lincolnOak Hill prinde viață după căderea întunericului. În fine, nu neapărat la propriu, căci cei ce-i dau viață sunt strigoii care, blocați între lumi, se-nvârt aiurea în perimetrul limitat al unei alte dimensiuni a cimitirului. Deși viața aici poate fi plictisitoare – se pare că toți și-au ascultat de nenumărate ori poveștile din vremea când erau vii – e oricum preferabilă trecerii definitive dincolo, în locul acela nenumit de care tuturor le e groază. Doar cei tari reușesc să rămână agățați între viață și moarte pentru mai mult timp. Cei slabi de înger, cei ce-și pierd sensul sau vitalitatea, cei ce lasă garda jos chiar și pentru o clipă sunt absorbiți definitiv în lumea de apoi. Și nimeni nu vrea asta. Un strop de amăgire cum c-ai mai fi de fapt în viață e preferabil oricum certitudinii judecății de apoi.

Așa că apariția unui nou “chiriaș” este un mare eveniment în lumea pestriță a macabrei comunități. Iar când noul venit este un copil, ba chiar se dovedește a fi fiul președintelui american Abraham Lincoln, curiozitatea se transformă, încet, în speranță și mobilizează întreaga comunitate. Poate fi salvat acel copil prin efortul solidar al tuturor? Se pot oare transforma iubirea, devotamentul, tăria spirituală sau chiar vremelnica și atât de lumeasca putere politică a cuiva într-o minune capabilă să răstoarne soarta implacabilă a morții?

Am început cartea asta cu un amestec de curiozitate și nerăbdare. Citisem despre ea, știam că a fost recompensată cu Man Booker Prize pe 2017, o aveam deja pe listă, așa că m-am bucurat văzând-o tradusă atât de repede în română – și încă de către Radu Paraschivescu! Ca scriitură este o operă remarcabilă, un recital de imaginație debordantă, surprinzătoare și adesea încântătoare. M-a impresionat virtuozitatea cu care George Saunders își controlează perfect povestea. O desfășurare aproape dramaturgică oferindu-ți, în fundal, o cronică a societății americane din timpul mandatului lui Lincoln la Casa Albă, în plin război civil.

Trebuie să constat că ceea ce am simțit cel mai pregnant de-a lungul cărții a fost admirația pentru iscusința povestitorului. Nu-i puțin lucru, iar lectura a fost foarte agreabilă, doar că mi-aș fi dorit să simt mai multă emoție. Dar asta n-are neapărat legătură cu cartea ci cu mine însumi. Crescut cu poveștile oltenești ale străbunicii mele din partea mamei, poate că am eu standarde prea înalte în materie de strigoi. Față de poveștile mamei Mia, spuse la ceas de seară când orătăniile bătăturii s-au dus deja la culcare în duzii din țarcul animalelor, Dracula e personaj de desene animate…