Aleksandar Hemon – Proiectul Lazarus. O parabolă despre emigraţie, sentimentul înstrăinării, rasism şi singurătate, construită superb din poveşti şi imagini basculând între trecut şi prezent, război şi pace, strălucirea falsă a Americii şi viaţa ce se recompune printre sau peste cicatricile Sarajevo-ului sau prin satele goale de tineri şi de suflet ale Moldovei de dincolo de Prut. Romanul a fost finalist pentru National Book Award in 2008.
Ernest Hemingway – A avea sau a nu avea. Mi-am propus să iau la rând toate cărţile lui Hemingway şi să citesc ce n-am apucat încă, poate chiar să recitesc vreo câteva cu mintea mea de-acum. Continue reading “Ce cărţi (bune) am mai citit (2)”
Upheaval este cea mai buna carte de non-ficţiune pe care am citit-o anul ăsta. Jared Diamond este profesor de geografie la University of California, Los Angeles (UCLA) şi laureat al premiului Pulitzer. Cărţile sale ating o multitudine de domenii cum ar fi istoria, antropologia, ecologia sau biofizica.
Pe când eram copil ţin minte că-mi doream creionul fermecat din “Lolek şi Bolek”, un desen animat polonez care, surprinzător, nu fusese considerat obscurantist de către cenzura comunistă aşa că eram lăsaţi să-l vedem. Desenau băieţii ăia ceva pe un perete şi brusc desenul căpăta viaţă, devenind acel obiect în realitate. Visam la pistoale, maşinuţe şi biciclete, fără să realizez că talentul meu la desen ar fi făcut, probabil, din creionul fermecat un imens motiv de frustrare. Am tocit multe creioane până să ajung să am o maşină şi, deşi mintea mea desena BMW-uri, nu mi-a ieşit decât o Dacie Supernova. A fost prima şi ultima dată când am crezut în magie, deşi, sincer, aveam s-o întâlnesc de-a lungul timpului de câteva ori – dar nu-i tot aia. N-am crezut nici în moroi, deşi poveştile olteneşti ale străbunicii mele despre vecinii ei morţi care-şi făceau încă veacul pe uliţele satului erau al naibii de credibile. Dar nu mă făceau să-mi fie frică să ies noaptea din casă, mai ales dacă Pichi, maidanezul crăcănat al bunicilor, mi se încurca printre picioare de cum ieşeam pe uşă. Şi, sincer, nici în cele sfinte nu cred, deşi încerc să mă ţin bun creştin. Dar asta n-are importanţă, cum bine mi-a explicat mie acum mulţi ani, la o băută, un student care făcea teologia ca a doua facultate după ce ingineria nu-i oferise mântuirea, căci dacă nu mergi la biserică şi nu te împărtăşeşti tot în iad o s-ajungi. Aşa c-am luat-o şi eu mioritic, cesă-ifacin-aicesă-ifaci, şi m-am resemnat cu viaţa mea păcătoasă. 
S-a dovedit deja, în diverse studii ştiinţifice, că o traumă severă ce afectează la un moment dat o anumită populaţie se transmite de-a lungul mai multor generaţii, probabil că prin genele celor ce au trăit direct evenimentele generatoare de stres. Fenomenul a fost denumit moştenire epigenetică transgeneraţională iar cazul cel mai studiat este cel al supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste ale celui de-al doilea război mondial şi al urmaşilor lor. Dacă s-ar fi străduit (sau, mai degrabă, dacă ar fi îndrăznit) cineva să studieze această problemă şi în statele fostului bloc comunist ar fi avut, probabil, nenumărate subiecte de studiu. Chiar presupunând că nu aţi mai auzit până acum sofisticata denumire ştiinţifică de mai sus sunt convins că, intuitiv, nu veţi fi surprinşi de existenţa acestui mecanism de transmisie între generaţii. Şi noi, românii, transportăm nenumărate angoase colective prin intermediul lui. 
Aşa îşi începea Greta Thunberg discursul în plenul Parlamentului European. Vă imaginaţi de cât curaj şi de câtă determinare este nevoie pentru a vorbi în faţa unora dintre cei mai importanţi politicieni ai Europei la o vârstă la care alţii se mai codesc să le ceară voie părinţilor să meargă la film?
Este a treia carte a Tatianei Niculescu pe care o citesc şi despre care scriu, după biografiile lui 
Întotdeauna am crezut că există oameni sălbatici. Nu în vreun sens psihologic sau care ţine de comportament ci mai mult ca o specie diferită, mai degrabă sălbăticiuni care seamănă în aparenţă cu oamenii obişnuiţi. Sunt cei ce nu suportă niciuna dintre constrângerile societăţii umane din mijlocul căreia provin, care fug de lume aşa cum am construit-o şi care-şi construiesc cu migală propria lor libertate pentru care niciun cost nu e prea mare. Probabil că este ceva în gena lor ce-i face să caute instinctiv drumul acesta, care poate fi extrem de greu, poate fi foarte lung dar este întotdeauna fără întoarcere. Căci odată ce-au gustat din acea independenţă absolută, odată ce au reuşit să traiască precum animalele pădurii sau să se transforme aproape într-o plantă, nu mai există pentru ei o altfel de viaţă posibilă. Asemenea plantelor ce nu pot fi strămutate din pământul primordial în care şi-au înfipt rădăcinile sau asemenea animalelor care refuză mâncarea în captivitate. 
Acum câţiva ani am văzut un documentar care încerca să explice cauzele dezastrului de la Cernobîl urmărind pas cu pas succesiunea evenimentelor care au dus la explozia reactorului 4 al centralei. A fost interesant, deşi tot timpul am trăit cu senzaţia că, pornind de la câteva informaţii şi secvenţe reale, documentarul încerca să recompună piesele lipsă bazându-se pe ştiinţă, logică şi bun simţ. Cartea Svetlanei Aleksievici este rezultatul a zece ani de muncă în care a cules mărturii despre dezastrul de după Cernobîl. Cred că nimic nu poate fi mai relevant, mai viu şi mai tulburător decât poveştile martorilor acelor evenimente, cei mai mulţi deasemenea victime, prea mulţi, între timp, istorie… Toate montate într-un sfâşietor caleidoscop care face această carte superbă greu de citit doar pentru că e în ea prea multă jale, durere şi moarte. Şi resemnarea aceea blândă a sufletului slav, întărită de teama omului sovietic. Este surprinzător cât de puţină revoltă este în mărturiile acelor oameni. 
Sunt cărți care ar trebui să fie obligatorii la școală. Printre zecile de epopei istorice şi de poveşti eroice preaslăvind patriotismul, curajul şi spiritul de sacrificiu ar trebui să-şi facă loc şi această imagine a războiului, cea reală, cea pe care au trăit-o majoritatea victimelor sale, de o parte sau de alta a liniei frontului. Fără această educaţie minimă se vor găsi mereu exaltaţi care să pervertească minţi vorbind de noi versus alţii, de cât de nobili şi de buni suntem noi, de cât de înapoiaţi şi răi sunt alţii. Dar oamenii ăştia nu-ţi vor vorbi niciodată de copiii nevinovaţi striviţi sub dărâmături, despre adolescenţii luaţi cu japca în armată, carne de tun pentru cauze pierdute dinainte, despre mutilaţi, răni şi puroi, despre cadavre de ruşi plutind în fluvii alături de cadavre de nemţi, despre grămezi de trupuri îngropate laolaltă, despre milioanele de victime ale lagărelor de concentrare ce nu pot fi explicate nicicum, despre pădurile de mesteceni transformate în milioane de cruci şi sicrie şi despre nenumăratele cimitire ale unora sau ale altora, nu departe unele de altele. Despre dorinţa “eroilor” ca totul să se termine şi ei să supravieţuiască cumva, doar pentru a realiza că există viaţă, plată şi suferinţă şi după ce războiul se va fi terminat.
APort 