O cucoană vopsită roșcat-movuliu, între două vârste, iese val-vârtej pe ușa biroului unde se prelucrează cererile. Pare super ocupată și are încrustat pe chip acel aer de superioritate scremută pe care numai un funcționar al statului îl poate avea când dă ochi cu pulimea adunată într-o sală de așteptare. Am crezut că am deja halucinații, după numai două ore de așteptare. Dar nu, de pe badge-ul femeii chiar mă privește blând Maica Domnului. Realizez ce sfîntă minune mi se-arată dar nu știu cum să reacționez. În jurul meu nimeni nu pare să fi observat. Să mă pun în genunchi? Să-i pup mâna? Nu că n-am avea nevoie de-o minune, dar agnosticul din mine învinge. Nimic nu se va petrece aici, astăzi. Femeia observă privirea mea insistentă și-și întoarce badge-ul pe partea cealaltă. Da… o mai cheamă și Marilena Nuștiucum, clar nu o să facă ceva, doar speră, și ea alături de noi, ca o minune să se pogoare din ceruri. Continue reading “Labirintul din hârtie (se întoarce)”
Category: Acasă. În România
Festivalul “Cântarea României”, faza pe centenar
Decoruri monumentale, reprezentând arbori seculari din alte vremuri, străjuiesc scena Sălii Palatului. O orchestră formată din zeci de instrumentiști acompaniază concertul, pe puțin vreo douăzeci de viori, apoi acordeoane, tobe, saxofoane, un țambal și vreo trei tulnice. Și Andra, arătând ca o Cleopatră în costumul ei tradițional românesc care aduce mai mult cu ultima colecție Versace decât cu portul țaței Floarea din Flămânzi. Probabil că și-ar fi putut cumpăra un sat întreg din Vaslui, casă cu casă, numai cu banii de i-a dat pe țoale. Concertul* ăsta spectaculos e transmis nu pe TVR Internațional, unde e normal ca folcloriștii să ocupe jumătate din program, ci pe ProTV Internațional, în emisiunea soțului doamnei Andra. Totul în numele tradiției populare și al obiceiurilor noastre strămoșești… Continue reading “Festivalul “Cântarea României”, faza pe centenar”
Observații de emigrant moftangiu
Cred c-am mai scris despre asta în vreo două rânduri, dar e ceva ce mă surprinde de fiecare dată. Astăzi, în aeroportul din Zurich, am fost înconjurat de vreo cinci sau șase copii care mergeau la București împreună cu mamele lor românce. Fără excepție, mamele le vorbeau în română iar copiii răspundeau pe limba comunității elvețiene în care probabil că s-au născut și trăiesc, fie ea dialectul elvețian de germană, franceză sau italiană. Amestecate, rareori, cu expresii sau cuvinte românești, pentru elocvență….
……..
Am constatat, așteptând vreo 20 de minute să-mi apară bagajul, că la Otopeni toate geamantanele vin cu fața în jos, spre deosebire de benzile din Zurich, unde 80% vin cu fața în sus. Deși va fi nevoie de un set de date mai cuprinzător pentru ca “descoperirea” să capete relevanță statistică, am dedus că avem o tehnologie mai bună, care livrează rezultate mai consistente (deși vin cam greu). Doar că o aplicăm pe dos.
Labirintul din hârtie
Să zicem că ai de pus în ordine actele vreunei proprietăți. Primul lucru la care te gândești e să mergi la un notariat ca să întrebi ce-i de făcut. Ți se explică succint, ți se dă o listă și te-apuci să aduni teancul de hârtii. Totul pare logic și nu foarte greu – până dai de prima problemă. Familia a plătit ani de zile impozitul fără să observe că pe chitanțe e scris Nicolae în loc de Neculai, numele din buletin? Grav. Deși nu există datorii înregistrate în calculator, cei de la taxe nu pot emite hârtia care să ateste situația. E necesară o corecție a greșelii (făcute de cineva din administrație) pentru care trebuie să te deplasezi în provincie și să depui o cerere. Cum la telefon? Cum pe fax? Care internet, domnule, cererea se semnează în original! Deci urmează un drum în provincie. Cum să se dea în aceeași zi? Aaa, nuuu, nu se poate în aceeași zi. Vă înțeleg că veniți de departe… Păi și eu ce să vă fac? Există un termen de eliberare… Continue reading “Labirintul din hârtie”
Nostalgicii Daciei de ieri
“Să nu uiți !”
“Să nu uiți să spui copiilor și nepoților tăi că am avut o țară mândră și bogată și că nu aveam nevoie de nimic din afara României!”
Așa începe un lung articol semnat de un anume Cristi Andrei și îndelung share-uit pe Facebook, o lamentație despre trecutul glorios al economiei din epoca socialistă, evident prin comparație cu starea deplorabilă de astăzi căci, așa cum încheie autorul, “de atunci nu mai avem nimic,totul s-a furat,totul s-a demolat,de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!”.
Din fericire (?!?!), articolul nu este dedicat educației copiilor și nepoților ci propagandei anti-occidentale și în principal anti-UE, locul comun în care se întâlnesc nostalgicii comuniști ai epocii Ceaușescu, ultra naționaliștii și bigoții care plâng după daci, legionari și Antonescu, suporterii manipulați ai politicienilor penali în frunte cu Dragnea și propaganda rusească ce visează la dezintegrarea Uniunii Europene. Interesant totuși cum poți fi, în același timp, mare patriot și idiot util în armata de propagandiști a lui Putin. Continue reading “Nostalgicii Daciei de ieri”
O afacere cu noroc
De la ieșirea din metrou, la Piața Sudului, și până la intersecția cu șoseaua Vitan-Bârzești sunt 1.5 km. Șoseaua Olteniței nu a fost niciodată cine știe ce zonă comercială și lucrurile nu au devenit mai ușoare pentru comercianții din zonă odată cu deschiderea mall-ului Sun Plaza. În plus, ca mai peste tot, sunt nenumărate megaimage-uri, catene și done.
Și totuși, două afaceri proliferează spectaculos, înlocuind implacabil foste frizerii, cofetării, ateliere de reparații sau mici băcănii de cartier care dau faliment sau se mută în alte zone ale orașului. Industria norocului – ca să-i spunem așa – este pe val, noi și noi mini-cazinouri, săli de jocuri de noroc, birouri de pariuri sportive (sau, mai nou, pariuri de orice fel) apărând ca ciupercile după ploaie. Prima dată când am observat fenomenul a fost acum vreo doi ani, când am numărat 7 astfel de locații pe distanța celor 1.5 km. Am refăcut numărătoarea săptâmâna trecută: acum sunt 9 locații pe-o parte și 11 pe cealaltă, deci 20 de locuri (!!!) în care bercenarii își pot încerca norocul și, eventual, schimba soarta…
Gusturi ca la ele acasă
Pe vremea când locuiam în România mergeam adesea să petrecem weekend-urile alături de familie într-un sătuc ascuns la poalele Munților Baiului, nu foarte departe de Sinaia. Drumul nu dura de obicei prea mult pentru că ieșeam din DN1 în Comarnic, chiar înainte ca tradiționalul ambuteiaj de la intrarea în Sinaia să devină imposibil. Dar pentru că mai întotdeauna ajungeam ultimul, plecând târziu de la birou, tot drumul stăteam stresat să nu înceapă fără mine. Să nu pornească discuțiile alea importante, grătarul și primele pahare ciocnite în cinstea revederii care nu era niciodată atât de frecventă pe cât ne-am fi dorit. Deci, încă la volan fiind, mă vedeam deja închinând primul țoi din celebra țuică de prune a vecinului de peste drum, probabil cea mai bună țuică pe care-am băut-o vreodată. Era perfectă. Nu foarte tare, cam cum se face pe partea dinspre sud a Carpaților, ținută în butoi de dud și turnată în țoiuri tronconice din sticlă verzuie, probabil vechi de când lumea. Băută vineri seara, în jurul unei mese masive din lemn, pe terasa unei case de munte, între oameni dragi, chiar înainte să dăm foc la grătar și să încingem discuțiile din jurul lui. Ce poate fi mai bine de-atât? Continue reading “Gusturi ca la ele acasă”
Centrul Vechi
Am început să descopăr cu adevărat Bucureștiul prin ’87 și m-am mutat definitiv în oraș în ’89, trei luni înainte de Revoluție. La vremea aia și în lumea mea mică nimic nu putea fi mai diferit și mai opus Tulcei mele natale așa că la început nu mi-a plăcut. Ca (aproape) orice oraș mare, Bucureștiul te întâmpină brutal și-și exhibă indiferent toate bubele și toate tarele de caracter. Curiozitatea, vremurile în schimbare și efervescența pestriță și veselă a Regiei m-au ajutat să trec repede peste prejudecăți și stereotipuri și să încep să explorez orașul străbătându-l la picior, în lung și-n lat, câteodată în “excursii” de câte o zi întreagă. Nu-mi găsesc nici un merit deosebit pentru faptul că am fost atras de tot ce mai rămăsese vechi din oraș. Nu știu pe nimeni care să fi făcut o pasiune pentru blocurile ceaușiste. Or fi destui acum, când a devenit trendy să plângi nostalgic după marile ctitorii ale cârmaciului, care au rămas nevăruite de netrebnicii urmași, dar atunci nu era. Continue reading “Centrul Vechi”
Pastorală
Gigel a furat un ou. Cineva l-a dat în gât. La început a crezut că-i Costel, care stătea și el cu ochii pe oul ăla. De fapt Costel fusese mai degrabă interesat de bou. Nu de boul de Gigel, ci de ultimul bou comunal, furat mai demult. Tot satul știa că Gigel a ciordit boul și mulți îl înjurau în stânga și-n dreapta c-a lăsat grajdul satului gol. CAP-ul a scos animalul (din nou, nu e vorba de Gigel ci de bou) de mult din bilanțul contabil, între timp s-a și desființat cu totul și, între noi fie vorba, Gigel nici nu se ferea cine știe ce câtă vreme se plimba din când în când cu boul pe uliță, afișând un zâmbet arogant în colțul gurii. Până și boul părea să-i sfideze pe amărășteni, oprindu-se din când în când la câte-un gard ca să smulgă, la mișto, vreo floare sau să jumoale vreun pom fructifer. Continue reading “Pastorală”
Un popas
De acasa si pana la Popas masina inchiriata ieri m-a bipait incontinuu. Nu-i de la centura, nu-i de la frana de mana, motorul sper sa nu fie, cel mai probabil e ca nu am airbag. Sunt pe DN4 Bucuresti – Oltenita, sosea delimitata de crucile plantate pe-o parte si pe cealalta. Dar, desi traficul e mai prost decat il stiam, n-am vazut nici o cruce noua, n-oi fi eu asa de ghinionist.
Trei caini famelici ma intampina curiosi de cum ma dau jos din masina. Cateva mese au aparut intre “bucataria de vara” a restaurantului si parcarea din marginea drumului national. La ce naiba ai vrea sa stai la terasa in sosea, unde poti admira traficul si service-ul auto al tiganilor de vizavi cand paduricea din spatele cladirii te imbie cu racoarea si linistea ei. Doar una dintre mese este ocupata. Continue reading “Un popas”
