Plecat din România cu obsesia de a fi permanent la curent cu ce se petrece în politică, dedat chiar la interminabilele și în general ineptele talk-show-uri dâmbovițene, m-am trezit brusc, în Elveția, departe de sursa de zgomot zilnică a zecilor de posturi TV românești, multe dintre ele, într-un fel sau într-altul, pentru unii sau pentru ăilalți, de propagandă. Așa că, rămas doar cu programul irelevant (cu accente toxice) al TVRi, mi-am concentrat atenția spre BBC, CNN, postul național elvețian și vreo câteva bloguri de politică și economie. La timp pentru a prinde în direct uluirea tuturor când britanicii au votat pentru Brexit. Câteva luni mai târziu americanii aveau să-l aducă pe Donald Trump la Casa Albă, iar democrațiile lor vechi și solide nu vor mai fi niciodată la fel. Dincolo de politicieni avizi de putere cu orice preț, de armate de troli care răspândesc mizerii greu de digerat pe internet, de ziariști vânduți, de afaceriști lacomi sau de furia și ura unei părți bune a electoratului, ce a produs aceste cataclisme în societăți despre care se presupunea că au o ridicată cultură a democrației politice? Și cum e posibil ca lucrurile să se deterioreze într-un ritm atât de accelerat? Fără a avea pretenția de a acoperi complet fenomenul, cartea lui J. D. Vance încearcă o explicație. Continue reading “J. D. Vance – Hillbilly Elegy – A memoir of a family and culture in crisis”
La ce-ar mai trebui să rezistăm
Am vrut să scriu despre miting chiar sâmbătă seară, revoltat – ca atâția alții – de ticăloșia și prost gustul ce se revărsau de pe scenă. TVRi a găsit că mitingul PSD trebuie transmis în direct, oricum n-aveau nimic mai interesant de dat pe post. M-am abținut să scriu, căci ce altceva ce nu e deja cunoscut de unii și ignorat de ceilalți aș mai putea spune?
Am vrut să scriu apoi urmărind satisfacția arogantă și ipocrită a politrucilor din PSD sau din presa PSD (care nu e presă, ci doar o dezgustătoare unitate de propagandă care nu vede mai departe de lungul nasului). Dar nemernicii studiourilor TV sunt constanta și regula posturilor noastre de știri, deci nu mai trezesc de mult revoltă, doar scârbă.
Am vrut să scriu despre dezamăgirea de a fi văzut reacțiile unor oameni care cred despre ei că sunt de partea binelui și cred că pentru ca binele să învingă orice e permis. Dar m-am abținut aseară să apăs pe Publish, deși textul era gata. Continue reading “La ce-ar mai trebui să rezistăm”
Mohsin Hamid – Exit West
Exit West este o poveste de dragoste. Doi tineri se descoperă într-o sală oarecare de clasă, se simt atrași unul de celălalt și, când adună suficient curaj, își vorbesc pentru prima oară. Banal, așa cum încep mai toate poveștile de dragoste. Doar că a lor se întâmplă să înceapă undeva în mijlocul unei lumi aflată pe marginea prăpastiei. Saeed și Nadia trăiesc în Orientul Mijlociu, într-un oraș asaltat de nenumărați refugiați pe care războiul e pe cale să-i ajungă din urmă. Cumva reușesc, ca toți ceilalți tineri și ca aproape toți locuitorii, să se adapteze societății lor imperfecte, navigând inteligent printre nenumăratele restricții și intoleranța agresivă a bigotismului folosit mai degrabă ca pârghie de putere și de constrângere politică decât din respect pentru preceptele religioase. Nadia nu crede și nu se roagă, dar poartă în public o robă neagră care-o acoperă din cap până-n picioare, modul ei de a se apăra de agresiunile zilnice la care ar fi supusă altfel. Saeed e credincios și-și găsește liniștea sufletească în rugăciunea zilnică. Iubirea lor, într-o lume asaltată de barbari dornici de sânge și putere, le poate aduce moartea. Când războiul începe, toată lumea lor se sfărâmă. Continue reading “Mohsin Hamid – Exit West”
Subcarpați
Am fost surprins să constat întâmplător că există muzică românească și dincolo de marele hit al Deliei “Hai rămâi cu mă-ta!”, doar că nu știam eu unde să caut. Credeam că, dacă de patru ori pe an petrec multe ore în trafic prin București, ascultând diverse posturi de radio, sunt oarecum la curent. Ei bine, m-am înșelat și-mi fac mea culpa. Am descoperit deunăzi trupa Subcarpați, grație algoritmilor Youtube care încearcă să-ți ghicească preferințele, și a fost o surpriză minunată. N-am mai ascultat de mult (de la Zdob și Zdub) o trupă de-a noastră care să reușească să integreze inteligent teme folclorice într-un ritm modern. Subcarpați o face superb.
Așa că share-uiesc piesa care mi-a plăcut cel mai mult, convins fiind că dac-o ascultați și vă place o să găsiți ușor drumul spre mai mult.
Cazonă
Un soldat purtând pe spate un impresionant pistol-mitralieră se plimbă printre rafturile supermarket-ului, chiar în fața mea. Nu suntem la Aleppo în Siria ci la Bienne, în mijlocul Elveției și al Europei occidentale, vineri după-amiază. Probabil că o fi și el în permisie, deși nu mi-e clar de ce cară ditamai pușcociul, poate vrea să impresioneze vreo gacică de pe la el din cartier. Spre deosebire de AKM-urile noastre est-europene armele elvețienilor au calibru mai mic, deci au țeava mai subțire și mai lungă. Oare de ce am vrut să mă dau deștept cu informația asta care nu ajută cu nimic povestea? Probabil că am vrut să sugerez că am făcut armata, în fine, posibil încă o informație redundantă. Continue reading “Cazonă”
Gusturi ca la ele acasă
Pe vremea când locuiam în România mergeam adesea să petrecem weekend-urile alături de familie într-un sătuc ascuns la poalele Munților Baiului, nu foarte departe de Sinaia. Drumul nu dura de obicei prea mult pentru că ieșeam din DN1 în Comarnic, chiar înainte ca tradiționalul ambuteiaj de la intrarea în Sinaia să devină imposibil. Dar pentru că mai întotdeauna ajungeam ultimul, plecând târziu de la birou, tot drumul stăteam stresat să nu înceapă fără mine. Să nu pornească discuțiile alea importante, grătarul și primele pahare ciocnite în cinstea revederii care nu era niciodată atât de frecventă pe cât ne-am fi dorit. Deci, încă la volan fiind, mă vedeam deja închinând primul țoi din celebra țuică de prune a vecinului de peste drum, probabil cea mai bună țuică pe care-am băut-o vreodată. Era perfectă. Nu foarte tare, cam cum se face pe partea dinspre sud a Carpaților, ținută în butoi de dud și turnată în țoiuri tronconice din sticlă verzuie, probabil vechi de când lumea. Băută vineri seara, în jurul unei mese masive din lemn, pe terasa unei case de munte, între oameni dragi, chiar înainte să dăm foc la grătar și să încingem discuțiile din jurul lui. Ce poate fi mai bine de-atât? Continue reading “Gusturi ca la ele acasă”
Acasă la români
– Bună!
O zvârlugă de fată, frumușică foc, aleargă dintr-un capăt în celălalt al terasei, la fiecare tură un pic mai aproape de masa noastră. Știe că vorbim românește, ca maică-sa și ca ceilalți doi angajați ai pensiunii, și chestia asta o intrigă. Am auzit “Bună!” de vreo 20 de ori în ultima jumătate de oră, cât am așteptat să se oprească ploaia ca să putem coborî spre spectaculoasele chei din Vale Verzasca. Ceva o atrage inevitabil spre noi, dar îi e teamă să nu fie nevoită, la rândul ei, să vorbească. Până la urmă s-a aventurat suficient de aproape cât s-o întreb “Ce faci?”. A avut un moment de panică, s-a întors fâstâcită cu fața spre noi și ne-a zâmbit știrb și frumos, doar pentru o clipă. “Bine!”-le avea să ne fie aruncat peste umăr, în timp ce lua viteză. Continue reading “Acasă la români”
Cu dedicație
“De-a lungul vieții m-am confruntat cu încercări teribile. Câteva chiar s-au întâmplat în realitate.”
Mark Twain
Lamborghini versus Berna
Un Lamborghini e parcat aproape în mijlocul drumului pe Kramgasse, în centrul Bernei, la doi pași de celebrul turn cu ceas al orașului. O să fie greu pentru troleibuze să-și facă loc pe lângă bolid. Nu numai că nu are voie să parcheze acolo, n-are voie nici măcar să intre pe stradă. Îmi imaginez dilema agentului de parcare, altfel unul dintre cei mai eficienți și lipsiți de empatie funcționari elvețieni. Ce să facă el în această situație? Să scrie procesul verbal de contravenție lăsându-se imortalizat – în rol de personaj negativ – în fotografiile de vacanță ale celor aproximativ 100 de chinezi aliniați la marginea drumului? Singura șansă a turnului cu ceas de a mai capta ceva din atenția străzii e să vină mai repede ora fixă cu defilarea complicatelor mecanisme atât de previzibile la un ceas elvețian dintr-un turn medieval elvețian din bătrâna capitală a Elveției. Boring… În schimb Lamborghini-ul… Uau! Este personificarea emoției latine și visul semi-erotic al oricărui muritor. Felul în care arată, felul în care captează în mod natural întreaga atenție, neglijența studiată și lipsită de griji a parcării, capacitatea excepțională de a transforma orice ghiolban cu față de interlop într-un aristocrat rafinat, proprietar de podgorie în Toscana… Ce mai, un vis… Continue reading “Lamborghini versus Berna”
The Florida Project
Three Billboards outside Ebbing, Missouri a fost filmul meu favorit pentru Oscarul de anul ăsta, o incursiune în lumea distopică a Americii left behind – lăsată în urmă sau rămasă în urmă, nu mi-e clar care variantă este mai corectă. The Florida Project e un film care vine din aceeași lume. Dacă l-aș fi văzut înainte de Oscar-uri n-aș fi știut pe care să-l prefer. De câștigat a câștigat până la urmă The Shape of Water, un basm frumos din altă lume și din alte vremuri.
Ce faci când ai șase ani și mama ta singură nu-și permite să te ducă la Disneyland-ul aflat pe partea cealaltă a autostrăzii? La șase ani e simplu. Te joci cu copiii vecinilor. Faci tâmpenii. Te scălămbăiești la oamenii mari, scuipi de la etaj pe mașina ăleia de la parter, te uiți pe furiș la baba nebună care face plajă topless, explorezi împrejurimile sau pătrunzi ilegal în camera tehnică pentru a întrerupe curentul, ducându-l adesea la disperare pe managerul motelului ieftin în care locuiești. La șase ani nu-ți tace gurița niciodată, de dimineață până seara. Sau dacă-ți tace înseamnă că ai reușit să convingi pe cineva să-ți ia o înghețată pe care s-o împarți frățește cu ceilalți copii. La șase ani totul e simplu și nu înțelegi de ce adulții fac atâta caz de una sau de alta. Copilăria are nevoie de foarte puțin pentru a fi frumoasă. Continue reading “The Florida Project”
APort 