Juniorul Bănică o bagă iar pe-aia cu anii de liceu şi un fior rece mi se strecoară în suflet. Simt din nou, acut, teama ce m-a urmărit în ultimii şase ani, de când m-am îndepărtat (fizic) de rădăcinile mele româneşti. Teama că într-o zi nu voi mai simţi româneşte şi nu voi mai rezona la unison cu concetăţenii mei de acasă.

Mă uit, indiferent şi rece, la concertul lui S.B-J de la Cerbul de Aur, transmis în direct pe TVR Internaţional. Apropo, Braşovul pare la fel de frumos ca întotdeauna. Dar Bănică… mi se pare mie sau e complet depăşit, uşor decrepit şi absolut plictisitor? Poate c-ar fi trebuit să se limiteze la concertele lui de Crăciun, când aerul de sărbătoare ne face pe toţi mai buni, mai toleranţi şi mai relaxaţi? Sau poate că într-adevăr am început eu să nu mai simt româneşte. Mai mult de-atât, nu numai că mă lasă rece să-l văd pe Bănică scălămbăindu-se pe scenă. Dar îmi mai şi exprim public dezamăgirea, ceea ce ar putea fi echivalentul fluieratului în biserică. Mai rămâne să scriu ceva de rău de Fuego şi aia a fost, excomunicarea mea din lumea românească va fi deplină.

Iertaţi-mă, e posibil să fi fost doar frustrarea de a nu fi auzit celebrul “Pap şi aripioare” reflectat în peretele Bisericii Negre.