A fost seara premierei elvețiene a filmului “The Nun”, care a avut cele mai mari încasări în cinematografele din Statele Unite în primul său weekend de după apariție. Și cum au vorbit despre el dimineață, la RTS Première, am zis să facem o nebunie și să mergem la cinematograf în mijlocul săptămânii. Trebuie să recunosc că a atârnat greu în balanță faptul că acțiunea filmului se petrece în România. Urăsc filmele de groază, cred c-am mai scris pe-aici despre asta. Dar până la urmă, la naiba, ne-am creat un brand: Dracula, hotelurile din Transilvania, moroii pe care-i mai dezgroapă din când în când oltenii din zona Dăbuleniului, fantoma statului paralel (ăsta cred că-i reality show, nu film), exorciștii amatori de la mănăstirea Tanacu sau minunile latente ale zecilor de moaște ce strălucesc în lumina lumânărilor – ei bine, avem o reputație de apărat aici. Așa că mi-am luat inima-n dinți și-am intrat la Apollo, o sală de cinema rămasă neschimbată din vremurile bune de dinainte de internet, torente, HBO și Netflix.
V-ați prins deja, “The Nun” e un film de groază. Dacă-i cu călugărițe nu putea fi decât horror sau porno. Ia uitați-vă câți elvețieni au participat la premiera din Bienne: Continue reading “The Nun”
Mi-au trebuit 10 ani ca să văd ultimul videoclip al trupei ABBA, în care cei patru suedezi au distribuit actori ca Meryl Streep, Pierce Brosnan sau Colin Firth – asta ca să amintesc doar trei nume mari din panoplia largă de vedete ce și-au imaginat, probabil, că joacă într-un film. De fapt nici măcar nu e ultimul videoclip, între timp a apărut Mamma Mia 2, că de-aia am și decis să-l vedem pe primul, ca să-i deblocăm calea celui de-al doilea. Îl aveam înregistrat de ceva vreme dar câteva weekend-uri la rând propunerea a picat la vot, căci fetele mele îl văzuseră deja și pentru ele Enescu sau ABBA sunt la aceeași categorie, muzică clasică.
Oak Hill prinde viață după căderea întunericului. În fine, nu neapărat la propriu, căci cei ce-i dau viață sunt strigoii care, blocați între lumi, se-nvârt aiurea în perimetrul limitat al unei alte dimensiuni a cimitirului. Deși viața aici poate fi plictisitoare – se pare că toți și-au ascultat de nenumărate ori poveștile din vremea când erau vii – e oricum preferabilă trecerii definitive dincolo, în locul acela nenumit de care tuturor le e groază. Doar cei tari reușesc să rămână agățați între viață și moarte pentru mai mult timp. Cei slabi de înger, cei ce-și pierd sensul sau vitalitatea, cei ce lasă garda jos chiar și pentru o clipă sunt absorbiți definitiv în lumea de apoi. Și nimeni nu vrea asta. Un strop de amăgire cum c-ai mai fi de fapt în viață e preferabil oricum certitudinii judecății de apoi.
Cele mai bune fotografii ale mele au fost făcute pe film, pe vremea când foloseam un Canon AE-1 Program cu un excepțional obiectiv cu focală fixă 50 mm f/1.2. Chiar și fotografiile făcute cu Zenit-ul cumpărat “de la ruși”, în piața Obor, la începutul anilor ’90, sunt mai bune decât miile de poze făcute cu oricare dintre aparatele digitale ale ultimilor ani. Diferența – cel puțin în cazul meu – ține nu neapărat de diferențele tehnice dintre tehnologii cât de felul în care aparatul digital îți schimbă modul în care privești lumea prin acel dreptunghi minuscul al vizorului. Pe film, unde o casetă era limitată la 35 de poziții, te concentrai să captezi momentul oportun cu setările perfecte (pe care le învățai, pentru că pe vremea aia chiar aveai timp să mai înveți câte ceva, din când în când). Pe digital apeși continuu pe buton în speranța că vei prinde momentul perfect, deși rar se mai întâmplă. Tot preambulul ăsta are și n-are legătură cu filmul despre care scriu aici. Dar m-am simțit inspirat să încep așa…
“Bărbatul care aduce fericirea” se numește, în varianta originală, Der Mann, der das Glück bringt, o carte scrisă în limba germană de către un scriitor de origine română care trăiește în Elveția și despre care nu auzisem înainte să mă decid să-i cumpăr cartea din librăria Cărturești. Am luat-o cu mine în concediu – alături de alte 3 cărți de pe lista (prea) lungă de așteptare – și, cumva, cu ea mi-am început vacanța. Și flerul nu m-a înșelat, experiența lecturii a fost minunată. Mi-ar fi plăcut ca această carte să fi fost scrisă în limba română. Am simțit-o cumva ca pe o carte “românească”, poate doar pentru că nu am putut fi altfel decât subiectiv sau poate pentru că jumătate din poveste se întâmplă în România, prin smârcurile deltei, în praful decadent al Sulinei, printre dealurile dobrogene sau pe faleza luminoasă a Tulcei.
După 
APort 