E de ajuns să visezi. E de ajuns să-ți dorești ca visele tale sa devină realitate. Muncește pentru ele și se vor împlini. Îndrăznește doar – și tot Universul va începe să lucreze pentru tine. Drumul îți va părea mult mai ușor decât ți-ai fi închipuit vreodată. Îndrăznește!
Redus la esență, The Greatest Showman este povestea visului american devenit realitate. Este despre un copil sărac care nu are altceva decât vise pe care le vrea împlinite. După care lucrurile se mai complică un pic, doar cât să vorbească despre importanța oamenilor cu care pleci la drum, despre capcanele pe care chiar succesul ți le întinde uneori în cale, despre cât de ușor poate fi să rătăcești drumul și despre ce faci când ți-ai epuizat stocul inițial de vise. Continue reading “Omul Spectacol (The Greatest Showman)*”
Am descoperit un fel de Cinematecă la Bienne (o mai fi existând oare cea din București?), o sală minusculă, improvizată într-o clădire veche ascunsă în spatele centrului Pasquart. Eu credeam ca FilmPodium e numele festivalului de film din Bienne. Într-o lume din ce în ce mai dominată de cinematografele multiplex, în care totul e digitalizat, segmentat și optimizat, sălița asta mi-a adus aminte de bătrânul cinematograf “Popular” din Tulcea natală, cu pereții săi scorojiți purtând tablourile lui Amza Pellea și Toma Caragiu, vechile scaune din lemn și filmele cu Piedone (originalul, ăla care lupta de partea binelui, nu celălalt). La FilmPodium sunt proiectate filme independente, majoritatea europene, deși mai apare și câte unul american, asta dacă reușește să iasă un pic din constrângerile comerciale ale Hollywood-ului și nu e difuzat deja de multiplexul de la Tissot Arena sau de celelalte patru cinematografe “normale” din oraș.
“Blue Jay” e un vechi restaurant unde obișnuiau să meargă împreună. A rămas neschimbat de atunci iar cafeaua e tot proastă. Orașul tinereții lor, în care s-au întors de curând, e la fel, poate puțin decrepit, dar ochii au îmbătrânit un pic, suficient cât să nu mai observe diferența. Bătrânul proprietar al magazinului de unde le plăcea să-și cumpere beri făcute-n lumea largă este, și el, neschimbat. Vreo câteva din mărcile “lor” de bere au dispărut dar bombonelele colorate sunt încă acolo, lângă bătrâna casă de marcat. Vechea casă a părinților lui, acum nelocuită, e gata să-i transporte 20 de ani în timp. Ea îmbracă un tricou vechi – tricoul acela, el găsește pe undeva No more “I love yous“, vechiul CD al lui Annie Lennox, simt fluturi dansând împreună cu ei și pentru o noapte povestea lor de dragoste reîncepe, ca un joc, de unde a fost întreruptă, doar pentru a le arăta, pentru o clipă, ce lucru magic au trăit, ce ar fi putut să fie viața lor împreună și cât de puțin a lipsit să se întâmple. Au pierdut totul și nimic nu se mai poate repara, deși pasiunea e încă vie. 
Cinci luni după ce am văzut prima jumătate a filmului am văzut și restul, pentru că în octombrie, când am fost la București, am cumpărat filmul încă o dată, după ce primul CD a mers cât a mers și s-a oprit iremediabil. De data asta l-am văzut cap – coadă căci, da, “Dincolo de calea ferată” are coadă, este primul film românesc – din câte-mi amintesc acum – care se termină clar. Aproape c-am fost dezamăgit de happy-end-ul banal al poveștii. Dar dacă mă gândesc mai bine, venind cu cel mai logic și previzibil final din toate cele imaginabile, se înscrie în linia realismului absolut al filmelor românești.
Din păcate nu văd toate filmele relevante care apar într-un an, deși mi-aș dori să fiu mai organizat, să mă documentez mai mult, să le văd înainte de Oscaruri, de exemplu. Cum asta nu se întâmplă, ceea ce văd e mai degrabă rezultatul întâmplării. Așa că, atunci când în 2016 comunitatea neagră a protestat față de festivitatea complet “albă” a Oscarurilor, nu am putut sincer să-mi formez o opinie avizată. Singurul film pe care l-am văzut și care ar fi fost demn de Oscar – și n-a fost selecționat – a fost “Beasts of No Nation”, cu Idris Elba jucând extraordinar rolul unui criminal de război african. Cum ziceam, e greu să ai o părere avizată, oricât de profană ar fi ea, fără să fi văzut toate filmele care puteau emite pretenții, mai ales în atmosfera tensionată a opiniei publice americane, în care combinația dintre tensiunea rasială și corectitudinea politică, adesea dublată de ipocrizie, pot practic anula orice critică obiectivă. Și la prima vedere asta pare să se fi întâmplat în 2017, dacă te uiți la numărul mare de filme cu și despre minoritatea de culoare. Spun doar la prima vedere pentru că situația din 2016 a fost speculată masiv, fiind lansate mult mai multe proiecte vizând comunitatea neagră, tocmai anticipând o repoziționare compensatorie și “politically correct” a academiei americane de film. Și fix asta s-a întâmplat. 
Stăteam toți în jurul unei cutii de ciocolată Lindt și încercam să facem un clasament al sortimentelor noastre preferate. Fusesem sfătuit să încerc chocolate tiramisu și-am răspuns “Very good – but not my favorite”. Cum nimeni nu părea să fi recunoscut replica lui Johnny Depp din Chocolat i-am întrebat dacă au văzut filmul. Nimeni nu-l văzuse așa că le-am recomandat călduros să-l caute și să-l vadă. Dar când unul dintre colegi m-a întrebat dacă este dramă, comedie sau film de acțiune, m-am blocat și n-am știut ce să-i zic că e.
Pentru că de curând m-am întors de la București cu două filme pe CD cumpărate de la Cărturești, “Câini” și “Dincolo de calea ferată”, am organizat o seară în familie cu film românesc după cină. Pe al doilea l-am cumpărat și acum 3 luni, la precedenta vizită acasă, dar CD-ul a mers doar până pe la jumătatea filmului, după care s-a dat zgâriat și n-a mai fost chip să-l mișcăm din loc. Din păcate la fel avea să se întâmple și cu “Câini”, ceea ce m-a făcut să-mi schimb convingerea că sunt eu ghinionist și să realizez că poate calitatea cd-urilor este, statistic vorbind, de tot rahatul. Începuse foarte promițător, toți eram super prinși de tensiunea filmului. Am încercat să recuperăm cd-ul, l-am polișat, l-am derulat, l-am scos și l-am băgat (în multe feluri). După jumătate de oră de încercări toată lumea era super frustrată. Deci, ce faci când singurul mod legal prin care poți vedea un film românesc are o rată de eroare de 50%? Sigur, puteam să așteptăm până la sfărșitul lui ianuarie, când o să merg din nou în țară și o să ajung iar la Cărturești. Noroc cu copiii. Am continuat cu filmul online de pe net, piratat de pe HBO… Mi-am adus aminte că, deși ne-am mutat din România acum mai bine de 4 ani, continuăm să plătim abonamentul HBO în apartamentul nostru din București și m-am simțit mai puțin vinovat. Totuși, rămâne întrebarea: cine a încurajat piratajul în cazul ăsta?
– Spune-ne ce scrii!
Nu credeam să văd un film cu Scarlett Johansson la care să mă lupt cu somnul. Cel puțin nu în următorii vreo 10 ani, timp în care aspectul fizic ar trebui să fie suficient pentru a evita orice discuție serioasă despre talentul actoricesc al actriței. Dar acest “Ghost in the shell” e de departe cel mai prost film pe care l-am văzut în ultima vreme. Și-am mai dat și bani pe el, că l-am închiriat de pe iTunes. E ultima cronică de genul ăsta. O dată dacă se mai întâmplă, promit, schimb numele categoriei din “Filme bune” în doar “Filme”. Oricum, mă simt dator să mă revanșez pentru ultimele 3 cronici, asta de acum, 
Am fost la cinematograf să văd “Valerian și orașul celor o mie de planete”, ultima creație a lui Luc Besson, un SF puternic promovat pe Facebook și pe posturile TV occidentale.
APort 