S-au făcut de curând 25 de ani de când am purces la întemeierea unei familii formate dintr-un bărbat și o femeie. Din câte mi-aduc aminte n-a trebuit să votăm pentru asta, doar ne-am plăcut unul pe celălalt și ne-am luat, cu tot tămbălăul de nuntă tradițională care a urmat.
Azi dimineață am văzut un clipuleț electoral (mi-a adus aminte, nu știu de ce, de Cântarea României de pe vremea lui nea Nicu) în care niște tineri își exprimau, foarte dramatic, dorința de a avea familii formate dintr-un bărbat și o femeie. Experiența îmi spune că nici lor nu le trebuie un vot, e suficient să-și găsească jumătatea potrivită și, poate, să se mai maturizeze un pic.
Dar, între noi fie vorba, nu de familiile lor îi freacă pe ei grija ci de cele ale altora, care-or fi ăia, că de văzut nu i-a văzut nimeni. Nu mi-e clar cât de tradițional românească e chestia asta.
Mi-au trebuit 10 ani ca să văd ultimul videoclip al trupei ABBA, în care cei patru suedezi au distribuit actori ca Meryl Streep, Pierce Brosnan sau Colin Firth – asta ca să amintesc doar trei nume mari din panoplia largă de vedete ce și-au imaginat, probabil, că joacă într-un film. De fapt nici măcar nu e ultimul videoclip, între timp a apărut Mamma Mia 2, că de-aia am și decis să-l vedem pe primul, ca să-i deblocăm calea celui de-al doilea. Îl aveam înregistrat de ceva vreme dar câteva weekend-uri la rând propunerea a picat la vot, căci fetele mele îl văzuseră deja și pentru ele Enescu sau ABBA sunt la aceeași categorie, muzică clasică.
Oak Hill prinde viață după căderea întunericului. În fine, nu neapărat la propriu, căci cei ce-i dau viață sunt strigoii care, blocați între lumi, se-nvârt aiurea în perimetrul limitat al unei alte dimensiuni a cimitirului. Deși viața aici poate fi plictisitoare – se pare că toți și-au ascultat de nenumărate ori poveștile din vremea când erau vii – e oricum preferabilă trecerii definitive dincolo, în locul acela nenumit de care tuturor le e groază. Doar cei tari reușesc să rămână agățați între viață și moarte pentru mai mult timp. Cei slabi de înger, cei ce-și pierd sensul sau vitalitatea, cei ce lasă garda jos chiar și pentru o clipă sunt absorbiți definitiv în lumea de apoi. Și nimeni nu vrea asta. Un strop de amăgire cum c-ai mai fi de fapt în viață e preferabil oricum certitudinii judecății de apoi.
Cele mai bune fotografii ale mele au fost făcute pe film, pe vremea când foloseam un Canon AE-1 Program cu un excepțional obiectiv cu focală fixă 50 mm f/1.2. Chiar și fotografiile făcute cu Zenit-ul cumpărat “de la ruși”, în piața Obor, la începutul anilor ’90, sunt mai bune decât miile de poze făcute cu oricare dintre aparatele digitale ale ultimilor ani. Diferența – cel puțin în cazul meu – ține nu neapărat de diferențele tehnice dintre tehnologii cât de felul în care aparatul digital îți schimbă modul în care privești lumea prin acel dreptunghi minuscul al vizorului. Pe film, unde o casetă era limitată la 35 de poziții, te concentrai să captezi momentul oportun cu setările perfecte (pe care le învățai, pentru că pe vremea aia chiar aveai timp să mai înveți câte ceva, din când în când). Pe digital apeși continuu pe buton în speranța că vei prinde momentul perfect, deși rar se mai întâmplă. Tot preambulul ăsta are și n-are legătură cu filmul despre care scriu aici. Dar m-am simțit inspirat să încep așa…
“Bărbatul care aduce fericirea” se numește, în varianta originală, Der Mann, der das Glück bringt, o carte scrisă în limba germană de către un scriitor de origine română care trăiește în Elveția și despre care nu auzisem înainte să mă decid să-i cumpăr cartea din librăria Cărturești. Am luat-o cu mine în concediu – alături de alte 3 cărți de pe lista (prea) lungă de așteptare – și, cumva, cu ea mi-am început vacanța. Și flerul nu m-a înșelat, experiența lecturii a fost minunată. Mi-ar fi plăcut ca această carte să fi fost scrisă în limba română. Am simțit-o cumva ca pe o carte “românească”, poate doar pentru că nu am putut fi altfel decât subiectiv sau poate pentru că jumătate din poveste se întâmplă în România, prin smârcurile deltei, în praful decadent al Sulinei, printre dealurile dobrogene sau pe faleza luminoasă a Tulcei.
După 
Pesta porcină africană a afectat sudul Ucrainei, învecinat cu Delta Dunării. Vecinii noștri ucrainieni au decis că singura soluție este uciderea în masă a porcilor mistreți așa că armate de vânători au năvălit asupra zonelor din nordul Dunării. Mulți mistreți, infectați sau nu, au fost uciși dar mulți alții au scăpat fugind peste graniță și trecând brațul Chilia în România, apoi împrăștiindu-se aleator în Delta Dunării. Ceea ce a urmat a fost o răspândire necontrolată a bolii, căci în zona Deltei creșterea animalelor precum în evul mediu, în condiții de semi-sălbăticie, este încă practicată pe scară largă. Exploatațiile zootehnice moderne, ghidate de tehnologie, norme și reguli sunt departe de noi, căci nouă ne place “mai pe natural”. Porcii cresc în spații neîngrădite iar contactul cu mistreții sau cu zonele umblate de ei și de alte animale sălbatice ce pot răspândi boala sunt frecvente chiar și în fermele mari și cu pretenții, dovadă epidemia gravă apărută într-o fermă binecunoscută de lângă Tulcea.
APort 