iadDupă Sapiens, a lui Yuval Noah Harari, am redescoperit plăcerea de a citi istorie. În plus, am realizat cât de importantă este viziunea de ansamblu asupra diverselor curente și evenimente istorice fără de care, altfel, există riscul de a te poziționa partizan, de a te lăsa influențat de  inevitabila istoriografie cu tentă naționalistă sau pur și simplu de a-ți forma o imagine mărginită, îngustă, care ignoră importanța epocii istorice, cu sofisticatele ei interdependențe globale.

Cu cele de mai sus în minte, mi-am propus să recitesc istoria unor momente cruciale, nemaifiind foarte sigur nici de veridicitatea, nici de obiectivitatea unor informații primite în școală (rescrise în cheia naționalist-comunistă și limitată a regimului) sau asimilate la grămadă, oarecum nestructurat și din surse nu întotdeauna solide în perioada de efervescență a anilor 90.

“Drumul spre iad”, cartea lui Ian Kershaw – un reputat specialist în istoria Germaniei și a ascensiunii lui Hitler la putere – este o radiografie excepțională a Europei începând cu 1914, înainte de izbucnirea primului război mondial, și până în 1949, mult după cel de-al doilea război mondial, când structura Europei postbelice se cristaliza deja în rivalitatea dintre est și vest ce avea să devină războiul rece.

Lucrarea prezintă atât curentele politice comune care au influențat lumea politică și marile mase de oameni din majoritatea statelor europene cât și specificitățile fiecărei țări în parte, în succinte prezentări ale evoluțiilor politice ale fiecărui stat.

Ceea ce m-a frapat, ceea ce bănuiam de mult, ceea ce observ că se întâmplă încă în zilele noastre, este convergența ideilor politice de-a lungul Europei, fie că sunt bune sau rele, progresiste sau reacționare, lăsate să se exprime deschis sau reprimate agresiv. Că e vorba de recrudescența naționalismului reacționar, de conservatorismul gata să accepte derapaje democratice grave pentru păstrarea unor avantaje economice sau de clasă, de amenințarea comunismului de după revoluția bolșevică sau de rezistența aproape fără de speranță a liberalismului moderat și democrat, toate aceste fenomene s-au remarcat în majoritatea statelor europene. Democrația a rezistat mai mult în statele unde ea era bine consolidată, unde economia era mai bine dezvoltată iar decalajele dintre bogați și săraci mai reduse. Deși toate mișcările naționaliste clamau excepționalismul național al țării de baștină, felul în care s-au dezvoltat, agenda publică, modul politic violent de acțiune au fost ca trase la indigo și s-au inspirat una de la cealaltă, fie că vorbim de fasciștii italieni, naziștii nemți, legionarii români, ustașii croați sau horthyștii maghiari.

Citind paginile cărții, în special partea descriind perioada de dinainte de al doilea război mondial, am trăit adesea cu un sentiment neliniștitor de actualitate, de parcă nu lecturam o carte de istorie ci urmăream BBC sau CNN. Este surprinzător cât de puțin am învățat din experiența celor două războaie mondiale și, mai ales, cât de puțin am evoluat, pe alocuri, în gândire. Este absolut îngrijorătoare ușurința cu care merg unii, astăzi, în aceeași direcție care duce la conflict.

Și o altă mare constare care m-a șocat și pe care îmi permit să o scot în evidență aici este despre ușurința cu care o democrație autentică se transformă într-o democrație iliberală și, eventual, în dictatură. Este incredibil cât de puțină putere au cetățenii față de propriile vieți și destine, dincolo de un anumit punct de inflexiune la care se ajunge în pași mici și aproape pe nesimțite. Marile puteri europene nu și-au dorit primul război mondial și totuși au fost târâte, una câte una, în vârtejul devastator al conflictului. Germanii nu și-au dorit al doilea război mondial și totuși s-au trezit târâți implacabil în el doar pentru că s-au lăsat seduși de Hitler și de mașina lui de propagandă. Cum a fost posibil ca atâția oameni să creadă că o victorie împotriva tuturor ar fi posibilă – și mai ales durabilă – încă rămâne un studiu de caz privind efectele manipulării și cum conflictul și “obligativitatea” patriotismului suspendă orice opoziție rezonabilă la ideologia dictaturii.  De partea cealaltă, ororile comunismului, absurditatea criminală dublată de incompetența crasă a regimul lui Stalin sunt deasemenea prezentate pe larg în carte.

Felul în care este prezentată istoria celor două războaie mondiale în “Drumul spre iad” este probabil felul în care școlile de pretutindeni ar trebui să-i învețe pe copii despre aceste conflicte devastatoarea care au schimbat fața Europei și a lumii. Din păcate, asta nu se întâmplă și este probabil principalul motiv pentru care istoria riscă să se repete.