Soldat1Un soldat purtând pe spate un impresionant pistol-mitralieră se plimbă printre rafturile  supermarket-ului, chiar în fața mea. Nu suntem la Aleppo în Siria ci la Bienne, în mijlocul Elveției și al Europei occidentale, vineri după-amiază. Probabil că o fi și el în permisie, deși nu mi-e clar de ce cară ditamai pușcociul, poate vrea să impresioneze vreo gacică de pe la el din cartier. Spre deosebire de AKM-urile noastre est-europene armele elvețienilor au calibru mai mic, deci au țeava mai subțire și mai lungă. Oare de ce am vrut să mă dau deștept cu informația asta care nu ajută cu nimic povestea? Probabil că am vrut să sugerez că am făcut armata, în fine, posibil încă o informație redundantă.

Dar să revenim la ostașul nostru, al lor de fapt, care între timp a făcut niște achiziții ciudate. Tipul și-a umplut coșul cu nenumărate cutii de suc de portocale și, deasupra, într-un echilibru oarecum instabil, a pus două pițe congelate. Nu știu ce dracu de armată fac ăștia în Elveția dar un tip cu pușca-n spate care bea suc de portocale de parc-ar bea bere și bagă pița la microunde probabil că o să se întoarcă în cazarmă fără să fi reușit vreo cucerire importantă. Bunătate de permisie, probabil risipită aiurea… Nu mai zic că vine omul acasă de la unitate și își cumpără pița congelată de la supermarket? Ce mamă o avea să nu-i facă și lui o sarma, o ciorbă de burtă, un lighean de cornulețe, ceva, orice…

Păi, spre comparație, pe vremea mea, când armata era obligatorie în România și revoluția bătea la ușă, militarii noștri în termen erau așa de fericiți când primeau o permisie că urcatul în tren devenea o problemă serioasă, perfect sugerată de lirismul versurile cazone “Hai băieți, hai băieți, să bem o bere, să ne luăm la revedere”. După care trebuiau să aibă noroc să se cațere în trenul potrivit. După care era o problemă majoră să-i trezească cineva înainte de stația de destinație. De-acolo devenea mai simplu, căci instrucția intensă și sofisticată din unitate îi pregătea să străbată, mai mult târâș, distanța până acasă. Deci nu știu unde-ar fi încăput un AKM în poza asta. Erau nenumărate locuri pe traseu unde-ar fi putut fi uitat: rezemat de vreo masă în prima crâșmă de lângă unitate sau în oricare alta de pe drumul spre gară, în vreo budă jegoasă, pe peron, în tren sau în tranșeele din drumul comunal spre casă, pregătite să facă față unei eventuale invazii sovietice. Plus că am fi știut, imediat, cam câtă băutură poți să iei în schimbul unui pistol mitralieră AKM fabricat în loc de biciclete, la Cugir.

Și, ca să jung totuși la o concluzie după această paralelă imposibilă între două lumi aflate nu numai în geografii diferite dar chiar în secole diferite, principala problemă, marea diferență, este că și să fi vrut soldatul român să-și umple coșul de alimentara cu suc de portocale n-avea de unde, că Brifcorul, băutura care avea oarecum aceeași culoare, nu se găsea decât foarte rar sau deloc. Și atunci, ce să faci? N-aveai ce să faci!

În fine, pița ieșea din discuție pentru că oricum l-aștepta maică-sa cu ciorba de burtă, să-l scoată din mahmureală. Asta dacă ajungea scrisoarea acasă înaintea lui.