J. M. Coetzee – Viaţa şi vremurile lui Michael K

Întotdeauna am crezut că există oameni sălbatici. Nu în vreun sens psihologic sau care ţine de comportament ci mai mult ca o specie diferită, mai degrabă sălbăticiuni care seamănă în aparenţă cu oamenii obişnuiţi. Sunt cei ce nu suportă niciuna dintre constrângerile societăţii umane din mijlocul căreia provin, care fug de lume aşa cum am construit-o şi care-şi construiesc cu migală propria lor libertate pentru care niciun cost nu e prea mare.  Probabil că este ceva în gena lor ce-i face să caute instinctiv drumul acesta, care poate fi extrem de greu, poate fi foarte lung dar este întotdeauna fără întoarcere. Căci odată ce-au gustat din acea independenţă absolută, odată ce au reuşit să traiască precum animalele pădurii sau să se transforme aproape într-o plantă, nu mai există pentru ei o altfel de viaţă posibilă. Asemenea plantelor ce nu pot fi strămutate din pământul primordial în care şi-au înfipt rădăcinile sau asemenea animalelor care refuză mâncarea în captivitate.

Despre un astfel de om este “Viaţa şi vremurile lui Michael K”, şi despre preţul absolut pe care este gata să-l plătească pentru a-şi dobândi libertatea absolută, evadând din lumea cea mai constrângătoare posibil, o Africă de Sud aflată în plin război civil împotriva apartheid-ului. Romanul acesta nu vorbeşte despre lupta dintre albi şi negri, ba chiar ignoră complet combatanţii şi motivele pentru care luptă – am bănuit doar că eroul principal ar fi negru şi am fost de acord cu autorul, până la urmă asta nu are niciun fel de importanţă. Importante sunt alte contraste: acela dintre libertate şi diversele lagăre în care ea moare, dintre cel constrâns şi cel care constrânge, dintre cel care distruge şi cel care poartă în sân o punguliţă cu seminţele de dovleac ale viitoarei recolte, simbolul unei noi lumi.

O carte atât de frumos scrisă încât m-am surprins adesea recitind câte un paragraf doar pentru frumuseţea vreunei descrieri sau pentru expresivitatea cuvintelor… Coetzee a redevenit scriitorul meu preferat, după ce descoperisem acum un an “Dezonoare”, celălalt roman al său care a câştigat Man Booker Prize.  M-a făcut să cred c-aş avea şi eu un pic din sângele acelei specii de sălbăticiuni.