Ca să nu-l lase pe Elon Musk să se joace singur de-a salvatorul climei pe Terra, General Motors a lansat pe piaţă un SUV care să concureze cu Cybertruck-ul Tesla. Este vorba despre Hummer EV, probabil cel mai revoltător exemplu al derivei bunului simţ în numele electrificării ecologice. La ce îţi foloseşte un SUV care accelerează la 100 km/h în 3 secunde? Şi, mai ales, este normal să faci asta cu un monstru de 4.5 tone!?!?! Imaginaţi-vă un puşti teribilist de 18 ani, proaspăt posesor de permis, care face liniuţe cu camionul familiei. Eu exact asta aş fi făcut la 18 ani, ba chiar o mai fac şi acum din când în când, dar cu o maşină mult mai mică şi mai uşor de controlat.

Evident că pentru a mişca atâta fer e nevoie de o baterie uriaşă. Hummer-ul o are pe cea mai mare din lume, echivalentul a aproape 8 Dacii Spring. Deşi ajunge foare repede la mall (dacă nu e trafic) s-ar putea să nu încapă în parcarea subterană pentru că are mai mult de doi metri înălţime. Sau să nu încapă pe locul de parcare de lângă încărcător.

În România, cumpărătorul unei astfel de monstruozităţi ar putea beneficia de o “primă” ecologică de 5 mii de Euro (anul trecut era 10 mii), evident în numele salvării planetei. Nu peste tot e aşa, de exemplu în Franţa “bonus écologique” este doar 4 mii de euro, dar maşinile electrice scumpe nu primesc suport (cele peste 47 de mii Euro). Dar chiar şi în Franţa, unde lucrurile sunt mult mai corect şi inteligent reglementate, nu se penalizează şi maşinile electrice foarte grele, suv-urile de peste 2 sau chiar 3 tone, deşi la maşinile cu motoare termice există un “malus écologique” care impune taxe semnificative pentru maşinile poluante (peste 117 g CO2/km) şi grele (peste 1600 kg). A venit vremea taxării corespunzătoare şi a maşinilor electrice foarte grele, căci amprenta ecologică provocată de producerea unui astfel de “automobil” este mult mai mare decât avantajele ulterioare ale utilizării propulsiei electrice. Dacă statele europene vor face asta suficient de repede ar putea bloca această modă de influenţă americană a camionetelor şi suv-urilor pe steroizi.

Te-ai putea gândi că valul de caniculă care afectează întreaga emisferă nordică ar trebui să-i facă pe cei care “nu cred” în încălzirea globală mai puţin vocali. Să le închidă un pic gura, măcar până la prima zi cu 15 grade când vor putea, din nou, să constate pe facebook ce frig e. Dar pentru că probabil n-au mai fost 15 grade din Aprilie şi nu au răbdare să aştepte până în Octombrie, climato-scepticii continuă să-şi exprime public părerile chiar şi pe caniculă. Acum câteva zile cineva punea în discuţie felul în care se măsoară temperatura. Bănuiesc că domnul în cauză ştie, cu aproximaţie, răspunsul. Bănuiesc, de asemenea, că este convins că follower-ii săi nu-l ştiu şi nici nu pricep de obicei mare lucru – iată oportunitatea de AUR de a deveni pe spinarea lor europarlamentar într-o instituţie pe care, din gură, o detestă şi o contestă! Ultima convingere a celor care “nu cred” în schimbările climatice este că e vară şi e cald, că întotdeauna a fost aşa şi că toată suita asta interminabilă de coduri de la galben în sus e doar isterie media. Sunt aceiaşi care, acum ceva vreme, spuneau că nu există încălzire globală deloc. Apoi, că procentul de CO2 produs de om în atmosferă e atât de mic încât n-are legătură cu efectul de seră. Apoi, că ar cam fi, totuşi, un pic de încălzire, dar ea nu e creată de om, e doar un ciclu care se întâmplă natural. Apoi, că nu avem ce face pentru a o combate.

Adevărul este că am atins un moment în care să pretinzi că nu există încălzire globală nu te face mult diferit de cei care cred că pământul e plat. Ignoranţa, o gură mare şi-un pic de zeflemea (păi nu de-aia suntem liberi?) nu ţin loc de argumente şi nici nu schimbă consensul ştiinţific în legătură cu influenţa acţiunilor umane în încălzirea planetei.

Primul om de ştiinţă care a descoperit efectul de seră al CO2 a fost chimistul suedez Svante Arrhenius, laureat al premiului Nobel. Asta se întâmpla în 1896. Aproape 100 de ani mai târziu, în 1988, James Hansen, cercetător la NASA şi profesor universitar la Columbia, avea să tragă primul semnal de alarmă bazat pe date solide, obţinute în urma măsurătorilor şi a modelelor matematice pe care le-a dezvoltat timp de aproape un deceniu (https://en.wikipedia.org/wiki/James_Hansen). Ce s-a întâmplat din 1988 şi până astăzi? S-a vorbit din ce în ce mai mult dar s-a făcut puţin, mult mai puţin decât era necesar. Anul trecut omenirea a emis cea mai mare cantitate de CO2 din istorie. Dar a fost nevoie de propaganda ultimilor ani pentru ca lipsa măsurilor să fie dublată de un negaţionism agresiv care contestă adevărul ştiinţific. Şi bunul simţ, până la urmă, căci nu-ţi trebuie multă carte ca să pricepi că diferenţa dintre o poză cu Mont Blanc-ul din 1980 şi una din 2020 e un mare gheţar care s-a topit. Pentru că e mai cald.

Două grafice de la NASA spun totul. De fapt, spun chiar mai mult: că probabil e prea târziu şi că putem doar decide cât de mare să fie dezastrul. Primul prezintă trendul creşterii temperaturii, de la 1880 şi până azi. Chiar şi gigeii care nu ştiu cum stă treaba cu termometrele pot observa relativ uşor că există un trend evident şi consistent de creştere (le mai rămâne, încă, opţiunea cu NASA care e subordonată lui Soros).

https://climate.nasa.gov/global-warming-vs-climate-change/

Al doilea grafic prezintă evoluţia procentului de CO2 din atmosferă în ultimii 800 de mii de ani. Da, procentul creşte şi scade, dar în cicluri care durează 100 de mii de ani, nu 100 de ani. Probabil că în vreo 50 de mii de ani o să mai scadă natural, presupunând că vor mai exista păduri şi viaţă în oceane, dar nu destul. Creşterea aia, din 1950 şi până azi, este exponenţială. Să ne întoarcem sub linia aia punctată va presupune un efort colosal, presupunând că vom încerca vreodată.

https://climate.nasa.gov/evidence/

Există, nerostită, convingerea generaţiilor mai vechi că schimbările climatice nu vor avea un impact major pe durata vieţii lor. Fiind o problemă a generaţiilor mai tinere, să-şi bată capul Greta cu ea – cam asta-i atitudinea. Dar ultimele evoluţii arată o degradare mult accelerată – păduri care ard şi nu vor mai scoate CO2 din atmosferă, gheţarii şi calota glaciară care se topesc (autorităţile elveţiene au estimat o scădere de volum de 7% a gheţarilor din Alpi într-un singur an!), aciditatea, temperatura şi nivelul oceanelor care cresc, fenomenele meteo extreme. În curând lipsa apei, pierderea recoltelor, migraţia. Nu în ultimul rând, idioţenia propagandei care pune piedici până şi încercărilor timide de a face ceva în direcţia corectă. Cum o să se termine? Hai să sperăm că încă nu e clar…

Câteva mii de activişti de mediu s-au adunat acum câteva săptămâni să protesteze împotriva proiectului unui mare rezervor de apă pentru irigaţii construit în Sainte-Soline, o zonă din centrul Franţei. Protestul, care probabil că a fost mai degrabă un pretext pentru mai largile mişcări sociale împotriva creşterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, a degenerat în violenţe nemaivăzute până acum în Franţa, o ţară oarecum obişnuită cu meetinguri care sfârșesc prost. În spatele mașinilor jandarmeriei, cuprinse de flăcări și cu geamurile sparte, dincolo de ploaia de bolovani și bile de pétanque care se revărsa asupra scuturilor forțelor de ordine, se putea vedea, chiar și prin norul de gaz lacrimogen, motivul protestului, digul proaspăt finalizat al marelui bazin de irigaţii. Să protestezi împotriva unui proiect de infrastructură care afectează mediul înconjurător este perfect rezonabil. Un bazin de irigaţii în vremea schimbărilor cimatice şi a secetei din ce în ce mai pronunţate şi-ar putea găsi, totuși, justificarea în contextul larg al luptei împotriva efectelor încălzirii globale. Nu mă pricep, deci nu ştiu dacă acel proiect este până la urmă nociv în ansamblu – numeroşi specialişti francezi spun că nu. Dar să protestezi – și încă într-un mod atât de violent – împotriva unui proiect care pare deja finalizat mi se pare un demers absolut derizoriu. Construcția trebuie să fi durat câțiva ani, deci ce sens mai avea mișcarea de protest după ce ea a fost terminată? În afară de un bun motiv pentru niște huligani exaltați de a da cu pietre în poliție? Apropo, organizatorii cei verzi s-au dezis doar cu jumătate de gură de violențe, ceea ce i-a făcut să se identifice cu populiștii radicali de extrema stângă care au preluat, practic, controlul mişcării de protest. Mă îndoiesc că anarhia va putea salva planeta.

În 2021 elvețienii au respins prin vot un referendum care dorea interzicerea pesticidelor în agricultura țării. Respinsă ferm de către asociațiile de fermieri și de aproape tot spectrul politic, inițiativa a fost susținută de verzi și de asociațiile ecologiste. Nu mi-a fost clar care a fost raționamentul și sunt convins de bunele intenții ale acestor oameni, dar dacă ecologiștii își imaginează că salvarea planetei stă în agricultura bio se înșeală amarnic. Ar fi poate o greșeală mai mare decât întoarcerea completă la petrol și cărbune, căci scăderea de productivitate care s-ar produce în agricultură ar duce la tăierea și mai multor păduri pentru a putea hrăni cei peste 8 miliarde de locuitori ai planetei. Agricultura bio este pentru clienții bogați care-și permit prețul. Nu ajută la reducerea încălzirii globale, ba din contră… Pentru a proteja mediul este nevoie de mai multă știință, nu de întoarcerea la sapă – semințe mai rezistente, tratamente optimizate, recolte mai mari cu mai puțină apă.

În principiu, nu sunt împotriva unor acţiuni cu mare impact mediatic, care să arate lumii urgenţa dezastrului climatic spre care ne îndreptăm. Greta Thunberg e un exemplu excelent – o adolescentă ale cărei acțiuni de protest au ridicat cu câteva trepte urgența climatică pe agenda omenirii. Pot înțelege, până la un punct, chiar și acțiuni mai îndrăznețe, mai agresive, menite să perturbe activități, evenimente, industrii. Mă refer, în primul rând, la organizații gen Extinction Rebellion. Dar când lucrurile se duc atât de mult la extrem e nevoie de mare grijă pentru a nu crea exact efectul contrar. Să te lipești cu adeziv de o șosea sau să întrerupi maratonul londonez, de exemplu, nu mi se par idei foarte inteligente. Să oprești o cursă de F1 ar fi o idee mult mai bună.

Există riscul ca mișcările și partidele ecologiste să fie asociate (sau să se asocieze singure) populismului de extrema stângă și, în general, unui radicalism politic în creștere pretutindeni. Nu comunismul va mobiliza lumea pentru salvarea planetei. Planeta are nevoie nu de activiști exaltați ci de mai multă știință, colaborare, bun exemplu și mult efort. De mai puțin cărbune dar și de mult mai multă inteligență.

Castelul şi domeniul aferent au fost cumpărate de primărie acum mulţi ani. Când domnul L, care a avut via în arendă pentru mai bine de 20 de ani, şi-a anunţat intenţia de a se retrage după recolta din 2023 consiliul local a decis să organizeze o licitaţie pentru a stabili cine va prelua în arendă domeniul.

Doamna M, o şatenă elegantă între două vârste, cu un aer un pic pedant şi care vorbeşte o franceză elevată, locuieşte în ultima casă pe stânga cum urci spre castel. O casă mare şi frumoasă, cu vedere spre lac. De fapt, toate casele din zonă sunt frumoase şi au vedere spre lac. Doamna M a scris o petiţie prin care solicită ca via să devină bio prin caietul de sarcini al licitaţiei. Toată vecinătatea i se pare atât de frumoasă şi de nobilă încât transformarea i s-ar părea firească, progresul de care comunitatea are nevoie. Fire energică, a umblat din poartă în poartă pe la vecini şi aproape că i-a convins pe toţi să semneze. Pentru că doamnei P îi pasă de natură, de mediu, de locul pe care-l va lăsa nepoţilor. Doamna P se consideră, în esenţă, o ecologistă, deşi nu a votat niciodată cu cele două partide “verzi”.

Singurul care se opune vehement este chiar domnul L, arendaşul, care declară, încruntat şi abrupt, că iniţiativa e o prostie. Via este aproape bio, lucru pe care doamna M, de exemplu, îl ştie foarte bine pentru că de două ori pe an strâmbă discret şi aristocratic din nas la mirosul gunoiului de grajd care învăluie tot satul. Dar e adevărat că peste vară, cu precizie elveţiană în ceea ce priveşte temporizarea, cantităţile şi tehnica, via este stropită împotriva dăunătorilor. Cei care cer să fie complet bio nu ştiu despre ce vorbesc, spune domnul L. Să o faci complet bio ar însemna să schimbi soiurile de struguri, să ai ani în care să nu produci nimic, să investeşti în tehnologii agricole complicate şi să rămâi, totuşi, la cheremul capriciilor naturii. Toate astea ar falimenta, în mod cert, micul domeniu. Profitul este, chiar şi aşa, destul de mic. Multe lucrări sunt făcute cu voluntari. La cules, lista lor este închisă pentru următorii doi ani. Domnul L nu este un om bogat, deşi duce un trai lesnicios, se consideră un fermier pasionat şi bine organizat. Ca mai toţi fermierii, este conservator şi îngrijorat de toate ideile astea care i se par radicale când nu sunt de-a dreptul tâmpite. Ar prefera, mai degrabă, să fie lăsat în pace să-şi găsească singur calea, să se adapteze la ce vine ca şi până acum. Dar, în fine, peste un an nu va mai fi problema lui.

Rămâne de văzut care va fi, în final, decizia micii comunităţi de pe malul lacului Bienne. Bio sau nu, micul domeniu viticol nu va schimba soarta planetei. Sincer, e posibil să nu mai aud vreodată despre doamna M şi iniţiativa ei. Dar într-o lume din ce în ce mai îngrijorată de schimbările evidente ale climei această preocupare rămâne. Din păcate, la fel şi polarizarea din jurul ideii de a proteja mediul, o polarizare care nici măcar nu e creată de dispute ştiinţifice în ce priveşte calea de urmat ci de ideologiile diferitelor secte politice. Pe când unii “nu cred” pur şi simplu în existenţa unei urgenţe climatice, negând senin orice argumente şi dovezi, ceilalţi, la capătul celălalt al activismului, adoptă o rigidă abordare stângistă, la fel de ideologică precum extrema dreaptă. Anul trecut în iunie, o iniţiativă de referendum a cerut interzicerea completă a pesticidelor în agricultura elveţiană precum şi interzicerea importurilor de alimente pentru care au fost folosite pesticide. Practic, trecerea întregii Elveţii la alimentaţia bio. Activiştii de mediu s-au raliat aproape complet în spatele ideii, crezând că asta va proteja mediul şi va îmbunătăţi viaţa cetăţenilor. De partea cealaltă, fermierii şi aproape întreg spectrul politic de dreapta au respins categoric iniţiativa, vorbind despre costuri, riscuri şi insecuritate alimentară în timp ce au ignorat aproape complet discuţia despre mediu. Până la urmă iniţiativa a fost respinsă la vot. O a doua rundă va avea loc mâine, când o nouă iniţiativă doreşte interzicerea, de data asta, a zootehniei intensive, a fermelor cu număr crescut de animale precum şi a importurilor de produse provenind din astfel de ferme. Guvernul consideră lucrurile astea bine reglementate în Elveţia şi, ca şi la precedentul referendum, recomandă respingerea iniţiativei. Dar ecologiştii vorbesc, din nou, despre animale crescute în aer liber şi hrănite cu iarba pajiştilor elveţiene. Cuvântul bio este, evident, foarte prezent în discursul activiştilor. Aş putea să pun pariu că mâine şi iniţiativa asta va fi respinsă prin vot.

Sincer, un pic de ştiinţă n-ar strica, de-o parte şi de cealaltă. Ecologiştii îi acuză pe negaţionişti că ignoră argumentele aduse de cercetători, ceea ce este, cel mai adesea, adevărat. Dar se lasă seduşi, la rândul lor, de ideile “semănătoriste” ale unei lumi în care totul e bio, natural şi în echilibru complet cu natura. Dacă vedetele de la Hollywood îşi permit asta nu înseamnă că e o variantă pentru toată planeta. Vom putea noi supravieţui împărţindu-ne raţia zilnică de cartofi cu gândacii de Colorado? Poate întoarcerea la sapă şi la mai ştiu eu ce insecticide din extracte naturale din urzici să hrănească o populaţie de opt miliarde de oameni? O scădere a productivităţii din agricultură nu va însemna, oare, nevoia de mai mult teren agricol şi, în consecinţă, de mai puţină pădure, biodiversitate, oxigen şi apă?

Agricultura bio va rămâne, probabil, apanajul unor clienţi bogaţi, care-şi permit costurile ridicate generate de productivitatea limitată. Pentru marea majoritate a oamenilor şi pentru mediu avem nevoie – aş zice deloc surprinzător – de mai multă ştiinţă care să crească productivitatea şi să reducă impactul agriculturii asupra planetei: seminţe mai bune, culturi adaptate la condiţiile locale, mai puţină apă, chimicale folosite controlat, minimal şi inteligent, într-un cuvânt optimizare. Dacă vreţi să protejaţi mediul, cumpăraţi mai puţină mâncare bio, nu mai multă. Sigur, problema rămâne complicată, nu vreau să spun că ce nu e bio e obligatoriu bun pentru mediu…