greatest

E de ajuns să visezi. E de ajuns să-ți dorești ca visele tale sa devină realitate. Muncește pentru ele și se vor împlini. Îndrăznește doar – și tot Universul va începe să lucreze pentru tine. Drumul îți va părea mult mai ușor decât ți-ai fi închipuit vreodată. Îndrăznește!

Redus la esență, The Greatest Showman este povestea visului american devenit realitate. Este despre un copil sărac care nu are altceva decât vise pe care le vrea împlinite. După care lucrurile se mai complică un pic, doar cât să vorbească despre importanța oamenilor cu care pleci la drum, despre capcanele pe care chiar succesul ți le întinde uneori în cale, despre cât de ușor poate fi să rătăcești drumul și despre ce faci când ți-ai epuizat stocul inițial de vise. Sub pretextul poveștii (adevărate) a circului lui P.T. Barnum, împănat cu personaje “exotice”, filmul pune o oglindă în fața unei Americi trăind parcă mai mult ca oricând în ultimele decenii sub obsesia egalității și a acceptării diversității. Cel mai mare spectacol din lume este de fapt o parabolă a lumii care se lasă atrasă de ineditul aparent vulgar al celor mai ciudați oameni ai Americii pentru a descoperi de fapt un show plin de talent, suflet, energie si imaginație, o “celebrare a umanității”. Căci circul, în sensul peiorativ al cuvântului, nu este dat de femeia cu barbă sau de cel mai scund/înalt/tatuat/puternic om de sub cupola sa ci de spectacolul grotesc al extremismului, al rasismului și al violenței din stradă sau, adesea, din cercurile “înalte” ale societății americane. De care parte a pereților se află, de fapt, circul?

Dar mai mult decât orice, filmul e un musical, împănat cu momente de muzică și dans care spun o bună parte a poveștii și sunt responsabile, în cea mai mare măsură, pentru superba energie pozitivă care înconjoară filmul de la un capăt la celălalt. The Greatest Showman are, după părerea mea, cele mai frumoase momente coregrafice pe care le-am văzut de la Fred Astaire și Gene Kelly încoace, mult peste, de exemplu, Burlesque, Chicago si mai noul La La Land, toate cu pretentii mult mai mari la gloria cinematografică. Muzica e frumoasă, versurile inspirate (și suficient de inspiraționale cât să-mi doresc ca fetele mele să vadă filmul) iar dansurile debordează de imaginație în sensul pur artistic și coregrafic al cuvântului, artificiile tehnice fiind doar un condiment folosit marginal și cu mare grijă. În plus, veți admira actorii (mie mi-au plăcut foarte mult actrițele, chiar și talentata femeie cu barbă, dar sunt convins că Hugh Jackman își va găsi și el vreo câteva admiratoare).

Un film superb, pe care dacă vă grăbiți poate îl mai prindeți în cinematografe. Vă promit că nu veți regreta.

 

* Am trecut de două ori săptămâna trecută pe la Cinema City, multiplexul de la Sun Plaza, și de fiecare dată era coadă la casa de bilete, lucru care m-a bucurat și mi-a dat speranță că vizionarea unui film în sala de cinema va dăinui ca act cultural și experiență dezirabilă. Am văzut mulți tineri (dar nu numai) iar oferta de filme era tentantă și diversă, categoric aveai de unde alege. Un strop de normal.