MoonDin păcate nu văd toate filmele relevante care apar într-un an, deși mi-aș dori să fiu mai organizat, să mă documentez mai mult, să le văd înainte de Oscaruri, de exemplu. Cum asta nu se întâmplă, ceea ce văd e mai degrabă rezultatul întâmplării. Așa că, atunci când în 2016 comunitatea neagră a protestat față de festivitatea complet “albă” a Oscarurilor, nu am putut sincer să-mi formez o opinie avizată. Singurul film pe care l-am văzut și care ar fi fost demn de Oscar – și n-a fost selecționat – a fost “Beasts of No Nation”, cu Idris Elba jucând extraordinar rolul unui criminal de război african. Cum ziceam, e greu să ai o părere avizată, oricât de profană ar fi ea, fără să fi văzut toate filmele care puteau emite pretenții, mai ales în atmosfera tensionată a opiniei publice americane, în care combinația dintre tensiunea rasială și corectitudinea politică, adesea dublată de ipocrizie, pot practic anula orice critică obiectivă. Și la prima vedere asta pare să se fi întâmplat în 2017, dacă te uiți la numărul mare de filme cu și despre minoritatea de culoare. Spun doar la prima vedere pentru că situația din 2016 a fost speculată masiv, fiind lansate mult mai multe proiecte vizând comunitatea neagră, tocmai anticipând o repoziționare compensatorie și “politically correct” a academiei americane de film. Și fix asta s-a întâmplat.

A câștigat Moonlight, pe care l-am văzut abia în seara asta, cu subtitrare în franceză, pentru că cea în engleză nu era disponibilă pe iTunes (jenant, aș zice…) , în română nici vorbă, iar slang-ul ghetto-urilor americane cred că are nevoie de subtitrare chiar și în multe zone vorbitoare native de engleză. N-am să comentez pe seama jocurilor politice de la Oscaruri, am să spun pur și simplu că mie filmul nu mi-a plăcut. Singurul lucru care m-a impresionat a fost interpretarea lui Naomie Harris, mama eroului principal. Ar fi meritat un Oscar. Nici Mahershala Ali nu a jucat rău, doar că scenaristul i-a retezat inexplicabil rolul (pe vremea lui ceașcă aș fi crezut că o bună bucată din film a dispărut la cenzură). Așa că Oscarul pentru rolul secundar a fost mai degrabă oferit pe un potențial nematerializat.

Nu e un film rău, doar că mi s-a părut forțat pe o direcție pe care știau că dacă merg sunt șanse mari să câștige (au și câștigat, dealtfel). Micul șantaj emoțional și dorința de a demonstra ceva cu orice preț au pus o presiune pe realizatori care s-a simțit în film. Viața unui tânăr sărac, de culoare, cu o mamă dependentă de droguri, fără tată, cu un protector traficant de droguri, o sexualitate incertă care înclină spre sfârșitul filmului spre homosexualitate, care devine la rândul lui dealer de droguri. Rovegan să fi fost și tabloul era complet. Dar de-aici, filmul pare să curgă ezitant, de parcă n-ar ști în ce direcție s-o ia și ce mesaj să impună. S-au chinuit să creeze emoție dar emoția a refuzat să apară. Poate, cine știe, pentru spectatorul american o fi fost altfel. Dar eu nu am simțit-o. Metafora lor cu lumina lunii și culoarea pielii trebuie să fi țintit undeva în zona identității, a individualității și a constrângerilor rasiale dar, după părerea mea, n-au fost clari și, deci, n-au convins.

La La Land a fost mai bun, inclusiv în transmiterea mesajului din Moonlight.