Primul șoc a fost vârsta stewarzilor (de ambe sexe) din avionul American Airlines, probabil toți peste 65 de ani. Pe coridorul nostru, doamna care ne-a servit se apleca de șale la fiecare scaun ca să audă ce i se spune. De fiecare dată când trecea, reușea să șteargă cu șoldurile umerii călătorilor de pe ambele părți. Zborul, a doua zi după ce toate cursele din SUA fuseseră anulate pentru mai multe ore și a treia zi după ce Microsoft 365 s-a dovedit a fi doar 364, a decurs fără peripeții. Fiind duminică, nu a mai schimbat nimeni niciun cablu de cupru de importanță națională. Acarul Păun al Americii a fost liber. Abia pe seară s-a aflat că la mai multe bănci importante nu merg bancomatele.
”Nu-ți recomand să iei trenul” îmi spusese o colegă, fără să detalieze de ce. Nu am întrebat, deși o oarecare bănuială aveam. ”Ia un Uber”. Aplicația Uber îți oferă și aici ocazia să îi lași ciubuc șoferului: ai de ales între 15, 20 și 25 la sută. În total, o sută de coco pentru un drum de trei sferturi de oră. Scumpuț, mi-am zis.
Orașul este undeva în mijlocul celei mai bogate zone a Statelor Unite, marele megalopolis care se întinde de-a lungul coastei de Est între Boston și Washington DC. Dacă incluzi suburbiile, trebuie să fie un pic mai mare, să zicem, decât Clujul nostru. Dată fiind mărimea celor câteva corporații care își au sediul aici, probabil că produce bani cât toată Transilvania.
Hotelul este impresionant. Construit în 1913 ca parte din clădirea sediului central al unei (foste) mari corporații, te întâmpină cu un lux afișat cu ostentație. Pereți acoperiți în lemn de cireș, tablouri originale care par valoroase, pe holuri poze de președinți, prinți și mari actori care au stat aici de-a lungul celor peste 100 de ani. Înainte să mă simt ca Richard Gere în Pretty Woman, un eveniment care se întâmpla în hol m-a transportat brusc în saloanele luxoase ale Titanicului. Niște nonagenari scrobiți, cu aere de old money, se adunaseră în jurul unui pastor în ceea ce părea a fi un parastas. Brusc, tot tabloul căpăta alt sens, într-un mod surprinzător. Camera avea pe alocuri tapetul dezlipit, ușile se închideau aproximativ, instalațiile din baie erau din alte timpuri iar sistemul de încălzire, în ciuda zgomotului, nu a reușit să ridice temperatura peste 16 grade. După o primă noapte glaciară, a fost nevoie să schimb camera. Aveam să observ, în cele patru zile, intervenții grosolane asupra unei clădiri evident istorice: geamuri termopan cu aluminiu, tavane false de cea mai proastă calitate și compartimentări grosolane care ar fi fost considerate barbare oriunde în Europa.
Duminică după-amiaza, abia sosit, am zis să fac o plimbare, în ciuda recomandării colegei mele de a nu mă aventura aiurea. Iar n-a zis de ce – și n-am întrebat. În plin soare și în plin centru, am fost convins că-i OK. Orașul era absolut pustiu, de fapt părea mai degrabă mort decât pustiu. În Europa ar fi trecut măcar autobuze, dar se pare că aici nu există transport public. Am coborât spre râu, pe bulevardul central, admirând clădirile tipic americane, cu mici afaceri la parter, toate închise. Și-au început să apară oameni, deși majoritatea arătau și mergeau ca niște zombi. Majoritatea m-au ignorat, doar doi dintre ei mi s-au adresat fără să înțeleg ce încearcă să-mi spună. Un altul a venit glonț spre mine de pe partea opusă a străzii, schimbându-și brusc traiectoria când a realizat că n-am chef de orice-ar avea el de spus. Pe marginea străzii, tipi stăteau fără sens în mașinile lor parcate, deși locul era pustiu și toate magazinele închise.
Prima știre, duminică seara, a fost despre un rapper local, ucis în trafic de un glonț rătăcit. Luni, un mecanic auto a deschis focul aiurea pe stradă. Un om a murit și doi au fost răniți. Orașul nu mai are nici pe departe industria de altă dată, dar își păstrează locul în top ten-ul criminalității americane. Colega m-a întrebat ”te-ai uitat la știri de când ai venit?”. Am zis, ”despre rapper?”. A răspuns, zâmbind obosit, ”aaa, nu, asta se întâmplă în fiecare zi!”. Se referea la blackout-urile din aeroporturi și bănci.
Întotdeauna am crezut că the cost of living e o temă falsă sau măcar ipocrită a politicii americane. Cât de rău poate fi într-o țară atât de bogată? Prima cină, în restaurantul hotelului, nu mi-a schimbat convingerea. Era un restaurant de fițe, deși mâncarea nu a fost. Dar la micul dejun a trebuit să comand din meniu, nu era nimic pregătit dinainte. O banală omletă, fără pâine sau orice altceva, a fost 24 de dolari. Plus 15, 20 sau 25 la sută, inevitabilul ciubuc obligatoriu. Orice seamănă a mâncare adevărată costă enorm. Orice e fast food e doar scump, de exemplu un croasant și o cafea de 15 dolari, plus, evident, ciubucul. Cel mai ieftin pahar de vin a fost 18 dolari, cel mai scump 32. În aeroport, un coleg a comandat o bere care a costat 28 de coco. Peste tot observi numărul mare de bătrâni care muncesc, probabil pentru că nu au pensii. Și pe cei care par cu-adevărat săraci, într-un mod pe care noi, europenii, nu-l putem înțelege.
Venind înapoi, am auzit din nou comentariile marilor leaderi Trump și Putin despre dezastrul european. Despre cum decade economia, despre costul vieții, despre imigrația care ne distruge. M-a bufnit râsul. M-am întors, vineri dimineața, în Elveția cea cosmopolită, la străzile pline de viață ale Bienne-ului, la restaurantele din centru în care bătrâni pensionari sorb liniștiți din paharele lor de Chasselas de 8 franci. Aș fi simțit la fel dacă m-aș fi întors la București.
