ZuleihaS-a dovedit deja, în diverse studii ştiinţifice, că o traumă severă ce afectează la un moment dat o anumită populaţie se transmite de-a lungul mai multor generaţii, probabil că prin genele celor ce au trăit direct evenimentele generatoare de stres. Fenomenul a fost denumit moştenire epigenetică transgeneraţională iar cazul cel mai studiat este cel al supravieţuitorilor lagărelor de concentrare naziste ale celui de-al doilea război mondial şi al urmaşilor lor. Dacă s-ar fi străduit (sau, mai degrabă, dacă ar fi îndrăznit) cineva să studieze această problemă şi în statele fostului bloc comunist ar fi avut, probabil, nenumărate subiecte de studiu. Chiar presupunând că nu aţi mai auzit până acum sofisticata denumire ştiinţifică de mai sus sunt convins că, intuitiv, nu veţi fi surprinşi de existenţa acestui mecanism de transmisie între generaţii. Şi noi, românii, transportăm nenumărate angoase colective prin intermediul lui.

Mi-am adus aminte de povestea asta cu moştenirea epigenetică după ce am realizat că Guzel Iahina, autoarea extraordinarei “Zuleiha deschide ochii”, n-a apucat, practic, să fie cetăţean sovietic. Avea vreo 14 ani când s-a prăbuşit regimul comunist în fosta URSS. Subiectul romanului – destinul unei femei prinse în mijlocul represiunii sălbatice a regimului comunist din vremea lui Stalin – pare să fi fost inspirat de povestea unei bunici ce-a fost victima  gulagului sovietic. Dar sentimentul pe care l-am avut citind cartea este că e scrisă de cineva care a fost cu-adevărat acolo, care a trăit în societatea arhaică a tătarilor de la începutul secolului 20, care a fost martorul brutalei invazii comuniste, care a trăit represiunea, care a supravieţuit trenurilor morţii doar pentru a ajunge în Siberia, care a înfruntat sălbăticia naturii, depăşită doar de către cea a inumanei “reeducări” comuniste. E mult prea mult suflet şi mult prea multă durere în cartea asta pentru a fi fost documentată doar din scrieri ale altora sau din poveşti de familie. Acel mecanism ancestral ascuns undeva prin genele noastre sofisticate ce ne-a făcut pe noi, ca oameni, să supravieţuim până astăzi, trebuie să-şi fi găsit în talentul lui Guzel Iahina vehiculul perfect pentru a transmite şi altora experienţa unei traume ce încă ne mai ameninţă viitorul. Într-o lume normală la cap o astfel de mărturie, chiar disimulată într-o carte de ficţiune, ar trebui să facă imposibilă repetarea unei astfel de tragedii. Dar ştim deja că, din păcate, genele noastre nu au reuşit, în atâta vreme, să ne transmită şi că e bine să ne folosim mai eficient creierul.

Superbă carte, o recomand din tot sufletul!