Au luat butoanele de toate felurile ale tuturor funcțiilor imaginabile, le-au amestecat într-un fes și le-au reașezat aleator prin cabină. De fapt nu chiar complet aleator, căci și-au dat silința să nu le așeze în locurile în care orice posesor de permis de conducere s-ar aștepta să le găsească. Așa a ajuns schimbătorul de viteze al cutiei automate pe maneta din dreapta volanului sau controlul ștergătoarelor pe maneta din stânga sau butoanele care setează poziția scaunelor pe portiere, foarte vizibile de fiecare dată când te uiți în retrovizoare. Are încălzire în scaune dar era deja prea cald în mașină până am găsit eu de unde să-i dau drumul, tot sus, pe portiere. Volanul, rămas în mod miraculos în aceeași poziție, este împănat de butoane – multe pe stânga și nenumărate pe dreapta. Continue reading “Oh Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz? Dar, te rog, nu un A180D…” →

Pentru că ajunul Crăciunului a picat într-o zi de luni și nici statul elvețian nici multinaționala nu s-au îndurat să ne facă și nouă o punte, ca prin alte părți, m-am oferit voluntar să muncesc. Oricum nu plecam nicăieri de sărbători și ziua e mult mai scurtă, probabil ca să nu-l jenăm în trafic pe Moș Crăciun.

Și ca să nu stau patru ore în birou și două pe drum, în mașină, am decis să lucrez de acasă. De obicei mă instalez într-o cameră care funcționează ca birou dar astăzi am decis să rămân în living, trăgând din când în când cu ochiul la pregătirile pe care le face restul familiei. Nu e mare diferență față de o zi obișnuită în open space-ul biroului, un mediu în care poți fi ușor distras de ce se petrece în jurul tău. Dar aud cum crește, constant, forfota din colțul opus al camerei, unde e bucătăria. Ca de fiecare Crăciun fetele s-au apucat de cozonac, activitate care inundă spațiul nostru comun cu mirosuri minunate, voie bună și amintirea altor crăciunuri, din alte vremuri, când cozonacii erau frământați de mama, sub supravegherea atentă a bunicii. Continue reading “Home office” →

Într-un supermarket din Bienne, o cutie de 15 kg cu lemn de foc elvețian costă aproape dublu față de lemnul adus din import (nu îndrăznesc să mă gândesc din ce țară). Categoric n-aș vrea să fac din tăierea pădurilor o afacere profitabilă. Pe de altă parte, dacă iau de-ăla ieftin, “european”, mi-e teamă să nu ard ultimul copac din ultima pădure a Moldovei. Deci nici așa nu-i bine… Oare elvețienii cum tratează această situație complicată?

Este poate un exemplu contraproductiv al unei impresionante solidarități sociale. Întotdeauna am admirat devotamentul cu care cumpără elvețienii orice produs Swiss made. Este o formă discretă de patriotism, îmi place să-l numesc “patriotismul tăcut”. Nu o să vezi pe-aici declarații patriotice sforăitoare, zeci de ore de yodlere pe postul național sau povești despre glorioșii lor domnitori, îmbunătățite pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale. Continue reading “Arzând din dragoste de țară” →

Un reportaj de pe RTS, televiziunea națională elvețiană, ne prezintă o fermă din Vaumarcus, un pitoresc sătuc de pe malul lacului Neuchatel, în care mai trăiesc doar 200 de suflete. Un localnic crește porci din rasa Mangalița, o raritate provenită din Europa de Est care trebuie salvată, după cum precizează mândru fermierul elvețian, în timp ce mângâie blana țepoasă de pe ceafa unui animal care arată mai degrabă a mistreț decât a porc. Animalul răspunde afectuos cu un grohăit tandru, se freacă un pic printre picioarele vizitatorilor, se convinge repede că microfonul reporterului nu-i un știulete de porumb și le întoarce discret fundul blănos și negru, intrând în grajdul care seamănă mai degrabă cu un mic și cochet chalet elvețian de ski. Aflăm că rasa are probleme să mențină un BMI sănătos, fiind mai mult slăninuță decât mușchiuleț. În plus, mai ia și greu în greutate, o fiță nu foarte apreciată de crescători. Dar, după ce a criticat-o la început, crescătorul prezintă și motivul pentru s-a decis să salveze rasa: pulpele puse la uscat vreo 2-3 ani dau un jambon de excepție, de o calitate prefect comparabilă cu celebrul pata negra iberic. Continue reading “Dietă mediteraneană cu Mangalița” →

“Ce drăguuuț! Mi-au băgat Jingle bells!”

Punem telefonul pe speaker ca să ascultăm amândoi acordurile zglobii ale binecunoscutei melodii, în timp ce sperăm să fim preluați de un operator al call-center-ului Swisscom, un fel de Romtelecom, da’ Swiss Made. N-avem wi-fi, deci n-avem televizor, știri, netflix… nimic… Ei, n-a fost ușor până aici dar acum măcar am intrat în linie dreaptă. Știți cum e, întâi alegi limba din butoanele 1, 2, 3 sau 4, că aici au multe (limbi, că butoanele sunt la fel), dup-aia le spui oamenilor dacă ești firmă sau muritor de rând, dacă ai contract cu de toate sau doar de telefon, dacă ți s-a pus pata  la 9 seara să-ți schimbi abonamentul sau să-ți cumperi ceva și, într-un final, presupunând că nu te-au pierdut pe drum, dacă ai ceva de reclamat și ce anume – evident din 1, 2, etc… Ce router? Alb, negru sau roz-bombon? Și, mulțumescu-ți ție Doamne, robotul cu voce de robot decide să te transfere către un operator. Continue reading “Christmas spirit” →

Numai ce-am văzut pe BBC interviul ăsta cu Robert Plomin, profesor de genetică comportamentală (habar n-aveam că există un astfel de domeniu științific). Mi s-a părut atât de interesant și de controversat și m-a făcut atât de curios să aflu mai mult încât nu mă pot abține să nu-l share-uiesc pe blog, ca să-i mai molipsesc și pe alții.

Întotdeauna am crezut că mediul familial, apoi cel extins al comunității din care provine și în final educația sunt mai importante decât amprenta genetică și pot fi predictori mai buni ai performanțelor viitoare ale unui copil. Ei bine, numai ce l-am auzit pe acest domn spunând că genetica determină în proporție de 50% traiectoria pe care o va urma orice ființă umană. Continue reading “Ce să faci?!? Se pare că n-ai ce să faci!!!” →

A așteptat, răbdătoare, să vină ziua aceea. Ziua în care a dispărut ultimul cititor, ziua începând cu care nimeni nu va mai citi nimic, niciodată. Și atunci, eliberată de orice neliniște, stăpânindu-și poate pentru prima dată anxietatea, a început să scrie. Înainte, n-ar fi putut accepta, din vanitate, că cineva – putea fi oricine – ar fi considerat textul ei lipsit de valoare, că s-ar fi putut plictisi după numai câteva cuvinte culese pe diagonală. Și n-avea cum să știe dacă ar fi putut produce ceva interesant sau nu. Nu scrisese ceva vreodată, deși avea capul plin de idei. Mai ales de când îi încolțise în minte obsesia asta cu scrisul, povești se îngrămădeau câteodată să iasă, se cereau violent afară. Se trezea în mijlocul nopții și, într-o stare incertă între veghe și somn, așternea rânduri în minte, le întorcea pe toate părțile, le recitea, le corecta… Continue reading “Ultimele cuvinte” →

Dacă vreau în vreo zi să mă simt un pic ca acasă, în România, cea mai ușoară cale e să merg la cumpărături într-un magazin Lidl. Și asta pentru că majoritatea covârșitoare a clienților sunt emigranți sau arată ca niște emigranți. Vin la Lidl atrași de prețurile (semnificativ) mai mici. Elvețienii nativi, atât de dedicați noțiunii de swiss made, swissness sau cum vor ei să mai numească admirabilul obicei de a cumpăra lapte numai de la capra vecinului, refuză cu încăpățânare să intre într-un supermarket care nu e swiss, iar faptul că Lidl e nemțesc nu ajută absolut deloc, ba din contră. Deh, mici sensibilități și rivalități regionale.

Continue reading “Lidl cu înlocuitori” →

Calea standard, în Elveția, de a dovedi că n-ai avut probleme cu legea este să soliciți autorităților competente un cazier judiciar. Adică, în germană, un strafregisterauszug.

Dacă trebuie să-ți dovedești și bonitatea fiscală atunci trebuie să soliciți un betreibungsregisterauszug.

În ciuda naționalității care predispuse – conform stereotipurilor pan-europene – la probleme cu respectarea consecventă a legii, până acum m-a ferit Dumnezeu să am de-a face cu cele două instituții elvețiene. Dar după ce-am încercat timp de cinci minute să pronunț numele celor două documente nu mă mai mir că pe-aici cam toată lumea e foarte grijulie cu finanțele proprii și, în general, cu respectarea legii…

Dacă își imaginează cineva că numai în România sunt probleme se înșeală amarnic…

O recentă reglementare elvețiană în domeniul muncii, care va deveni obligatorie de la 1 ianuarie 2019, a stârnit protestele vehemente ale constructorilor, exprimate ieri prin vocea asociației patronale în domeniu. Conform noului regulament, pe timpul verii muncitorii nu vor mai putea lucra la bustul gol, fiind obligați să poarte tricou. În plus, vor fi obligați să se dea regulat cu cremă solară.

Patronii – care vor trebui să plătească pentru tricouri și creme – califică  noua reglementare drept abuzivă, precizând că exprimă în egală măsură și nemulțumirile salariaților față de aceste cerințe absurde. Continue reading “Bronz natural” →