Ultimele cuvinte

A așteptat, răbdătoare, să vină ziua aceea. Ziua în care a dispărut ultimul cititor, ziua începând cu care nimeni nu va mai citi nimic, niciodată. Și atunci, eliberată de orice neliniște, stăpânindu-și poate pentru prima dată anxietatea, a început să scrie. Înainte, n-ar fi putut accepta, din vanitate, că cineva – putea fi oricine – ar fi considerat textul ei lipsit de valoare, că s-ar fi putut plictisi după numai câteva cuvinte culese pe diagonală. Și n-avea cum să știe dacă ar fi putut produce ceva interesant sau nu. Nu scrisese ceva vreodată, deși avea capul plin de idei. Mai ales de când îi încolțise în minte obsesia asta cu scrisul, povești se îngrămădeau câteodată să iasă, se cereau violent afară. Se trezea în mijlocul nopții și, într-o stare incertă între veghe și somn, așternea rânduri în minte, le întorcea pe toate părțile, le recitea, le corecta… Progresa încet dar perseverent, deși într-o crescândă frustrare că totul va fi pierdut odată cu alarma stridentă a telefonului mobil sau cu somnul cel greu ce-avea să-i reseteze povestea sau s-o distrugă ireparabil amestecând-o în vulgare visuri nerelevante… Din când în când simțea că toate frământările acelea s-ar putea transforma în ceva de valoare, că exista autenticitate în ceea ce mintea ei simțea, presupunând că ar putea aranja cuvintele astfel încât să surprindă corect – de fapt, nu doar corect ci și cu ceva valoare artistică – tot  zbuciumul acela interior.

Deci s-a apucat să scrie cu relaxarea că nimeni nu o va citi vreodată. Se simțea bine gândindu-se la asta și accepta, oarecum indiferentă, ciudățenia situației. N-avea ambiții, n-avusese niciodată. Îi era mult mai comod să accepte confortul anonimatului absolut vreunei controverse stresante. A amânat atât de mult încât a fost, probabil, ultima persoană care să fi scris ceva, vreodată. La ce bun să mai fi scris cineva ceva dacă ultimul cititor încetase să mai citească?

De citit, evident, nu a citit-o nimeni. Poate că textul ei ar fi avut aceeași soartă și pe vremea când încă mai existau cititori. N-avea să știe niciodată. Și totuși, aruncată în neant pe un vechi blog abandonat, mica ei poveste avea să fie totuși citită de roboți, dacă se poate numi așa scanatul acela care durase o fracțiune de secundă. Și roboții AI* au decis, ca urmare a textului ei, că este necesară o infinitezimală schimbare a algoritmilor după care e condusă lumea. Au adăugat poate o virgulă în codul software, un if sau vreo altă comandă pe care nimeni n-o mai știe de când ultimul dezvoltator uman a renunțat să mai scrie cod.

Și când toți oamenii ar fi zis că scrisul ei a venit mult prea târziu lumea a devenit un pic mai bună.

*artificial intelligence