12301492_800485890062335_1299055236630659775_nPe vremea când locuiam în România mergeam adesea să petrecem weekend-urile alături de familie într-un sătuc ascuns la poalele Munților Baiului, nu foarte departe de Sinaia. Drumul nu dura de obicei prea mult pentru că ieșeam din DN1 în Comarnic, chiar înainte ca tradiționalul ambuteiaj de la intrarea în Sinaia să devină imposibil. Dar pentru că mai întotdeauna ajungeam ultimul, plecând târziu de la birou, tot drumul stăteam stresat să nu înceapă fără mine. Să nu pornească discuțiile alea importante, grătarul și primele pahare ciocnite în cinstea revederii care nu era niciodată atât de frecventă pe cât ne-am fi dorit.  Deci, încă la volan fiind, mă vedeam deja închinând primul țoi din celebra țuică de prune a vecinului de peste drum, probabil cea mai bună țuică pe care-am băut-o vreodată. Era perfectă. Nu foarte tare, cam cum se face pe partea dinspre sud a Carpaților, ținută în butoi de dud și turnată în țoiuri tronconice din sticlă verzuie, probabil vechi de cănd lumea. Băută vineri seara, în jurul unei mese masive din lemn, pe terasa unei case de munte, între oameni dragi, chiar înainte să dăm foc la grătar și să încingem discuțiile din jurul lui. Ce poate fi mai bine de-atât?

Odată chiar am cumpărat de la vecin o sticlă din țuica aia bună, ducând-o cu mine în apartamentul nostru din București, esență de munte ce-ar fi trebuit să mă transpună în starea aia specială pe care o trăiam în satul prahovean.  Aveam să deschid sticla într-o seară în care eram obosit și mi-era frig, câteva luni mai târziu. În tot acel timp, în multele ore petrecute în trafic în drum spre casă, nu vizualizasem niciodată paharul de țuică ce m-aștepta. E drept că nici țoiuri n-aveam (sau țoaie, cum naiba e corect?) – în fine, poate că nu eram pregătit cum se cuvine și de-aia n-a mers. Licoarea altădată fermecată mi s-a părut grea, cu gust prea aspru, mai tare ca de obicei, ce mai, o experiență poate nu complet neplăcută dar absolut banală. Sticla avea să fie făcută cadou, după alte câteva luni, unei echipe de meseriași care făcuse treabă bună.

De-atunci am mai trăit de multe ori același sentiment de dezamăgire când, după ce asociasem unui gust fericirea unui moment anume, am încercat, fără succes, să construiesc procesul invers, pornind de la gust spre stropul de fericire. Așa am descoperit că nu-mi plac vinurile spaniolești, deși băute la ele acasă, pe malul Mediteranei, sunt tot ce ți-ai putea dori într-o seară fierbinte de vară, că vinurile albe ale alsacienilor sunt prea dulci când le bei în Elveția sau că vinurile bulgărești par excepționale doar pe terasele din Balcic sau Sozopol. Și regula nu se aplică doar la băuturi. Feluri minunate de mâncare de care te-ai bucurat prin vacanțe devin fade, prea grase sau prea picante în serile din mijlocul săptămânii. Cafeaua făcută de cel mai priceput barista la cel mai performant expresor italian o fi perfectă în weekend sau aiurea dar luni dimineața are aproape același gust utilitar ca o doză de redbull.

Există o excepție la toată povestea asta. Sarmalele maică-mii sunt la fel de bune oriunde și oricând, chiar și după ce au fost transportate în stare congelată în cala unui avion cale de două mii de kilometri. Mai ales mâncate, respectuos, de Crăciun sau de Paște.