În centrifuga politicii franceze

Nimic nu explică mai bine situaţia specială a politicii franceze decât exit-poll-ul acestui prim tur de scrutin pentru prezidenţiale. Să sumarizăm rezultatele:

Extrema dreaptă, reprezentată de 3 partide: Marine Le Pen 23.4%, Eric Zemmour 7%, Nicolas Dupont-Aignan 2.1%. Total: 32.5%.

Extrema stângă, reprezentată de 4 partide (şi nici măcar nu i-am inclus aici pe socialişti şi pe verzi): Jean-Luc Mélenchon 21.1%, Fabien Roussel 2.4%, Philippe Poutou 0.8%, Nathalie Arthaud 0.6%. Total: 24.9%.

Deci 57.4% dintre francezi, binişor mai bine de jumătate, au votat pentru reprezentanţi ai unor mişcări extremiste, de stânga sau de dreapta. Din principiu, nu fac niciun fel de distincţie între cele două, la fel de nocive, deşi extrema dreaptă este mai la modă în ultimii ani. Cel mai bun exemplu este că Jean-Luc Mélenchon, candidatul extremei stângi cel mai bine clasat, declara în seara asta că va trebui să se consulte cu alegătorii săi pentru a face o recomandare pentru turul doi. Deci un comunist nu ştie ce să aleagă între un candidat de centru şi unul din extrema dreaptă. Extremele s-au atras întotdeauna…

În afară de preşedintele Macron, aflat pe prima poziţie după primul tur, niciun candidat al partidelor “centriste”, de stânga sau de dreapta, nu a reuşit să atingă pragul de 5%. Fără să am pretenţia că mă pricep la politica franceză, doar ca spectator din exterior, cel puţin trei dintre candidaţii de centru mi s-au părut mult mai buni decât cei trei populişti extremişti din urma lui Macron.

Dar oamenii nu mai ascultă, nu mai caută şi nu mai au răbdare să înţeleagă. Într-o Europă în care războiul a reizbucnit, ungurii şi sârbii au votat deja pentru candidaţi “suveranişti” nu departe de ideologia politică a lui Putin. Deşi Macron va câştiga probabil un al doilea mandat, să vezi atât de mulţi extremişti în a doua cea mai mare ţară a Europei îţi dă fiori pe şira spinării.

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Chiar şi după 30 de ani, dacă urlă unul aiurea “CULCAT!” jur că mă pun pe burtă mai repede decât ar sugera legea atracţiei gravitaţionale. Este, evident, rezultatul unui an şi patru luni de pregătire militară şi, cel mai probabil, speranţa României în caz de război, căci am înţeles că primii vor fi mobilizaţi rezerviştii.

Nu ştiu cum o mai fi acum, cu armata de profesionişti, dar pe vremea mea Culcat! era prima comandă pe care o auzeau recruţii. A doua era Drepţi! A treia era Culcat!… şi tot aşa, zeci de serii cu multe repetări în fiecare zi, cel puţin în primele două-trei luni. Pentru cititorii mei mai tineri combinaţia aduce cu exerciţiul care se cheamă burpee, ăla de care toată lumea se fereşte la sală. Puteai să bagi culcaturi pentru orice motiv pe lumea asta: pentru că erai prea brunet sau, dimpotrivă, prea blond, pentru că “te mişcai în reluare”, pentru că nu reacţionai suficient de repede la comanda “O ţigară la mine fuge!”, pentru că refuzai să munceşti în locul altcuiva. Pentru că aveai coloană vertebrală, lucru absolut inacceptabil în armata noastră. Pentru că vorbeai română cu accentul greşit. În general, pentru că erai la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, în ţara nepotrivită.

Instrucţia militară întinsă pe 16 luni a fost, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, foarte variată: două luni de scos copaci din rădăcină, 14 ore pe zi. O lună de plantat livezi şi perdele de protecţie din arbori. Două luni de irigaţii. O lună de cules porumb şi alte chestii. Sesiuni prelungite de rânit, vopsit şi măturat. Veceuri turceşti desfundate cu şomoioage de cîrpă înfipte în vechi cozi de mătură. Roabe de cartofi curăţaţi la mână, urmate de sute de farfurii spălate. Zeci de caiete de educaţie politică, completate pentru diverşi apevişti cu prostii comunistoide de prin discursurile lui ceaşcă, asta pentru că citeam şi-aveam caligrafie bună. Probabil o pneumonie dusă pe picioare, pentru că infirmeria era mereu plină. Cinci kilograme pierdute, deşi n-ai fi zis că am de unde. Plantoane de câte 3 ore pe noapte, cel puţin de două ori pe săptămână. Săptămâni întregi petrecute afară, în ger, la capătul vreunui drumeag ce dădea în poligonul Mălina, ca să nu intre cineva peste proiectilele reactive pe care le vedeţi acum găurind oraşele Ucrainei. O trecere în viteză pe lângă moarte când precisele rachete fabricate la Bacău au ratat dealul aflat la mai mult de un kilometru distanţă, căzând în jurul punctului nostru de observaţie. O săptămână de pas de defilare înainte de jurământ. Alergări fără sens prin poligon, adesea cu masca pe faţă, doar pentru plăcerea sadică a vreunui idiot curios să vadă cine vomită primul. O lună şi jumătate în ritmul de trei ore gardă, trei ore veghe, trei ore somn. Vacile care păşteau lângă gardul de sîrmă ghimpată al depozitului de muniţie şi mai ales păstoriţa din sat, care părea să ştie cine e de gardă, când şi unde. Două sesiuni de trageri a câte 10 cartuşe cu pistolul mitralieră AKM. O sesiune de 10 cartuşe cu puşca mitralieră. În total treizeci de gloanţe în 16 luni de armată, deci o medie de nici două pe lună.

Dar dacă e nevoie, sigur, Servim Patria!, mai ales că am văzut de curând filmul american Black Hawk Down şi mi-am făcut o vagă idee despre cum e războiul.

Tu pe cine ajuţi?

De ce acum ne-am repezit toţi să ajutăm, ne dăm peste cap pentru ucraineni, dar n-am făcut mai nimic pentru afgani, sirieni, libieni sau eritreeni? Ăia nu sunt tot oameni, nu aveau şi ei nevoie de ajutor? Am fost orbi pentru nenorocirile altora şi brusc ne-am trezit. De ce?

Înainte să ne simţim vinovaţi pentru excesul subit de omenie eu zic să punem, la rândul nostru, o întrebare: dar de ce vă chinuie grija? Oare pentru că nu am făcut destul pentru amărâţii de dinainte? Sau, mai degrabă, pentru că facem prea mult pentru ăştia de-acum? Dacă nu ajutăm, pe cine ajutăm de fapt?

Cei care vin cu poveştile si îngrijorările astea ipocrite sunt adesea motivul pentru care nu ajutăm suficient. Căci există trei feluri de oameni pe lumea asta. Cei care decid să-şi ajute semenii când aceştia sunt la ananghie. Apoi, sunt cei care, din diverse motive, nu o fac. Şi mai sunt şi cei din a treia categorie, una absolut specială, ca să zic doar atât, a celor care încearcă să-i împiedice pe cei dintâi. Războaiele, chiar şi operaţiunile militare speciale, reuşesc mereu să scoată din oameni, în funcţie de materialul clientului, tot ce e mai bun sau tot ce e mai rău. Şi încă ceva ce, la război, se aplică deopotrivă ţărilor şi oamenilor: dacă nu eşti Elveţia probabil că nu eşti neutru, deci de care parte eşti?

Mic compendiu de propagandă rusească culeasă de la mari patrioţi români (utili)

A fost provocat. A fost împins să reacţioneze, n-a avut de ales, e o decizie strategică de securitate. Ucraina a fost cumpărată de americani, e o ţară amanetată Ocultei Mondiale. Până la urmă sunt toţi ruşi, ce contează! Da, ucrainenii sunt nazişti, n-ai văzut că ăia din batalionul Azov au răstignit un rus pe cruce? Să se predea şi se termină mâine, o să fie pace. Zelensky ăla e un actoraş aventurier, dornic de sânge, cumpărat de Soroş, nu-i pasă de nimic.

Nu-mi spune mie cum sunt ucrainenii! N-ai auzit de Bucovina, de canalul Bâstroe, de Insula Şerpilor şi de nava Rostok care ne-a blocat canalul Sulina 15 ani? Ce treabă avem noi cu ei? S-au terminat românii care au nevoie de ajutor? Cine ştie cine mai intră în ţară odată cu refugiaţii ăştia?

Ruşii nu atacă pentru că aşteaptă să negocieze, de-aia! Tu chiar crezi că sunt incompetenţi? Cine zice, CNN, mă laşi? Nu trebuie să-i subestimăm, e strategia lor să temporizeze. Dac-ar vrea i-ar toca pe-ăia în două zile. Nu e război, atacă doar instalaţii militare. N-au bombardat clădiri civile, e propagandă ucraineană.

Trebuie să ne calmăm, că altfel noi urmăm. Nu se va opri aici. În două ore e la Bucureşti, n-avem cum să-l oprim. Noi n-avem armată, suntem zero, ne-au vândut vesticii toate mizeriile lor. Au distrus industria de apărare. Şi, până la urmă, să apărăm ce? Ce-a făcut ţara asta pentru mine ca s-o apăr? Trebuie să fim neutri. Există o petiţie care cere neutralitatea României, s-o semnăm! NATO vrea ca România să fie câmpul lor de luptă. Nu o să ne apere nimeni, o să rămânem singuri cu ruşii. Să ne vedem de treaba noastră! Vrem pace! Pace!

De prin pauzele publicitare de pe Digi

Deci Serkan ăsta era bolnav, dracu’ ştie ce-avea, probabil c-or fi discutat asta în timp ce pe Digi era ultimul discurs al lui Zelensky, deci n-am prins diagnosticul, va rămâne un mister. Pe gagică o cheamă Eda Yildiz, că mi-a spus maică-mea, care se bucură când arăt interes pentru serialele turceşti, ca să nu piardă şi să fie obligată s-o sune la 10 noaptea pe tanti-mea ca să afle ce s-a întâmplat. Tanti-mea a reuşit să-l convingă pe unchiu-meu că între opt şi zece nu există politică, doar Happy hours. Acum, ce să zic, cumva înţeleg de ce-a cedat unchiu-meu, dac-o vezi pe Eda asta uiţi dracu’ şi de război şi de toate. Dacă eşti normal. Şi se dădea fata pe lângă Serkan al nostru (al turcilor, de fapt, dar să zicem) se unduia, se gudura, se îngrijora, până la urmă s-a înghesuit toată în bietul amărât – şi ăla doar zâmbea tâmp. Îi zic revoltat maică-mii, sper că ăsta e pe moarte, de fapt sper că mai are doar câteva minute de trăit – şi nici asta n-ar justifica de ce să le iroseşti ca prostu’ când poţi să pui un pic mâna pe Eda şi să intri în rai pe uşa din dos (rai la propriu, nu vă gândiţi la prostii!). În fine, am tras concluzia că fata mai bine şi-ar căuta pe altul, chiar cu riscul ca serialul să se scurteze semnificativ, şi ne-am întors pe Digi, la refugiaţi şi la trecerea cu bacul de la Isaccea. Am uitat complet de soarta amărâtului Serkan. Asta a fost ieri. Dar l-am revăzut azi, în prima pauză de după ora 8, complet alt personaj, brusc refăcut şi plesnind de sănătate, tolănit într-un BMW Z4 decapotat şi zâmbind tâmp spre aceeaşi Eda, mai frumoasă ca oricând. Îl pupă fata pe obraz, mii de promisiuni de orice explodează în aer, BMW-ul ar trebui să ajute, dar nimic nu-l atinge pe eroul nostru. Aşteaptă fata un pic, nimic, îi zice ăluia că pleacă deşi mai stă, doar-doar se va întâmpla ceva, şi tot nimic. Într-un final acceptă că mai mult de-atât nu se poate face într-un serial turcesc şi se dă jos din maşină. But wait, Serkan învie, o strigă să stea şi vine după ea. Muşchii îi plesnesc sub cămaşa albă, semn că boala de mai înainte nu i-a perturbat şi programul de sală. Programul de piept-biceps-spate-umeri, evident, căci pantalonii skinny ar cam sugera că genoflexiunile sunt naşpa. Nimic impresionant, la niciun capitol, ca să fiu răutăcios şi să zic aşa, deşi fata aia doar ce s-a dat jos din maşină, deci motive or fi fost, slavă Domnului. Skinny-ii ăia au fost, poate, o idee proastă. Sau poate că omul nu şi-a revenit chiar complet din boala aia.

Sunt insensibil, uşor cinic chiar, îmi cer scuze admiratoarelor Serkanului. Înţeleg că serialul se numeşte “Dragostea pluteşte în aer” sau ceva în genul ăsta. O pluti, poate că Eda are timp să aştepte şi scenariştii vor reuşi să-l facă mai puţin pămpălău în următoarele 250 de episoade, dar eu sunt doar trecător pe-acasă şi, în plus, s-a terminat pauza publicitară pe Digi.

Putin, go check yourself!

Probabil că Putin a sperat să aibă alt preşedinte la Casa Albă. Dar Trump a pierdut, dezamăgindu-şi susţinătorul de la Kremlin. A sperat că toţi anii ăştia de propagandă şi dezinformare, pe toate canalele, au produs dezbinarea şi dezangajarea necesare ofensivei ruseşti. A sperat că societăţile occidentale îşi vor fi pierdut apetitul de ripostă după toate problemele provocate de pandemie. Dar a fost nevoie de doar câteva săptămâni de ameninţare pentru ca vestul să se mobilizeze şi să vorbească pe o singură voce împotriva agresiunii ruseşti contra Ucrainei. NATO, “în moarte clinică” pe vremea lui Trump, cum o cataloga Macron, e mai activă şi mai unită astăzi decât a fost vreodată. Probabil că Putin a crezut că doar zăngănindu-şi armele la graniţele Ucrainei va determina forţele reacţionare încă existente în ţara vecină să răstoarne regimul ales democratic. Dar asta nu s-a întâmplat. A sperat ca ucrainienii să facă o greşeală care ar fi putut fi interpretată drept provocare. Dar nici asta nu s-a întîmplat. Aşa că Putin a inventat ridicola noţiune de “denazificare” a unei naţiuni care a fost, probabil, una dintre cele mai mari victime ale nazismului şi este condusă astăzi de un preşedinte ales democratic, cu origini evreieşti şi un bunic care a luptat în armata roşie.

Cel mai mult, probabil că Putin a mizat pe lipsa de reacţie a armatei ucrainiene. A sperat că va fi un marş neîntrerupt de nimeni şi de nimic până în Kiev. Că nu vor pierde militari şi nu vor fi nevoiţi să ucidă prea mulţi ucrainieni. Au trimis ieri trupe aeropurtate să ocupe aeroportul din Kiev, oarecum departe de graniţă, o dovadă a încrederii arogante în puterea de intimidare a trupelor ruseşti. Au făcut (încă) un calcul greşit. La ora asta este deja clar că rezistenţa împotriva invaziei este mult mai mare decât s-ar fi aşteptat Putin. Sigur, asta nu-l va face să dea înapoi, doar îl va “obliga” să ucidă şi mai mulţi oameni. Probabil că de-aia a ieşit să se roage – jenant gest, care denotă o oarecare disperare – de militarii ucrainieni să întoarcă armele împotriva propriului guvern. Surprinzător sau poate nu, există rezistenţă chiar şi în Rusia, atât în stradă cât şi în diverse medii academice care condamnă agresiunea.

Nu în ultimul rând, Putin a mizat pe faptul că interesele diverse ale statelor europene vor atenua amploarea sancţiunilor. După prima zi de război încă rămâne de văzut dacă s-a înşelat complet şi în privinţa asta. Chiar şi fără sancţiuni masive, anemica economie rusă va primi în plin efectele încă unei stupide aventuri militare, doar că asta se va vedea pe termen mediu, în anii care vin, cum s-a întîmplat şi după anexarea Crimeei.

Îmi pot permite un pronostic. Putin şi Rusia nu pot câştiga, în primul rând pentru că Rusia, în realitate, nu are forţa economică de a susţine un război pe scară largă. Am scris despre asta acum aproape trei ani, aici. Şi apoi pentru că, exact ca în orice dictatură, în Rusia nu există decât o singură opinie, cea a liderului suprem ajuns între timp un criminal psihopat, arogant şi narcisist. Comparaţi asta cu diversitatea de opinii şi idei din Occidentul democratic care i se opune. Putin se afundă pe zi ce trece mai mult în groapa pe care singur şi-a săpat-o.

Ce cărţi (bune) am mai citit (11)

Postul ăsta şi încă unul şi-mi închei socotelile cu cărţile anului 2021. Sper să nu mai rămân chiar aşa de tare în urmă. Sunt câteva cărţi excepţionale în listă, pe care trebuie să le recomand (un pont: în fiecare post am cam început cu cele care au fost preferatele mele).

Luke Harding – Shadow State. Se vorbeşte mult zilele astea despre agresiunea rusă împotriva Ucrainei. E uşor să pricepi că e o agresiune atunci când vezi tancuri, katiuşe, avioane şi akm-uri la toate emisiunile de ştiri. Nu se vorbeşte însă suficient despre agresiunea rusă împotriva statelor Uniunii Europene sau a democraţiei americane care are loc sub forma atacurilor cibernetice sau a armatelor de troli care publică minciuni şi dezinformare pe reţelele sociale şi le “viralizează” apoi prin multiplicarea lor exponenţială. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre asta mulţi refuză să accepte, dintr-un motiv simplu: au fost la rândul lor infectaţi de propagandă, ba unii iau parte la împrăştierea mizeriilor propagandei. Despre asta este cartea lui Luke Harding, un reputat ziarist de investigaţie al “The Guardian”, despre cum au influenţat serviciile secrete ruseşti (posibil hotărâtor) alegerile prezindenţiale din SUA sau votul pentru Brexit, despre cum au reuşit să spargă serverele partidului democrat american, despre cum au cumpărat şi folosit politicieni ai statelor democratice, despre finanţarea şi susţinerea prin mijloace diverse a tuturor mişcărilor extremiste care divizează societatea şi pun în pericol democraţia. Sunt trecute în revistă crimele politice oribile ale ultimilor ani, peste tot în lume. Dar ştiam, veţi spune, nu e nimic nou. Diferenţa semnificativă este că tot universul ăsta pus în scenă de un stat mafiot capătă detalii incredibile. Sunt prezentate date, dovezi şi nume ale celor care conduc această ofensivă împotriva occidentului democratic precum şi ale criminalilor care ucid şi otrăvesc pe oricine îndrăzneşte să i se opună “iubitului” conducător. Dovezile există, nu putem spera decât că mai devreme sau mai târziu se va face şi dreptate.

Iulian Bocai – Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu. Un tânăr scriitor pe care îl descopăr cu mare, mare plăcere! Romanul ăsta este de departe cel mai bun roman românesc pe care l-am citit în ultima vreme. Evident, după criteriile mele şi bazându-mă pe o memorie care-mi face mai mereu surprize. Dar, credeţi-mă, cartea e superbă. Abia aştept să o citesc pe următoarea.

Jean-Paul Dubois – Fiecare cu povestea lui. Un roman superb care a câştigat premiul Goncourt 2019. O avea fiecare povestea lui, doar că împreună se împletesc atât de frumos încât cu greu poţi lăsa cartea din mână, deşi e târziu şi s-a mai dus o oră din cele 7 teoretice de somn. Recomandare călduroasă!

Hassan Damluji – The Responsible Globalist. O carte despre cum ar trebui să arate o lume mai bună, deşi mulţi vor rămâne blocaţi în “globalist”, un cuvânt văduvit de înţelesul său primar, din dicţionar, doar pentru a-i fi ataşată o caricatură propagandistică, croită din teorii idioate, prostie şi mult interes,. Nu tot ce e global e bun, evident, iar realitatea asta e sugerată chiar din titlu, dar se întâmplă prea des ca cei care ne spun că Uniunea Europeană, de exemplu, e iadul pe pământ să fie chiar cei din cauza cărora trăim cum trăim şi suntem cum suntem. Cartea asta încearcă să despartă bobul de neghină.

Peter Handke – Frica portarului înaintea loviturii de la 11m. Ziceam că nu-mi place să abandonez o carte. Asta e o excepţie. M-a prins pe picior greşit, nu mai ţin minte ce-aveam. În fine, a fost un moment de-ăla, clasic, de it’s not you, it’s me. Hai să zicem că nu mă mai uit la fotbal de foarte mulţi ani, deşi sunt convins că, în afară de titlu, nu e o carte despre fotbal. Voi reveni la ea la un moment dat, promit!

Trimetazidină de la bunicu’

Foarte mulţi comentatori (români) au ţinut să-şi exprime astăzi susţinerea faţă de Kamila Valieva, tânăra vedetă a patinajului rus care a fost lăsată de tribunalul sportiv internaţional să concureze la Beijing, în ciuda unui test antidoping ratat în decembrie. Majoritatea comentariilor rezonabile – şi le exclud din categoria asta pe cele care sugerează că are dreptate pentru că e rusoaică şi sigur e victima americanilor – deci comentatorii rezonabili, ziceam, îşi manifestau îndoiala că un medicament de inimă ar fi putut ajuta o patinatoare. Până la urmă dopajul ajută mai ales probele sportive de efort, atletism, haltere, ciclism, înot, etc, ori patinajul e o probă de îndemânare şi de eleganţă care durează doar câteva minute, deci inutil să ai rezistenţă sau muşchi mari. Ei bine, aş răspunde acestor comentarii cu o întrebare. Şi atunci, de ce a fost interzisă trimetazidina? O posibilitate minusculă, părerea mea, este ca americanii să fi constatat că statistic sportivii ruşi, săracii, au tot avut probleme cardiace (Sharapova se trata cu acelaşi medicament, nu ştim dacă tot pe reţeta bunicului) şi să impună substanţele respective pe lista neagră. O altă opţiune, mult mai probabilă, este că medicamentul este folosit pentru a îmbunătăţi capacitatea de efort a unui sportiv aflat în pregătire, ceea ce se traduce prin multe ore de pregătire suplimentară. Iar asta înseamnă, de fapt, doping. Interesantă este şi prezenţa L-carnitinei în proba de urină a fetei, o substanţă care nu e pe lista agenţiei anti-doping, dar care ajută (şi) la pierderea în greutate. Ori, când eşti patinatoare, căteva sute de grame în plus pot face diferenţa între un salt în care te roteşti de trei ori sau unul în care reuşeşti patru rotiri. Nu ştiu eu termenii tehnici, mă scuzaţi pentru asta, dar înţeleg că sportiva din Rusia este printre puţinele, dacă nu singura, care poate face 4 rotiri în aer. Ori asta e posibil doar dacă ai 15 ani, deci trupul unui copil, şi foarte puţine kilograme. Şi dacă tot s-a tot vorbit cu ocazia asta şi de cazul Andreei Răducan la Sidney, deşi mi-ar plăcea să cred că de vină a fost incompetenţa unui membru al echipei, fie el doctor sau antrenor, care i-a dat un Nurofen Andreei, există, totuşi, câteva semne de întrebare. Chiar aşa de prost să fi fost doctorul ăla, să nu ştie că pseudo-efedrina din Nurofen e interzisă? Şi acum a doua întrebare, pe care nimeni nu vrea s-o audă. Ştiţi (şi) la ce ajută pseudo-efedrina? La slăbit. Ori era de notorietate că Andreea avea probleme cu greutatea de concurs iar la gimnastică e ca la patinaj, câteva sute de grame fac diferenţa dintre triplu şurub şi niciun şurub. Pot să confirm personal, am încercat. Nu spun că asta s-a întâmplat, aşa cum nu spun nici că rusoaica minte când spune c-a luat pastilele bunicului. N-am de unde să ştiu sigur. Spun doar că, dincolo de faptul că regulile sunt reguli şi nu se discută, ar fi existat motivaţii deci sunt semne rezonabile de îndoială în legătură cu inocenţa sau veridicitatea “întâmplărilor”.

Acum câteva luni scriam despre “The Russian Affair”, cartea scrisă de David Walsh pe baza mărturiilor lui Vitaly Stepanov şi ale Yuliyei Rusanova (îi găsiţi, cred, şi pe youtube), familia de sportivi ruşi care a decis să denunţe corupţia instituţionalizată din atletismul rusesc, susţinută şi protejată de stat încă din epoca sovietică, care a şi dus, dealtfel, la interzicerea completă a participării sportivilor ruşi la olimpiade sub steagul naţional. Cartea este extraordinară şi prezintă, cu lux de amănunte, amploarea fenomenului de doping şi încrengătura de interese din spatele performanţelor trucate. Observ că lucrurile nu se schimbă prea uşor. Şi ştiţi ce e cel mai trist în toată povestea asta? Că Valieva este atât de talentată şi de bună încât ar fi putut câştiga, probabil, şi fără trimetazidina aia a bunicului.

L’enfer

O tulburătoare parabolă semnată de Stromae: infernul ca loc mai degrabă rece, complet pustiu, un imens spaţiu gol şi tăcut. Nu cel al unei ipotetice vieţi de apoi ci cel în care mulţi dintre noi am ajuns să trăim, pradă propriilor demoni.