Criza coreeană în vremea lui Trump

Între ’94 și ’98 sute de mii de nord-coreeni au murit de foame. Alte milioane de oameni au supraviețuit nu datorită înțelepciunii conducătorilor ei comuniști ci ajutorului internațional, în cea mai mare parte venind de la vecinii din sud, de la americani și de la chinezi. Astăzi Coreea de Nord are un PIB cam de 10 ori mai mic decât cel al României, la o populație de vreo 25 de milioane de locuitori. Țara e un dezastru, infrastructura e la pământ, nu au drumuri și nici un sistem energetic funcțional, agricultura nu acoperă încă nevoile populației deci foametea își arată colții aproape în fiecare an, industria centralizată e în colaps și corupția generalizată protejează eficient piața neagră și contrabanda cu de toate. Descrierea asta ne aduce, nouă, românilor, aminte de o poveste similară, cea a ‘succesului’ regimului comunist de la noi. Liderii comuniști coreeni au cultivat, de-a lungul timpului, o politică militaristă, în principal pentru că un regim dictatorial, comunist sau nu, se menține cel mai ușor cu o armată loială care se bucură de privilegii pe care să-și dorească să le păstreze (exact asta se întâmplă zilele astea în Venezuela). Dar dincolo de aerul lor războinic, singurul motiv pentru care acest regim mai există încă este pentru că liderii chinezi nu își doresc o Coree unită, puternică și aliată cu SUA la granițele lor.

În 1950, bunicul actualului mare lider războinic Kim Jong Un, a decis să invadeze sudul și armata nordului a avansat rapid în teritoriul vecinilor. Dar decizia americanilor de a susține militar Coreea de Sud a schimbat rapid situația. Marele strateg comunist și-a masat aproape toată armata în bătălia decisivă din sudul peninsulei, fără să observe că între timp americanii debarcaseră în nord, tăindu-le liniile de aprovizionare și calea de întoarcere. Rezultatul a fost că doar căteva luni mai târziu Phenian-ul – sau ce mai rămăsese din el – era cucerit de armata americană și cea sud-coreeană. Doar intervenția trupelor chineze a salvat regimul. Americanii au fost luați la rândul lor pe nepregătite și împinși înapoi spre sud și, după un război săngeros de ambele părți,  granița dintre nord și sud a rămas oarecum neschimbată. La vremea respectivă, generalul american Douglas MacArthur a fost la un pas să ducă lumea spre al treilea război mondial, cerând un atac total împotriva Chinei și inclusiv folosirea armelor nucleare. Demis de președintele Truman, în ciuda suportului puternic de care se bucura acasă și de imaginea de erou, a căzut în dizgrație când publicul american a aflat detaliile insubordonării din timpul războiului coreean și s-a confruntat cu atitudinea arogantă și inconștientă a generalului.

Și pentru a pune în perspectiva corectă situația actuală din peninsula coreeană trebuie amintit că numai bugetul militar al Coreei de Sud este de 3 ori mai mare decăt tot produsul intern brut al vecinilor comuniști. Mai are sens să facem o comparație cu bugetul militar american care este de 40 de ori mai mare decât tot PIB-ul nord-coreean?

Într-o țară aflată pe buza prăpastiei, imberbul lider comunist al Coreei de Nord se joacă cu rachete și avioane, crezând că așa își va asigura supraviețuirea. În mintea lui, dezvoltarea tehnologiei nucleare îl va face suficient de puternic cât să evite soarta lui Saddam Hussein sau a lui Gaddafi în Libia. Precum Ceaușescu acum aproape 28 de ani, el nu vede cum micul trafic de frontieră de la granița cu China nu aduce în țară numai orez, ci și suporturi media cu filme despre lumea exterioară, săpând astfel la rădăcina propagandei comuniste și a încrederii în regim. O înăsprire a sancțiunilor economice – s-a întâmplat deja și China a acceptat-o – va duce la o deteriorare rapidă a situației din țară, și așa destul de greu de suportat. Și, nu în ultimul rând, în momentul în care China va considera că Phenian-ul îi produce prea multe probleme, numărătoarea inversă va porni pentru Kim Jong Un și regimul lui.

Marele risc în toată această criză nu este până la urmă liderul nord-coreean, riscul major – cel puțin pentru pacea regiunii dacă nu pentru cea mondială – este președintele american Donald Trump și administrația sa încărcată de generali. Imprevizibil, incapabil să privească situația în perspectivă, escaladând criza cu declarații belicoase complet nepotrivite statutului său, uzanțelor diplomatice și calibrului “adversarului” cu care se contrează, Trump pare dispus să mai încerce încă o dată scenariul războiului din anii 50, deși poziția americană în regiune este mai vulnerabilă astăzi decât acum aproape 70 de ani, în ciuda cheltuielilor militare imense.

De fapt, asta este întrebarea legitimă pe care plătitorul american de taxe ar trebui să și-o pună: care este eficiența cheltuirii unor astfel de sume dacă America trebuie să se teamă de un dușman atât de mărunt?