Ce v-a plăcut în 2020

Sunt conştient că titlul ăsta, pe care l-am folosit trei ani la rând, sună oarecum provocator în 2020, an în care a trebuit să renunţăm la atât de multe dintre plăcerile noastre cele mai simple. Eu mă refer aici, evident, la cele mai “plăcute” articole de pe Aport. Nu c-aş fi putut eu schimba măcar un fir de nisip din deşertul de nefericire al lumii ăsteia dar, fir de nisip fiind în marea celor care scriu, mă gândesc că ar fi fost mai rău dacă n-am fi avut cititul, nu-i aşa?

Deşi am zis că n-o să mai fac top tenul anul ăsta, iată-l! Nu ştiu de ce insist, poate graţie unei nostalgii festiviste sau doar ca motivaţie pentru anul care vine. Deci care au fost cele mai citite articole din 2020? Două despre cărţi (semn bun!), două despre filme (surprinzător!), două de dor de acasă (normal!), unul despre politica altora şi restul, evident, despre covid.

Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilităţii umane. Nu e de anul ăsta, e publicat în 2018, şi totuşi este în top pentru al treilea an la rând. Anul trecut pe vremea asta estimam că imbecilitatea va rămâne un subiect de actualitate. Deşi imbecilii lumii ăsteia s-au mai schimbat, ca să nu ne plictisim, habar n-aveam eu ce noi superlative avea să ne aducă 2020. Deci nicio surpriză că articolul e iar în top. Poate scăpăm de el la anul, Doamne ajută!

Ce cărţi bune am mai citit (3). Am citit articolul încă o dată, ca să înţeleg de unde-i vine popularitatea. Poate din faptul că toate cărţile recomandate sunt excepţionale (părerea mea!). Sau poate din curiozitatea stârnită în mod special de cartea lui Bryan Caplan, Open Borders, un concept controversat despre o lume fără frontiere.

Le retour à l’anormal. O plimbare pe lângă restaurantele goale ale Bienne-ului, imediat după lockdown-ul din primăvară. Deşi în lunile următoare clienţii aveau să prindă din nou curaj, sunt în continuare convins că frica şi boala împreună pot închide mult mai multe afaceri decât restricţiile guvernamentale. Aşa că celor care vor cu-adevărat să protejeze economia şi locurile de muncă le recomand să păstreze distanţa, să poarte mască, să aibă răbdare. Şi să se vaccineze, când o veni vremea.

Fermeture provisoire. Ce înseamnă, de fapt, o frontieră, chiar şi închisă, pentru o familie ai cărei membri trăiesc de ambele ei părţi?

Teorii bolnave. Postul ăsta e de la începutul lui Aprilie, când nimic nu era sigur. S-a dovedit, între timp, că cei care au generat aceste teorii (am să le numesc idioate, chiar cu riscul ca unii să se supere) nu au avut dreptate (apropo, aţi văzut evoluţia Suediei?). Asta, evident, nu-i opreşte să vină, şi astăzi, cu alte (sau aceleaşi) prostii şi nici pe susţinătorii lor să creadă în continuare în ele.

Noiembrie, acasă aici şi acasă acasă. Nu e chiar aşa de uşor să înţelegi ce înseamnă acasă când ai sufletul îndoit între două lumi. Culorile frumoase ale toamnei nu ajută, doar îndeamnă la nostalgice aduceri aminte.

Ce ne învaţă gripa spaniolă din 1918. Păi, în principiu, nimic, cum bine ştim deja, că doar n-o să învăţăm noi ceva din istorie! Nu mai bine o ascultăm noi pe doamna Şoşoacă?

Marriage Story. Unul dintre puţinele filme bune ale anului. Şi nu pentru că e cu Scarlett Johansson. Sau ba da, dar nu în sensul ăla la care se aşteaptă toată lumea…

Totul va fi bine. Ţaica Florica, mătuşa de 85 de ani a mamei, şi-a pus în grădină ceapă, ardei şi toate cele, şi-a luat vreo 40 de puişori şi-un car de lemne şi aşteaptă răbdătoare să treacă “boleşniţa”, ca să se apuce ca lumea de treabă. A mai văzut ea rahaturi de-astea la viaţa ei…

1917. A doua cronică de film dintr-un an cu foarte puţine filme şi mult mai puţin cinema. 1917 este filmul care încearcă să te convingă că “într-un război, duşmanul este războiul însuşi”.

O mie de oameni pe an. Asta e media anuală a celor care, vinovaţi sau nu, sunt ucişi de forţele de poliţie americane înainte să ajungă în faţa justiţiei. De zece ori mai mulţi, comparativ, decât în orice alt stat civilizat. Când George Floyd a murit sugrumat în plină stradă pentru suspiciunea de a fi folosit o bancnotă falsă de 20 de dolari, mulţi americani (şi nu numai) au considerat că lucrurile trebuie să se schimbe. Alţii s-au concentrat pe ceea ce, la televizor, pe Fox News, părea să fie un coşciug de aur.

Peter Thiel – De la Zero la Unu

Am citit cartea asta din dorinţa de a cunoaşte ideile unuia dintre cei mai influenţi intelectuali conservatori ai momentului. Am găsit, în schimb, o lucrare foarte utilă celor care doresc să fondeze sau să investească cu succes în companii noi. Autorul, investitor şi miliardar de succes, are o largă experienţă în acest domeniu, fiind co-fondator PayPal, fost acţionar Facebook sau, mai nou, acţionar principal al companiei big brother Palantir. Privită strict din punctul ăsta de vedere, ca ghid şi promotor al tehnologiilor distruptive în afaceri, cartea este valoroasă şi vine cu un optimism de care este nevoie. Cât despre opiniile sale economice sau politice, cele pe care dealtfel le căutam eu de la bun început, nu pot să spun că am găsit ceva cu adevărat valoros sau măcar interesant. Conservator libertarian, ferm convins că statul trebuie redus la cât mai aproape de zero posibil, Thiel face, de exemplu, apologia monopolurilor, pe care le consideră superioare, ca generatoare de progres, unei pieţe concurenţiale care doar sărăceşte pe toată lumea. Ar putea avea dreptate din punctul de vedere al investitorului care vrea să facă bani, foarte mulţi bani şi cât mai repede posibil. Dar lumea este un pic mai largă şi mai complexă decât grupul restrâns al miliardarilor şi al candidaţilor la statutul de miliardar.

Lucrurile stau chiar mai rău când Thiel vorbeşte despre “eşecul” tehnologiilor verzi şi al valului de start-up-uri americane din ultimii ani apărute ca răspuns la urgenţa climatică (se concentrează, în fapt, pe panourile solare). Conform autorului, majoritatea companiilor au sfârşit prin a fi doar o bulă bursieră care, odată spartă, a dus la falimente şi bani pierduţi pentru investitori. Să vezi uriaşa problemă a schimbărilor climatice (pe care autorul o ignoră dar nu o neagă) prin prisma bursei, a valorii de piaţă a companiilor care se implică în domeniul energiei curate denotă pur şi simplu măsura irelevanţei ideilor lui Thiel în materie de energie. O industrie care nu produce bani, deci demnă de dispreţ. În loc să vadă în eşecul firmelor specializate în energia verde listate pe bursă de fapt eşecul Pieţei libere în a rezolva, de una singură, o problemă majoră a umanităţii, autorul constată că încercarea a fost, în fapt, o greşeală. Nici un cuvânt despre guvern şi politici guvernamentale coerente, deşi autorul nu găseşte, de exemplu, o contradicţie între opiniile sale libertariene şi subvenţia de jumătate de miliard primită de Tesla de la statul american sau contractele SpaceX cu NASA, agenţia spaţială de stat care nu mai are cu ce să se lanseze singură în spaţiu. Palantir-ul domnului Thiel pune în mâna statului instrumentele software de care este nevoie pentru a analiza şi prelucra datele preluate pe diverse canale de către agenţiile guvernamentale. Domnul Thiel va spune că felul în care aceste aplicaţii sunt folosite este decizia statului, nu a mediului privat, deci se spală pe mâini de posibilitatea ca produsele sale să fie folosite abuziv.

În lumea ideală a conservatorilor libertarieni statul ar trebui să dispară. Dar e OK să ajutăm statul să devină mai puternic, mai ales dacă asta ne produce bani.

2020. Ultima încercare.

Cumpăr un glob nou în fiecare an. Un singur glob. Roşu. Ăsta-i globul 2020 pe care l-am luat ieri, a făcut el ce-a făcut şi n-a ajuns întreg în brad. Doar că a mutat prea repede, era înainte de cinci şi era încă deschis la Manor, aşa că am fost şi-am luat altul, mai mişto. Pe-ăsta spartu’ l-am pus sub brad, să crape (şi mai tare) de ciudă.

Nu poate 2020 să spargă câte globuri putem noi să producem! Crăciun fericit!

Vitrine din Bienne

Am cules câteva imagini ale celor mai frumoase vitrine ale oraşului. Trecând pe lângă ele în plimbarea noastră de (aproape) fiecare seară, mai ales pe străduţele pietruite ale oraşului vechi, ai impresia că viaţa e aşa cum o ştii dintotdeauna, nimic nu s-a schimbat, nimic nu e în neregulă, e doar târziu şi magazinele s-au închis. Şi simţi cum vine Crăciunul.

Recomandabila distanţare socială

Intru pe străduţă cu mintea la ce vreau să cumpăr, de fapt încercând să mă conving să nu iau iar mult mai mult decât mi-am propus. Nu-mi iese niciodată, odată intrat în galeria pufuleţilor, eugeniilor, zacuştilor şi a vinului de Purcari, ca să numesc doar câteva chestii, n-ai cum să scapi doar cu o caserolă de mici şi-un salam de Sibiu făcut în Moldova. Numai de-ar mai avea marfă, că-s numai trei magazine româneşti în Elveţia şi înainte de sărbători cererea-i mare. Plus că Bienne e oraş de uvrieri cu mulţi emigranţi, deci şi destui români.

În faţa magazinului, la 30 de metri de mine, e parcat oarecum neglijent un impozant merţan roşu. Numărul de înmatriculare îmi sare imediat în ochi şi mă face să mă opresc în loc. B 2*5 BAN. Ban zici… Hmm… las că vin mai târziu, că văd că-i aglomerat.

Raţele şi vânătorii

O răţuşcă stă pe lac
O împuşc în cap. Pac! Pac!
Un 2 şi 3 de 0 – BUG Mafia

MAGA2020. Maga vine, evident, de la makeamericagreatagain. Asta era, în octombrie, parola contului de twitter al marelui geniu stabil, @realdonaldtrump. Un olandez oarecare a ghicit-o, a intrat bine-merci în contul preşedintelui american şi-apoi s-a lăudat cu reuşita lui poliţiei olandeze, asta ca să nu rişte să facă pârnaie la el acasă. Era a doua oară când ghicea parola, precedenta fusese la fel de inteligentă, yourefired. Deşi olandezii au informat serviciile secrete americane (care i-au şi mulţumit hacker-ului bine intenţionat), situaţia a fost negată ferm de oficialii Casei Albe. Dincolo de complexitatea parolelor lui Trump, este de remarcat cât de profi sunt sistemele de securitate ale twitter. Olandezul a încercat, succesiv, mai mult de 4 variante până a nimerit-o şi a accesat din Olanda contul preşedintelui american, care în general îşi omoară timpul pe terenurile de golf ale Americii – dar super softul american n-a sesizat vreo problemă pe undeva.

Că Trump neagă incidentul accesării contului său de twitter este încă o minciună în panoplia sa impresionantă, deci nu înseamnă mare lucru. Ceea ce este foarte grav este că (încă) preşedintele american nu a catadicsit nici măcar să comenteze atacul cibernetic fără precedent asupra unei mari firme IT americane, Solarwinds, care are drept clienţi majoritatea marilor companii listate la bursă şi multe agenţii guvernamentale cheie, printre care Pentagonul, agenţia care gestionează activitatea nucleară sau departamentul de securitate internă. Estimarea este că zeci de mii de utilizatori din aceste companii au făcut update-uri care includeau soft pirat. Toată lumea zice că atacul a venit de la ruşi şi probabil că aşa se şi explică brusca timiditate a lui Trump. N-ar fi prima dată. Să recapitulăm: în 2016, la alegerile câştigate de Trump, aceleaşi forţe au hăcuit serverul lui Hillary Clinton şi au share-uit zeci de milioane de mesaje de propagandă pro-Trump din fermele de troli din Rusia. Aceleaşi ferme de troli au dat la tot cartierul mesaje pro-Brexit înainte de referendumul britanicilor sau au susţinut în alegeri extremiştii din Lega italienilor, pe madam Le Pen în confruntarea cu Macron şi practic extremiştii fiecărei campanii electorale europene. Nicio surpriză că aproape nimeni nu a auzit de AUR înainte să ajungă în parlament. Mesajele lor nu au ţintit aiurea în aer, s-au dus dedicat către cei care aveau profilul de social-media corespunzător, probabil o combinaţie de algoritmi şi publicitate ţintită care sugerează din nou folosirea nepotrivită a datelor personale colectate de marile firme americane de social-media. Asistăm, inerţi, la cel mai mare asediu împotriva democraţiilor occidentale, în timp ce băgăm 2% din PIB în bombe. Măcar de nu le-ar dirija alţii, din tastatură, tot în capul nostru.

Nu numai ruşii sunt autorii atacurilor cibernetice ale ultimilor ani. Coreeni, iranieni, chinezi, ba chiar şi vreo câţiva hackeri români – practic oricine poate ieşi pe internet la produs şi nimeni nu pleacă cu tolba goală, indiferent ce anume vânează. Occidentalii au ajuns nişte raţe grase şi lente care plutesc fără apărare pe un lac înconjurat de vânători flămânzi. Iar răspunsul este absolut ridicol. Deunăzi internetul lăuda reacţia Microsoft la ultimul atac. Categoric, contraatacul e bun, doar că dacă reacţionezi în Decembrie la atacul care a avut loc în Martie e un pic jenant pentru o companie cu pedigree-ul Microsoft. Nimeni nu ştie când au fost încărcate softurile pirat (inclusiv pe serverele Microsoft) şi ce anume a fost furat. Curăţenia va dura luni de zile.

Republicanii americani ai lui Trump (şi nu numai) preamăresc liberalismul suprem, în care guvernul are un rol minuscul, pe măsura competenţei lui reduse. Piaţa complet liberă se poate descurca şi singură. Până la un punct, aşa şi este. Dar pe când cele mai ilustre inteligenţe ale lumii se bat pe locurilor marilor firme de IT, fabrici de făcut bani, în Rusia lui Putin cele mai mari oportunităţi pentru olimpicii lor la matematică sunt la FSB, fostul KGB. Fabrica de propagandă şi dezbinare. În războaiele cibernetice dintre state, băieţii ăştia deştepţi au drept adversari toate mediocrităţile universităţilor americane, singurii dispuşi să lucreze pentru agenţiile federale conduse de prietenii de golf ai lui Trump. Cam asta e situaţia şi va continua să se agraveze până când cineva chiar va veni cu un răspuns pe măsură pentru această luptă complet inegală. Degeaba ai cele mai frumoase şi mai grase raţe din lume dacă nu e nimeni pe lângă lac să le păzească.

O prefaţă

Nu ştiu cu ce arme se va lupta în al treilea război mondial dar al patrulea se va duce cu beţe şi cu pietre.
Albert Einstein

Am terminat ieri un roman despre care nu am nimic de comentat. Dar prefaţa cărţii purta acest citat şi-acum simt acut nevoia să citesc o carte despre Albert Einstein.

Gelong Thubten – A Monk’s Guide to Happiness

Respiraţia profundă dar nu accelerată, nici şuierătoare, nici prea lentă. Mintea concentrată pe curgerea fluidă a aerului. Foarte conştient de tot ce se întîmplă în jurul meu, fără să mă intereseze ceva în particular. Te pomeneşti că asta o însemna mindfulness? Mintea îmi pare mai degrabă goală, de fapt uşoară, dacă e să fiu exact. La fel şi trupul. Jur, aproape că m-am ridicat două degete de pe covoraşul de yoga al soţiei. Mă simt din ce în ce mai uşor, de parcă nu numai mintea, dar şi trupul mi se goleşte… Hei, hei, hei… cum naiba să mi se golească trupul, asta-i aiurea sau cel puţin aşa sună. Buff… S-a dus naibii concentrarea, sunt din nou la greutatea de dinainte de exerciţiu, simt parchetul dur de sub covoraş. Încerc să-mi întorc mintea să se focuseze pe respiraţie, la timp ca să constat cum un hohot de râs se înghesuie la deal să iasă. Ce căc… Doamne iartă-mă! Evident că asta cu golitul era o chestie zen, mindfulness, nu la modul propriu ca şi când ai face pe tine, cum naiba să te gândeşti la chestia asta atât de trivială în timpul unui exerciţiu de meditaţie!?!? Offf… cred că o să am nevoie de mult mai mult exerciţiu…

Mă concentrez uşor pe respiraţie, apoi pe contactul dintre mine şi salteaua de pe pat. Etapa următoare este un fel de tomografie pe are ţi-o faci singur cu puterea minţii, din cap până-n picioare, doar că-n sens invers. Degete, tălpi, glezne, glezn…. glez… Shit, vorba călugărului budist! Iar am adormit, nu-i aşa? N-am înţeles de ce naiba-l trec pe-ăsta la capitolul mindfullness când ar trebui să fie, clar, pentru ăia care suferă de insomnie. N-am întâlnit în viaţa mea ceva mai eficient (poate cu excepţia notabilă a TVRi).

V-aţi prins, presupun, c-am glumit un pic pe tema meditaţiei. Dar adevărul este că-i a doua carte pe care am încercat-o pe subiectul ăsta şi prima pe care am terminat-o. Excelentă! Simplă, convingătoare, chiar te ajută să ajungi la concluzia că fericirea zace, nebăgată în seamă, undeva în fiecare dintre noi. Iar meditaţia o poate scoate la suprafaţă. Dacă nu te gândeşti la prostii. Dacă nu adormi prea devreme.

Despre corectitudinea politică

O să încep prin a admite din capul locului o realitate: corectitudinea politică capătă adesea aspecte groteşti – din ipocrizie, interes, lipsă de inteligenţă sau ideologie, de orice fel ar fi ea. Dar acceptând acest lucru nu putem, în acelaşi timp, să generalizăm conceptul la aspectele lui negative. În general, dincolo de stereotipurile ultimilor ani, corectitudinea politică este doar grija de a nu-l ofensa pe cel de lângă tine. Cel puţin aşa o defineşte, de exemplu, Encyclopedia Britannica, dacă o astfel de referinţă mai are vreo relevanţă astăzi.

Ei bine, cei care resping atât de vehement corectitudinea politică, cei ce o consideră prin definiţie ca fiind rău intenţionată, o fac şi ei din motive diverse. Unii pur şi simplu nu ştiu ce înseamnă sau nu înţeleg suficient, căci ipocrizia şi inteligenţa limitată nu sunt apanajul doar al unei tabere. Despre ideologie ce să mai vorbim, a transformat o rezonabilă formă de convenţie socială, de politeţe până la urmă, într-o aberantă acuzaţie că o “autoritate” nenumită încearcă să reprime libertatea cuvântului, a ideilor libere şi a libertăţii, într-o vreme în care oricum toţi spun orice, oriunde. Însă marea majoritate probabil că doar încearcă să spulbere ipocrizia şi lipsa de logică acolo unde o văd. De fapt, absolut toţi sunt convinşi că fac asta. Cei ce-şi propun însă, în mod decomplexat, să demaşte ipocrizia este important să precizeze că e vorba de ipocrizie, altfel doar vor ofensa, uzând de generalizări şi definiţii şchioape, o mulţime de oameni buni. Sigur, mă refer aici la cei bine intenţionaţi, restul – atât de mulţi, din păcate – înţeleg din lupta lor împotriva “corectitudinii politice” doar libertatea de a jigni şi a fi bădărani. Plus asumarea grosolană a unei opţiuni politice radicale.

Şi încă ceva, un lucru în care cred şi după care mă ghidez. Indiferent că e vorba de corectitudine politică sau de respingerea ei, de ideologie sau nu, de mai multă sau mai puţină inteligenţă sau educaţie, de cele mai multe ori este clar pentru toţi cei cu sufletul deschis ce se ascunde în spatele cuvintelor. Dacă sunt folosite cu bună intenţie sau nu, ca să protejeze sau să rănească, să ajute sau să înşele. Empatia asta chiar funcţionează. Aşa că oricât de iscusiţi la vorbe se cred unii, sufletul (se) simte dincolo de retorică şi dincolo de argumentaţia logică.

Procesul etapei în care ne aflăm

Probabil că n-ar trebui să mă bag în chestia asta, mai ales că nu mă mai uit la fotbal de mai bine de 10 ani. Dar am o dilemă şi mă mănâncă în fund s-o împărtăşesc cu lumea, deşi admit că e o chestie minoră şi relativ lipsită de importanţă. Plus că lumea s-a plictisit, probabil, de subiect. Şi totuşi… Aproape tot netul se întreabă cum altfel să-i fi spus arbitrul Colţescu antrenorului secund al turcilor dacă într-un grup de oameni albi era doar un singur negru. Întrebarea mea, oarecum în contracurent, este: Dar dac-ar fi fost toţi albi sau toţi negri, cum i-ar fi spus?

Păi dac-ar fi fost toţi la fel e foarte posibil ca domnul arbitru să se fi simţit într-o situaţie familiară, ca la noi în campionat, drept pentru care l-ar fi identificat pe respectivul drept “labă ăla” sau, chiar mai simplu, “coae” (greu de înţeles în limbi străine şi nu numai…).

Ce vreau să zic este că nu cred că a fost vorba de rasism pentru că era clar că antrenorul secund, nefiind nici ţigan nici ungur, nu era în targetul rasismului nostru tradiţional. Va trebui să ne chinuim un pic să susţinem asta împotriva curentului de corectitudine politică dar sunt convins că nu va fi foarte greu. Dar şi dacă nu-i rasism, tot e ceva de care nu putem fi mândri şi, în mod clar, n-ar trebui să sărim atât de mult de cur în sus. Pentru simplul fapt că e ceva ce va trebui să schimbăm dacă vrem ca oamenii să-şi aducă, într-o bună zi, nevestele şi copiii la stadion.