O scurtă rătăcire prin bezna minţii

be941177-7dec-48ed-be86-695557494702

The Wall on Berlin Wall

Un elveţian romand oarecare, mutat cu treabă într-un canton german, şi-a dorit o carte de poezii de Hafez, celebru poet iranian care a trăit în secolul al XIV-lea. A găsit-o, tradusă în franceză, într-o librărie din oraşul lui de baştină, dar pentru că nu s-a putut duce personal după ea şi-a rugat tatăl s-o ridice direct din librărie. Şi i-a virat contravaloarea cărţii în cont, vreo 40 de franci, împreună cu comentariul “Livre. Iran. Merci!”. Dar mesajul, mai precis cuvântul proscris, a fost detectat de filtrele băncii elveţiene iar transferul blocat eficient, de teama represaliilor americane asupra a tot ce ar putea avea vreo legătură cu Iranul.

Nici nu ştiu ce să consider mai de bezna minţii. Faptul că o bancă elveţiană blochează un transfer între conturile elveţiene ale unor cetăţeni elveţieni pentru un cuvânt, oricare ar fi acela? Sau teama maladivă a bancherilor că sunt permanent supravegheaţi şi ar putea fi sancţionaţi, care spune multe despre imaginea mai nouă a administraţiei americane în lume, de iraţionalitate discreţionară gata să împartă fără discernământ sancţiuni în stânga şi-n dreapta?

Până la urmă omul şi-a plătit cartea, înlocuind mesajul originar cu “Livre d’un pays tabou”, ironie care a lăsat indiferent serverul  de cenzură al băncii.

 

“Fear is the cheapest room in the house. I would like to see you living in better conditions.” – Hafez

Marriage Story

MarriageStoryPosterAm avut de sărbătorit vineri lucruri mult mai importante decât Valentine’s Day, o chestie americănească implantată la noi pe când eram deja însurat de multişor, motiv pentru care nici nu m-a prins vreodată. Aşa că am vrut pur şi simplu să vedem un film bun, fără să ne batem capul prea mult cu faptul că “Marriage Story”, drama unei familii în plin  proces de divorţ, este exact opusul siropului tradiţional, garnisit cu inimioare roz şi petale de trandafir. “The Irishman”, cealaltă opţiune, ar fi fost pur şi simplu prea lung după o săptămână challenging, ca să zic aşa.  

Dincolo de subiectul anti-valentine al filmului, mai joacă şi Scarlett Johansson în el, o complicaţie pe care nu văd de ce ţi-ai dori-o de ziua îndrăgostiţilor. Numai că, cel puţin în cazul meu, Scarlett nu mai e de multişor actriţa pe care am admirat-o în Vicky Cristina Barcelona. N-aţi văzut filmul? Atunci abandonaţi lectura asta aici, mergeţi de-l vedeţi şi reveniţi dup-aia, altfel n-o să înţelegeţi ce zic. Deci, ca să revin, după ce am văzut-o în Lucy, lucrurile nu au mai fost la fel. Şi-n filmul ăla urca bărbaţii pe pereţi, dar într-un mod diferit, cu puterea excepţională a minţii, deci neinteresant, mai ales pentru că filmul a fost absolut mediocru. Şi-apoi am văzut “Gost in Shell”, despre care am şi scris aici, de ciudă că mi-am luat ţeapă. Am sărit, normal, peste următoarele ei filme, cu avengeri şi alte personaje masculine în egări cu chiloţii pe de-asupra. Nu, merci!

Dar Marriage Story e altă poveste. Începe tern, pentru că aşa e viaţa personajelor sale ce coboară spirala care duce la divorţ, ocupaţi fiind să adune motive la fiecare pas, ceea ce nici nu e greu,  când decizia e aproape luată. Vorba aia, când singura ta sculă e un ciocan aproape totul arată ca un cui.  Şi-aşa începe lupta, iar filmul se chinuie să ţină pasul cu coşmarul în plină desfăşurare. Sunt câteva scene de un dramatism absolut, superb filmate şi la fel de bine jucate. Filmul e surprinzător de profund  pentru o producţie americană, şi Netflix pe deasupra. Mi-a adus aminte de “Marţi, după Crăciun”-ul lui Radu Muntean, care a fost însă mai bun în felul subtil şi tăcut în care a surprins adâncimile tragediilor personale. Normal, film românesc, drama e la ea acasă… Dar marea diferenţă dintre cele două filme este că americanii au avocaţi, pe când noi avem prea mulţi foşti miliţieni şi fotomodele cu dreptul făcut, fără frecvenţă, la particulară. Americanii au găsit modele pentru a croi personajele superbe şi odioase în acelaşi timp interpretate de Laura Dern (a luat Oscarul), Alan Alda şi Ray Liotta. La noi ce personaje să scoţi când printre cei mai cunoscuţi avocaţi ai ţării se numără trio-ul odios dar comic format de Nicolicea, Nicolae şi (C)Iordache. Dar m-am cam lăsat dus de val, nu-i aşa? Vorbeam de Marriage Story. Finalul este partea cea mai tare a filmului. Lumea de după avocaţi. Peisaj după isterie, ca să citez din clasici. Emoţionant.

Michael Lewis – The Fifth Risk

fifthRiskDacă n-aţi citit nimic până acum de Michael Lewis vă recomand călduros “Flash Boys” (“Băieţii isteţi” în varianta românească), povestea reală a firmelor căpuşă de pe Wall Street care fac miliarde interpunându-se, fără ştirea clienţilor, în procesul de vânzare-cumpărare a acţiunilor. “The Fifth Risk“, ultima lui carte, e un omagiu adus serviciilor publice şi totodată un semnal de alarmă faţă de incredibila agresiune la care sunt supuse sub noua administraţie americană. N-aveam niciun fel de îndoială, înainte să citesc cartea asta, că Donald Trump e un personaj toxic pentru SUA şi pentru restul lumii. Şi totuşi, am fost şocat de cât de mare şi de profund pare să fie dezastrul.

În primul rând afli ce responsabilitate imensă stă pe umerii departamentelor americane ale energiei, agriculturii sau mediului, ca să folosesc doar cîteva exemple. Şi-apoi afli că sub regimul Trump multe poziţii cheie din administraţie au rămas neocupate din neglijenţă, indiferenţă sau pur şi simplu din lipsă de candidaţi. Acolo unde au fost, totuşi, numiţi oameni noi, deciziile au venit foarte târziu iar noii manageri au provenit dintre prietenii şi susţinătorii lui Trump, adesea neavând nicio pregătire în domeniul respectiv. Sau, mai rău chiar, au fost promovaţi oameni care au făcut anterior lobby pentru diverse firme private cu interese specifice exact în acel domeniu. Lupi puşi păstori la stână, cum ar zice românul… Sau oameni cu viziuni diametral opuse noţiunii de serviciu public. Cum a fost, de exemplu, numirea unui binecunoscut climato-sceptic la conducerea departamentului de protecţie a mediului. Deja nu mai surprinde faptul că au urmat tăieri de bugete de cercetare, anularea reglementărilor de toate soiurile care protejau interesul public, prigonirea angajaţilor implicaţi în protecţia mediului sau pur şi simplu blocarea activităţii prin ignorarea completă a sarcinilor de serviciu. Vă sună cunoscut? Nu, nu e o carte despre sinecuriştii pesedeului, pedeleului sau peneleului ci de guvernul SUA sub administraţia care va face America “great again”. Pardon, a făcut-o deja, că e campanie electorală…

 

1917

1917posterM-am mutat înapoi în oraş, experienţă despre care mi-am propus să scriu separat deşi, cu fiecare zi care trece, simt cum se aşează praful pe subiect. Dacă mai întârzii căteva zile va rămâne definitiv îngropat între celelalte 63 de drafturi care n-au văzut lumina (virtuală) a tiparului şi probabil că nici nu o vor mai vedea vreodată.

În plin proces de mutare fiind mi-am amintit versurile lui Topîrceanu din “Viaţa la ţară”:

Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate, 
Daţi-mi cinematograf!

Acum am cinematograf, vreo cinci chiar, dar din păcate n-am ajuns la timp înapoi în oraş ca să văd Jocker sau Parasite. Măcar m-am dus la 1917, chiar înainte de noaptea cea mare a Oscar-urilor. Anul trecut văzusem marea majoritate a filmelor înainte de festivitate, aşa că am putut avea opinii şi filme favorite. Anul ăsta n-am văzut decât Once upon a time in Hollywood, probabil cel mai prost film al lui Tarantino şi varianta americană – cu pretenţii de Oscar, normal! – a lamentaţiei româneşti Puşca şi cureaua lată.

Aşa că pentru mine e simplu, dintre cele două, 1917 merită toate Oscar-urile din lume mai puţin pe-ăla de rol secundar masculin, pe care-ar fi corect să-l primească Brad Pitt. Dacă s-ar da şi-un Oscar pentru sadism şi orori gratuite Tarantino ar câştiga detaşat, deşi concurează împotriva unui film despre primul război mondial, în care au murit 20 de milioane de oameni. În fine, până la urmă şi el vine din ţara mass shooting-urilor săptămânale, aşa că poate pretinde o oarecare competenţă…

Dar revenind la 1917, chiar e un film superb. Şi vine într-un moment cum nu se poate mai potrivit, într-o lume care seamănă din ce în ce mai mult cu cea de dinaintea izbucnirii primului război mondial. O lume a minţilor înfierbântate, lumea noastră împotriva celorlalţi, pentru noi şi-ai noştri, o lume care zgârmă cu inconştienţă în jarul vechi al conflictelor mocnite, o lume care-şi pierde controlul cu fiecare zi care trece. Sunt puţine filme de război în care războiul arată a ceea ce este el de fapt: o uriaşă tragedie a umanităţii. Majoritatea ne îndeamnă să împărţim lumea în eroii noştri, care supravieţuiesc miraculos, şi diavolii celorlalţi, care mor pe capete. Sigur, în istorie depinde la ce vrei să priveşti. La cei câţiva eroi, de-o parte sau de alta? La monştrii tuturor taberelor? Sau la marea majoritate a oamenilor simpli, târâţi fără voia lor în tăvălugul morţii şi care nu-şi doresc altceva decât sfârşitul coşmarului? Ei bine, 1917 reuşeşte să surprindă faţa hâdă a războiului şi să emoţioneze în acelaşi timp. Cum ziceam, lucru rar, care trebuie preţuit ca atare.

1917  este un road trip, parcă filmat cu o cameră GoPro printr-un peisaj post-apocaliptic, este povestea unui soldat care-şi face datoria şi devine, inevitabil, erou, statut pe care nu dă doi bani. De fapt asta valorează, la o adică, cât o sticlă de vin franţuzesc la schimb pentru medalia lui cucerită în masacrul de pe Somme, probabil cel mai sângeros din istorie.  Ceea ce contează cu adevărat este că este un supravieţuitor, că-şi păstrează viaţa şi sufletul, rămânând om, într-o lume în care trupuri şi suflete mor sau sunt schilodite la tot pasul. Până la urmă, ca în film, asta salvează vieţi. Şi de astfel de eroi (şi de filme) are lumea nevoie.

 

Push!

Apăruţi brusc de nicăieri, au urcat vertiginos, după numai vreo două sau  trei şedinţe, în topul competitiv al celor mai antipatici clienţi ai sălii din Bienne. Par aroganţi, se comportă de parcă toată lumea e a lor, au feţe de interlopi, sunt malaci şi graşi în acelaşi timp, sunt gălăgioşi, cel care umblă numai în maieuri decoltate e plin de coşuri pe piept şi pe spate – efect secundar frecvent al consumului de steroizi – iar ăilalţi doi se cred Kai Greene şi, într-o sală în care de obicei este prea cald, sunt îmbrăcaţi cu pantaloni şi hanorace grele de bumbac şi poartă fesuri negre, securizate de căştile audio masive puse pe deasupra. Nu folosesc prosoape, vorbesc indiferenţi între ei în jurul câte unui aparat în timp ce alţii aşteaptă, iar când se mută, într-un final, îl lasă încărcat cu tone de discuri pe  care ar fi trebuit să le pună înapoi pe rastel. Iniţial am crezut că sunt albanezi – în fine, denumirea generică pe aici a emigranţilor proveniţi din fosta Iugoslavie, refugiaţi în Elveţia în timpul războiului – deci albanezi ziceam, ca marea majoritate a tipilor din sală care nu sunt africani sau asiatici. Cel puţin aşa arată, dar până la urmă nu contează de unde sunt… Nişte mitocani…

Au venit lângă mine, şi-au umplut haltera cu discuri de 20 de kilograme şi ăla în maieu s-a aşezat pe bancă, sub bara de fier. Greutatea e imensă pentru el, imposibil să reuşească să împingă atât de mult. Mişcă haltera cam 5 centimetri în sus şi în jos, mimând mişcarea ce ar fi trebuit să coboare amplu până deasupra pieptului. Probabil că ar putea împinge corect abia jumătate din ce încearcă el acum. De pe margine, colegii observă că e aproape de colaps şi-l încurajează să încerce mai vârtos.

Push! Push! Push!

Strigătele de susţinere se aud probabil din stradă. Toată sala aruncă priviri ucigătoare spre ei, în timp ce mai mult ca sigur că-i înjură în gând, fiecare pe limba lui. Push, ai? Mă abţin să nu zâmbesc, gândindu-mă la abdomenul umflat al tipului, gata să nască chintalul de fier. Arată, de altfel, ca şi când ar fi în chinurile facerii…

Push! Hai, frate! Push!

Simt şi eu, brusc, cum e să ai 100 de kilograme pe piept.

 

Cu xenofobia pe xenofobie călcând…

Apariţia într-un sat din Harghita a doi muncitori din Sri-Lanka, veniţi aici crezând că pot să câştige o pâine frământând-o cu propriile mâini, a creat un val de xenofobie din partea localnicilor, cetăţeni români de etnie maghiară.

Îngrămădindu-ne să constatăm cât de rasişti pot fi sătenii din Ditrău pare să ne scape valul de xenofobie care se revarsă, zilele astea, dinspre cetăţenii români majoritari către minoritatea maghiară. Xenofobia noastră e la fel de detestabilă ca şi a lor şi dovedeşte, până la urmă, că ne asemănăm mai mult decât ne-am putea imagina.

Cât despre cei doi muncitori din Sri-Lanka, probabil că sunt deja în drum spre o brutărie dintr-un loc mai primitor. Culmea ironiei – şi până la urmă lovitura inevitabilă a sorţii – e că pâinea pe care o vor face ei aiurea ar putea fi importată şi la Ditrău, satul care preferă o brutărie închisă uneia care angajează străini. Presupunând că şi-o vor mai permite…

Dacă e ianuarie, e sală

E atât de aglomerat la sală că Spotify-ul se dă cu porţia, să ajungă la toată lumea. Asculţi jumătate de melodie, iei o pauză în care mai auzi doar zgomotul metalic al benzilor de alergare, îl laşi să-şi încarce şi cealaltă jumătate… buffering… buffering… timp în care-l vezi pe vecin că dă din cap, deci e rândul lui să se bucure de muzică – şi după două minute încerci să nimereşti, din fugă, butonul ăla de play. Asta dacă alergi. Dacă doar aştepţi să se elibereze o bandă nimereşti triunghiul ăla din prima. Asculţi un minut. Rest. Reload. Repeat.

E atât de aglomerat la sală că au sărit siguranţele din zona benzilor şi ne-am făcut toţi grămadă în panourile de control, frânând mai din scurt ca un BMW clasa M. Nu mi-e clar ce a supraîncărcat reţeaua electrică. Poate prima neglijenţă tehnică din Elveţia. Sau poate prea mulţi kilometri la oră sau poate prea multe kile pe benzile fără de sfârşit care se sfârşesc, totuşi, foarte brusc dacă nu au curent. Sau dacă n-ai tu condiţie fizică suficientă cât să laşi roata să se-nvârtă.

E atât de aglomerat la sală că narcişii şi narcisele locului trebuie să sară peste rândul din faţa lor ca să se vadă în oglinzile ce acoperă pereţii.

E atât de aglomerat la sală că toţi folosim, prudent, greutăţi mai mici, de teamă să nu ni se umfle dracului muşchii prea tare şi să rămânem blocaţi între fiare.

E-atât de aglomerat la sală că ţi-e teamă să nu-i pui mîna pe cur vreunei domnişoare, din greşeală, doar încercând să te strecori printre aparatele de fesieri.

E atât de aglomerat la sală că nimeni n-are nicio şansă să-şi facă target-ul ăla de zece mii de paşi.

E-atât de aglomerat la sală că-ţi vine să te cari la o bere şi-un hamburger. Ceea ce vom şi  face, cei mai mulţi dintre noi. Dar nu azi. Azi e încă ianuarie.

 

Global Trade

IMG_1816Primul chinez din coadă şi-a ales o văcuţă din lemn şi-un pix în culorile elveţiene. Prietenul lui şi-a luat o văcuţă şi-un tricou inscripţionat cu muntele Matterhorn. Văcuţele din lemn şi talăngile din tablă cu panglici colorate par să fie suvenirurile preferate ale turiştilor chinezi ai staţiunii Interlaken. Toate prostioarele astea vor face deci calea-ntoarsă în China, locul unde au fost produse, după ce vor fi lăsat probabil în teşchereaua elveţiană de zece ori preţul cu care au fost achiziţionate de la comerciantul chinez de pe Alibaba.

Michel Houellebecq – Serotonină

serotoninaTrebuie că spun că nu eu am cumpărat cartea asta şi iniţial am refuzat s-o citesc, dezamăgit fiind de precedentul său roman, Supunere (Soumission). Cert este că am o relaţie aş zice complicată cu Houellebecq. Mi-a plăcut la nebunie “Particule elementare”, a fost mişto şi “Platforma”, al doilea roman pe care l-am citit, deşi nu mi-a plăcut pe de-a-ntregul. “Supunere” mi s-a părut o tâmpenie ciudată dar recunosc că la vremea respectivă nu mi-am bătut capul să aflu dacă autorul este islamofob din convingere sau doar a vrut să exploateze comercial curentul politic european al vremii. Coincidenţa incredibilă a lansării în chiar ziua atentatului de la “Charlie Hebdo” din Paris a creat o explozie mediatică în jurul cărţii care recunosc că mi-a aprins şi mai tare curiozitatea,  făcându-mă să aştept cu nerăbdare traducerea românească, doar pentru a mă simţi ulterior mai vinovat şi mai dezamăgit.

Până la urmă am cedat şi am citit “Serotonină”. De fapt, ca să fiu sincer, am citit-o aproape pe nerăsuflate, profitând de vacanţa asta de sfârşit de an. Şi da, mi-a plăcut, Houellebecq este un mare scriitor. Scrie superb, scrie inteligent, împleteşte uşor tot felul de poveşti interesante, este competent în surprinzătoarele lui explicaţii “tehnice” pentru a redeveni poet câteva pagini mai târziu şi, mai ales, este incredibil de sincer şi de curajos. Spune lucruri care şochează, atacă orice tabu, ceea ce e absolut OK din punct de vedere literar. Dar ne duce, inevitabil, la partea lui controversată. De fapt, hai să vorbim – deocamdată – de partea controversată a personajului său. Care este un depresiv ratat dar orgolios, obsedat sexual, complet golit de sentimente altele decât mila de sine, fără aspiraţii, ciclând la nesfârşit amintiri, obsesii şi pasiuni vechi. Până aici, doar un personaj literar perfect conturat. Dar de ce naibii trebuie să fie şi, în acelaşi timp, misogin, rasist, homofob, islamofob, eurofob – şi-or mai fi şi altele terminate-n “_fob” – un individ măcinat de frustrări, sarcasm şi pesimism care se hrăneşte din filonul de nemulţumire oarbă care a născut mişcarea vestelor galbene sau, înaintea lor, procentele halucinante obţinute la prezidenţiale de candidaţii extremelor, Le Pen şi Melenchon. Franţa “care pierde” cum zice autorul, care-şi vede viitorul întunecat pornind de la standarde false şi oricum în bună parte inventate, care vrea şi ţipă nerăbdătoare după schimbări câtă vreme acestea încep cu alţii.

Până la urmă Florent-Claude Labrouste e doar un personaj literar. Şi totuşi, nu sunt primul care se întreabă, cât de mult seamănă el cu cel care i-a dat viaţă în paginile “Serotoninei”? Mi-am petrecut câteva ore urmărind pe youtube interviuri şi discuţii televizate cu Houellebecq, fără să-mi pot face o idee clară. În spatele anxietăţii evidente cu care apare în public, a greutăţii, a lentorii cu care  îşi aşează ideile şi îşi caută cuvintele, e prea inteligent, îşi creează şi îşi întreţine cu grijă această imagine enigmatică şi controversată care va continua, probabil, să adauge cititori care nu caută doar frumuseţea în sine a cuvintelor potrivite.

Ce v-a plăcut în 2019

howdiditIată că se sfârşeşte şi al treilea an al aventurii APort, lucru care mă mulţumeşte şi pentru care vă sunt recunoscător în primul rând vouă, cititorilor. În 2019 an scris mai puţin decât anul trecut şi semnificativ mai puţin decât în 2017. Ca trend ar fi îngrijorător, dar de fapt nu îmi pasă neapărat de cantitate, mă străduiesc să nu am ambiţii (tocmai acum şi tocmai aici) iar în ultima vreme îmi doresc mai degrabă să fiu consistent şi disciplinat, să mă ţin de lucrurile pe care le fac cu plăcere. M-am convins că şi scrisul e la fel ca exerciţiul fizic – antrenamentul regulat te ţine în formă.

Tradiţional – se poate spune că e tradiţional dacă e a treia oară? – fac un top al celor mai citite 10 articole de peste an:

Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilității umane. Cel mai citit articol din 2019 a fost publicat, de fapt, în 2018. Semn că imbecilitatea a rămas de actualitate, din păcate. Tare mi-e mie că o să rămână în top şi în anii care vin…

Serge Latouche – Mic tratat de descreștere senină. O carte serioasă despre imposibilitatea unei creşteri economice continue într-o lume în care resursele sunt evident limitate, ceea ce se vede din ce în ce mai clar în schimbările climatice. Departe de a fi perfecte, soluţiile prefigurate de autor pot oferi o idee despre ce ne aşteaptă în viitor, căci o corecţie a politicilor actuale este inevitabilă.

Martirii mântuirii neamului. Dacă vrei s-ajungi la Cel de Sus poţi să-ţi petreci viaţa în post şi rugăciune. Sau, ca o variantă mai rapidă, poţi să montezi ţigle pe cupola catedralei  in iulie, în miezul zilei, la 40 de grade. Se pare că “sfinţii” de la protecţia muncii nu s-au interpus între firma de construcţii şi Dumnezeu.

Catindaţi 2019. Mi-era frică un pic de logoreea populistă a lui Mircea Diaconu dar, slavă Domnului, n-a trecut. Credeam că Barna o să prindă turul doi, ca s-avem din ce alege, dar m-am înşelat. A trecut mai departe doamna Dăncilă, semn că privilegiile, status quo-ul, prejudecăţile, orgoliile şi ranchiunele trebuie păstrate cu orice preţ. Trebuie să existe o explicaţie pentru locul în care ne aflăm, nu-i aşa?

English Breakfast with Boris. O mică alegorie despre Brexit, micul dejun vegetarian cu ouă şi şuncă şi talentele de bucătar ale noului prim ministru britanic.

Ex Machina. Singura recenzie de film din top. Un film foarte bun, care mi-a oferit prilejul unor panseuri tehnico-filozofice despre viitorul inteligenţei artificiale şi al luptei noastre pentru supravieţuire, într-o lume a roboţilor care arată ca Scarlett Johansson şi ne cunosc mai bine ca soţiile noastre. Sau, mă rog, pentru diversitate, ca soţii noştri, deşi nu cred că se aplică…

De ce stă doamna Dăncilă prost…. Nu este neapărat un post despre doamna Dăncilă, de la care nu aveam oricum niciun fel de aşteptare, ci despre un om în care am crezut mult timp şi care m-a dezamăgit. Cum ziceam, caracterul e lucru (mai) rar pe la noi şi s-ar putea să fie şi motivul pentru care stăm prost.

Rauchen ist tödlicht. Fumer tue. Il fumo uccide. Fumatul nu-i chiar bun…. Despre cât de uşor este să te laşi de fumat. Mai ales după ce ai încercat, fără succes, mulţi, mulţi ani…

Doggy style. A trebuit să recitesc articolul, că nu mai ştiam despre ce este. În fine, e o farsă nevinovată despre noul nostru pet pe nume Hoover.

Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă… Un articol care s-a scris, practic, singur, pe drum de la Otopeni până în Berceni. Dacă o ţinem tot aşa cu infrastructura şi cu madam Firea, în câţiva ani o să scriu un roman.

Chamonix-Mont-Blanc. Ştiu, e al unsprezecelea, dar am zis să-l pun pentru că primul e de anul trecut. M-a mirat c-a ajuns în top. În primul rând pentru că este un articol relativ nou. Şi apoi pentru că este despre un Mont Blanc pe care n-am avut ocazia să-l văd.