res_c19b42d45f0001d5e6eb796b8a7a131a_fullAcum câţiva ani am văzut un documentar care încerca să explice cauzele dezastrului de la Cernobîl urmărind pas cu pas succesiunea evenimentelor care au dus la explozia reactorului 4 al centralei. A fost interesant, deşi tot timpul am trăit cu senzaţia că, pornind de la câteva informaţii şi secvenţe reale, documentarul încerca să recompună piesele lipsă bazându-se pe ştiinţă, logică şi bun simţ. Cartea Svetlanei Aleksievici este rezultatul a zece ani de muncă în care a cules mărturii despre dezastrul de după Cernobîl. Cred că nimic nu poate fi mai relevant, mai viu şi mai tulburător decât poveştile martorilor acelor evenimente, cei mai mulţi deasemenea victime, prea mulţi, între timp, istorie… Toate montate într-un sfâşietor caleidoscop care face această carte superbă greu de citit doar pentru că e în ea prea multă jale, durere şi moarte. Şi resemnarea aceea blândă a sufletului slav, întărită de teama omului sovietic. Este surprinzător cât de puţină revoltă este în mărturiile acelor oameni.

Ce m-a revoltat pe mine cel mai mult este felul în care autorităţile comuniste ale vremii au tratat această criză. Pe de o parte te izbeşte incompetenţa crasă care răzbate din orice acţiune. Ai fi crezut că după atâţia ani de război rece sovieticii erau pregătiţi să răspundă unui atac nuclear (nu să apese la rîndul lor pe butonul care să lanseze propriile rachete, căci asta e simplu, ci să aibă un plan de contracarare a efectelor). Nu erau pregătiţi, în absolut niciun fel. Ar fi putut, măcar în ceasul al doisprezecelea, să adune oameni de ştiinţă, minţi luminate şi să-i implice în luarea deciziilor. Dar ei au preferat să trimită armata, cu tab-uri, tancuri şi kalaşnikoave împotriva radiaţiilor… Fără echipamente de protecţie, fără măşti de gaze sau sisteme de măsurare a radiaţiilor. Fără informaţii de bază… Cu o lopată în mână. Fabrica sovietică de eroi a fost singurul lucru care a funcţionat impecabil. La asta se pricep cel mai bine, să trimită oameni să devină martiri. Oamenii merg la sacrificiul suprem întăriţi de singurul antidot rusesc pentru orice, fie ele divizii napoleoniene, tancuri nemţeşti sau cesiu radioactiv: votca.

Dar incompetenţa nu justifică actele criminale ale propagandei şi ale politrucilor comunişti. Nu justifică faptul că, la câteva zile după accident, copiii erau lăsaţi să se joace afară, la câţiva kilometri de centrală, în praful radioactiv şi sub norul radioactiv, doar pentru că partidul decisese să ţină totul secret pentru a evita panica. Un banal incendiu ce fusese stins, spuneau ei, în frunte cu Gorbaciov… Nimic nu poate explica decizia de a nu distribui iod în mod profilactic. La cîteva luni după accident, cu satele din Zonă deja evacute, câmpurile din jurul centralei erau încă lucrate, grânele culese iar laptele provenit de la vacile radioactive vândut în continuare prin comerţul socialist. Iar când oamenii au început să nu le mai cumpere laptele, autorităţile au schimbat etichetele pentru ca sursa să nu poată fi identificată. Planul cincinal trebuia înfăptuit… Asta este, fără îndoială, crimă cu premeditare împotriva propriului popor. Nimeni nu a plătit (încă) pentru asta. Culmea, prea puţini o cer.

Culegând notă cu notă elegiile unei lumi care produce în continuare tragedii deşi rămâne, cu fiecare zi, fără martori, Svetlana Aleksievici compune un răvăşitor recviem al suferinţei.