Mi-a intrat în câmpul vizual în timp ce priveam pe îndelete la clădirea World Trade Center, în care am lucrat vreo 8 ani. Eram abia ieşiţi din pasajul din faţa Casei Presei şi stăteam de vreo două minute. Bătrâna care mi-a întrerupt firul nostalgic al amintirilor abia se târăşte, sub povara anilor, a kilogramelor în plus, şi a unei pungi albe de plastic pe care o bălăngăne uşor pe lîngă corp, infim impuls care-i face înaintarea mai uşoară. Un kilometru mai în faţă, la Arcul de Triumf, semaforul se face probabil verde şi ne mai târâm câţiva metri spre centrul oraşului.

Trece din nou pe lîngă mine, nepăsătoare, adîncită în propriile-i gânduri, şi parcă are pasul mai sprinten. Tresare de fiecare dată când vreo trotinetă electrică vâjâie printre noi. A dracului, trebuia să închiriez şi eu o trotinetă de-asta… Or fi şi la Otopeni?

O ajung din urmă la semaforul de la Muzeul Satului dar se pune roşu, la ea verde, şi dispare repede din raza mea vizuală. O ajung din urmă cu greu, a naibii babă merge iute, s-o fi prins că ma uit la ea, poate s-or fi uitând şi alţii. Poate ăsta din BMW-ul din faţă sau poate moşul cu Fordul din spate. Sigur că toţi ne-ntrebăm ce-are în punga aia albă, că tot n-avem nimic mai bun de făcut.

Am mai întrecut-o de cel puţin două ori înainte de Arcul de Triumf dar a recuperat spectaculos de fiecare dată.  Speram să trec înaintea ei prin intersecţie, dar n-a fost ziua mea. A traversat spre parc chiar prin faţa maşinii mele şi a dispărut pe una dintre aleile Herăstrăului. S-a dus să sărbătorească victoria mersului pe jos, bucurându-se poate de ce-avea în punga aia albă.

Îmi înghit cu greu înfrângerea în timp ce mă târăsc încet pe lângă Arcul de Triumf şi intru pe Kisseleff. Pe trotuar, în dreapta, o femeie împinge un cărucior spre Piaţa Victoriei. Parcă s-a uitat, o clipă, spre mine, sau mi s-a părut? Parcă a grăbit pasul…