Am ocolit volumul ăsta mai bine de un an, convins fiind că 90% dintre cărţile de dezvoltare personală sunt nişte prostii care n-au ajutat niciodată pe nimeni (evident, cu excepţia autorilor). Am dat peste ea pe absolut orice aeroport prin care am trecut, împinsă agresiv în ochii trecătorilor, ceea ce nu o recomanda ca lectură din care să şi rămâi cu ceva. Numele original (The Subtle Art of Not Giving a F*ck) mi s-a părut că vine din galeria largă a titlurilor clickbait, menite mai degrabă să şocheze decât să recomande o lucrare serioasă. Dar, la un moment dat, un blogger pe care îl urmăresc şi în care am încredere a scris că i-a plăcut atât de mult încât a cumpărat mai multe exemplare pe care le-a dăruit prietenilor săi. Asta m-a convins.

Titlul chiar e o prostie dar cartea e bună. Mark Manson, scriitor şi blogger de succes, jonglează cu concepte psihologice interesante şi de mare actualitate, reuşind să le prezinte cu inteligenţă şi sinceritate, asezonate cu poveşti foarte bine alese, umor de calitate şi o scriitură antrenantă.

Cum să supravieţuieşti într-o lume invadată de excepţional, pe toate canalele şi în toate formele posibile? Cum să-ţi accepţi mediocritatea când superlativul este singura măsură acceptată? Cum să nu-ţi furi singur căciula, crezând că eşti, la rândul tău, vreun geniu sau vreun semi-zeu sau, la capătul opus, cum să nu te auto-victimizezi considerându-te ultimul ratat? Cum să-ţi ţii cumpătul când toţi cei din jur se poartă de parcă totul li se cuvine?

Ei bine, nu veţi găsi soluţii revoluţionare în cartea asta. De-aia şi merită citită, căci nu vinde bullshit motivaţional care te ţine-n priză până la primul hop. În schimb vorbeşte despre alegerea valorilor corecte, asumarea responsabilităţii, o doză serioasă de neîncredere în propriile abilităţi şi capacitatea de a accepta eşecul şi de a învăţa din el.

Două chestii mi s-au părut extraordinare în cartea asta. Au rezonat perfect cu propria mea credinţă despre felul în care funcţionează lucrurile.  Primul este răspunsul la întrebarea “Cum să mă schimb?”. Ei bine, acolo unde mii de traineri câştigă o pâine bună din sesiuni de coaching, mentoring, consulting sau cum vreţi să mai numiţi toate rahaturile astea motivaţionale care vor să ne facă pe toţi la fel de excepţionali, Manson sumarizează totul într-o singură propoziţie:“Faci sau nu faci; nu există <cum>” . Simplu, dar greu… Dar mai ales adevărat. Iar celălalt lucru care mi-a plăcut este principiul “Fă ceva!”. Acţiunea ca motor al inspiraţiei care aduce după sine motivaţia. Experienţa m-a invăţat că aşa te poţi urni din loc cel mai uşor când ţi-e greu şi nu invers, aşteptând să apară din senin o inspiraţie care să producă suficientă motivaţie cât să genereze o acţiune.

Pentru o non-carte de dezvoltare personală trebuie să recunosc că “Arta subtilă a nepăsării” mi-a creat o neaşteptată senzaţie de bine. Merită citită.