Organizaţiile non-guvernamentale care s-au luptat, ani de zile, pentru a proteja mediul înconjurător şi moştenirea culturală a zonei au avut de-a face nu numai cu RMGC, o companie care s-a dovedit capabilă de orice pentru a stoarce aurul acela din munte. Ar fi fost suficient de greu şi doar împotriva companiei şi a reprezentanţilor ei. Dar La Roşia Montană ONG-urile s-au înfruntat în egală măsură cu fiecare guvern al României de până în 2015 şi cu majoritatea marilor trusturi de presă, nu mereu aceleaşi dar aproape toate răspândind propagandă şi minciuni. Ar fi păcat să-i uităm pe Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc sau Victor Ponta, ale căror guverne au încercat să dea drumul exploatării. Sau pe Traian Băsescu, un alt mare suporter al mineritului cu cianuri. Toate cele trei mari partide ale vremii, PDL, PSD şi PNL au fost gata să transforme zona într-o groapă toxică pentru bani care mai mult ca sigur au susţinut campanii, candidaturi şi persoane. Ar merita şi o investigaţie jurnalistică în arhivele marilor trusturi de presă, pentru a vedea cine a intoxicat opinia publică cu minciunile corporaţiei, dar probabil că n-ar avea niciun efect, de obicei obrazul gros tot gros rămâne. Mulţi ar trebui să facă puşcărie pentru ce s-a întâmplat şi pentru ce s-ar fi putut întâmpla dac-am fi pierdut – angajaţi ai multinaţionalei, politicieni, ziarişti. Dar sunt convins că nimeni nu va păţi nimic.

E cu atât mai scandalos, în toată ciorba asta toxică de aproape două decenii, să fii astăzi şeful PSD – partidul cu multe bube-n cap, la fel de multe ca PDL-ul ascuns printre fustele marilor urmaşi ai Brătienilor – şi să-l găseşti drept vinovat pe Dacian Cioloş şi guvernul lui de tehnocraţi care-a stat un an la cârma ţării. Asta în condiţiile în care procesul României cu RMGC a început pe timpul lui Ponta, câteva luni înainte ca Cioloş să fie investit. Mai mult, guvernul Cioloş a fost cel care a angajat echipa care a câştigat procesul şi tot el este cel care a propus ca Roşia Montană să fie inclusă în patrimoniul UNESCO. Ideea referendumului privind exploatarea, fluturată pe la începutul acestei săptămâni de acelaşi domn Ciolacu, mă face să cred că PSD-ul era din nou gata să colaboreze cu firma canadiană, negociind o “salvare” a situaţiei prin începerea extracţiei de aur la Roşia Montana.

Şi ca să revin la Cioloş, USR şi Reper, vinovaţii de serviciu pentru nereuşitele de decenii ale marilor partide post-decembriste, ultimele declaraţii ale domnului Drulă fac dovada felului în care aceşti oameni “noi” nu înţeleg nimic din politica dâmboviţeană tradiţională. Pentru că numai un neavenit îşi poate imagina că o manipulare a bursei, oricât de inteligent orchestrată, poate egala vreodată aurul curat al sfintei şpăgi.

Ieri după-amiază m-am intersectat în oraş cu primarul din Bienne. Am fost atât de surprins să-l văd în staţie, aşteptând troleibuzul, încât probabil că l-am scrutat cu privirea mai mult decât s-ar fi cuvenit. Rezultatul a fost că domnul primar mi-a zâmbit şi m-a salutat politicos. Evident că nu ne cunoaştem şi, cum nu mai candidează la următoarele alegeri, nici nu s-a ales cu ceva din schimbul de politeţuri. Doar, pur şi simplu, ăsta e omul.

La noi, am revăzut-o pe doamna Firea la Digi. Scandalul cu azilele groazei pare s-o fi afectat peste măsură, căci mi s-a părut mult schimbată. Cu buza de sus cumva imobilă şi ridicată spre nări, incapabilă să-i mai acopere dinţii, cu pomeţii umflaţi şi întinşi, părea să se lupte poate nu chiar cu o semi-pareză, dar pe-acolo. Iniţial am crezut că e aia fostă a lui Năstase, am uitat cum o cheamă, dar am recunoscut-o după voce, încă aceeaşi de pe vremuri. Totuşi, direcţia aia pare să fie, spre cum arată fosta lui Ilie. Vrea cineva să pună pariu?

Ca să mă opresc, totuşi, din această nedemnă discuţie despre cum a fost afectată fizic Gabriela Firea de momentele tumultoase din viaţa ei politică, voi vorbi despre exemplul modest pe care primarul din Bienne l-ar putea oferi politicienilor de pe la noi şi nu numai. Dacă domna Firea nu avea maşină cu şofer ar fi evitat scandalul cu azilele. Cine să-şi imagineze că un şofer care stă toată ziua sprijinit în duster, în faţa primăriei, mai are timp să gestioneze şi un thriller de mare succes în Voluntari. Dacă mergea la primărie cu maxi-taxi n-avea probleme – şi se saluta şi cu lumea mişto din staţie.

Chiar şi doar maşina, fără şofer, poate să-ţi cauzeze, dovadă felul în care a tăbărât DNA-ul pe săracul penelist Iulian Dumitrescu pentru un amărât de Bentley (el) şi un de-prost-gust Lamborghini Urus (nevastă-sa). Bine, aici aş putea să înţeleg căci nu mi-e clar la ce ţi-ar folosi j-de milioanele de euroi dacă nu-ţi arăţi urusul în văzul lumii, să crape alea de la salon.

Întâmplător, primarul din Bienne chiar aduce un pic la faţă cu Nicuşor Dan al Bucureştiului, care astă vară îmi aduc aminte că a fost îngropat în comentarii sarcastice în toată mass media după ce a fost surprins stând la plajă cu curul direct pe nisip – fără şezlong, cocteil cu umbreluţă şi lamborghiniul parcat în fundal. Cum să-ţi doreşti un al doilea mandat cu obiceiuri atât de lipsite de clasă? Şi de ce?

1. De ce e grâul ucrainean ieftin.

Pentru un mic fermier ucrainean, să-i spunem Georgiy, vremea secerişului trebuie să fi fost grea anul ăsta. Mulţi băieţi tineri de prin sate sunt pe front, mulţi alţii s-au prăpădit sub bombe. Nimeni nu vrea să-i ia grâul pentru că se vinde greu, nu-l poţi exporta şi nu ai unde să-l ţii, căci ruşii blochează şi bombardează Odesa şi marile ei silozuri iar vapoarele nu pot pleca. Producţia a fost bună, dar preţurile au scăzut enorm şi singurii intermediari care cumpără sunt speculanţi care oferă preţuri din ce în ce mai mici. Georgiy abia dacă are din ce să trăiască şi niciodată nu a fost mai sărac.

 2. De ce e grâul ieftin peste tot în lume.

Şi ruşii au avut noroc de producţii record în 2022 şi 2023, în plus sancţiunile la care sunt supuşi datorită agresiunii împotriva Ucrainei le-au limitat opţiunile de export. Economia rusă are nevoie acută de valută, războiul este foarte scump, deci cerealele sunt oferite la orice preţ, doar să le cumpere cineva. Cotaţiile grâului s-au prăbuşit peste tot în lume, mai ales că şi alte regiuni au avut recolte bune anul ăsta.

 3. De ce e grâul ieftin în România.

Păi, în primul rând, pentru că grâul e semnificativ mai ieftin peste tot în lume, din motivele expuse mai sus. În 2024 sunt prognozate noi producţii record în Rusia, Canada şi Australia, ceea ce pune şi mai mare presiune pe preţ. România e parte a comerţului global, vinde grâu la export dar la fel de bine poate şi importa fără restricţii, din UE sau de oriunde altundeva (mai puţin Rusia, dar nici măcar aici nu e sigur că aranjamente frauduloase, care să încalce sancţiunile, n-ar fi posibile).

 4. Gheorghe este în dificultate

Pentru un mic fermier român, să-i spunem Gheorghe, vremea secerişului trebuie să fi fost grea anul ăsta. Băieţii tineri din sat au plecat de mult prin Italia sau Spania, iar din cei rămaşi mulţi nu prea se omoară cu munca. Noroc cu tractorul cel nou care face cea mai mare parte a campaniei, aşa că se descurcă aproape singur. Ar putea mult mai mult, dar Gheorghe nu are atâta pământ cât poate lucra modernul utilaj. Nu se poate compara cu vecinul, de exemplu, care lucrează 1500 de hectare. În 2022, Gheorghe a avut o producţie frumoasă, putea să facă bani buni, dar s-a luat după alţii şi a ţinut marfa în hambar, sperând ca războiul din Ucraina să crească preţurile şi el să vândă mai bine. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa şi speculaţia nu a mers. Preţurile s-au dus la vale, dar costurile din toamnă au crescut. Gheorghe e îngrijorat că nu o să aibă bani să-şi plătească leasingul la tractor.

 5. Intermediarii

Georgiy i-a vândut, până la urmă, unui intermediar cu relaţii prin străinătate, să-i spunem Kostyantyn, care vinde în principal în România. Clientul lui, să-i spunem Costel, cumpără grâu ucrainean pe care îl vinde mai departe către fermele de animale din toată ţara. Ălora nu le pasă şi nu verifică ce fel de grâu cumpără ori dacă e făcut în România, în Ucraina sau pe Lună, doar preţul pe kilogram contează. Când pot – şi pot destul de des – Kostyantyn şi Costel declară mai puţin în acte şi vând volumul rezultat din evaziune la negru, pentru că amatori de chilipiruri sunt peste tot, marfă să fie, şi e păcat să plăteşti TVA aiurea. Ca să le fie mai uşor, folosesc numai transportatori români, care se descurcă mai bine prin vămi şi ajung mai repede la descărcare. În timpul ăsta, camioanele ucrainene aşteaptă şi câte o săptămână prin vămile româneşti, la Siret, Isaccea, sau în port la Constanţa.

 6. Gheorghe versus Georgiy

Gheorghe a aflat recent de pe facebook, de la Costel, fostul lui coleg de şcoală primară care s-a descurcat atât de bine în viaţă că îşi permite bemveuri şi vacanţe la Ibiţa, că sursa problemelor sale e Georgiy, ţăranul ăla de ucrainean care e chitit să-l bage în faliment şi complotează cu caracatiţa UE ca să-l elimine de pe piaţă şi să-i ia pământul, casa şi tractorul. Lucrurile nu mai pot continua aşa. Gheorghe e revoltat şi furios.

Şi totuşi, o întrebare rămâne. De ce un fermier dintr-o ţară a Uniunii Europene care primeşte o subvenţie de aproximativ 100 de euro pe hectar şi o reducere de aproximativ 20% din preţul motorinei, plus alte avantaje competitive, care îşi poate vinde producţia liber, fără restricţii şi la adăpost de speculatori veroşi, care nu foloseşte la fel de multe chimicale (scumpe) şi care a investit cu fonduri europene în tehnologii care-i permit să-şi reducă costurile şi să fie eficient, nu-i poate face faţă lui Georgiy, fermierul fără niciun ajutor care, în plus faţă de lucrările agricole anuale, trebuie să plivească şi minele antipersonal plantate de ruşi în ogor? Încă o întrebare: De ce trebuie ca mereu alţii să-i plătească lui Gheorghe diferenţa?

Deşi are o gramadă de timp şi se plictiseşte de moarte în tractorul lui oprit de-o săptămână pe banda întâi, la Afumaţi, Gheorghe nu se gândeşte la asta…

Domnul Ciolacu, probabil viitorul nostru prim ministru, vrea să interzică făina de greieri. Numai ce-am văzut un episod din Las Fierbinţi şi am dat pe ştirile de la Digi, unde am aflat despre această mare prioritate politică a PSD. Acum câteva luni George Simion, un alt mare nutriţionist român, propunea o lege prin care să fie interzis consumul de insecte. Ca să rămânem un pic în atmosfera din Las Fierbinţi (am ieşit vreodată de-adevăratelea?), e faza clasică în care Ardiles preia şmechereşte o combinaţie prost începută de Giani. Rezultatul e acelaşi, mulţi vor fi (din nou) fraieriţi. Culmea este că într-o ţară în care se mănâncă (tradiţional) rahat cu polonicul în fiecare zi – deşi toată lumea ştie că nu e sănătos – lumea e îngrijorată că o să ne oblige UE să mâncăm greieri. Rahatul este infinit mai plin de e-uri!

Doar câteva minute mai tărziu, ştirile Digi continuă în atmosfera Las Fierbinţiului. Într-un sondaj comandat de PNL, 60% dintre bucureşteni sunt nemulţumiţi de cum arată Bucureştiul. Dar ce să vezi, soluţia pare să fie (tot) madam Gabriela Firea!!! Cum ar veni, pleci din sudul Bucureştiului şi vrei musai să ajungi la Ploieşti, constaţi după vreo două ore că eşti abia în Otopeni, te enervezi şi faci cale întoarsă spre Voluntari, ca să scurtezi. Bravo, Pătrăţel!

Dacă alternativa (!!!) Firea vi se pare revoltătoare iată încă una, mult mai descurajantă: pe locul doi în sondaje s-ar situa Rareş Bogdan. Într-un partid în care cu greu mai găseşti o persoană care să fie cât de cât onorabilă, nu mai zic inteligentă, educată, pregătită şi motivată să servească binele public, cel mai găunos, papagal şi ridicol personaj, cel mai caragialesc politician penelist e favorit pentru primărie. Chestia asta o să fie mai dificilă decât celebra dilemă Iliescu versus Vadim. Bine dracului că n-o să fiu în Bucureşti pentru vot. Mai suportaţi încă una? Simion e pe trei…

Ca s-o spun din capul locului, mi-ar plăcea să ies la pensie la 62. De fapt, mi-ar plăcea să pot ieşi la pensie la 60 sau chiar la 58, cum a ieşit tata. Probabil că nu va fi posibil. De fapt ar putea fi, dar asta ar însemna să fac compromisuri pe care nu sunt convins că vreau să le fac. Să nu mai visez la mare lucru, să-mi reduc standardul de viaţă la ceva ce nu mai e chiar viaţa mea, poate să mă mut undeva unde e suficient de ieftin, probabil să trăiesc cu stresul că nu mi-am calculat bine resursele şi că o să regret într-o bună zi. Să trăiesc din mila statului sau pe spinarea copiilor mei. Nu, nu pot accepta aproape nimic din toate astea.

Munţii de gunoaie care se înalţă cu fiecare zi pe trotuarele Parisului sunt mesajul clar că francezii preferă şi ei să iasă la pensie la 62 în loc de 64, cât vrea Macron să impună prin noua lege pe care o propune. Greve peste greve par să transmită acelaşi mesaj: reforma pensiilor nu va fi acceptată. Cei ce o contestă sunt susţinuţi, evident, de sindicate şi încurajaţi de pe margine de politicienii de extrema stângă ca şi de cei de extrema dreaptă, care propun chiar reducerea vârstei de pensionare la 60.

Ceea ce nu înţeleg – sau ignoră – oamenii este că întrebarea nu este dacă preferi să ieşi la pensie la 62 în loc de 64. Răspunsul ăsta e clar. Întrebarea este dacă îţi permiţi. Iar răspunsul la întrebarea asta e mai complex decât crede majoritatea.

Franţa este deja în top 3 cu cele mai reduse vârste de pensionare printre ţările bogate. Are şi printre cele mai ridicate speranţe de viaţă – şi deci de pensie. Bărbaţii petrec în medie 24 de ani iar femeile 27 ca pensionari. Costul pensiilor publice este de două ori mai mare în Franţa decât media OECD iar deficitul va creşte constant odată cu procesul accelerat de îmbătrânire a populaţiei.

Dacă luăm drept exemplu cazul unei femei care a muncit, să zicem, 40 de ani, a cotizat ea suficient de-a lungul carierei pentru a spera să acopere o pensie de 27 de ani? Invit pe oricine să încerce să rezolve acest exerciţiu de matematică. Discuţiile se pierd adesea în detalii şi noţiuni complexe de finanţe şi politici publice, când problema esenţială se poate reduce la o singură întrebare: vi se pare normal ca alţii să plătească pentru pensia dumneavoastră la care nu aţi cotizat destul? Şi cine ar trebui să fie acei alţii?

Unul dintre argumente va fi mereu că noi plătim pentru părinţii noştri şi copiii noştri vor plăti pentru noi, lucru adevărat în Franţa ca şi în România. Doar că pe vremea părinţilor noştri în Franţa erau 4 angajaţi la un pensionar, în zilele noastre nici măcar 2 (1.7 este cifra exactă la francezi, în România este cam 1.2). Când va veni vremea copiilor noştri, nu peste mult timp, fiecare angajat va trebui să plătească probabil (şi) pensia unui pensionar. Vi se pare realist? Posibil?

Următorul argument al fanilor pensionării devreme este că bugetul statului poate susţine un procent mai mare din sistemul de pensii. Asta înseamnă mai multe taxe şi Franţa are deja unul dintre cele mai ridicate niveluri de taxare din Europa. Sau poţi lăsa taxele relativ reduse dar creşte datoria publică, cum face România. Dar nici la asta Franţa nu stă bine deloc. Cine va plăti aceste datorii? Copilul nostru care va trebui să susţină, în acelaşi timp, şi un pensionar?

Raţiunea ar trebui, în mod normal, să învingă şi oamenii să înţeleagă că nu te poţi întinde mai mult decât ţi-e plapuma. Ce se va întâmpla, însă, este că la următoarele alegeri francezii – sau românii – îi vor vota probabil pe extremişti, fie ei de stânga sau de dreapta, doar pentru dreptul de a se pensiona la 62 sau a avea o pensie mai mare sau amândouă. După ei, potopul! Vor vota, în general, orice imbecil sau jigodie care le va promite o pensie mai mare, chiar cu riscul de a distruge democraţia şi viitorul propriilor copii. Va rezolva asta problema? Evident că nu, ba din contră, pensionarii vor realiza că vor trăi mai prost, ei şi copiii lor deopotrivă. Căci orice datorie ajunge, mai devreme sau mai târziu, la scadenţă.

“Giganţii petrolieri încep bătălia împotriva taxării profiturilor excepţionale în statele membre UE” titra o ştire de azi dimineaţă. Pe la televiziunile noastre, diverşi analişti îşi exprimau îngrijorarea faţă de corectitudinea şi oportunitatea deciziei guvernului român de a impozita aceste profituri suplimentare cu 60%. Principalele argumente aduse împotriva recomandării făcute de UE către statele membre se refereau la inpredictibilitatea măsurii – ceea ce de obicei este considerat antieconomic, agravarea dificultăţilor de furnizare de energie şi afectarea investiţiilor de care zona are nevoie, fiind des invocate cele în energia verde precum şi noile dezvoltări în extracţia de petrol şi gaze naturale, de exemplu cele din Marea Neagră.

Să le luăm pe rând, ca să vedem dacă “giganţii” au dreptate să protesteze. Criza asta a fost, în principal, fabricată de ruşi, care au profitat de presiunea inflaţionistă post-covid şi au manipulat preţurile globale prin limitarea producţiei – evidend în deplină înţelegere cu ţările OPEC. Mai mult, după începerea războiului ruşii au folosit petrolul şi gazele ca mijloc de presiune pentru a stopa ajutorul european pentru Ucraina şi efortul lor de a se apăra împotriva agresorului. Preţurile au luat-o razna, lucru de care au profitat nu numai ruşii, ci toţi actorii din pieţele de energie, companii din Orientul Mijlociu şi europene deopotrivă. Profiturile au explodat, dar pe seama consumatorilor şi a celorlalte domenii economice. Deci toată lumea din energie profită fără prea mari mustrări de conştiinţă de creşterea preţurilor, un lucru care în alte domenii ar fi catalogat drept speculă. Credeţi că la sfârşitul lui 2021, când marile companii şi-au stabilit obiectivele pentru 2022, a prevăzut cineva această profitabilitate căzută din cer? Nu, evident! Şi atunci, este impredictibilitatea măsurii de suprataxare atât de nerezonabilă?

Argumentul privind afectarea furnizării de energie nu stă în picioare. Reglementarea nu limitează preţul tranzacţiilor (ceea ce ar duce la penurie, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu benzina în Ungaria sau cu aproape orice pe vremea lui Ceauşescu). Firmele sunt libere să vândă la preţurile pieţei, doar că dacă fac un profit exagerat trebuie să plătească taxe suplimentare. Să nu uităm că datorită preţurilor speculative guvernele cheltuie suplimentar pentru a subvenţiona consumatorii vulnerabili, fie ei cetăţeni sau companii. Dacă statul plăteşte bani pe care nu-i bugetase, de ce nu ar taxa suplimentar profituri pe care firmele nu le bugetaseră? Altfel spus, de ce ar trebui să plătim toţi, din impozite şi taxe, pentru a compensa efectele negative generate de câştigurile exagerate şi oportuniste ale câtorva companii?

Şi ajungem la investiţii. Încă o dată, pentru cei care nu ştiu cum funcţionează marile companii, bugetele din 2022, finalizate la sfârşitul anului trecut, erau, probabil, foarte clare în ce priveşte investiţiile pe anul curent sau chiar pentru anii care vin. Ele se bazau pe resurse deja existente şi pe veniturile şi cheltuielile estimate, lucruri care nu s-au schimbat prin decizia statului de a supraimpozita. Faţă de acele planuri, companiile au câştigat mult mai mult. De obicei, mai ales la companii publice listate pe bursă, aceste profituri sunt distribuite ca dividende către acţionari, nicidecum direcţionate ad-hoc în investiţii neplanificate. În felul ăsta preţul acţiunilor creşte şi la fel şi primele marilor boşi. Guvernul, în cazul de faţă şi dată fiind situaţia, a fost chiar generos: la media de profit a ultimilor ani a adăugat 20% – totul taxat normal – şi abia surplusul urmează să fie supraimpozitat (sper că toată lumea înţelege că profitul suplimentar nu e confiscat, doar taxat mai mult decât de obicei).

Ceea ce ar putea statul să facă, eventual, ar fi să accepte o derogare de la suprataxare pentru profiturile reinvestite – cu specificarea clară a domeniilor unde se poate investi (de exemplu, energie verde sau extracţia de gaze din Marea Neagră). Ceea ce putem face noi este să înţelegem corect care sunt diferenţele între interes economic, progres, bună guvernare şi pură lăcomie corporatistă care nu ajută la nimic altceva decât să umple buzunarele unei mici elite economice. Şi, evident în cazul Rusiei, să cumpere noi rachete şi drone care să fie trimise peste oraşele Ucrainei.

V-aţi gândit vreodată ce aţi putea să faceţi dacă aţi avea 109 milioane de follower-i pe twitter? Sau poate întrebarea mai corectă este ce aţi putea să faceţi cu 109 milioane de follower-i? Sau din 109 milioane de follower-i? Whatever…

Aţi putea, de exemplu, să le sugeraţi că o criptomonedă, bitcoin de exemplu, e o idee investiţională excepţională. Fanii voştri s-ar înghesui să cumpere, ridicând spectaculos valoarea acelei criptomonede. Asta ar putea însemna un profit fabulos dacă aţi fi apucat să cumpăraţi când preţul era mic – ceea ce aţi făcut, evident, că doar sunteţi un geniu în lumea afacerilor! Ba mai mult, aţi putea repeta povestea de fiecare dată când aţi simţi nevoia de nişte sute de milioane în plus, urmăritorii nu v-ar dezamăgi niciodată. Nimeni nu s-ar simţi luat de prost.

Sau aţi putea să-i convingeţi să investească în acţiunile unei anume companii, Tesla de exemplu. V-ar crede, normal, şi şi-ar investi banii de pensie, umflând valoarea companiei până la valori ameţitoare, cât următorii 10 mari producători auto la un loc, deşi rivalii ăştia fac, să zicem, cam de 80 de ori mai multe maşini într-un an. Dacă acţiunile ar scădea inoportun aţi putea să sugeraţi, tot pe twitter, că ar putea urma o vânzare foarte profitabilă. Urmăritorii, decişi să vă propulseze ca cel mai bogat om al planetei, s-ar înghesui din nou să cumpere – probabil că la momentul ăsta v-aţi gândi bă ce fraieri sunt ăştia, am glumit, băi, papagalilor! Dacă n-ar fi fost glumă ar fi fost ilegal, deci clar a fost glumă! În fine, între noi fie vorba, credeţi că investitorii urmăritori vor apuca vreodată să vadă vreun beneficiu de pe urma acţiunii Tesla, ţinând cont că azi e cam la jumătate din valoarea de acum un an? Aaa… poate o să crească, mai ales dacă cineva, nu spun cine, o să mai inventeze o poveste nouă pe Twitter.

Dar dacă v-aţi gândi să faceţi afaceri cu NASA? Cu rachete, cu sateliţi, cu planuri de mutare pe Marte. Păi, să zicem, aţi putea lua tehnologia pe care a inventat-o NASA acum zeci de ani, aţi vopsi un pic racheta, i-aţi instala un sistem electronic de ghidare de pe o tesla model 3 şi i-aţi oferi statului american servicii de taxi galactic, la un lucrativ preţ în dolari pe km. Aţi putea profita de client şi aţi instala, că tot aveaţi drum încolo, nişte sateliţi care să dea internet la tot cartierul – doar că nimeni din cartier nu şi-ar permite abonamentul. Dacă tot nu aţi avea clienţi doar nu o să daţi faliment, aţi putea oferi serviciul ălora care chiar au de ales: ori plătesc, ori mor. Cum ar fi ucrainenii, iranienii şi alţi amărâţi în război. Toată lumea ar strânge bani din donaţii ca să plătească abonamentul, dar evident că doar armata ucraineană nu ar putea să susţină singură ditamai reţeaua de sateliţi de jur împrejurul globului. Ar exista şi aici o soluţie. Le-aţi stinge ălora un pic lumina, în glumă, şi aţi putea cere statului american să plătească diferenţa, că doar ce altă afacere e mai genială decât aia cu statul?

Dar nimic nu merită mai mult efort decât libertatea presei şi a cuvântului. Păsărica albastră a twitter-ului trebuia eliberată cu orice preţ. În fine, preţul a fost cam piperat, se putea şi mai ieftin, dar manevrele n-au ieşit, c-aveau şi ăia avocaţi şmecheri. Se rezolvă, căci follower-ii ce altă treabă să aibă decât să cumpere acţiuni? Se poate recupera suma şi din costurile de operare, că oricum sunt prea mulţi angajaţi, o bună parte trebuie să plece, mai ales ăia care-şi petrec ziua blocând clienţi şi privându-i de dreptul lor la cuvânt liber. Rasişti, terorişti, propagandişti, conspiraţionişti, complotişti, putinişti, comunişti, anarhişti, antivaccinişti, jihadişti şi aurişti, Trump şi Kanye West, toţi speră că vor căpăta liber la cuvântul neîngrădit, ceea ce chiar s-ar putea să se întâmple, oricare ar fi consecinţele pentru lumea în care trăim. Păsărica a fost eliberată. Nu o să dureze mult până când vom realiza cât găinaţ poate să arunce peste noi.

“There is no problem so bad you can’t make it worse.”

Chris Hadfield, Astronaut

Deşi era o opţiune complet exclusă săptămâna trecută, peneliştii zic că de data asta vor negocia şi cu PSD şi cu USR, o flexibilizare care va crăcăna partidul într-un şpagat pe care nici Van Damme nu şi l-ar permite. Totul în speranţa că pesediştii vor fi suficient de rezonabili încât să ceară orice, numai să-l accepte pe Cîţu premier. Pentru binele ţării şi mersul înainte al reformelor, evident.

Pesediştii par să nu se fi decis încă, deşi se arată şi ei flexibili şi îngrijoraţi pentru soarta ţării, dispuşi să negocieze o intrare în guvern. Spun c-ar fi îndreptăţiţi să ceară poziţia de prim-ministru (ceea ce e, de fapt, discutabil) dar toată teoria e doar ca să-şi arate muşchii. În realitate, nu cer şi probabil nici nu vor să numească ei primul ministru, e clar că li se pare mai productiv să bage beţe-n roate de pe margine, în timp ce-şi clamează responsabilitatea. Au demarat acelaşi joc pe care l-au făcut cu Ciucă: se-arată dispuşi să susţină, peneliştii prind încredere şi-i taie de pe listă pe userişti, oricum asta sperau, timpul trece, negocierile intră încet, încet în impas şi, într-un final, se trezesc complet la mâna pesedeului, moment în care domnul Ciolacu poate decide să ceară ce vrea el sau să-i lase, încă o dată, să se facă iremediabil de rahat – presupunând c-ar exista un nivel chiar mai înalt de îndopare cu rahat decât cel deja atins de oamenii lui Cîţu. Marii strategi ai PNL, care evident se cred mult mai inteligenţi, sunt pe cale să intre din nou în aceeaşi capcană.

USR-ştii tot insistă pe coaliţia fără Cîţu, deşi asta nu a fost şi nu este o opţiune pentru actuala conducere PNL-istă. Oamenii lui Cîţu şi pesediştii, deşi nu vorbesc şi nu negociază între ei, au venit la unison cu ideea că fosta coaliţie nu mai are majoritate, o teorie cu care speră ei să întărească ideea cooperării PNL-PSD, în timp ce dau vina pe Orban şi pe oamenii lui. Sigur, cei care se opun fostei coaliţii sunt din tabăra lui Cîţu, nu din cea a lui Orban, dar logica a devenit o chestie neimportantă astăzi în găştile politice. E suficient să dai din gură.

Important este ce vrea domnul preşedinte. Aparent l-ar vrea pe domnul Ciucă, deşi sunt convins că n-ar mai fi o opţiune atât de atrăgătoare dac-ar veni la pachet cu USR-ul în guvern, un partid care pare să i se pună pe ficat în ultima vreme. Dar domnul preşedinte e din Sibiu, oraşul pateului Scandia, deci trebuie să aibă ficatul destul de rezistent. Ceea ce înseamnă şi că, la o adică, domnul Iohannis i-ar putea lăsa pe toţi în offsaid şi ar putea decide să dizolve parlamentul, ceea ce ar adăuga şi o hotărâre în sfârşit imparţială în panoplia deciziior sale neinspirate din ultima vreme.

Era cât pe ce să uit de AUR. Pe ei pare să nu-i bage nimeni în seamă. Sunt convins că sunt un pic îngrijoraţi. Dacă lucrurile vor continua aşa mâine-poimâine vor fi ei cei nevoiţi să negocieze formarea majorităţii. Imaginaţi-vi-i în postura imposibilă de a alege între Şoşoacă şi ăla de umblă tot timpul în urma mobilului, habar n-am cum îl cheamă… Păi ce credeaţi? O epidemie nu vine niciodată singură…

Să zicem că Florel e taximetrist. Te îmbie să te urci la el în taxiu şi la început zici că-i OK, clar pute mai puţin ca la ăla cu care-ai mers ieri. Parcă şi manelele au câteva versuri în engleză. Îţi aminteşte, cu aerul lui de fanfaron arogant, că are cele mai multe like-uri şi-l are la mână pe dispecerul-robot. Odată pornit la drum, cu destinaţia chipurile clară, cu aparatul de taxare funcţionând, constaţi că Florel schimbă traseul, ca să-şi tragă mai mulţi bani sau pentru că are el nişte chestii de rezolvat prin alte părţi. Dacă îndrăzneşti să zici ceva, taximetristul Florel te face cu ou şi cu oţet, eventual în timp ce e pe telefon cu vreun coleg învârtitor de covrig. Dacă-i zici că tu nu plăteşti o cursă deviată aiurea prin oraş, te scoate-n şuturi din taxiu şi-ţi aruncă toate catrafusele pe trotuar. După care zice la toată lumea că eşti un ţepar care nu plăteşte. Că nu vrea să mai aibă de-a face cu tine, vreodată-n viaţa lui. Între timp, taximetristul Florel a ajuns şef la firma de taxiuri, că de-aia era tot timpul pe telefon în timp ce conducea, îşi aranja ploile. Responsabil pentru o flotă căreia, până mai ieri, i-a desumflat cauciucurile ca să-şi tragă el mai multe curse, Florel are nevoie de bani, de curse, de clienţi. Dispecerul-robot îl bate la cap să producă. Deşi încă plin de resentimente, Florel te întreabă dacă te-ar mai interesa cursa aia din ziua precedentă, până unde aţi vorbit. Ai vrea să mergi acolo, fără discuţie, doar că îi spui clar că nu cu el la volan. Întăi te bagă-n… well… vă imaginaţi voi singuri unde. Se duce să-l ia pe burtosul bruneţel cu gură mare de peste drum. Doar că ăla vrea să meargă pe 2 lei, fără aparat, şi zice lumea că oricum nu plăteşte niciodată. Vine înapoi la tine şi-ţi spune  – uriaşă concesie făcută doar pentru tine, ţeparule care eşti! – că a decis să schimbe şoferul. Dar are o condiţie. Să-i plăteşti cursa în avans. Şi nu te ia acum, că are-o treabă. Mai pe la primăvară, întâi să mai negociaţi. Rămâi pe trotuar, înecat în norul de fum lăsat în urmă de taxiul numărul unu al flotei. Demarează în trombă, cu noul chauffeur la volan şi Florel în dreapta, drept GPS. Se opresc câţiva metri mai încolo, în pana prostului. De-atâta pusese manageru’ Florel benzină.