Chestiile cu-adevărat importante par s-alerge mai repede ca tine, oricât te-ai antrena zilnic cu sute de rahaturi din care nu-ți mai vezi capul.
Sau poate tocmai de-aia, comentează sarcastic din fundal vocea emisferei cârcotașe a propriului tău creier…
Dacă n-aș avea ceva urgent de făcut acum așa i-aș zice vreo două!
La pompa din dreapta mea a oprit un Nissan antic, cu tablele curgânde și lovit pe toate părțile. Doi tipi coboară din mașină și primul lucru la care mă gândesc e că ar putea fi țigani de-ai noștri. Mi se întâmplă să mă și înșel, pentru că ceea ce recunosc eu cu ușurință e de fapt tiparul est-europeanului sărac și stingher în lumea asta pestriță. Dar încerc să ghicesc de fiecare dată – înainte să-i aud vorbind – dacă-s români sau nu, știind dinainte că ar putea fi. Nu mă pot abține, soția mea nu înțelege și consideră chestia asta o obsesie ușor masochistă. Deunăzi am văzut un Audi cu număr de Ialomița în fața hotelului Schloss, care e de fapt casă de toleranță (ce arhaism am găsit ca să evit să-i spun bordel, mă întreb dacă se mai folosește azi). Eu m-am întrebat sarcastic dacă e acolo în calitate de client, de furnizor sau de simplă angajată, ea s-a gândit mai întâi că poate a parcat greșit, fără să știe ce-i acolo. Continue reading “Shell”
Taxele în Elveția sunt destul de mici, mai ales dacă ești însurat, ai copii la școală și nu ești vreun acționar important la Nestle sau Rolex. Situația se poate schimba dramatic dacă încerci un pic de evaziune fiscală sau dacă iei cu tine în bagaje, pe undeva, nu inima vreunei domnișoare din grupul Asia ci năravurile sportive ale șoferilor bucureșteni. Ei bine, cum am mai scris acum ceva vreme, eu încă mă lupt cu prostul obicei al condusului peste limita legală a vitezei, dealtfel și singura regulă de circulație pe care o încalc. Frecvent. De fapt zilnic. Continue reading “Reflecții rutiere. Plătite scump.”
Pietre și scoici șlefuite cu migală și împinse spre noi de valurile tuturor mărilor și oceanelor noastre stau amestecate pe terasa de acasă, departe de mare. Eram convins, privindu-le la ele-acasă, că cele ale Toscanei sunt diferite de cele ale Periboinei, ale Marseillan-ului francez sau ale Castelldefels-ului catalan. Le-am simțit altfel, admirându-le cu picioarele spălate ritmic de valurile mării. Și totuși, astăzi zac toate unele peste altele, prăfuite, pale, lipsite de viață în lumina sticloasă de septembrie. Le-o fi și lor dor de mare. Continue reading “Frumuseți perisabile”
Am făcut un mic upgrade blogului și acum pot să public și clipuri video. Promit să folosesc chestia asta extrem de rar și cu discernământ, locul ăsta va rămâne în continuare casa cuvintelor scrise.
Dar, ca să marchez momentul, dau share ultimului video-clip al cântăreței mele pop favorite, Pink, piesă care mă obsedează de vreo săptămână încoace. Dincolo de mesaj și de muzica bună, căteva din momentele de dans ale clipului sunt absolut geniale.
Zurich – Dusseldorf – Frankfurt – Wroclaw
Trezit de la patru dimineața, la cinci și-un sfert eram în gară la Bienne și la șapte în aeroport. Numai că avionul Germanwings a venit cu o oră întârziere. Așa că am aterizat in Dusseldorf fix când avionul meu spre Wroclaw decola. Ca să nu aștept în Dusseldorf până la 20:30 și să ajung în Wroclaw la 24:00, cu încă o escală, am schimbat două trenuri de la Dusseldorf la Frankfurt. Bagajul a trebui să mi-l caut singur prin aeroport, l-am găsit după vreo oră aruncat aiurea lângă una dintre benzile de bagaje. Nu mai figura în sistemele lor. Avionul din Frankfurt a avut și el jumătate de oră întârziere, am aterizat la 18:00.
Timp total de zbor: mai puțin de două ore. Durata totală a călătoriei cu avionul: 11 ore. Întârziere: 6 ore. Cost (dus-întors): 869 franci elvețieni (653 Euro). Continue reading “O industrie în aer”
V-am zis săptămâna trecură că mă mobilizez să fac sport serios? De luni? Ei bine, am făcut-o. Merge. Am căutat în sertarul pe unde era aruncat fitbit-ul ăla de-mi numără pașii. Cu el la încheietura mâinii ți-e mai ușor, te motivează un pic și stă cu bunghiul pe tine tot timpul. Probabil că “a sta cu bunghiul pe tine” nu e denumirea științifică a procesului dar nu mi-a venit altfel, important e că funcționează și te face să te simți cu musca pe căciulă (altă expresie consacrată în psihologia sportivă) de fiecare dată când stai cu fundul pe scaun. Cumperi device-ul (de obicei faci greșeala să-l iei pe cel mai scump, deși o să te uiți doar la numărul de pași), îl ții la mână câteva zile și te prinzi repede că o zi în care doar mergi la birou, stai pe scaun, conduci înapoi acasă și-ți petreci seara pe canapea înseamnă doar vreo 3000 de pași. Ai zice că sunt puțini, dar, călăuziți des pe cărarea spre frigider, vei constata că poți ajunge departe… Continue reading “10 mii de pași”
“You can’t ride two horses with one ass.”
Am cules această excepțională pildă de înțelepciune americană dintr-un film care nu s-a remarcat oricum prin nimic altceva. Mi-a plăcut definiția clară, pornită dintr-o convingere simplă, țărănească, aproape tehnică, a unui popor care știe clar ce-i aia călărie. Și înțelepciunea populară românească a identificat problema, vorbind despre statul “cu fundul în două luntrii” sau “cu sufletul în rai” și, în fine, cu altceva în fund, știți voi. Deși e clar că ambele expresii românești consideră un astfel de comportament reprobabil, niciodată nu mi s-au părut atât de categorice în legătură cu imposibilitatea lui fizică. Și asta în primul rând pentru că la noi, știm bine, orice se poate. Și apoi ar putea fi și o lipsă crasă de imaginație din partea rednecks-ilor americani (până la urmă ei sunt cei care l-au votat pe Trump), care nu au văzut varianta creativă a problemei în care nu-ți bați capul cum să călărești caii în același timp, îi iei la călărit pe rând. Până la urmă cu luntriile e clar că se poate, caii nu cred că sunt geloși unii pe ceilalți, iar cu raiul… cred că și aici s-ar putea tolera abordarea secvențială dacă sponsorizezi un pic de catedrală și ai grijă să nu te interferezi formal cu integritatea familiei tradiționale.
– Spune-ne ce scrii!
“Unbroken”, filmul regizat de Angelina Jolie după scenariul fraților Coen s-a terminat de doar câteva minute, mi-am luat laptopul, am deschis un articol nou, am scris titlul și am stârnit curiozitatea familiei.
-Nu pot să vă spun ce scriu! Nu știu încă. Și eu nu vorbesc, eu scriu, ați uitat? (acum câteva săptămâni una dintre fiicele mele a spus că e bine cu blogul ăsta, mai află și ele la ce mă gândesc).
E greu să explic cum mă simt după filmul ăsta, chiar și în scris. Ar trebui să spun că a fost un fim bun, bine scris și bine filmat, a stârnit emoții, oroare, revoltă și multe comentarii imediat după. Acum câțiva ani probabil că m-aș fi simțit bine la final și admirația pentru eroismul, puterea și îndârjirea cu care personajul principal supraviețuiește încercărilor războiului ar fi fost sentimentul pregnant. Dar în seara asta singura întrebare care-mi stăruie în minte este:
Poți să fii erou și supraviețuitor în același timp? Continue reading “Unbroken”
Pe 11 Septembrie 2001 două avioane deturnate au lovit turnurile gemene ale World Trade Center, într-o acțiune teroristă fără precedent care a lăsat urme adânci în aproape toate segmentele societății americane, de la politică și strategie militară și până la economie, educație, artă și, în general, viața a milioane de oameni din America sau din statele ce aveau să devină scenele războiului american împotriva terorii.
“Omul căzător”, cartea lui Don DeLillo, în varianta originală “Falling Man”, spune povestea unuia dintre supraviețuitorii atacului, unul dintre norocoșii care au reușit să părăsească turnul în care lucra chiar înainte ca acesta să se prăbușească. Personajul lui DeLillo încearcă să-și vindece rănile – fizice sau psihologice – și să-și reconstruiască viața într-o societate aflată la rândul ei în șoc post-traumatic. O lume obsedată de avioane, de oameni căzători, de clădiri, de turnurile alea gemene. De Bin Laden, ca personificare a răului, reprezentant unic al tuturor ticăloșilor lumii.
APort 