bridge.jpg

Vale Verzasca, Ticino, Elveția

– Bună!

O zvârlugă de fată, frumușică foc, aleargă dintr-un capăt în celălalt al terasei, la fiecare tură un pic mai aproape de masa noastră. Știe că vorbim românește, ca maică-sa și ca ceilalți doi angajați ai pensiunii, și chestia asta o intrigă. Am auzit “Bună!” de vreo 20 de ori în ultima jumătate de oră, cât am așteptat să se oprească ploaia ca să putem coborî spre spectaculoasele chei din Vale Verzasca. Ceva o atrage inevitabil spre noi, dar îi e teamă să nu fie nevoită, la rândul ei, să vorbească. Până la urmă s-a aventurat suficient de aproape cât s-o întreb “Ce faci?”. A avut un moment de panică, s-a întors fâstâcită cu fața spre noi și ne-a zâmbit știrb și frumos, doar pentru o clipă. “Bine!”-le avea să ne fie aruncat peste umăr, în timp ce lua viteză.

Am revenit pe terasă spre zece seara, doar doi bărbați de data asta, pentru un ultim pahar de vorbă și vin ticinez. Ne-a văzut imediat dinăuntru și l-a târât după ea afară pe frate-su mai mare care, spre deosebire de ea, rupea vreo câteva cuvinte pe românește. Și s-a născut o conversație, cu ei înțelegând perfect ce zicem noi și noi înțelegând suficient de bine melanjul lor româno-italian. Ea e Kayla și el e Davide, ea are șase ani, el opt iar bebelușul pe care-l vedeam prin geam, în brațele lui taică-su, doar câteva luni. Davide ne-a spus c-au fost o dată în România, la bunici, iar Kayla a adăugat repede “La mare!”. El ne-a spus că le-a plăcut și ea a aprobat energic din cap și ochii îi străluceau la o oră la care ar fi trebuit să doarmă deja și zâmbea de i se vedea vârful limbii prin gaura lăsată de dintele lipsă. S-a grăbit să zică ea prima de fiecare dată când a putut să răspundă monosilabic sau când cuvintele erau aceleași în română și în italiană. Înăuntru, taică-su părea să-i cânte bebelușului o canțonetă – asigurându-se, în același timp, că învață limba corectă – în timp ce mama aduna ce mai rămăsese pe mese și pregătea totul pentru micul dejun de a doua zi. Avea să ne spună, când a apucat să-și tragă sufletul pentru câteva minute ca să vorbească cu noi, că Davide vorbește românește binișor dar Kayla nu știe. Ni s-a plâns că nu are timp să vorbească cu ei, că niciunul nu mai vrea să meargă la bunici și că la mare abia așteptau să se întoarcă acasă, în pensiunea lor din creierul Alpilor, în cantonul elvețian Ticino.

M-am trezit oarecum târziu a doua zi și ieșind din cameră am fost întâmpinat de o melodie italienească lălăită, cum sunt cele pe care le auzeam pe la începutul anilor 90, pe vremea când românii înlocuiseră festivalul de la Mamaia cu cel de la San Remo, transmis pe posturile lui Berlusconi. Muzica venea din telefonul mobil al femeii care făcea curat prin camerele deja eliberate. Ne-am urat “Bună dimineața!” și m-a surprins – mai mult decât faptul că nu știe Kayla românește – că femeia asta, care sigur are nume românesc și s-a născut undeva acasă, preferă să asculte muzică italienească în timp ce muncește. Nu Loredana, Fuego, Holograf, Andra, Benone sau Vali Vijelie. Un italian oarecare, poate vedetă pe la ei. Copiii m-au luat în primire cu alte salve de “Bună!” si au avut dreptate, a fost o zi bună.

Înainte să ne întoarcem în cantoanele noastre vorbitoare de germană am luat un ultim prânz în Ticino la o terasă cochetă din Bellinzona, capitala cantonului. Și pe când miștocăream denumirile italienești ale mâncărurilor din meniu, fabulând creativ cu prostata del giorno și prosciutto di salmonela con limone, o chelneriță tânără și drăguță de vreo 20 și-un pic de ani s-a apropiat de masa noastră și ne-a spus, în italiană, că se bucură să audă că vorbim românește și că cineva ne va lua imediat comanda. Ca și Kayla, a fugit repede de lângă noi dar avea să se întoarcă mai târziu ca să ne ajute să alegem dintre minunățiile deserturilor mediteraneene. Știa destule cuvinte românești dar le lega greu într-o propoziție. Încerca să traducă denumirile italienești prin cuvinte pe care le știa de la mama sau poate de la bunica ei. N-a prins chiar tot din ce-am comandat, probabil că ne-am fi înțeles mai ușor în engleză. Dar s-a bucurat, ușor stânjenită totuși, să comunice cu noi iar zâmbetul ei a compensat înzecit lipsa cuvintelor din DEX. Și noi ne-am bucurat. Până la urmă deserturilor italienești, chiar încurcate fiind, le lipsește doar un strop de suflet pentru a fi perfecte.

Probabil că nu ne vom bucura vreodată, în România, de zâmbetul Kaylei sau al frumoasei chelnerițe din Bellinzona. Realizez din ce în ce mai des că s-ar putea să nu fie mulți cei care încă mai visează, ca mine, să se întoarcă într-o zi acasă.

Până la urmă, unde e acasă?