Nu cred să existe nuntă românească la care să nu dansezi, de bunăvoie sau nu, pe imensul hit planetar “Hai vino iar în gara noastră mică”. Deunăzi, în timp ce mă legănam tânguios pe celebrul refren, mi-a venit în minte ideea că, ţinând cont de starea sistemului feroviar românesc, nefericitul ăla aşteaptă probabil într-o gară prin care n-a mai trecut un tren de ani de zile. Normal că-i e frică, singur acolo… Continue reading “Consideraţii feroviare”
Category: Acasă. În România
Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Mi-a intrat în câmpul vizual în timp ce priveam pe îndelete la clădirea World Trade Center, în care am lucrat vreo 8 ani. Eram abia ieşiţi din pasajul din faţa Casei Presei şi stăteam de vreo două minute. Bătrâna care mi-a întrerupt firul nostalgic al amintirilor abia se târăşte, sub povara anilor, a kilogramelor în plus, şi a unei pungi albe de plastic pe care o bălăngăne uşor pe lîngă corp, infim impuls care-i face înaintarea mai uşoară. Un kilometru mai în faţă, la Arcul de Triumf, semaforul se face probabil verde şi ne mai târâm câţiva metri spre centrul oraşului.
Trece din nou pe lîngă mine, nepăsătoare, adîncită în propriile-i gânduri, şi parcă are pasul mai sprinten. Tresare de fiecare dată când vreo trotinetă electrică vâjâie printre noi. A dracului, trebuia să închiriez şi eu o trotinetă de-asta… Or fi şi la Otopeni? Continue reading “Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…”
S. B-Jr
Juniorul Bănică o bagă iar pe-aia cu anii de liceu şi un fior rece mi se strecoară în suflet. Simt din nou, acut, teama ce m-a urmărit în ultimii şase ani, de când m-am îndepărtat (fizic) de rădăcinile mele româneşti. Teama că într-o zi nu voi mai simţi româneşte şi nu voi mai rezona la unison cu concetăţenii mei de acasă.
Mă uit, indiferent şi rece, la concertul lui S.B-J de la Cerbul de Aur, transmis în direct pe TVR Internaţional. Apropo, Braşovul pare la fel de frumos ca întotdeauna. Dar Bănică… mi se pare mie sau e complet depăşit, uşor decrepit şi absolut plictisitor? Continue reading “S. B-Jr”
Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti
Dacă sunteţi în Bucureşti şi doriţi să vizitaţi un muzeu inedit vă recomand Muzeul Naţional de Artă Contemporană, aflat într-unul dintre corpurile Palatului Parlamentului. Dar trebuie să vă doriţi de-adevăratelea – şi vă rog să luaţi acest avertisment extrem de în serios. Noi am răzbit până la urmă şi experienţa a fost… interesantă (cu tot amestecul de rezervă, politeţe şi relativitate pe care englezii îl imprimă de obicei acestui adjectiv).
Cât de greu poate fi să găseşti un muzeu aflat în monstruoasa clădire a Casei Poporului? Apropo, văzută din faţa Catedralei Neamului, nici măcar nu mai pare atât de monstruoasă. După ce-am dat aproape o tură completă complexului am ajuns, întrebând din jandarm în jandarm, la poarta nemarcată a muzeului, comună cu cea de la Senat. Jandarmul de la intrare ne-a anunţat iniţial că “astăzi e grevă” dar a avut amabilitatea să verifice prin telefon: “Muzeul lucrează, puteţi merge!” Continue reading “Muzeul Naţional de Artă Contemporană Bucureşti”
Un ciob de lume
Un zâmbet stânjenit îi atârnă în colţul gurii în timp ce-l priveşte binevoitor pe bătrânul din faţa sa. Citesc pe chipul lui bonom şi senin că parc-ar zice ceva, dar se abţine.
I-am văzut mâinile uriaşe, cu degete umflate, bătătorite de muncă, cu pielea crăpată, uscată de prea mult soare. Mâinile alea m-au făcut să mă apropii înainte să văd ce-are de vânzare pe taraba din beton din faţa sa. Pentru mine, asta contează la fel de mult ca marfa însăşi, e un fel de „certificat bio”, dovada de care am nevoie pentru a decide nu numai ce vreau să cumpăr, dar şi de la cine. Căci e uşor să găseşti într-o piaţă bucureşteană oameni cu feţe de ţărani dar mâinile acelea, mâinile de ţăran, nu se mai găsesc aşa uşor. Continue reading “Un ciob de lume”
De prin București
Mi-a sărit sufletul și-am crezut că avionul a aterizat pe lângă pistă. Apoi m-am gândit că o fi făcut, naibii, pană de cauciuc din șocul aterizării. A fost, cred, cea mai lungă și zguduită frânare pe care-am trăit-o vreodată la o aterizare. Într-un final am realizat că de vină este, cel mai probabil, calitatea pistei aeroportului Otopeni. Vechiul terminal de sosiri arată deplorabil, toate sunt neschimbate de cel puțin șase ani, curățenia este foarte aproximativă iar bagajele au început să curgă pe bandă abia după 45 de minute, record absolut. La biroul de închirieri auto nu era nimeni – ce mai contează cinci minute – iar mașina a fost, ca de obicei, altceva decât am comandat – ceva mai prost, evident… Traficul spre oraș a fost un coșmar mai mare decât îl știam (e cu fiecare vizită mai mare). Continue reading “De prin București”
Bovine din Lupeni
Două vaci și-un tăuraș pasc liniștiți în mijlocul unei grămezi imense de gunoi menajer, undeva la marginea Lupeniului. Primul impuls, văzând săracele animale cum smulg tot felul de mizerii din maldărul de jeg, este de milă, apoi de scârbă. Pe fundalul peisajului post-apocaliptic, în față, două clădiri cu etaj par părăsite, fără acoperișuri și fără ferestre. În stînga, la doar cățiva metri, sunt niște dărăpănături de case vechi care par, totuși, locuite.
Imaginile sunt transmise la știrile ProTv, unde o reporteriță indignată vorbește cu vecinii locului. Toți îl înfierează pe proprietarul vacilor, un miner disponibilizat care trăiește și el în casele amărîte din zonă. Vecinii sunt scandalizați de situația bietelor animale, a căror sănătate e în pericol. Ar putea chiar răspândi diverse boli culese din grămada de gunoi. Unul se întreabă cui vinde minerul laptele muls de la vaci și gîndindu-mă la posibilități simt un fior rece pe șira spinării.
Labirintul din hârtie (se întoarce)
O cucoană vopsită roșcat-movuliu, între două vârste, iese val-vârtej pe ușa biroului unde se prelucrează cererile. Pare super ocupată și are încrustat pe chip acel aer de superioritate scremută pe care numai un funcționar al statului îl poate avea când dă ochi cu pulimea adunată într-o sală de așteptare. Am crezut că am deja halucinații, după numai două ore de așteptare. Dar nu, de pe badge-ul femeii chiar mă privește blând Maica Domnului. Realizez ce sfîntă minune mi se-arată dar nu știu cum să reacționez. În jurul meu nimeni nu pare să fi observat. Să mă pun în genunchi? Să-i pup mâna? Nu că n-am avea nevoie de-o minune, dar agnosticul din mine învinge. Nimic nu se va petrece aici, astăzi. Femeia observă privirea mea insistentă și-și întoarce badge-ul pe partea cealaltă. Da… o mai cheamă și Marilena Nuștiucum, clar nu o să facă ceva, doar speră, și ea alături de noi, ca o minune să se pogoare din ceruri. Continue reading “Labirintul din hârtie (se întoarce)”
Festivalul “Cântarea României”, faza pe centenar
Decoruri monumentale, reprezentând arbori seculari din alte vremuri, străjuiesc scena Sălii Palatului. O orchestră formată din zeci de instrumentiști acompaniază concertul, pe puțin vreo douăzeci de viori, apoi acordeoane, tobe, saxofoane, un țambal și vreo trei tulnice. Și Andra, arătând ca o Cleopatră în costumul ei tradițional românesc care aduce mai mult cu ultima colecție Versace decât cu portul țaței Floarea din Flămânzi. Probabil că și-ar fi putut cumpăra un sat întreg din Vaslui, casă cu casă, numai cu banii de i-a dat pe țoale. Concertul* ăsta spectaculos e transmis nu pe TVR Internațional, unde e normal ca folcloriștii să ocupe jumătate din program, ci pe ProTV Internațional, în emisiunea soțului doamnei Andra. Totul în numele tradiției populare și al obiceiurilor noastre strămoșești… Continue reading “Festivalul “Cântarea României”, faza pe centenar”
Observații de emigrant moftangiu
Cred c-am mai scris despre asta în vreo două rânduri, dar e ceva ce mă surprinde de fiecare dată. Astăzi, în aeroportul din Zurich, am fost înconjurat de vreo cinci sau șase copii care mergeau la București împreună cu mamele lor românce. Fără excepție, mamele le vorbeau în română iar copiii răspundeau pe limba comunității elvețiene în care probabil că s-au născut și trăiesc, fie ea dialectul elvețian de germană, franceză sau italiană. Amestecate, rareori, cu expresii sau cuvinte românești, pentru elocvență….
……..
Am constatat, așteptând vreo 20 de minute să-mi apară bagajul, că la Otopeni toate geamantanele vin cu fața în jos, spre deosebire de benzile din Zurich, unde 80% vin cu fața în sus. Deși va fi nevoie de un set de date mai cuprinzător pentru ca “descoperirea” să capete relevanță statistică, am dedus că avem o tehnologie mai bună, care livrează rezultate mai consistente (deși vin cam greu). Doar că o aplicăm pe dos.
APort 