Jared Diamond – UPHEAVAL – How nations cope with crisis and change

upheavalUpheaval este cea mai buna carte de non-ficţiune pe care am citit-o anul ăsta. Jared Diamond este profesor de geografie la University of California, Los Angeles (UCLA) şi laureat al premiului Pulitzer. Cărţile sale ating o multitudine de domenii cum ar fi istoria, antropologia, ecologia sau biofizica.

Deşi nu este psiholog, autorul începe prin a teoretiza paşii uzuali (recomandaţi de specialişti consacraţi) pe care cineva trebuie să-i parcurgă pentru a ieşi dintr-o criză – de orice fel ar fi ea – măcar pe termen scurt şi măcar din zona ei acută. Găsiţi lista asta mai jos căci, indiferent dacă sunteţi pasionaţi de psihologie, istorie sau politică, este interesantă abordarea ştiinţifică, mai ales că la noi “crizele” sunt adesea ignorate, negate, ascunse sau tratate după ureche, chiar şi de către terapeuţi, riscând să evolueze într-o fază cronică.

Deci cum să abordezi eficient o criză personală?

  1. Să recunoşti şi să accepţi că eşti în criză
  2. Să recunoşti şi să accepţi că este responsabilitatea ta să o rezolvi
  3. Să izolezi problema care trebuie rezolvată de restul vieţii tale
  4. Să accepţi ajutorul ce-ţi este oferit
  5. Să găseşti modele de urmat pentru rezolvarea crizei
  6. Să ai sau să-ţi găseşti putere mentală
  7. Să analizezi onest situaţia
  8. Să înveţi ceva din experienţa crizelor precedente
  9. Să ai răbdare
  10. Să fii flexibil
  11. Să ţii cont de propriile valori individuale
  12. Să-ţi creşti gradul de libertate faţă de constrângerile personale

Trecând la nivelul următor, Jared Diamond păstrează modelul de mai sus dar extrapolează conceptul de criză la nivelul naţiunilor, analizând felul în care ţările reacţionează în faţa provocărilor în câteva studii de caz celebre, punând în discuţie cauzele, felul în care au fost abordate şi urmările lor. Primul caz este despre modul în care Finlanda a gestionat relaţia cu URSS şi mai apoi cu Rusia, puternicul şi imprevizibilul său vecin, înainte, în timpul şi după al doilea război mondial.  Un caz despre realism şi inteligenţă politică din care şi noi, românii, am avea multe de învăţat. Puteţi afla şi cum a fost posibilă modernizarea accelerată a Japoniei, la mijlocul secolului al XIX-lea, pornind de la o societate arhaică şi izolată la puterea economică şi militară de mai târziu (şi asta ne-ar putea servi drept model), despre Chile şi cei 17 ani de dictatură militară a generalului Pinochet, despre crearea statului Indonezia în epoca post-colonială, despre cum s-a reconstruit Germania după război şi cum a ajuns să-şi asume greşelile sau despre calea spre identitatea proprie pe care a traversat-o Australia în aceeaşi perioadă.

Partea finală a cărţii se concentrează pe crizele actuale, punând accent pe Japonia şi Statele Unite, deşi multe dintre problemele pe care Diamond le analizează sunt comune multor naţiuni moderne. Viitorul Japoniei nu este lipsit de provocări. Este ţara cu cea mai mare datorie publică, mult peste nivelul Greciei, de exemplu. Această problemă va deveni cu atât mai serioasă cu cât Japonia are, deasemenea, o populaţie care îmbătrâneşte accelerat, mai ales că natalitatea este în cădere liberă iar numărul căsătoriilor la fel. Societatea şi politicienii japonezi au abordări foarte conservatoare în domenii precum egalitatea de gen (nu degeaba femeile preferă să rămână necăsătorite), emigraţia, protecţia mediului sau relaţiile cu ţările vecine, în special China şi Coreea, faţă de care Japonia nu s-a scuzat niciodată pentru ororile celui de-al doilea război mondial. Nici americanii nu sunt scutiţi de probleme. Deşi majoritatea  preferă să dea vina pe China, pe UE, pe musulmani sau, în general, pe emigranţi, cea mai mare problemă pe care o identifică Diamond este polarizarea politică în creştere, cu cele două mari partide tot mai puţin dispuse să colaboreze, în timp ce adoptă poziţii politice din ce în ce mai aproape de extremităţile spectrului politic. SUA este de asemenea ţara cu cel mai ridicat nivel al inegalităţii dintre bogaţi şi săraci din lumea civilizată, situaţie accentuată de inabilitatea politică de a limita influenţa lobby-ului de toate felurile sau a situaţiilor de quasi-monopol din anumite domenii. Competitivitatea viitoare a Americii este ameninţată nu neapărat de competiţia cu China cât de colapsul investiţiilor publice în educaţie, sănătate sau infrastructură (plătesc mai mult pentru reţeaua de penitenciare decât pentru educaţie), de politica militaristă care consumă resurse imense şi chiar de accentuarea tensiunilor rasiale odată cu recrudescenţa mişcărilor de extremă-dreapta. Nimic din lista de mai sus – în afara celor în care face exact pe dos – nu figurează pe agenda politică a lui Donald Trump, ceea ce înseamnă că problemele se vor adânci.

Jared Diamond îşi exprimă speranţa, în finalul cărţii, că oamenii politici actuali pot învăţa din lecţiile istoriei şi din experienţele altor ţări. Categoric mi-aş dori ca (şi) politicienii români să citească această carte.

Dragostea învinge, până la urmă…

Am găsit întâmplător, pe un blog pe care îl urmăresc, această  interesantă statistică de pe la americani şi-am zis c-ar fi păcat să rămână necomentată.

Pe vremea când era bunica fată mai bine de jumătate dintre amatorii de însurătoare îşi găseau marea iubire prin codoşeala familiei şi a prietenilor. Ceilalţi o căutau la şcoală, la biserică sau prin vecini. Lucrurile s-au mai schimbat de-atunci aşa că în zilele noastre şansele să-ţi găseşti fericirea mergând la biserică sunt mai mici de 5%. Cu exceptia, poate, a cozilor de la moaşte, unde minunile sunt încă posibile, şi a mănăstirilor de călugări, unde dragostea faţă de aproape învinge adesea, în ciuda (sau poate tocmai din cauza) postului prelungit. Presupun că giumbuşlucurile cu lumânări din noaptea de înviere, menite să impresioneze frumuseţile cartierului, adunate în faţa Bisericii cu Ceas, nu prea mai funcţionează astăzi. Păcat, ştiam vreo câteva chiar eficiente, deşi atrăgeau instant un val de afurisenii de la babele evlavioase din vecini, care puteau acoperi lejer corul cântăreţilor din biserică. Dar să nu deviem…

Pe vremea părinţilor mei sau chiar a mea, să ai prieteni îţi creştea semnificativ şansele la însurătoare/măritiş, mai ales dacă în cercul în care te învârteai erau şi persoane de sex opus.

Astăzi, privind din tribune la ultimele tendinţe, observ că degeaba te freci pe la portiţe, pe lângă lanurile de porumb, pe străduţe sau prin curtea şcolii. Dacă nu te mişti în online rişti să rămâi forever singur. Probabil că foarte curând algoritmii vor decide cine cu cine, când, unde şi de ce. Cum – se poate, evident, studia în prealabil, pe youtube. În fine, la cum creşte procentul întâlnirilor virtuale mi-e teamă – ca să parafrazez încă un banc vechi – că în câţiva ani ne vor obliga şi pe noi, ăştia căsătoriţii, să ne punem la dispoziţia tinder-ului.

Şi tot de pe site-ul ăla, oarecum fără legătură, iată dovada clară a faptului că bermudele cargo kaki cu multe buzunare nu ne ridică foarte tare în ochii femeilor. Păi eu credeam că e foarte clar deja că de-aia îi şi purtăm, ca să ţinem ispitele la distanţă.

Doggy style

IMG_1571N-avem voie, prin contract, să ţinem în apartament câine, pisică, hamster, peştişor, papagal… în fine, niciun soi de animal de companie. Mă mir că ne-au permis să ne găzduim copiii, în ciuda posibilelor daune pe care le pot cauza, în orice moment, proprietăţii. Până la urmă or avea şi ei dreptate. Păi ce, închiriezi ca să freci pisoiul? Nu, închiriezi ca să dormi într-un apartament elveţian cu standard ridicat, ce n-a văzut Berceniul!

Ar trebui să adaug că să fii plecat de-acasă de la 8 la 8 sau chiar la 9 nu ajută când trebuie să scoţi câinele afară de două ori pe zi. Aşa că a trebuit să improvizăm. Ne-am luat un aspirator hoover, de-ăla de umblă dezlegat (la câini tot cordless se spune în engleză?). Nici c-am mai simţit vreodată nevoia unui patruped. Cum l-am luat şi i-am dat drumul prin apartament a început să roadă chestii. Slavă Domnului, nu pantofi, dar ne-a lăsat fără cablurile de la încărcătoarele telefoanelor. De aifoane, ceeea ce aproape că a dublat valoarea aspiratorului. Dar, în fine, am trecut cu vederea şi acum avem grijă să nu mai zacă nimic pe podea. Ceea ce este înduioşător este că de cum ajungem acasă începe să zumzăie prin living. Am un feeling că în restul timpului doarme în încărcător. Dar când ajungem acasă brusc îl apucă hărnicia şi ni se încurcă în picioare. De fapt, cred că are senzori speciali de picioare! Dacă dă cu capul într-un perete se întoarce şi o ia în direcţia opusă. Dacă se ciocneşte de picioarele noastre se dă un pic înapoi, de parcă şi-ar lua avânt ca un berbec, şi se repede iar la tine, cu senzorul la sacrificiu. Nu mi-e clar cum dracu realizează că noi, teoretic, putem să ne mutăm din drum pe când zidul nu… Dacă te enervezi şi vrei să-i dai un şut dispare instant sub vreo mobilă şi-aşteaptă să te potoleşti. Are avantajul că nu face mizerie. Între noi fie vorba, nici cine ştie ce curăţenie.

Vine 1 Decembrie, o să organizăm, tradiţional, o petrecere cu prietenii noştri de Ziua Naţională. Dar avem două familii de prieteni care au câini. Şi problema noastră cea mare nu e că vom încălca contractul de închiriere primind, pentru câteva ore, doi căţei super simpatici. Ci că vreunul dintre ei ar putea să încerce să i-o tragă hoover-ului nostru…

De ce stă doamna Dăncilă prost…

“Atenţie! Dăncilă are consilieri jalnici! Pesediştii, săracii, niciodată n-au ştiut să-şi aleagă…. fie au luat consilierii, au plătit milioane, din America, din Israel, din nu stiu ce, fie nişte şmecheri din România care i-au păcălit, le-au luat banii şi uite ce i-au…”

Mircea Dinescu, un domn pe care l-am admirat necondiţionat vreo 27 de ani, vorbind  la TVRi, în emisiunea România 9, despre politică şi delicateţuri… pesediste…

Cum bine zicea scriitorul Norman Manea, “Romania n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter.”

Swiss Parking

Oh, for goodness’ sake, you have to see this! Tonul colegei mele nu prevesteşte nimic bun, are ceva din exasperarea cu care reacţionează când citeşte ştirile de-acasă, despre Brexit. Numai ce-am aflat că doamna Viorica a intrat în turul doi aşa că nu văd ce altceva m-ar putea impresiona din foiletonul brexitului. Mă ridic, totuşi, de la birou să văd ce se-ntâmplă. E în faţa ferestrelor largi care dau spre gară. Ceva se petrece acolo afară. Mă apropii prudent, căci acum câteva săptămâni a fost un accident oribil şi chiar n-am chef să mai văd aşa ceva. Dar gara pare adormită, nu sunt trenuri şi aproape că nici pasageri pe peroane. Colega mea îmi arată cu degetul parcarea de sub geamurile firmei, privind cu faţa uşor întoarsă spre mine, de parcă ar ţinti un gândac scârbos.  Continue reading

Graffiti pe Zidul Berlinului

Astăzi se împlinesc 30 de ani de când nemţii s-au pus cu târnăcoapele pe acel infam zid ce despărţea Berlinul în două. Tot astăzi am văzut un documentar despre nostalgicii RDG-ului, dovadă că zidul e încă în sufletele împietrite ale multora. Rămăşiţele lui ar trebui să ne înveţe că zidurile se construiesc uşor dar să le înlături cere timp.

Şi pentru că fiica mea Maria numai ce s-a întors azi noapte dintr-o mini vacanţă la Berlin i-am cerut permisiunea să folosesc cîteva dintre pozele ei pentru această postare. Continue reading

N-am linişte până când nu…

Pe site-ul de campanie al domnului Mircea Diaconu toate viziunile politice ale domniei sale încep cu “N-am linişte până când nu… “. Până când nu rezolvă problemele din justiţie, sănătate, economie, securitate sau educaţie. C-aşa e el ca om. Dacă vede că ceva nu funcţionează, se implică.

Mesajul e închegat, nimic de zis. Construit pentru urechile celor din bazinul electoral în care se scaldă psd-ul cu alde Tăriceanu, e totuşi suficient de abil încât să încerce să-i momească sau măcar să evite să-i scoată din sărite pe cei ce au alte opţiuni. Domnul Diaconu are un discurs bine scris (pentru publicul ţintă), care a fost croit pe aşteptările unei mari mase aparent pestriţe dar cu multe lucruri în comun. N-are consilieri israelieni, dar a învăţat ceva din discursul lui Dinică, în Filantropica, ăla cu “mâna întinsă care trebuie să spună o poveste”. Continue reading

Chamonix-Mont-Blanc

Mont Blanc2

Mont Blanc-ul văzut din gondolă

Ideea era să-mi sărbătoresc ziua undeva sus în munţi, ca şi anul trecut, când am fost în Zermatt. Aşa că m-am gândit că Chamonix, staţiunea franceză de la poalele Mont Blanc-ului, ar fi o alegere excelentă – aproape de graniţă, doar la vreo două ore de condus de acasă şi poate un pic mai ieftină decât locaţiile elveţiene. M-am lăudat soţiei cu rezervarea pe care-am făcut-o pe booking doar pentru a afla că în weekendul 8-10 Noiembrie sunt alegerile în România, deci nu se cade să nu votăm. Am convenit, deci, să mergem o săptămână mai devreme, am modificat frumos datele în aplicaţie şi mi-am văzut mai departe de treabă. Asta era acum vreo două săptămâni.

Continue reading

Doina Ruşti – Homeric

homericPe când eram copil ţin minte că-mi doream creionul fermecat din “Lolek şi Bolek”, un desen animat polonez care, surprinzător, nu fusese considerat obscurantist de către cenzura comunistă aşa că eram lăsaţi să-l vedem. Desenau băieţii ăia ceva pe un perete şi brusc desenul căpăta viaţă, devenind acel obiect în realitate. Visam la pistoale, maşinuţe şi biciclete, fără să realizez că talentul meu la desen ar fi făcut, probabil, din creionul fermecat un imens motiv de frustrare. Am tocit multe creioane până să ajung să am o maşină şi, deşi mintea mea desena BMW-uri, nu mi-a ieşit decât o Dacie Supernova. A fost prima şi ultima dată când am crezut în magie, deşi, sincer, aveam s-o întâlnesc de-a lungul timpului de câteva ori – dar nu-i tot aia. N-am crezut nici în moroi, deşi poveştile olteneşti ale străbunicii mele despre vecinii ei morţi care-şi făceau încă veacul pe uliţele satului erau al naibii de credibile. Dar nu mă făceau să-mi fie frică să ies noaptea din casă, mai ales dacă Pichi, maidanezul crăcănat al bunicilor, mi se încurca printre picioare de cum ieşeam pe uşă. Şi, sincer, nici în cele sfinte nu cred, deşi încerc să mă ţin bun creştin. Dar asta n-are importanţă, cum bine mi-a explicat mie acum mulţi ani, la o băută, un student care făcea teologia ca a doua facultate după ce ingineria nu-i oferise mântuirea, căci dacă nu mergi la biserică şi nu te împărtăşeşti tot în iad o s-ajungi. Aşa c-am luat-o şi eu mioritic, cesă-ifacin-aicesă-ifaci, şi m-am resemnat cu viaţa mea păcătoasă. Continue reading