
Ca s-o spun din capul locului, mi-ar plăcea să ies la pensie la 62. De fapt, mi-ar plăcea să pot ieşi la pensie la 60 sau chiar la 58, cum a ieşit tata. Probabil că nu va fi posibil. De fapt ar putea fi, dar asta ar însemna să fac compromisuri pe care nu sunt convins că vreau să le fac. Să nu mai visez la mare lucru, să-mi reduc standardul de viaţă la ceva ce nu mai e chiar viaţa mea, poate să mă mut undeva unde e suficient de ieftin, probabil să trăiesc cu stresul că nu mi-am calculat bine resursele şi că o să regret într-o bună zi. Să trăiesc din mila statului sau pe spinarea copiilor mei. Nu, nu pot accepta aproape nimic din toate astea.
Munţii de gunoaie care se înalţă cu fiecare zi pe trotuarele Parisului sunt mesajul clar că francezii preferă şi ei să iasă la pensie la 62 în loc de 64, cât vrea Macron să impună prin noua lege pe care o propune. Greve peste greve par să transmită acelaşi mesaj: reforma pensiilor nu va fi acceptată. Cei ce o contestă sunt susţinuţi, evident, de sindicate şi încurajaţi de pe margine de politicienii de extrema stângă ca şi de cei de extrema dreaptă, care propun chiar reducerea vârstei de pensionare la 60.
Ceea ce nu înţeleg – sau ignoră – oamenii este că întrebarea nu este dacă preferi să ieşi la pensie la 62 în loc de 64. Răspunsul ăsta e clar. Întrebarea este dacă îţi permiţi. Iar răspunsul la întrebarea asta e mai complex decât crede majoritatea.
Franţa este deja în top 3 cu cele mai reduse vârste de pensionare printre ţările bogate. Are şi printre cele mai ridicate speranţe de viaţă – şi deci de pensie. Bărbaţii petrec în medie 24 de ani iar femeile 27 ca pensionari. Costul pensiilor publice este de două ori mai mare în Franţa decât media OECD iar deficitul va creşte constant odată cu procesul accelerat de îmbătrânire a populaţiei.
Dacă luăm drept exemplu cazul unei femei care a muncit, să zicem, 40 de ani, a cotizat ea suficient de-a lungul carierei pentru a spera să acopere o pensie de 27 de ani? Invit pe oricine să încerce să rezolve acest exerciţiu de matematică. Discuţiile se pierd adesea în detalii şi noţiuni complexe de finanţe şi politici publice, când problema esenţială se poate reduce la o singură întrebare: vi se pare normal ca alţii să plătească pentru pensia dumneavoastră la care nu aţi cotizat destul? Şi cine ar trebui să fie acei alţii?
Unul dintre argumente va fi mereu că noi plătim pentru părinţii noştri şi copiii noştri vor plăti pentru noi, lucru adevărat în Franţa ca şi în România. Doar că pe vremea părinţilor noştri în Franţa erau 4 angajaţi la un pensionar, în zilele noastre nici măcar 2 (1.7 este cifra exactă la francezi, în România este cam 1.2). Când va veni vremea copiilor noştri, nu peste mult timp, fiecare angajat va trebui să plătească probabil (şi) pensia unui pensionar. Vi se pare realist? Posibil?
Următorul argument al fanilor pensionării devreme este că bugetul statului poate susţine un procent mai mare din sistemul de pensii. Asta înseamnă mai multe taxe şi Franţa are deja unul dintre cele mai ridicate niveluri de taxare din Europa. Sau poţi lăsa taxele relativ reduse dar creşte datoria publică, cum face România. Dar nici la asta Franţa nu stă bine deloc. Cine va plăti aceste datorii? Copilul nostru care va trebui să susţină, în acelaşi timp, şi un pensionar?
Raţiunea ar trebui, în mod normal, să învingă şi oamenii să înţeleagă că nu te poţi întinde mai mult decât ţi-e plapuma. Ce se va întâmpla, însă, este că la următoarele alegeri francezii – sau românii – îi vor vota probabil pe extremişti, fie ei de stânga sau de dreapta, doar pentru dreptul de a se pensiona la 62 sau a avea o pensie mai mare sau amândouă. După ei, potopul! Vor vota, în general, orice imbecil sau jigodie care le va promite o pensie mai mare, chiar cu riscul de a distruge democraţia şi viitorul propriilor copii. Va rezolva asta problema? Evident că nu, ba din contră, pensionarii vor realiza că vor trăi mai prost, ei şi copiii lor deopotrivă. Căci orice datorie ajunge, mai devreme sau mai târziu, la scadenţă.