1917

M-am mutat înapoi în oraş, experienţă despre care mi-am propus să scriu separat deşi, cu fiecare zi care trece, simt cum se aşează praful pe subiect. Dacă mai întârzii câteva zile va rămâne definitiv îngropat între celelalte 63 de drafturi care n-au văzut lumina (virtuală) a tiparului şi probabil că nici nu o vor mai vedea vreodată.

În plin proces de mutare fiind mi-am amintit versurile lui Topîrceanu din “Viaţa la ţară”:

Mie daţi-mi străzi pavate,
Măturate, 
Daţi-mi cinematograf!

Acum am cinematograf, vreo cinci chiar, dar din păcate n-am ajuns la timp înapoi în oraş ca să văd Jocker sau Parasite. Măcar m-am dus la 1917, chiar înainte de noaptea cea mare a Oscar-urilor. Anul trecut văzusem marea majoritate a filmelor înainte de festivitate, aşa că am putut avea opinii şi filme favorite. Anul ăsta n-am văzut decât Once upon a time in Hollywood, probabil cel mai prost film al lui Tarantino şi varianta americană – cu pretenţii de Oscar, normal! – a lamentaţiei româneşti Puşca şi cureaua lată.

Aşa că pentru mine e simplu, dintre cele două, 1917 merită toate Oscar-urile din lume mai puţin pe-ăla de rol secundar masculin, pe care-ar fi corect să-l primească Brad Pitt. Dacă s-ar da şi-un Oscar pentru sadism şi orori gratuite Tarantino ar câştiga detaşat, deşi concurează împotriva unui film despre primul război mondial, în care au murit 20 de milioane de oameni. În fine, până la urmă şi el vine din ţara mass shooting-urilor săptămânale, aşa că poate pretinde o oarecare competenţă…

Dar revenind la 1917, chiar e un film superb. Şi vine într-un moment cum nu se poate mai potrivit, într-o lume care seamănă din ce în ce mai mult cu cea de dinaintea izbucnirii primului război mondial. O lume a minţilor înfierbântate, lumea noastră împotriva celorlalţi, pentru noi şi-ai noştri, o lume care zgârmă cu inconştienţă în jarul vechi al conflictelor mocnite, o lume care-şi pierde controlul cu fiecare zi care trece. Sunt puţine filme de război în care războiul arată a ceea ce este el de fapt: o uriaşă tragedie a umanităţii. Majoritatea ne îndeamnă să împărţim lumea în eroii noştri, care supravieţuiesc miraculos, şi diavolii celorlalţi, care mor pe capete. Sigur, în istorie depinde la ce vrei să priveşti. La cei câţiva eroi, de-o parte sau de alta? La monştrii tuturor taberelor? Sau la marea majoritate a oamenilor simpli, târâţi fără voia lor în tăvălugul morţii şi care nu-şi doresc altceva decât sfârşitul coşmarului? Ei bine, 1917 reuşeşte să surprindă faţa hâdă a războiului şi să emoţioneze în acelaşi timp. Cum ziceam, lucru rar, care trebuie preţuit ca atare.

1917  este un road trip, parcă filmat cu o cameră GoPro printr-un peisaj post-apocaliptic, este povestea unui soldat care-şi face datoria şi devine, inevitabil, erou, statut pe care nu dă doi bani. De fapt asta valorează, la o adică, cât o sticlă de vin franţuzesc la schimb pentru medalia lui cucerită în masacrul de pe Somme, probabil cel mai sângeros din istorie.  Ceea ce contează cu adevărat este că este un supravieţuitor, că-şi păstrează viaţa şi sufletul, rămânând om, într-o lume în care trupuri şi suflete mor sau sunt schilodite la tot pasul. Până la urmă, ca în film, asta salvează vieţi. Şi de astfel de eroi (şi de filme) are lumea nevoie.