Jane Fonda spune că a aflat doar acum un an despre faptul că Harvey Weinstein este un agresor sexual, direct de la una dintre victime. Nu a spus și nu a făcut nimic pentru că nu i s-a întâmplat ei personal. Recunoaște că îi este rușine pentru asta. A avut noroc să-l întâlnească pe marele producător când era deja bătrână, deci nu i-a stârnit interesul. În interviu, Jane Fonda vorbește despre agresiunile asupra femeilor care se întâmplă peste tot, în fiecare zi, pe străzi, în restaurante, în birouri. Agresiuni care, în mai toate cazurile,  scapă nepedepsite.

Emma Thomson a avut legături de afaceri cu Weinstein și, deși recunoaște că omul are un comportament de business extrem de agresiv și e o persoană oribilă, nu știa și că e un agresor sexual. Condamnă lumea Hollywood-ului în care șansa de a căpăta un rol se plătește adesea în favoruri sexuale. Se consideră o feministă, condamnă deschis agresiunile sexuale pe care orice femeie le suportă în fiecare zi. Crede că nu sunt destule femei în poziții de putere și că lumea este încă dominată de bărbați. Dacă balanța s-ar echilibra atunci și aceste agresiuni ar dispărea. Continue reading “Poveștile neștiute ale Hollywood-ului” →

E ironic – sau poate nu – că aventura revoluționară a Cataloniei în căutarea independenței este, din anumite privințe, atât de similară derizoriilor aventuri cavalerești ale lui Don Quijote. Ironic, pentru că Don Quijote era spaniol, nu catalan. Dar ca și pesonajul lui Cervantes, catalanii se luptă cu morile de vânt pentru cauze nobile – cărora mulți dintre ei li se dedică din suflet – dar complet imaginare. Aventura lor ce se vrea glorioasă este dedicată unei Dulcinee care e la fel de lipsită de noblețe și la fel de urâtă ca și eroina visurilor hidalgo-ului aventurier. Marile aventuri cavalerești ale lui Don Quijote s-au sfârșit în umilințe și bătăi, ceea ce pare să fie și soarta mișcării catalane de independență. Cam aici se termină asemănările dintre catalani și eroul lui Cervantes. Restul e politică și un melanj toxic de naționalism, legendă urbană și manipulare. Continue reading “Catalonia” →

Cei care n-au fost loviți brutal în cap de nostalgia după vremurile comuniste sau nu au fost atinși încă de Alzheimer își amintesc probabil de epoca de aur a marelui conducător Nicolae Ceaușescu în care mai nimic nu se găsea prin magazinele comerțului de stat în timp ce multe lucruri se puteau procura doar de pe piața neagră. Indiferent dacă erau produse furate de prin fabricile și magazinele din țară, trecute mai mult sau mai puțin legal peste graniță din țările comuniste vecine sau aduse dracu știe cum din vest, pentru toate plăteai prețul speculei. Oamenii obișnuiți îi priveau cu dispreț pe speculanți dar era imposibil să-i ocolești căci nu puteai trăi prea mult cu picioare și cururi skinny de pui sau cu cipsuri vietnameze de creveți care văzuseră creveți doar în poza de pe ambalaj.

Speculanții aveau să devină vedetele noii economii de piață (Obor, Matache și altele) ce se năștea după ’89. La vremea respectivă era așa o foame de shopping în România – nu a trecut complet nici astăzi – încât produse altfel banale se vindeau în România cu prețuri fabuloase – și asta înainte să descopere politicienii apetitul statului român pentru achiziții publice umflate cu pompa. Negocierile se făceau evident și în funcție de client. Arătai mai pricopsit, plăteai de 3 ori prețul. Erai mai amărăștean, interveneau protecția și solidaritatea socială și țiganul îți făcea discount, luându-ți doar dublul sumei corecte. De multe ori te îmbiau lăsându-ți impresia că ai ceva de zis, de unde și expresia din titlu. Oricum, clientul era respectat la maxim câtă vreme erai, pentru ei, “barosane”, “șefu” sau “boierule”. Continue reading “Despre cum am evoluat de la “Ia zi, trăi-ți-ar, cât dai p-ăstea?” la “dynamic pricing”” →

“Little rocket man”, cum l-a numit marele diplomat și președinte american Donald Trump pe marele conducător comunist al Coreei de Nord, aruncă în aer grămezi de bani pe care nu și-i permite pentru a dezvolta o armă nucleară cu care, după caz, să țină SUA la respect sau să se răzbune distrugând, spre exemplu, San Francisco, cea mai apropiată metropolă americană. Cel puțin așa-și imaginează el. Cel mai probabil că  rachetele lui super-performante (conform propagandei oficiale de partid și de stat) s-ar făsâi pe rampa de lansare, s-ar prăbuși în ocean mult înainte de țărmul american sau ar fi doborîte de antiaeriana sud-coreeană, cea japoneză sau de j’de miile de portavioane, nave de luptă, bombardiere, sisteme de sateliți, plase pescărești, prăștii sau ce dracu a mai pregătit armata americană pentru nord-coreeni. Continue reading “Mass shooting” →

Uraganul Maria a lovit Puerto Rico acum opt zile, distrugând aproape tot ce i-a ieșit în cale – rețele de electricitate și telecomunicații, case, infrastructură și viețile multor oameni.

 

Alaltăieri, șase zile după dezastru, Donald Trump era foarte mândru de felul în care autoritățile federale au reacționat în fața urmărilor dezastrului natural, fiind absolut convins că au făcut “a very good job”. Admitea totuși, cu jumătate de gură, că răspunsul nu a putut fi la fel de eficient ca în Florida și Texas pentru că Puerto Rico e “o insulă în mijlocul oceanului, un ocean mare, foarte mare“. Dacă te uiți pe hartă vei observa că Donald Trump are o viziune foarte limitată despre ce înseamnă “mijlocul oceanului”, câtă vreme insula este în Caraibe. Un marinar ar spune mai degrabă că e la doi pași de coasta americană a Floridei. Apropo de geografie, cu ocazia asta au aflat și aproape jumătate dintre americani (cei de pe continent) că locuitorii insulei sunt, la rândul lor, cetățeni americani (conform unui sondaj recent 44% dintre ei nu știau). Continue reading “Puerto Rico” →

Zurich – Dusseldorf – Frankfurt – Wroclaw

Trezit de la patru dimineața, la cinci și-un sfert eram în gară la Bienne și la șapte în aeroport. Numai că avionul Germanwings a venit cu o oră întârziere. Așa că am aterizat in Dusseldorf fix când avionul meu spre Wroclaw decola. Ca să nu aștept în Dusseldorf până la 20:30 și să ajung în Wroclaw la 24:00, cu încă o escală, am schimbat două trenuri de la Dusseldorf la Frankfurt. Bagajul a trebui să mi-l caut singur prin aeroport, l-am găsit după vreo oră aruncat aiurea lângă una dintre benzile de bagaje. Nu mai figura în sistemele lor. Avionul din Frankfurt a avut și el jumătate de oră întârziere, am aterizat la 18:00.

Timp total de zbor: mai puțin de două ore. Durata totală a călătoriei cu avionul: 11 ore. Întârziere: 6 ore. Cost (dus-întors): 869 franci elvețieni (653 Euro). Continue reading “O industrie în aer” →

Nu sunt cetățean american și titlul se referă la noi toți pentru simplul motiv că Trump este mult mai mult decât o rușine națională pentru Statele Unite, este o calamitate globală din multe, foarte multe motive pe care le-am detaliat în diverse articole precedente. Așa că lumea trebuie să scape de el înainte să ne rezolve el pe (mulți dintre) noi. Dintr-un optimism oarecum înrudit cu spiritul mioritic românesc cred că asta se va întâmpla până la urmă. Dar care sunt căile prin care să ajungem acolo? Păi să le vedem mai întâi pe alea cele  mai probabile (după părerea mea): Continue reading “Cum scăpăm de Trump” →

Am vrut să scriu despre evenimentele de la Charlottesville din SUA încă din weekend dar nu am găsit până astăzi timpul necesar. Și a trebuit și să mă calmez un pic pentru a veni totuși cu un text civilizat. Deși un pic cam târziu, nu o să las să treacă necomentat un astfel de eveniment și cred că nu luăm suficient de des și suficient de ferm atitudine față de recrudescența extremei drepte în forme și manifestări din ce în ce mai agresive și mai îngrijorătoare. Căci să îmbrățișezi ideologia nazistă, să te numești, cu mândrie, neo-nazist, 70 de ani după ce coșmarul celui de-al doilea război mondial a curmat viețile a 45 de milioane de oameni, înseamnă, de-a dreptul și fără ocolișuri, să fii idiot în cel mai profund și complet sens al cuvântului.  Să te declari în același timp neo-nazist, naționalist și patriot în SUA, o țară care a pierdut pe câmpul de luptă patru sute de mii de oameni luptând împotriva ororilor de care au fost în stare regimurile fasciste ale lumii, reprezintă un stadiu al idioțeniei care ar merita un cuvânt dedicat. Continue reading “Despre KKK, N-N, WS și alte organizații de KKT” →

Între ’94 și ’98 sute de mii de nord-coreeni au murit de foame. Alte milioane de oameni au supraviețuit nu datorită înțelepciunii conducătorilor ei comuniști ci ajutorului internațional, în cea mai mare parte venind de la vecinii din sud, de la americani și de la chinezi. Astăzi Coreea de Nord are un PIB cam de 10 ori mai mic decât cel al României, la o populație de vreo 25 de milioane de locuitori. Țara e un dezastru, infrastructura e la pământ, nu au drumuri și nici un sistem energetic funcțional, agricultura nu acoperă încă nevoile populației deci foametea își arată colții aproape în fiecare an, industria centralizată e în colaps și corupția generalizată protejează eficient piața neagră și contrabanda cu de toate. Descrierea asta ne aduce, nouă, românilor, aminte de o poveste similară, cea a ‘succesului’ regimului comunist de la noi. Liderii comuniști coreeni au cultivat, de-a lungul timpului, o politică militaristă, în principal pentru că un regim dictatorial, comunist sau nu, se menține cel mai ușor cu o armată loială care se bucură de privilegii pe care să-și dorească să le păstreze (exact asta se întâmplă zilele astea în Venezuela). Dar dincolo de aerul lor războinic, singurul motiv pentru care acest regim mai există încă este pentru că liderii chinezi nu își doresc o Coree unită, puternică și aliată cu SUA la granițele lor. Continue reading “Criza coreeană în vremea lui Trump” →

What the hell are we fighting for?
Just surrender and it won’t hurt at all
You just got time to say your prayers
While you’re waiting for the hammer to—hammer to fall.

 Queen – Hammer to fall

Prima dată când am avut sentimentul că bula emoțională în care au plutit suporterii britanici ai brexit-ului începe să se destrame a fost după alegerile locale din mai. Și senzația asta mi-a fost creată de faptul că partidul naționalist de extremă dreapta UKIP, cel mai vocal susținător al brexit-ului sub conducerea liderului populist Nigel Farage, a fost practic șters de pe eșichierul politic britanic, pierzând toate cele 146 de locuri în consiliile locale pe care le dețineau înainte de alegeri. Continue reading “Hammer to fall” →