta vreme şi atâtea mizerii, nimic nu o să mai convingă un suporter al lui Trump că idolul lui este un idiot narcisist lipsit de cele mai elementare valori morale şi cu idei puţine, dar fixe. N-a fost sancţionat după “colaborarea” electorală cu ruşii şi obstrucţionarea justiţiei, a scăpat după ce o lume întreagă a văzut copiii emigranţilor separaţi de părinţi şi ţinuţi în cuşti metalice, a scăpat după ce a ratat, practic, fiecare iniţiativă de politică externă iar politica sa economică se va solda, curând, cu o recesiune globală. Evident că nimeni nu-l întreabă de ce nu a făcut nimic în materie de infrastructură, sănătate, educaţie sau protecţie socială.

Procesul de suspendare demarat de democraţi este, însă, o armă cu două tăişuri. În primul rând pentru că nu vor reuşi să-l suspende pentru că nu au majoritatea necesară în congres. În al doilea rând, vor trebui să-i convingă pe americani că procesul acesta de impeachment este o aplicare a legii şi nu o răzbunare politică sau un calcul electoral. Va fi greu, mai ales că diviziunea dintre cele două tabere se va adânci. Şi, în al treilea rând, vor trebui să rezolve problema acuzaţiilor lui Trump la adresa familiei Biden. Sunt curios cum vor putea contracara o ofensivă mediatică bine condusă. Adevărul este că Hunter Biden, fiul lui Joe Biden, a ocupat o poziţie  în consiliul de administraţie al unei mari firme ucrainiene de petrol şi gaze, fiind plătit cu 50 de mii de dolari pe lună, cam de şase ori mai mult decât salariul mediu anual din Ucraina acelor ani. Deşi nicio ilegalitate nu a fost dovedită, asta nu schimbă faptul că Hunter Biden nu era în niciun fel calificat în domeniu şi nu avea nici cea mai mică idee despre mediul de afaceri din Ucraina. Singura sa calitate era dată de poziţia politică a tatălui său, a cărui bunăvoinţă trebuia cumpărată. Ca să fie situaţia şi mai complicată, firma ucraineană era bănuită de corupţie, Hunter Biden are un întreg istoric de abuz de alcool şi droguri iar Joe Biden s-a implicat, la vremea respectivă, în înlăturarea procurorului general al Ucrainei de pe vremea fostului preşedinte Poroshenko, plasându-se direct în conflict de interese (deşi fostul procuror mai degrabă a protejat firma pentru care a lucrat Hunter Biden). Dacă intră cu aşa o poveste în finala cu Donald Trump ar putea la fel de bine să-i comande şi un buchet de flori cu  ocazia celui de-al doilea mandat. Rămâne de văzut dacă vanitatea şi orgoliul fostului vicepreşedinte vor prima în faţa interesului de partid (şi nu numai de partid, căci Trump este un pericol global). În cazul precedentelor alegeri, Hillary Clinton nu a considerat o problemă faptul că primea din partea unor mari bănci de pe Wall Street câte un sfert de milion de dolari pentru un discurs. Oricine priveşte lucid problema realizează că lucrurile se pot repeta, deci Biden ar face bine să se retragă pentru a da ocazia unui alt candidat să se pregătească pentru înfruntarea finală.

Catindaţi 2019

Steaguri1

Mi-am promis săptămâna trecută, când am fost în România, să mă informez despre candidaţii noştri pentru  alegerile prezidenţiale, ca să nu mă trezesc că stau trei ore la coadă la ambasadă şi nu ştiu pe cine să pun ştampila. Încă nu m-am decis cu cine să votez, în schimb mi-e foarte clar cu cine nu voi vota (vreodată). Am făcut un pic de cercetare printre CV-urile candidaţilor noştri aşa că împart cu voi ce-am găsit, mai mult de auto-verificare decât pentru informarea cuiva. Continue reading

Mark Manson – Arta subtilă a nepăsării – O metodă nonconformistă pentru o viaţă mai bună

Am ocolit volumul ăsta mai bine de un an, convins fiind că 90% dintre cărţile de dezvoltare personală sunt nişte prostii care n-au ajutat niciodată pe nimeni (evident, cu excepţia autorilor). Am dat peste ea pe absolut orice aeroport prin care am trecut, împinsă agresiv în ochii trecătorilor, ceea ce nu o recomanda ca lectură din care să şi rămâi cu ceva. Numele original (The Subtle Art of Not Giving a F*ck) mi s-a părut că vine din galeria largă a titlurilor clickbait, menite mai degrabă să şocheze decât să recomande o lucrare serioasă. Dar, la un moment dat, un blogger pe care îl urmăresc şi în care am încredere a scris că i-a plăcut atât de mult încât a cumpărat mai multe exemplare pe care le-a dăruit prietenilor săi. Asta m-a convins.

Titlul chiar e o prostie dar cartea e bună. Continue reading

Consideraţii feroviare

IMG_1371Nu cred să existe nuntă românească la care să nu dansezi, de bunăvoie sau nu, pe imensul hit planetar “Hai vino iar în gara noastră mică”. Deunăzi, în timp ce mă legănam tânguios pe celebrul refren, mi-a venit în minte ideea că, ţinând cont de starea sistemului feroviar românesc, nefericitul ăla aşteaptă probabil într-o gară prin care n-a mai trecut un tren de ani de zile. Normal că-i e frică, singur acolo… Continue reading

Înghesuială mare, monşer!

Abia aterizat în mijlocul politichiei naţionale, iată ce-am înţeles eu din lista surprinzător de cuprinzătoare a candidaţilor pentru alegerile prezidenţiale:

Candidează doamna Viorica Dăncilă, domnul Klaus Iohannis, domnul Dan Barna şi alţi şapte catindaţi, al căror unic scop pare să fie acela de-a o împinge pe doamna Dăncilă de la spate direct în turul doi. Ar fi fost ei şi mai mulţi de şapte dacă s-ar fi coordonat mai bine şi dacă şi-ar fi amintit vechiul ordin operativ “Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!”.

Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…

Mi-a intrat în câmpul vizual în timp ce priveam pe îndelete la clădirea World Trade Center, în care am lucrat vreo 8 ani. Eram abia ieşiţi din pasajul din faţa Casei Presei şi stăteam de vreo două minute. Bătrâna care mi-a întrerupt firul nostalgic al amintirilor abia se târăşte, sub povara anilor, a kilogramelor în plus, şi a unei pungi albe de plastic pe care o bălăngăne uşor pe lîngă corp, infim impuls care-i face înaintarea mai uşoară. Un kilometru mai în faţă, la Arcul de Triumf, semaforul se face probabil verde şi ne mai târâm câţiva metri spre centrul oraşului.

Trece din nou pe lîngă mine, nepăsătoare, adîncită în propriile-i gânduri, şi parcă are pasul mai sprinten. Tresare de fiecare dată când vreo trotinetă electrică vâjâie printre noi. A dracului, trebuia să închiriez şi eu o trotinetă de-asta… Or fi şi la Otopeni? Continue reading

Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii

ZuleihaS-a dovedit deja, în diverse studii ştiinţifice, că o traumă severă ce afectează la un moment dat o anumită populaţie se transmite de-a lungul mai multor generaţii, probabil că prin genele celor ce au trăit direct evenimentele generatoare de stres. Fenomenul a fost denumit moştenire epigenetică transgeneraţională iar cazul cel mai studiat este cel al supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste ale celui de-al doilea război mondial şi al urmaşilor lor. Dacă s-ar fi străduit (sau, mai degrabă, dacă ar fi îndrăznit) cineva să studieze această problemă şi în statele fostului bloc comunist ar fi avut, probabil, nenumărate subiecte de studiu. Chiar presupunând că nu aţi mai auzit până acum sofisticata denumire ştiinţifică de mai sus sunt convins că, intuitiv, nu veţi fi surprinşi de existenţa acestui mecanism de transmisie între generaţii. Şi noi, românii, transportăm nenumărate angoase colective prin intermediul lui. Continue reading

Once upon a time in Hollywood

imagesAnunţaseră ploaie, aşa că plaja, parcurile, drumurile de-a lungul râului Aare au fost mai mult pustii, lumea a rămas pe lângă casă. Ţeapă, abia dac-a picurat vreo câteva minute. Aşa că mulţi se vor fi gândit să repare un pic din duminica pierdută mergând la film, mai ales că în oraş rulează, cu vâlva de rigoare ce însoţeşte o super-producţie americană, “Once upon a time in Hollywood“, ultimul film al lui Tarantino.

N-am mai văzut atâţia oameni la cinema de dinainte să se inventeze wi-fi-ul. Înainte de proiecţie a avut loc şi un eveniment de promovare a unui alt film, turnat la Bienne şi inspirat dintr-o poveste reală. Regizorul – care a onorat evenimentul venind cu cei mai buni şlapi ai săi – ne-a prezentat în câteva minute proiectul. Şi cum trăim într-un oraş bilingv, a vorbit, perfect democratic, jumătate în germană şi jumătate în franceză. N-am inteles cu ce folos dar, în fine, sunt convins că cei din sala au înţeles (aproape) tot. Eu (aproape) jumătate. Continue reading