Era ceva lume adunată. Trecuse de 8 – cînd ar fi trebuit normal să înceapă – şi doamnele din dreapta noastră se foiau deja nerăbdătoare. Cînd am văzut-o că vine am zis că e un pic trupeşă pentru sportul pe care şi l-a ales. Dar, deşi un pic acoperiţi, muşchii de pe braţe şi umeri erau impresionanţi pentru cineva de vârsta ei, se vedea că munceşte din greu. S-a descurcat mult mai bine decât aş fi crezut, cu mişcări cursive, cu încremeniri în poziţii spectaculoase, îmbinând ingenios flexiblitatea, forţa brută şi ceva din fluenţa melodioasă a dansului. Coregrafia a fost, şi ea, foarte inspirată, reuşind să imprime un aer artistic unei performanţe eminamente atletice dar eliminând complet erotismul asociat inevitabil dansului la bară.  Când a coborât, în acordurile finale ale melodiei “Never enough”, spectatorii care se adunaseră în jurul ei, dar şi cei răspândiţi pe la tarabele cu mâncare din piaţă, au aplaudat-o generos, iar ecoul acelor aplauze s-a reflectat în zidurile groase ale bătrânelor clădiri din Place du Ring, făcându-mă să constat, oarecum surprins, că cele două bare de pole dance (parcă sună mai decent aşa, nu?) erau instalate la doar câţiva metri distanţă de turnul vechi de 800 de ani al bisericii reformate, care a rezistat suficient cât s-o vadă şi pe-asta. Continue reading “Vineri seara la Bienne” →

Încă nu e 8 şi soarele mi se topeşte deja în creştetul capului. Văd cum, la câteva zeci de metri mai în faţă, aleea largă care urmăreşte linia plajei se înfundă într-un imens hotel construit direct pe o stîncă de pe malul mării. N-am de-ales, ies în dreapta, pe şosea, şi văd un deal impresionant în faţa mea, tot ce-ţi poţi dori când alergi la aproape 30 de grade. Traversez şoseaua, crezând că trotuarul celălalt e mai ferit, dar terasele au umbrelele strânse. Soarele mă urmăreşte nemilos încercând, de data asta, să-mi lipească adidaşii în asfalt. Aaa… Shit! Nu e numai soarele! Un miros neplăcut pe care îl cunosc foarte bine (din alte vremuri) îmi inundă creierul cu viteza cu care plămânii mei cer tot mai mult oxigen ca să facă faţă dealului.  Mâzga lipicioasă de pe jos e de la  berea vărsată pe trotuare peste noapte. Câteva sute de metri mai încolo trei perechi de tineri până-n 20 de ani zac pe teresa de la McDonalds. Două dintre fete încă dorm cu capul prăbuşit pe spate, chircite între spătarele scaunelor metalice. Ceilalţi par să fi iniţializat deja procesul dureros de trezire care probabil se va termina undeva spre prânz, după multă cafea, ibuprofene şi, eventual, încă o bere. Continue reading “Mallorca” →

Câmpul cultivat cu căpşuni al fermei de peste drum de noi a fost invadat, sâmbătă dimineaţa, de un grup pestriţ de culegători. Familii întregi, părinţi şi copii, s-au răsfirat uniform şi calcă stîngaci peste straturile de paie aşezate printre rânduri. De cules, culeg probabil doar ce le face cu ochiul, căci nu zăbovesc prea mult la fiecare plantă. Culeg cât le trebuie şi-o iau uşor spre ieşire, unde li se cântăreşte marfa. Nu mi-e clar dacă vin atraşi de preţul mai mic ca la supermarket, de calitatea fructelor, de experienţa pe care le-o oferă copiilor sau doar ca să stea şi ei un pic la soare. Acum doi ani au lăsat în urma lor o mulţime de căpşuni, iar fermierii au adus pînă la urmă o echipă de români ca să culeagă ce-a rămas şi să le-aşeze frumos în cutiuţe de carton purtând brand-ul unui supermarket din zonă. Anul trecut nu s-au mai obosit, iar fructele neculese au putrezit în câmp, semn că meseria de căpşunar e pe cale de dispariţie. La fel se pare c-o să se întâmple şi anul ăsta. Continue reading “Ferma” →

A devenit deja tradițional să merg în fiecare an la marea acțiune de lichidare de stocuri a armatei elvețiene, căci niciodată n-are omul în casă suficiente lanterne, bricege multifuncționale sau bocanci militari. Am rezistat cu brio, ca de obicei, tentației de a cumpăra străchini, oale, ulcele, căni de tablă, cazane și polonice de popotă, biciclete noi dar vechi de 50 de ani, vechi telefoane cu fir, harnașament de călărie, echipamente de transmisiuni, alpinism, ski, parașutism sau lunetism, încălțăminte și îmbrăcăminte militară de toate soiurile, scule și unelte, generatoare electrice, toate felurile imaginabile de genți și rucsacuri apărute în ultimii 100 de ani, instrumentar chirurgical, multe alte chestii de spital de campanie și câte și mai câte. Unele mai noi dar și multe obiecte vechi, pentru colecționari. Continue reading “Swiss Army” →

Nu mai pot, trebuie să comentez situația asta înainte să-mi plesneasc-o venă de draci sau să fac ceva necugetat și, probabil, costisitor. Sper să ajung până la sfârșitul postului, căci “situația” este creată chiar de laptopul pe care scriu acum, un Apple Macbook Pro, de-o seamă cu blogul, practic doi anișori. Sunt două zile de când, orice-aș face, primesc mesajul “Your disk is almost full“. Inițial l-am ignorat, apoi am șters câteva poze crezând că asta e de-ajuns.  Dar ieri, pe nepregătite și fără să fac nimic în mod special, discul s-a umplut complet. Am șters aproape orice aplicație care s-a putut șterge. Apoi am încercat să fac un software update, doar pentru a afla că am nevoie de 15.5 Giga (inexistenți) de memorie. Ceea ce m-a condus la constatarea stupefiantă că, din totalul de 121 de Giga ai laptop-ului, 105 sunt ocupați de system și 15.5 sunt necesari pentru software update. Deci, practic, trebuie să șterg tot de pe el, că de-aia mi-am luat eu Macbook, ba cred că de-aia își cumpără oricine produse Apple, ca la doi ani să șteargă tot ca să se lăfăie systemu’ lor de căcat pe tot discul. Continue reading “Your disk is almost full” →

Trebuie să spun de la bun început că nu sunt amator de operă. Dar când se montează, la Bienne, Nabucco de Verdi și premiera e la Palais des Congrès trebuie să mergi, n-ai de-ales. E un eveniment imens pentru un oraș care nu-și permite o orchestră simfonică întreagă – așa că o împarte cu vecinii din Solothurn – iar impresionantul cor al orașului, vechi de 100 de ani, este 100% format din amatori (care probabil că s-au mai schimbat între timp). Dacă până și noi, de 5 ani pe-aici, știm pe cineva care va fi pe scenă în seara asta vă dați seama cât de important e acest eveniment… Ca să vă faceți o idee despre Bienne, Tulcea e de patru ori mai mare. Apropo de asta, acum cinci ani, auzindu-ne vorbind românește pe stradă, în Berna, ne-a oprit o cucoană foarte simandicoasă, mutată în Elveția de foarte mulți ani, care, când a auzit că vrem să ne mutăm în Bienne a strâmbat din nas ușor dezamăgită rostind, pe un ton afectat: “Dragă, dar nu… vă rooog… nu vă duceți acolo! E ca și când v-ați muta la… Urziceni!”. Continue reading “Nabucco” →

Trei porți sunt deschise pentru zborul Wizzair spre Budapesta și de cinci minute nu s-a mai apropiat nimeni de ele. În stânga, o singură poartă preia bagajele celor care merg spre București. O coadă imensă taie complet în două sala largă a aeroportului din Basel. Deh, Wizzair e firmă ungurească, zice o voce enervată din spate. De fapt n-a zis ungurească, a zis altfel, mai urât. Un pic mai în față, o puștoaică sumar îmbrăcată pare să fi venit la aeroport însoțită de ambii bunici. Doar că genul de tandrețuri de care se bucură din partea amândurora înlătură imediat posibilitatea de a fi rude. Ei par desprinși din show-ul “Fermier caut nevastă”, varianta franțuzească. Sper, măcar, să aibă 18 ani (ea, că ei au, fiecare, de trei ori pe-atât). N-ar fi singura pereche ciudată (sau mènaje à trois) din coada de la check-in. Continue reading “Săptămâna patimilor” →

Prima noastră vizită exploratorie în Elveția, ca să vedem dac-am putea să trăim aici, a fost pe la început de iunie. În primele zile vremea a fost mohorâtă și a plouat aproape încontinuu, ceea ce mi-a plăcut la nebunie, căci asta este vremea mea favorită (de fiecare dată când spun asta trebuie să adaug că nu glumesc și nu sunt sarcastic, chiar îmi place când plouă toată ziua, spre deosebire de restul familiei mele și, posibil, de restul omenirii, care preferă soarele și vremea “frumoasă”). Vorbind despre elvețieni, un prieten emigrat aici de mulți ani ne-a avertizat că “acum sunt toți cu curu-n sus, că plouă-ntr-una de trei luni”. Aveam să vedem cu ochii noștri relația specială pe care oamenii locului o au cu soarele. Iarna în Elveția nu e grea, ninge destul de rar – Mais où sont les neiges d’antan? se întreba deja poetul mult înainte să se simtă efectele încălzirii globale – și zăpada rezistă doar pe munte, la altitudini mari, căci temperaturile sunt mai tot timpul pozitive. Totul este, în schimb, foarte gri, cu multe zile de ceață apăsătoare. Continue reading “1.481 de ore de soare pe an” →

Înaintez cu greu pe culoarul îngust al celui mai mic și mai plin avion al Lufthansa. Măcar nu e Boeing, cred că-i un Embraer. Așa am ajuns, să ne dorim avioane făcute în Brazilia în locul celor americane…  8C. La culoar, bun… 5, 6… 7A… aaa, o să mă distreeez, ce noroc pe mine! Pe unul dintre scaunele din fața mea o tânără mămică ține în brațe o minune de prunc blond.

Nici nu m-am așezat bine și show-ul începe. Gângureala se transformă în mormăială rău prevestitoare și apoi în niște icnete scurte, de avertizare. După reacție, tipul din dreapta lor trebuie să fie fericitul tată. Continue reading “Zburătoare mici” →

Ca în fiecare an, am mers la Geneva Motor Show în prima duminică a târgului, deși de fiecare dată îmi promit să evit ziua asta pentru că este, de departe, cea mai aglomerată dintre toate. Trebuie să dai din coate să vezi mașinile de aproape, nu poți să faci o poză ca lumea fără să incluzi în ea baistruci hiper energici, mămici elegant îmbrăcate de bâlci sau tătăici care n-ar mai trebui să fie lăsați să conducă. La BMW, Mercedes sau la monștrii sacri ai mașinilor sport îi poți prinde pe toți cei enumerați mai sus în același cadru. Dar în fine, am ales iar prima duminică, asta e, the (Geneva) show must go on, vorba reginei… Continue reading “Geneva Motor Show sau Muzeul Automobilelor pe care nu ni le permitem” →