Când ne-am cumpărat apartamentul din Berceni, prin ’96, am avut mari emoţii cu fostul proprietar care abia a catadicsit să se mute, câteva zile după data limită prevăzută în contract. În zilele precedente nevasta domnului (despre care vecinii nu au întârziat să ne avertizeze că are probleme cu capu’) s-a jucat un pic cu nervii noştri pretinzând, de exemplu, că nu pot pleca din casă pentru că nu au unde sau că preţul trebuie renegociat pentru că ce plătisem deja – practic absolut tot ce aveam – nu era suficient. În fine, au dispărut până la urmă, cărându-şi catrafusele peste noapte. În urma lor aveam să găsim cabluri electrice neizolate atârnând din pereţi, căci demontaseră toate fasungurile, prizele şi întrerupătoarele, inclusiv soneria de la intrare. Încercaseră să ia şi linoleumul din living dar nu s-a lăsat dezlipit uşor, din păcate. Cu casa complet goală, ce a rămas în urmă ne-a apărut brusc în toată hidoşenia: uşile vopsite în maro închis aveau pictate nişte chestii care ar fi trebuit probabil să fie scorburi dacă n-ar fi arătat ca nişte uriaşe… găuri negre, Doamne iartă-mă, că era cât pe ce să zic p _ _ _e. Stucaturi de ipsos pe tavane, cum se purta prin palatele Berceniului, dormitoarele vopsite în roz-cărămiziu, mov şi albastru închis cu steluţe, coloane corintice bleu pe la colţuri, faianţă maro închis şi ţurţuri de 2 centimetri atârnând din tavanul din hol – aş fi putut face bani de renovare deschizând temporar primul parc tematic psiho-cucu-Dracula-kitsch din România. Dac-ar fi mers liftul. Dac-ar fi fost unicat. Ne-au trebuit câţiva ani buni să aducem apartamentul acela la ceea ce văzusem în el de la bun început.

Mi-am adus aminte de acest episod horror din viaţa mea zilele astea, uitându-mă la cum un alt instabil psihic demontează fasungurile din Casa Albă şi umple găurile prizelor cu rahat. Mulţi vor zice că nu-i chiar acelaşi lucru, că omul ar avea unde să stea dar încearcă doar o mică lovitură de stat şi că până la urmă stucaturile, faianţa maro şi coloanele corintice aduc mai degrabă cu interioarele aurite din Trump Tower decât cu sobrietatea de la Casa Albă. În plus, veţi zice, povestea mea are loc în Berceni, nu? Puţintică răbdare, stimabililor… Eu zic că locurile încep să semene din ce în ce mai mult.

Indiferent ce-o să mai fabuleze Trump din bula lui în care el e buricul pământului se pare că de data asta e loser. Dar a luat din nou, surprinzător, mult mai multe voturi decât s-ar fi aşteptat cineva. Cum naiba se explică diferenţa majoră dintre sondajele de opinie şi realitate, atât în 2016 cât şi în 2020? Extrema dreaptă de peste tot o să-ţi vorbească de faptul că sondajele de opinie au fost falsificate. Toate? Chiar şi cele ale Fox News? Dacă singura explicaţie a cuiva este “fake news!“, tot ce-mi vine-n minte, simplu, direct, americăneşte, este “bullshit!“. Problema principală n-a fost legată de eşantionare, algoritmi sau corectitudinea interpretării setului de date statistice. Aici e vorba, probabil, de ceea ce media numeşte, foarte delicat, “trumpistul timid”. Este genul care nu răspunde şi nu-şi asumă public suportul pentru preşedinte căci realizează cât de ruşinos şi de jenant este să susţii deschis un om cu caracterul şi competenţele lui Trump pentru poziţia de cel mai puternic om din lume. În esenţă, timidul acesta e un om cu suficient de mult bun simţ cât să facă foarte bine diferenţa dintre bine şi rău. Şi totuşi, protejat de intimitatea perfectă a cabinei de vot, egoismul în cea mai pură formă învinge. Trump o fi rău pentru mulţi, pentru viitorul Americii şi al planetei, pentru milioane de oameni de pe glob care suferă din cauza deciziilor lui aberante. Dar pentru el ceea ce contează, oricât de îngustă ar fi viziunea asta, este că lui îi e mai bine decât altora. Azi.

Şi totuşi, dincolo de “trumpiştii timizi” şi, la polul opus, de idioţii cu priviri tâmpe îmbrăcaţi în cămăşi hawaiene şi cu mitralierele sprijinite de burţi, care este portretul robot al electorului pro-Trump? Păi, dacă e să folosim rezultatele exit-poll-ului The New York Times arată cam aşa: Bărbat, alb, pensionar, trăieşte la ţară, în statele din mijlocul continentului american. N-a terminat liceul, este conservator, evanghelist sau, în general, creştin practicant, cu venituri mult peste medie, care crede că starea economiei e cea mai importantă, care-şi doreşte un lider puternic, care pune mai mult preţ pe diversele poziţii politice ale unui candidat decât pe calităţile sale personale, care crede că felul în care SUA gestionează pandemia este corespunzător dacă nu de-a dreptul perfect, care e convins că nu există rasism şi nici schimbări climatice, care ar interzice complet avorturile dar nu şi pedeapsa cu moartea, care crede că statul n-ar trebui să intervină ca să susţină un om aflat la greu dar ar fi OK să ofere bani din taxe, de exemplu, unei bănci falimentare şi corupte şi care, în general, spune că Donald Trump s-a descurcat excelent şi este persoana ideală, din 330 de milioane de cetăţeni americani, să continue ca preşedinte. Mai ales dacă nu-i măreşte lui taxele.

La ora la care scriu rândurile astea, cu trei zile înaintea alegerilor, pronosticul The Economist spune că Biden are 19 şanse din 20 (96%) să câştige cursa în colegiile electorale şi 99% şanse să câştige cele mai multe voturi. Acum patru ani Hillary Clinton a câştigat votul popular dar a pierdut la numărul de electori, care de fapt contează pentru prezidenţialele americane. Şi tot acum patru ani, pe vremea asta, Clinton conducea confortabil în sondaje. Să se repete oare istoria? Nimic nu pare să-i convingă pe suporterii lui Donald Trump că idolul lor pur şi simplu este incompetent şi are un caracter detestabil. Măcar la un singur lucru se pare că preşedintele american se pricepe bine: polarizarea extremă a opiniei publice. Şi pe când sloganurile de campanie şi propaganda media vorbesc despre neomarxişti, antifa şi victoria în lupta cu pandemia, sunt puţine încercările de a analiza realizările reale ale administraţiei Trump. Am scris de multe ori despre Trump în aceşti 4 ani. Sper să fie ultimul post despre – în opinia mea – cel mai toxic personaj politic al ultimilor ani. S-o luăm cu începutul, promisiunile electorale din 2016:

America Mare. A scos SUA din Acordul de Mediu de la Paris, din tratatul anti-nuclear cu Iranul, din Organizaţia Mondială a Sănătăţii, din majoritatea tratatelor comerciale globale, din mai multe programe ale Naţiunilor Unite, din tratatul cu Rusia (URSS) care reglementa armele nucleare cu rază medie de acţiune. Slavă Domnului, nu a reuşit să pornească niciun război real, dar a pornit totuşi unul comercial cu China, a instituit taxe vamale împotriva aliaţilor şi/sau vecinilor din Canada, Mexic şi UE. A fost mai apropiat de Kim Jong-un şi de Putin decât de aliaţii tradiţionali din NATO. A închis ochii în faţa oricărui abuz câtă vreme statele vinovate au cumpărat arme americane, s-a poziţionat împotriva unor hotărâri ale Naţiunilor Unite, votate inclusiv de SUA, în conflictul dintre israelieni şi palestinieni. Planul de pace al lui ginerică Jared Kushner ar stârni hohote de râs dacă n-ar fi o sinistră dovadă de aroganţă, incompetenţă şi obtuzitate părtinitoare. Ce a pus în loc? Chiar, ce a pus în loc?

Zidul. A promis că va construi un zid de protecţie la frontieră şi Mexicul va plăti pentru el. A blocat toată administraţia americană timp de 35 de zile pentru a primi fonduri federale, căci ce putea fi mai important sau urgent decât Marele Zid? Până la urmă s-a apucat de treabă abia în 2019, cu bani deturnaţi de la apărare, iar majoritatea lucrărilor au fost de înlocuire a unor bariere preexistente. Deci, cum s-ar zice la noi, mai mult a vopsit gardul decât l-a construit. Majoritatea lucrărilor au fost executate probabil cu muncitori mexicani – se cheamă că a plătit Mexicul pentru gard?

Emigraţia. A oprit, fără discernământ, orice cale de intrare a străinilor în SUA. Nimic nu a fost prea mult pentru a descuraja emigranţii. Copii despărţiţi de părinţi şi ţinuţi în cuşti metalice, expaţi esenţiali pentru corporaţiile americane rămaşi fără vize, universităţi de prestigiu private de fondurile aduse de studenţii străini, fonduri guvernamentale tăiate, proceduri de obţinere a dreptului de şedere încetinite, bullying faţă de ţările din sud – şi lista abuzurilor poate continua la nesfârşit. O singură întrebare a rămas fără răspuns. Cum se face că în jur de 10 milioane de emigranţi ilegali reuşesc să muncească bine merci în companiile americane, să aibă copii care merg la şcoală, să mai vadă şi câte-un doctor din când în când, să închirieze case şi să cumpere maşini fără să deţină vreun act oficial american? Cum de nu s-a gândit nimeni că exact această incredibilă incompetenţă administrativă îngroaşă rândurile celor care iau cu asalt frontiera, în căutarea unui trai mai bun?

Infrastructura. Care infrastructură?

Reducerile de taxe. A tăiat taxele corporaţiilor de la un maxim de 35% la 21%, ceea ce înseamnă uriaşe sume de bani deturnate din buget direct în buzunarele celor mai bogaţi americani. Cei cu veniturile cele mai mici nu au obţinut niciun avantaj din reducerile de taxe. Beneficiile înregistrate de clasa medie se vor reduce treptat în anii ce vin în timp ce singurii beneficiari vor rămâne cei cu venituri foarte mari. Departe de a produce boom-ul economic promis, americanii s-au trezit cu cel mai mare deficit bugetar din istorie, într-o vreme în care economia a mers bine şi deficitul ar fi trebuit redus, nu crescut. Datoria publică mai mare va creşte nevoia de finanţare, ceea ce de regulă duce la aprecierea valorii dolarului, competitivitate mai mică a produselor americane la export şi, inevitabil, la creşterea deficitului comercial – motivul pentru care Trump a pornit războiul comercial cu China. Un fel de dat cu stângu-n dreptu’?

Job-urile în producţie. A promis reîntoarcerea locurilor de muncă în producţie şi s-a războit cu corporaţiile americane care produceau în afara graniţelor. Apoi a impus taxe vamale mari la importurile de materii prime, utilaje şi componente chinezeşti, multe necesare industriei locale, mărind costurile de producţie şi făcând alte produse americane necompetitive. În plus, administraţia haotică, războiul comercial şi lipsa de încredere au făcut ca investiţiile în industrie să nu vină şi numărul de locuri de muncă în producţie să scadă, de fapt, la cel mai mic nivel din istorie, asta încă înainte de covid.

ObamaCare. A promis un sistem de asigurări de sănătate mult mai bun decât cel implementat de predecesorul său. Legea propusă a fost însă atât de proastă încât nu a fost votată nici măcar de către toţi republicanii. A încercat, totuşi, să desfiinţeze Obamacare, chiar fără să aibă o alternativă, cu riscul de a lăsa milioane de americani fără asigurări de sănătate. A reuşit doar să afecteze parţial funcţionarea sistemului, chiar înainte de pandemie.

Pandemia. Întâi a zis că virusul o să dispară înainte să atingă 5000 de cazuri. Apoi că o să dispară odată cu vara şi vremea caldă. Că l-am putea distruge dac-am lua o gură de dezinfectant, că e o gripă, că viaţa poate continua nestingherită, că măştile n-au sens, că dr. Anthony Fauci e “idiot” şi un “dezastru” pentru răspunsul american. SUA are de departe cele mai multe infectări, cele mai multe decese, toate statisticile arată mai degrabă ca ale unei ţări din lumea a treia. Acum două zile a spus că victoria împotriva virusului e aproape finalizată, chiar în săptămâna în care, peste tot în lume, inclusiv în SUA, numărul de cazuri a explodat.

George Floyd. Un om este ucis prin sufocare, gâtuit în plină stradă, într-o ţară în care rata celor ucişi de poliţie este de 10 ori mai mare decât în orice alt stat civilizat. Şocantele imagini, postate pe internet, provoacă un imens val de proteste în toată America. Un strop de empatie din partea lui Trump şi un răspuns responsabil – cum te-ai fi aşteptat de la preşedintele tuturor americanilor – ar fi calmat, poate, situaţia. El decide, însă, să toarne gaz pe foc, asimilând milioanele de protestatari paşnici şi bine intenţionaţi celor câţiva huligani care ard, fură şi distrug. Îşi electrizează baza de suporteri, îi instigă împotriva celorlalţi. Alţi oameni sunt ucişi în confruntări violente între grupuri înarmate. Extrema dreaptă patrulează pe străzi cu mitralierele pe piept în timp ce poliţia urmăreşte scenele de violenţă de la distanţă – o imagine cum nu se poate mai potrivită despre măreţia SUA după patru ani de regim Trump.

Justiţia. A numit numeroşi judecători de orientare conservatoare, inclusiv trei la Curtea Supremă, stricând pentru mulţi ani de-acum înainte echilibrul de forţe din cel mai înalt for juridic american. Nu pentru democraţie sau pentru americanul de rând a făcut asta ci pur şi simplu pentru putere şi control. O mişcare ce s-ar putea dovedi crucială dacă, de exemplu, rezultatul alegerilor de marţi va fi foarte apropiat, ducând, din nou, la o decizie a Curţii Supreme, cum s-a întâmplat în 2000.

Ar mai rezista America – şi lumea în general – încă 4 ani cu Trump? Să sperăm că nu vom afla niciodată.