Prima dată când am copiat a fost în anul întâi, la un test neprogramat, fără miză, după un laborator de nu-mai-ştiu-ce. Asistentul ne-a dat subiectul şi a ieşit din sală pe uşa din faţă. Când a revenit, pe uşa din spate, a surprins un singur student uitându-se într-un curs deschis pe bancă: eu eram ăla. Am fost dat afară, evident, dar nu înainte de a fi ironizat pentru cât de papagal fusesem, căci evident asistentului nu-i scăpase vânzoleala generalizată care a urmat revenirii sale în laborator. Cum ziceam, a fost prima dată – şi ultima.

În lumea de atunci a politehnicii, la începutul anilor 90, aş spune că cei care nu copiau la examene erau mai degrabă excepţii. Dac-ar fi să risc un procent aş spune că aproximativ 70-80% dintre colegii mei copiau, mulţi dintre ei la absolut toate examenele. Existau şi excepţii, evident. Câţiva chiar învăţau consistent (eu nu eram printre ei, în general îngrăşam porcul în ajun). Existau, deasemenea, câteva examene la care chiar nu se putea copia pentru că subiectele erau astfel făcute încât descurajau frauda. Şi existau şi câteva cazuri, vreo două-trei dar foarte celebre, în care profesorii erau nişte psihopaţi periculoşi care ţi-ar fi distrus cu plăcere viaţa chiar fără să aibă un motiv atât de întemeiat.

Situaţia s-a repetat oarecum 15 ani mai târziu, în timpul unui masterat în business, diferenţa fiind că numărul examenelor cu subiecte de sinteză, adeseori cu acces la materialele de curs, era mult mai mare iar “studenţii” erau deja manageri de succes, ceea ce impunea o atmosferă de încredere, nu întotdeauna meritată. Din jenă, lehamite sau indiferenţă trişorii au scăpat şi de aici nepedepsiţi.

Astea sunt experienţele mele directe. Aş putea să mai zic despre legendele bacalaureatului în liceele industriale ale oraşului meu dobrogean, despre lucrările de diplomă pasate din generaţie în generaţie, îmbunătăţite doar cu mici atenţii, despre absolvenţii de Bioterra care n-au trecut pe la facultate nici măcar ca să-şi ridice diplomele sau despre lucrările de doctorat rezolvate prin telefon cu universităţi de prin alte colţuri ale ţării. Aşa că văzând reacţiile de astăzi ale unor oameni din mediul universitar – şi nu numai – faţă de cele două cazuri discutate pe larg în ultimele zile, primul despre studenţii la drept care s-au aliat pentru a copia la un examen online iar al doilea despre experienţa unui profesor (suplinitor) de latină la o facultate de limbi străine, mai că mă umflă râsul, deşi situaţia ar fi mai degrabă de plâns decât de râs. Oamenii ăştia ori nu ştiu pe ce lume trăiesc ori ştiu, dar dau dovadă de o incredibilă ipocrizie. Ori, poate, o combinaţie de ambele – lumea noastră machiată cât să arate rezonabil, deşi cam vulgar, în care nimeni nu zgârmă prea tare dincolo de superficial pentru că dincolo de forme este hăul lipsei complete de fond. Ori mai rău.

Mulţi vor spune că mă forţez să văd ceva acolo unde nu e nimic de văzut. Şi totuşi, după ultimele alegeri, vreau să subliniez câteva lucruri pe care le-aş trece în categoria veştilor bune.

1. Au dispărut din parlament şi, practic, din viaţa politică a României câteva partide care se duc la fund cu tot cu fondatorii lor. Ele mai existau doar pentru a justifica sinecurile primite de la stat de diverşi politicieni în cel mai fericit caz irelevanţi (dar în general toxici). Dispar, deci, Partidul Puterii Umaniste-SL şi clica lui Voiculescu, Pro-România cu Ponta şi Tăriceanu, PMP-ul marinarului care naufragiază cu tot cu Tomac, EBa şi chiar Elena Udrea, dac-o mai fi prin partid. Ducă-se, nimeni n-o să le ducă dorul.
2. PNL a luat o palmă parţial meritată. Meritată, la modul general, pentru că partidul are prea multe nulităţi şi se pare că nu mai e în stare de mult să atragă sânge proaspăt, asta dacă nu-i consideraţi prospături pe Rareş Bogdan, un demagog din panoplia de liberali a lui Caragiale şi pe foştii pedelişti, cu dulapul lor plin de schelete din glorioasa epocă băsescu/eba/cocoş/udrea/videanu/etc. Parţial meritat pentru că guvernul Orban s-a descurcat onorabil pentru situaţia imposibilă în care a trebuit să guverneze. Cu un buget cît o piatră de moară, moştenit de la darnicii pesedişti şi cu pandemia covid lovind la greu veniturile statului şi nu numai, Orban a găsit resurse să finanţeze câteva proiecte mari de infrastructură, semn că sunt ceva economişti adevăraţi pe-acolo. Dar, în fine, teoretic vorbind aş putea să-i înţeleg pe cei cu standarde înalte, care se declară dezamăgiţi de performanţă. Dar să-i calci în picioare pe penelişti ca să justifici un vot pentru PSD sau AUR – serios? Alţii ar zice, simplu, GFY – dar pe blogul ăsta nu vorbim urât.
3. PSD-ul a câştigat, ceea ce nu poate fi o veste bună, evident. Nici o surpriză nu e, pentru că, pentru cine nu-şi aminteşte, PSD a câştigat toate alegerile parlamentare din ’90 încoace. Am zis că scriu de veşti bune, nu-i aşa? Îmi pierdusem ideea şi era cât pe ce să n-o mai găsesc, atît de mică e. Ce voiam să zic este că se vede încă o încercare timidă de reformare a celui mai mare partid din România. Data trecută când au încercat i-au înlocuit pe infractorii (oarecum) educaţi Năstase, Hrebenciuc şi Mitrea cu mult mai toxicii Nicolicea, Iordache şi Codrin Ştefănescu (e foarte greu să faci un top 3 din atât de mulţi!). Şi totuşi, în alegerile astea a apărut domnul Rafila, pe care l-am auzit vorbind rezonabil, încercând să-şi susţină ideile cu argumente, fără să încerce să înşele, să corupă şi să-şi prostească ascultătorii. Asta e o schimbare. Au reapărut şi alţii, poate nu tocmai inocenţi dar măcar civilizaţi, educaţi şi rezonabili (domnul Vasile Dâncu este unul dintre ei). Ştiu că e puţin pentru un partid atât de mare. Nu văd cum o să reziste domnul Rafila valului de zombi dar îi urez succes, căci România chiar are nevoie de un partid social-democrat civilizat şi modern. Presupunând că s-ar întâmpla asta mâine, mă îndoiesc că i-ar mai vota cineva, suporterii pesedişti ar porni a doua goană după aur, dar asta-i altă discuţie.
4. USR-Plus. Au crescut rezonabil, în ciuda imensului baraj mediatic din partea tuturor partidelor şi a tuturor instituţiilor de presă “sponsorizate”, semn că toţi văd în ei potenţialul de disruptori ai vieţii politice aşa cum o ştim. Tuturor le e frică de ei, ceea ce e bine. Se feresc de compromisuri, ceea ce le aduce eticheta de “aroganţi” – şi asta e bine. Au scoruri mari în zonele în care se nasc trendurile, ceea ce înseamnă că potenţialul e chiar mai mare decât rezultatele actuale.
5. AUR – Se pare că avem neo-legionari în parlament, ceea ce nu poate fi o veste bună. Biserica (sau mai degrabă o parte a ei) se bagă din ce în ce mai mult în politică, ceea ce nu a dus niciodată la ceva bun, nici pentru politică, nici pentru biserică. Dar, pe de altă parte, eu zic să avem încredere în capacitatea nemărginită a politicienilor români de a dezamăgi. Goldenii au public tânăr, m-aştept să fie şi nestatornic, în funcţie de modă. Niciodată nu știi unde te duce algoritmul.

Ne-am pus şi noi în rândul lumii, că doar nu era să treacă ditamai trendul global pe lângă noi şi să rămână nebăgat în seamă. Adevărul e că se simţea în parlament o lipsă acută de voci care să ne cânte toată ziua despre neam, tradiţie, biserică, familie şi ţara ca soarele sfânt de pe cer. Restul chestiilor, care-or mai fi ele, erau bine reprezentate, totul mergea perfect, un pic de patriotism şi-o rugăciune ne lipseau. Ei bine, s-a rezolvat, ne-am tras partid de extremă-dreapta în parlament, ceva ce n-am mai avut de la România Mare a lui CV Tudor, PPDanDiaconescul lui DD şi PUNRul lui Funar, demni urmaşi ai PCR-ului lui Ceauşescu sau legionarilor lui Corneliu Zelea Codreanu. Şi-au mai fost şi altele, că de patrioţi n-am dus lipsă niciodată, slavă Domnului, s-au ţinut de noi ca sărăcia. Dacă vă era dor să vedeţi iar voievozi în ii, călare pe cai albi, şi bănci prin parcuri vopsite-n tricolor, aveţi puţintică răbdare, sunt pe drum.

Noul partid intrat în parlament nu-şi trage seva, tradiţional, din demagogii noştri de sorginte nazistă sau, mai nou, doar securistă, ci, cum ziceam, dintr-un trend global care era păcat să nu fie speculat politic. O să auziţi peste tot poveştile despre oamenii nemulţumiţi, nedreptăţiţi şi rămaşi în urma globalismului sălbatic, despre politicienii corupţi, toţi-o-apă-şi-un-pământ, despre cât de tare a dezamăgit guvernul Orban care n-a fost în stare să anuleze aproape 30 de ani de pesedism, despre prigonirea sălbatică a creştinilor care n-au voie la biserică şi de homosexualii care-au reapărut brusc de peste tot ca să ne strice nouă familiile, deşi nu-i mai văzuse nimeni de la referendumul pentru un el şi-o ea.

Partidul ăsta, înfiinţat acum un an cu oameni apăruţi de nicăieri este, ca întreaga mişcare conservatoare globală, rezultatul previzibil al anilor de propagandă în social media. The real opposition is the media. And the way to deal with them is to flood the zone with shit. Asta a fost marea strategie câştigătoare a lui Steve Bannon, consultantul lui Trump şi promotorul “şcolilor de extremă dreapta”. Ai noştri au pus doar o ie şi-o eşarfă tricoloră peste melanjul toxic din miile de glumiţe, filmuleţe şi teorii conspiraţioniste despre UE, Merkel, Iohannis, invazia musulmană, statul paralel şi George Soros, peste deşănţata propagandă antivaccinistă şi covid-negaţionistă, peste ridicarea în slăvi a “noilor modele” Trump, Brexit, Lega, Putin şi probabil AfD-ul german. Plus susţinerea surprinzătoare (şi extrem de dezamăgitoare) a mişcărilor ultra conservatoare de către unele dintre cele mai titrate instituţii media din România, de exemplu Dilema Veche şi Caţavencii (situaţie care aduce puternic cu un alt obicei tradiţional pe la noi, acela de-a cânta cum îţi spune ăla de te plăteşte). Sunt convins că mai devreme sau mai târziu vor ieşi la iveală mecanismele patriotismului alimentat de casa de producţie Sputnik şi de ultra-conservatorii sponsorizaţi din bani dubioşi. Mesajul propagandei e simplu: eşti ca noi sau eşti neomarxist. De fapt, oamenii ar putea avea dreptate aici. Te uiţi la dreapta ta, nu mai e nimeni. Te uiţi în stânga, toţi ceilalţi. Deci tragi, normal, concluzia că toţi sunt stângişti. Poate mai puţin pesediştii cu care, veţi vedea, noii noştri patrioţi vor face casă bună. Căci, nu-i aşa?, extremele se atrag…

Ştirile de la 10 la 11 noaptea, pe Digi24. “Se va putea ţine pelerinajul de Sf. Dumitru?”, întreabă reporterul. Răspunde primul ministru, ca de obicei cam prea pe limba omului din popor: “Nu! Deci aicea… Sunt un om care respect biserica, care totdeuna am fost alături de proiectele bisericii, bisericilor în general… Sunt convins că şi-n biserica ortodoxă există înţelegere pentru această decizie a noastră.” Şi BOR răspunde, atât de aproape de limba omului de rând încât nici măcar domnul Bănescu, purtătorul de cuvânt, nu pare să înţeleagă pe deplin termenii folosiţi: “Aroganța, autarhismul decizional și solipsismul moral nu au onorat și nu vor onora niciodată pe nimeni”. Nu contează ce înseamnă, nu vă repeziţi, ca mine, la DEX, doar remarcaţi cât de mult se distanţează de aroganţa orbaniană. Şi apoi asta: “…gestul reprezintă un excesiv, superior dispreţ faţă de realitatea socială imediată”.

Semn că unii s-au prins imediat cum stă treaba cu realitatea socială imediată, ora de ştiri e împănată cu 30 de minute de reclame, majoritatea la maxbet, unibet, superbet şi alte site-uri care pariază că BOR, cu moaştele de partea lui, va învinge în disputa cu guvernul. Şi că mulţi vor pupa sfios racla, cu gândul la numerele norocoase. Măcar dacă preacuvioşii pelerini s-ar ruga un pic şi de sănătate, că s-ar putea să fie mare nevoie de ceva minuni.

Domnul Didier Pittet este profesor universitar, imunolog, epidemiolog şi infecţiolog – presupunând că astea sunt traducerile corecte în română ale specializărilor sale. Domnul doctor lucrează la Spitalul Universitar din Geneva şi, de când cu coronavirusul, a devenit, involuntar, erou şi celebru. Fiind în fiecare zi în prima linie a luptei împotriva pandemiei, binevoieşte să-şi facă timp, în multe seri, pentru a da interviuri pe posturile tv romande în care explică, face educaţie, dă sfaturi, luptă împotriva informaţiilor false din mass-media. M-am obişnuit deja, în ultimele săptămâni, cu zâmbetul său degajat, care inspiră încredere, şi cu figura sa de om serios dar totodată bonom, de aerul său permanent un pic obosit, ştim toţi de ce. Continue reading →

Simţindu-mă acum câteva seri la fel de secat (de energie) ca turcii vampirizaţi din film, m-am uitat la Dracula Untold, cred că primul meu film cu celebrul (nostru?) personaj. Nu stau să vă dau detalii şi nici nu vă încurajez să-l vedeţi, că n-aveţi ce vedea. În fine, este povestea americanizată şi vampirizată a prinţului transilvănean Vlad the Impaler, care se transformă în vampir din patriotism şi de draci ce-avea pe el că nu-i dovedea pe turci. O prostioară la care am remarcat, totuşi, un aspect interesant. Deşi filmul abundă de nume româneşti de persoane şi locuri, nu se menţionează nici măcar din greşeală România, român sau românesc. Există doar Transilvania – locul unde Vlad Ţepeş alias Vlad the Impaler alias Dracula s-a născut, a trăit, a domnit şi a dat pe gât primul shot sanguin. Tot prin Transilvania trebuie să-şi facă veacul şi azi, că vampirii ăştia, toată lumea ştie, sunt nemuritori. Continue reading →

Pe site-ul de campanie al domnului Mircea Diaconu toate viziunile politice ale domniei sale încep cu “N-am linişte până când nu… “. Până când nu rezolvă problemele din justiţie, sănătate, economie, securitate sau educaţie. C-aşa e el ca om. Dacă vede că ceva nu funcţionează, se implică.

Mesajul e închegat, nimic de zis. Construit pentru urechile celor din bazinul electoral în care se scaldă psd-ul cu alde Tăriceanu, e totuşi suficient de abil încât să încerce să-i momească sau măcar să evite să-i scoată din sărite pe cei ce au alte opţiuni. Domnul Diaconu are un discurs bine scris (pentru publicul ţintă), care a fost croit pe aşteptările unei mari mase aparent pestriţe dar cu multe lucruri în comun. N-are consilieri israelieni, dar a învăţat ceva din discursul lui Dinică, în Filantropica, ăla cu “mâna întinsă care trebuie să spună o poveste”. Continue reading →

Ia să vedem noi ce epitete am cules dintr-un singur articol de presă care analizează decizia USR de a nu intra la guvernare împreună cu PNL:

Zmeu, moftangiu, partid vaffanculo, oţărâre iresponsabilă, deşteptul de Barna, consultanţii fără minte, minţi calamitrate, copil care se pune în cur la mall, penibilă desprindere de realitate, se faultează singur, măi Barna!, prostiile spuse de Dan Barna, zmeul ăsta de opoziţie, măi candidatule!, cum poţi fi atât de cinic, ai murit politic, a mai rămas ceva sănătos la cap în USR?. 

Continue reading →

Deci ăla de era vicepreşedintele asociaţiei de croitorie care primea finanţarea pe bani europeni era şi asociat în firma care a furnizat materii prime asociaţiei. Şi anume umeraşe. Fraudă clară! Doamna jurnalistă de la Rise trece în revistă cu mare grijă toate celelalte contracte ale asociaţiei respective însă ratează să ne comunice fix esenţialul, valoarea infamei achiziţii de umeraşe. Aflăm totuşi că cel mai important contract al asociaţiei a fost pentru 600 de cămăşi. Cât o mai fi un umeraş în ziua de azi, că încerc să-mi dau seama cu cât a fost fraudat cetăţeanul european?

Rezolvat!