Un zâmbet stânjenit îi atârnă în colţul gurii în timp ce-l priveşte binevoitor pe bătrânul din faţa sa. Citesc pe chipul lui bonom şi senin că parc-ar zice ceva, dar se abţine.

I-am văzut mâinile uriaşe, cu degete umflate, bătătorite de muncă, cu pielea crăpată, uscată de prea mult soare.  Mâinile alea m-au făcut să mă apropii înainte să văd ce-are de vânzare pe taraba din beton din faţa sa. Pentru mine, asta contează la fel de mult ca marfa însăşi, e un fel de „certificat bio”, dovada de care am nevoie pentru a decide nu numai ce vreau să cumpăr, dar şi de la cine. Căci e uşor să găseşti într-o piaţă bucureşteană oameni cu feţe de ţărani dar mâinile acelea, mâinile de ţăran, nu se mai găsesc aşa uşor.

Vinde roşii, iar pensionarul care s-a proţăpit în faţa tarabei a făcut o grămăjoară separată din roşiile pe care le-a inspectat cu atenţie, bucată cu bucată. Are un aer sever şi dă uşor din cap, a dezaprobare sau poate doar ca semn de bătrâneţe. Pare genul de capsoman cu care nu te-nţelegi uşor.

-S-au crăpat puţin de la soare, dar sunt tare bune… zise încet bătrânul ţăran, mai degrabă ca să alunge stinghereala decît ca să se justifice.

-Naaa… sunt trecute!, vine verdictul grosolan al celuilalt. Mai că-mi vine să-i zic că la supermarket-ul din colţul pieţei poate găsi uşor, la şase lei pe kil, perfecţiunea artificială a roşiilor importate din Turcia. Dar replica pare să mă fi iritat mai mult pe mine decât pe cel ce le-a muncit.

-Nu lua, taică… ia de la altul, e piaţa plină.

Roşiile alea, mai mari sau mai mici laolaltă, cu fundurile uşor ţuguiate, semnul soiului vechi al legumicultorilor din jurul Bucureştiului, unele purtând cicatricile unor crăpături cauterizate de soare, sunt tot ce ţi-ai putea dori. Aş fi muşcat dintr-una, iar gândul ăsta m-a făcut să-mi plouă-n gură… Am luat mai mult decât o să putem mânca, simţind cumva că, la trei lei pe kilogram, plăteam un preţ prea mic pentru ce cumpăr.

-Mai vine pe-aici nepoata aia a matale?

O ţigancă de vreo 30 de ani, îmbrăcată cu o frumoasă bluză ce ar arăta ca o ie dacă n-ar fi bleu-marin, se strecoară prin spatele meu şi pune pe tarabă, lângă roşii, o pungă de plastic plină pe jumătate cu cireşe mari şi cărnoase.

-Să mă scuzi c-am deochiat, eu am fost doar curioasă, n-am vrut… Să-i dai cireşele-astea de la mine… Îi aşa drăguţă… Să mă scuzi…

-Lasă, nu-i nimic…

-Îmi pare rău, dar mie mi-i dragă nepoata matale, şi-i frumoasă, n-am vrut s-o deochi…  Să mă scuzi…

Ţiganca s-a întors la taraba ei cu cireşe si mure, cîţiva metri mai încolo, purtând pe chip o expresie de profund regret şi bombănind încă un „Să mă scuzi c-am deochiat, dar mi-i dragă!”, justificare faţă de toţi oamenii din jur ce-apucaseră, printr-o banală răsucire a sorţii, să fie martori ai acestui ciob colorat de lume veche, cum nu cred să mai existe astăzi…